ANALIZE ŞI SINTEZE

Spiritualitate arhaică românească în romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu

Referindu-se la opera lui Mihail Sadoveanu, Constantin Ciopraga considera că „După Eminescu, [...]
nimeni n-a realizat o mai completă hartă a spiritualităţii poporului român în dominantele lui”. Fin şi
atent observator al vieţii duse după anumite legi nescrise, vechi de cînd lumea, Sadoveanu înfăţişează,
în Baltagul, o societate arhaică, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, ce
trăieşte schimbările aduse de pătrunderea unei noi civilizaţii, dar pe care nu le acceptă cu uşurinţă,
privindu-le cu reticenţă, teamă şi neîncredere.

Din centrul romanului se înalţă cu demnitate un arhetip uman memorabil şi fascinant – Vitoria Lipan.
Eroina este văzută de G. Călinescu nu ca o individualitate, ci drept „un exponent al speţei”. Personajul
feminin este o sinteză de spiritualitate românească. Evoluţia ei în roman este relevantă prin tot ceea ce
Vitoria întreprinde, bazîndu-se pe o întreagă filozofie de viaţă, moştenită din vremuri imemoriale.

Mostre ale unor concepţii despre viaţă asemănătoare au fost adunate de cercetătorul Ernest Bernea1în
impresionanta sa lucrare Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, apărută la Editura Humanitas,
Bucureşti, 1997, din care vom cita în continuare, menţionînd numai paginile.

Vom folosi ca puncte de sprijin în interpretarea unor elemente de spiritualitate românească prezente
în romanul Baltagul anumite idei şi concluzii enunţate de Ernest Bernea şi susţinute prin fragmente
ilustrative de gîndire şi simţire autentică, prelevate printr-o asiduă muncă de teren (sînt reproduse
exact expresii populare culese de la ţărani).

În concepţia ţăranului român lumea este bine întocmită. La temelie are o rînduială cosmică ce-i conferă
durabilitate şi sens. Omul, făcînd parte din această lume, considerîndu-se integrat în natură, trebuie să
se supună acestei ordini de nedepăşit, înţeleasă ca lege a firii, a existenţei în toate formele ei: „Lumea,
aşa cum e, e zidită bine, n-o poţi schimba după voie. Lumea e-n cuprinsu ei şi noi sîntem din ea, lumea
nu-i din cuprinsu nostru, al oamenilor” (E. Bernea, p. 85).

Vitoria Lipan se conformează acestor norme de existenţă umană milenară. Ca orice om din acest mediu
rural străvechi, are convingerea că, fără ordine şi lege, lumea se distruge, totul moare.

La armonia universală contribuie o legătură organică a lucrurilor, ele există şi durează împreună:
„Lucrurile sînt în aşa fel întocmite că se leagă unu de altu, cînd suferă într-un loc, suferă toate” (E.
Bernea, p. 241).

Orice absenţă sau degradare a unui lucru atrage după sine tulburări în ordinea existenţei. Tot efortul
eroinei constă în a restabili ordinea normală a lucrurilor, căci crima a dereglat echilibrul lumii. Pornind
de la semnele ce i „se arată” şi pe care le „citeşte”, Vitoria caută, în drumurile ei, confirmări ale
acţiunilor sale.

Un semn iniţial este chiar glasul lui Lipan, venit din memoria ei afectivă. Reamintindu-şi legenda
povestită de el, Vitoria îi aude glasul, „dar nu putea să-i vadă chipul” (Baltagul, Bucureşti, Editura
Tineretului, 1966, p. 35, trimiterile se vor face în continuare la această ediţie). Următoarele arătări rău
prevestitoare sînt visele. Cel dintîi care „a împuns-o în inimă şi a tulburat-o” i-l înfăţişează pe „Nechifor
Lipan călare, cu spatele întors către ea, trecînd spre asfinţit o revărsare de ape”. Altă dată l-a visat rău,
„trecînd o apă neagră... Era cu faţa încolo”. Ca o prevestire a lucrurilor grave petrecute este „spatele
întors”, „faţa încolo”, trădînd posibilitatea ca Nechifor să nu se mai afle printre cei vii. Asfinţitul, opus
răsăritului, care este generatorul luminii, simbol al începutului, semnifică sfîrşitul. Iar trecerea unei ape
reprezintă, în această situaţie, o întrerupere a cursului unei vieţi.

Un alt semn ce-i dă Vitoriei de gîndit este comportamentul cocoşului:

„Vitoria privi cu uimire la cucoşul cel mare porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşează în prag.
Inima-i bătu cu nădejde, aşteptînd semnul cel bun. Dar cucoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din
horn şi cu pliscul spre poartă. Cîntă o dată prelung şi se miră el singur.

– Nu vine... şopti cu îngrijorare gospodina.

– Cine? tătuca? întrebă fata înfricoşată.

– Nu vine, zise iarăşi aprig, Vitoria. Cucoşul dă semn de plecare” (p. 44).

Conform Dicţionarului de simboluri de Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (Bucureşti, Editura Artemis,
1994), cocoşul este un simbol solar, pentru că prin cîntecul său anunţă răsăritul soarelui, dar şi simbol
al inteligenţei venite de la Dumnezeu, avînd darul previziunii. Oamenii din popor au urmărit gesturile
fiinţelor necuvîntătoare şi le-au atribuit anumite semnificaţii. Astfel, cocoşul i-a întărit Vitoriei hotărîrea
de a pleca să-şi caute bărbatul.

Respectîndu-şi îndatoririle de bună creştină, Vitoria cere sfatul preotului, ţine post negru douăsprezece
vineri. Abia apoi înştiinţează autorităţile, însă nu-şi pune nădejdea în ele. Se încrede doar în propriile
puteri şi în ajutorul lui Dumnezeu. Merge şi se închină Sfintei Ana de la mănăstirea Bistriţa. Spiritul ei
organizatoric, gospodăresc se manifestă prin pregătirile riguroase pe care le face pentru plecare. În
călătoria ei o va însoţi doar băiatul, iar pe fată o duce la mănăstire, lăsînd-o în grija unei mătuşi.

Conştientă că reuşita acţiunii ei depinde de momentul începutului, care trebuie să fie favorabil, ea
decide: „Astăzi e o sfîntă luni şi începem împlinirea hotărîrii” (p. 77). Plecarea propriu-zisă în căutarea
adevărului se produce „în zori de ziuă, vineri, în 10 martie” (p. 77).

În ceea ce priveşte timpul, ţăranii ştiu că numai prin respectarea lui, prin realizarea faptelor la vremea
lor, acestea pot fi duse pînă la capăt cu bine: „Şi timpu are mersu lui şi-i bine să-l cunoşti. Cînd zice: fă
toate la vreme, atunci zice că fiecare lucru are vremea lui” (E. Bernea, p. 175).

Ziua de luni e prielnică începutului unei acţiuni: „E zi mai însemnată; poate că d-aia, că-i început de
săptămînă” (E. Bernea, p. 187).

Miercuri şi vineri sînt zile curate şi binefăcătoare, pentru că prin post se ajunge la înălţare spirituală. În
schimb, zile nefaste sînt marţi, cînd apar „cele trei ceasuri rele” şi sîmbătă, fiind „ziua morţilor”’, nu e
bine să pleci la drum sau să începi ceva.

„E bine să caţi tot la răsărit că de-acolo vine ziua, de-acolo vine lumina şi lumina-i de la D-zeu.
Întunericu-i de la diavolu. Răsăritu-i locu ăl bun, îi locu de unde încep toate helea” (E. Bernea, p. 73). Se
constată că Vitoria Lipan a ţinut cont de aceste credinţe şi cînd a ales răsăritul zorilor ca moment de
pornire.
La începutul călătoriei, Vitoria şi fiul ei, Gheorghiţă, l-au avut ca tovarăş de drum pe domnul David,
negustor evreu. El îşi expune convingerea că orice s-ar întîmpla în lume, în cele din urmă adevărul
trebuie sâ iasă la suprafaţă, oricît de ascuns ar fi. Există pretutindeni semne. E necesar doar să ai privire
adîncă să le descoperi şi înţelegere îndestulă să le descifrezi sensurile: „Dar, ca un om care stau şi
judec, zic aşa, că toate cele de pe lumea asta au nume, glas şi semn. Aicea, în stînga pe deal, se văd
şapte case de bîrne, şindrilite şi acoperite de omăt. Şi prin şapte hogeaguri iese fum. Ele nu strigă, dar
de spus, spun ceva. Mai întîi, spun un număr: şapte. Ai doilea, spun că-i iarnă şi gospodarii stau la
vetrele lor şi pregătesc mămăliga şi topitura. Dacă dintr-un hogeag n-ar ieşi fum, înţelesul ar fi altul. Vra
să zică toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata moarte de om să nu se afle leş şi să nu iasă la
lumină? Se duc hultanii şi corbii ş-arată unde zace un trup lovit de bandiţi. Apa îl dă la mal dacă-i înecat.
Dacă-i într-o fîntînă, vine vreme de secetă şi fac picioarele semn celui care se uită într-însa. Dacă-i
îngropat se duce lupul şi scurmă. Vra să zică toate vorbesc: aşa le-a rînduit Dumnezeu” (p. 89).

Negustorul dovedeşte printr-o logică incontestabilă că, punînd cap la cap faptele evidente, se pot
desluşi cele ascunse. De asemenea, o îmbărbătează pe femeia îndurerată să-şi urmeze cu încredere
hotărîrea. Fără nădejde în reuşită nu este posibilă înfăptuirea. În urma unei bogate experienţe de viaţă,
omul din comunitatea rurală a ajuns la această concluzie: „Din tot ce am văzut în viaţă, trebuie să ai
credinţă ca să reuşeşti. De se slăbeşte credinţa, nu reuşeşti” (E. Bernea, p. 252).

Vitoria are de parcurs un drum sinuos pentru aflarea adevărului: „Vreau să zic că nu-i atît de lungă
calea, cît cotită” (p. 86). Asemănător firului conducător al Ariadnei din mitologia greacă este vîntul ce o
însoţeşte permanent pe femeia din Măgura Tarcăului, dîndu-i informaţii folositoare.
Potrivit Dicţionarului de simboluri (menţionat anterior), vîntul este sinonim cu suflul şi, în consecinţă,
cu Duhul Sfînt, cu influxul spiritual de origine cerească. De aceea sînt socotite vînturile, în Psalmi şi în
Coran, mesageri divini, echivalentul îngerilor. Popasul făcut la Fărcaşa a fost impus de un „vînt rece” ce
a adus „nouri negri şi vîrtejuri de ninsoare”, astfel încît „nu se vedea nici cer, nici pămînt” (p. 97). La
întoarcerea de la Dorna, unde a aflat despre vînzarea oilor şi s-a interesat în ce direcţie a apucat soţul
ei, vremea s-a schimbat şi „S-a răsucit vîntul şi a prins a bate de către miezul-nopţii” (p. 114).
Continuîndu-şi calea, „O împingea tot cătră vale vîntul de la spate” (p. 119). Urcînd pe o potecă dificilă,
şerpuită, acoperită de omăt şi gheaţă, vîntul îi este un sprijin: „avea un spulber ş-o putere vie, încît te
puteai rezima cu spatele în el” (p. 121). Cu cît înainta, vîntul îi vestea apropierea de locul căutat: „vîntul
i se părea Vitoriei că a contenit. Cînd se încredinţă că faptul e adevărat, simţi nelinişte” (p. 123). Acelaşi
mesager divin o atenţionează cînd trece de zona care o interesează: „Acuma vedea adevărat şi bine că
vîntul a contenit. Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el. Semnul era vădit. Mai înainte nu putea trece.
Trebuia să se întoarcă îndărăt” (p. 124). Ghidată de trimisul Sfintei Ana, Vitoria nu putea rătăci calea şi
nici trece mai departe. Ceea ce sperase să descopere se afla pe aproape: „D-zeu îi va fi păstrat urmele.
Ea are datoria să se întoarcă şi să le găsească. Sf. Ana i-a şi dat semn, poprind vîntul şi întorcîndu-l pe
crîngul său” (p. 125).

Înzestrată cu luciditate şi tărie de caracter, Vitoria Lipan perseverează în căutare, neîncetînd să creadă
că adevărul va ieşi la lumină şi dreptatea va triumfa. Fiinţa umană are însă datoria de a da atenţie
tuturor semnelor, fiecare avînd taina şi înţelesul propriu: „Iar cine va ucide om nu se poate să scape de
pedeapsa dumnezeiască. Blăstămat este să fie urmărit şi dat pe faţă. Dator este să-l urmărească omul;
rînduit este să-l urmărească fiarele şi dobitoacele. Dacă ai cunoaşte înţelesurile vîntului şi a ţipetelor de
paseri, şi a scheunatului dihăniilor, şi a umbletului gîngăniilor, şi a tuturor urmelor care sînt, dar nu se
văd dintr-o dată, atuncea îndată ai ajunge la cel vinovat. De ajuns tot trebuie să ajungi la el, însă mai
tîrziu” (p. 142).

În romanul Baltagul faptele se desfăşoară pe un spaţiu vast şi variat totodată. Omul satului tradiţional
clasifica locurile în bune şi rele. Loc bun era considerat cel rodnic şi ferit, reprezentat de obicei de casă,
sat, prin faptul că sînt cunoscute, neexistînd pericole: „Nicăiri nu-i bine ca-n satu tău şi-n casa ta. Acolo-
i locu tău, acolo-i rodu tău. Poţi căpăta toate celea în străini şi tot nu-i bine. Şi cînd mergi afară, mergi
pe sigur; calci în curte ca prin casă. În străini calci tot cu teamă; nu ştii ce vine, ce te-aşteaptă” (E.
Bernea, p. 38).

Pornirea la drum produce îngrijorare, pentru că sînt părăsite locurile proprii, cu însuşirile lor pozitive. E
firească teama omului de necunoscut, unde pot exista forţe potrivnice care să-i zădărnicească
planurile: „La drum nu-i ca-n ogradă că, de, nu eşti la locu tău, da tot mai bine-i decît să mergi pustiu
peste ţarină sau mai ştiu eu cum” (E. Bernea. p. 44).

La rîndul lor, drumurile pot fi: deschise, drepte sau ascunse, şerpuite. Bineînţeles că drumul drept este
mai sigur decît cel şerpuit, mai puţin supus neprevăzutului:

„Drumu drept e drum deschis, e curat; la drum drept te poţi feri. Drumu drept e sănătos că-i deschis,
fără ascunziş, nici cu gînd rău” (E. Bernea, p. 45).

Drumurile şerpuite, ascunse, pot aduce rău călătorului. În locurile numite „sucite”, în special în
regiunile de munte, omul se simte mai în primejdie. Asemenea drumuri întortocheate nu sînt agreate,
ci evitate în măsura posibilului: „Ici-colo e tot altă formă de relief şi nu ştii de unde vine rău, că şi el are
ascunzişurile lui” (E. Bernea, p. 45).

Orice intervine pe parcursul drumului are o influenţă negativă, producînd o tulburare a călătoriei.
Podul este un obstacol, apa, prăpastia sînt elemente care distorsionează calea dreaptă. Un astfel de
drum şerpuitor a fost străbătut de Nechifor Lipan. Avînd încredere în oamenii pe care-i considera
prieteni şi bazîndu-se pe forţa sa fizică, nu a bănuit nimic şi şi-a găsit pierzania în aceste locuri
primejdioase şi în împrejurări suspecte. Vitoria i-a călcat pe urme: „Pe urmă a suit un drum şerpuit
săpat în stîncă, ocolind în singurătăţi pe sub vulturi. [...] Iar muntele, cu cale şerpuită şi cu punţi de
piatră peste prăpăstii, se cheamă Stănişoara” (p. 121).

Străbătînd o cale cotită, întreruptă pe alocuri, Nechifor şi-a dus la împlinire destinul tragic. La această
constatare ajunge Vitoria, reflectînd asupra celor întîmplate: „Dar dacă i-a fost lui Nechifor scrisă
asemenea soartă, pe care nimica n-o poate înlătura, D-zeu prin sfînta de la Bistriţa, a adus-o pe dînsa,
Vitoria, pe căi ocolite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l
puie în pămînt sfînt, cu toate rînduielile ştiute” (p. 141).

Similară este concepţia străveche a poporului român, potrivit căreia fiinţa umană vieţuieşte avînd o
soartă anume, anterior hotărîtă de către divinitate. Ceea ce a fost rînduit se va săvîrşi de-a lungul
întregii vieţi pînă la moarte.

„Cînd vii pe lume ai o soartă; trăieşti şi mori aşa după cum ţi-a fost sortit. Timpu trece şi se împlinesc
toate după cum i-a fost dat” (E. Bernea, p. 168). Totuşi, la fel de adevărat este că voinţa omului poate
influenţa în mare măsură soarta sa.
Tot într-un vis, femeia a primit înştiinţare de la omul ei şi a înţeles că nu peste multă vreme îl va afla:
„Din întunericul lui, în care se depărta, pentru întîia oară Lipan se întoarse arătîndu-şi faţa şi grăind
lămurit numai pentru urechile ei” (p. 136).

O dată găsite osemintele lui Nechifor şi îndeplinile rînduielile religioase de înmormîntare, Vitoria îşi va
putea afla tihna. Şi-a făcut pînă la capăt datoria, a răzbunat moartea soţului şi a restabilit echilibrul în
comunitatea rurală patriarhală. Natura i-a fost alături, îndrumîndu-i paşii, arătîndu-i printr-un grai
anume care este adevărul şi unde zace ascuns, pentru ca ea să-l facă deplin cunoscut. Armonia
universală fiind restatornicită, viaţa îşi poate continua cursul. Romanul Baltagul prezintă o fericită
îmbinare a mentalităţilor înrădăcinate în societatea rurală veche cu trăirile, simţămintele reale ale
femeii îndurerate care-şi caută bărbatul dispărut.

Nechifor Lipan

- personaj secundar de roman traditional obiecti (mitic si baladic) -

- personaj absent -

"Baltagul", de Mihail Sadoveanu

- roman traditional obiectiv -
(mitic si baladic)
Romanul "Baltagul" de Mihail Sadoveanu (1880-1961) a aparut in noiembrie 1930 si este un adevarat
"poem al naturii si al sufletului omului simplu, o «Miorita» in dimensiuni mari" (George Calinescu).
Versul motto, "Stapane, stapane,/ Mai chiama si-un cane", argumenteaza viziunea mioritica a mortii,
careia Sadoveanu ii da o noua interpretare, aceea a existentei duale ciclice, succesiunea existentiala de
la viata la moarte si din nou la viata.
Romanul "Baltagul" a fost scris in numai 17 zile si publicat tn 1930, cand Mihail Sadoveanu implinea
50 de ani, fiind primit cu "un ropot de recenzii entuziaste" de catre exegetii vremii. Romanul are ca surse
de inspiratie balade populare de la care Sadoveanu preia idei si motive mitologice romanesti: "Saiga"
(setea de implinire a actului justitiar, de infaptuire a dreptatii ce domina toate faptele eroinei), "Dolca"
(ideea profundei legaturi a omului cu animalul credincios), "Miorita" (tema, motivul, conflictul, discursul
epic simplu, conceptia asupra mortii sunt numai cateva dintre cele mai semnificative elemente ale
baladei ce se regasesc si in roman).
Romanul este traditional, intrucat ilustreaza lumea arhaica a satului romdnesc, sufletul (dranului
moldovean ca pastrator al traditiilor si al specificului national, cu un mod propriu de a gandi, a simti si a
reactiona in fata problemelor cruciale ale vietii.
Personaj secundar si absent, Nechifor Lipan, sotul Vitoriei Lipan, concentieaza tn jurul sau toate
actiunile si intreg zbuciumul interior al femeii, in stradania de a afla adevarul despre omul ei si de a
implini actul justitiar al pedepsirii vinovatilor. X
Nechifor Lipan era oier din Magura Tarcaului si isi castiga existenta ca toti muntenii, "cu toporul ori cu
cata", el fiind dintre "cei mai vrednici", pentru ca-si intemeiase o stana de oi la munte. Asemeni taranilor
sadovenieni, isi petrecea o mare parte din viata in mijlocul naturii, "cu Dumnezei si cu singuratatile",
mutandu-si oile de la munte la ses, in functie de anotimp (transhumanta traditionala), apoi se intorcea
intotdeauna la casa si la familia lui, pentru ca "munteanul are radacini la locul lui, ca si bradul". Nechifor
plecase toamna, ca de obicei, sa cumpere niste oi de la Dorna, dar acum era Sfantu-Andrei si el nu se
mai intorsese. Dupa cum socotise Vitoria, barbatul ei intarziase saptezeci si trei de zile si acest fapt
starneste neliniste si banuieli negre nevestei.
Modalitatile si procedeele de caracterizare a personajului sunt cu totul aparte, portretul conturandu-
se prin naratiune, prin reprezentarea lui in ochii altor personaje sau prin memeoria afectiva a membrilor
familiei. Naratorul nu face in mod direct un portret fizic, infatisarea lui Nechifor se alcatuieste printr-un
alt procedeu artistic si anume memoria afectivd a Vitoriei, care-si aminteste ca avea "mustata groasa,
adusa a oala", sprancenele lasate si statura "indesata si spatoasa". Chipul barbatului se incheaga in ochii
femeii pentru ca acesta ii fusese drag din tinerete si-i "era drag si-acuma, cand aveau copii mari cat
dansii".

Legatura spirituala dintre cei doi soti este solida si eterna, ea se bazeaza pe "dragostea ei de douazeci si
mai bine de ani".
Alte amintiri nascute din iubirea nevestei compun, indirect, portretul moral definitoriu al personajului
absent din roman, prin evocarea faptelor, vorbelor si atitudinii acestuia . Inteligent si ambitios, Nechifor
Lipan era stiutor de carte si-i placeau pildele si povestile cu talc, pe care le spunea cu mult farmec pe la
petrecerile din sat, animand cu veselia lui toate adunarile. Fire comunicativa si pasionala, lui Nechifor ti
placeau femeile frumoase, insa nu depasea limitele bunului simt si ale respectarii familiei. Aceasta
trasatura reiese, indirect, din atitudinea Vitoriei de a respinge cu fermitate previziunile babei Maranda,
vratitoarea satului, ca barbatul ar fi parasit-o pentru o femeie "cu ochii verzi".
Nechifor Lipan se contureaza, indirect, si din relatarile celorlalte personaje, care-l cunoscusera ca pe
un om generos, "nu se uita la parale, numai sa aiba toate dupa gustul lui", prietenos si sociabil, era
"mester la vorba", oier cinstit si mandru, " om vrednic si fudul". Harnic si priceput, Nechifor isi randuise
bine stanele, ciobanii ii ascultau intocmai poruncile, fiind un stapan autoritar, dar corect si prompt in
plata simbriilor. In toate locurile pe unde Vitoria a intrebat de el, oamenii vorbeau cu prietenie despre
omul cu caciula brumarie si calare pe un cal tintat, ca de un muntean "cinstit, platindu-si datoriile si
iubitor de animate: s-a hranit el cu mana lui un cane pe care-l avea".
Curajos si increzator in sine, Nechifor Lipan nu se temea de hoti ("avea stapanire asupra lor"), de
aceea nu-i era frica sa umble noaptea singur, cantand "din solz, ca sa nu-i fie unit". Vitoria este mandra
de sotul ei, "barbat fara frica railor", pentru ca avea impotriva lor pistoalele incarcate in desagi.

Vitoria si Nechifor Lipan - o pereche de initiati

Vitoria si Nechifor Lipan formeaza o pereche de initiati. La nastere, pe baiat il botezasera Gheorghe,
dar pe la patru ani, fiind grav bolnav de "hidropica", mama lui ii vanduse simbolic vrajitoarei, pe un
banut de arama, trecandu-l peste fereastra casei ca peste un prag al mortii. Tot atunci, vrajitoarea ii
schimbase numele din Gheorghe in Nechifor, "ca sa nu-l mai cunoasca bolile si moartea". Cand a gasit
ramasitele lui Nechifor, Vitoria a dat un tipat cutremurator, chemandu-l pe numele de botez,
Gheorghita, speriindu-l astfel pe baiatul ei, care a crezut ca pe el il striga. Tot "Gheorghita" l-a strigat
sfasietor munteanca la inmormantare, atunci cand ramasitele barbatului iubit erau coborate in groapa.
Vitoria este si ea o initiata, deoarece comunica permanent cu sufletui neistovit al celui disparut. Ea
stie ca ideea de a cauta cainele, tot Lipan i-o daduse, intrucat chiar daca "nu mai era intre vii cu trupul",
el isi intorsese sufletui "spre dansa si-i dadea indemnuri". Tot el este cel care ii povesteste imprejurarile
omorului, pentru ca, atunci cand Vitoria demasca ucigasii, ea marturiseste: "Eu n-am fost de fata, dar
stiu. Mi-a spus Lipan, cat am stat cu dansul, atatea nopti, in rapa."
Numele lui Nechifor este de origine greceasca, Nike-phoros insemnand "purtator de victorie", iar
numele Vitoriei este forma regionala de la Victoria. Se poate afirma, asadar, ca Vitoria si Nechifor
alcatuiesc un cuplu ce simbolizeaza, si onomastic, tnumful iubirii asupra dramei existentiale a omului si
asupra raului din sufletul omenesc, deoarece "Lumea asta-i mare s plina de rautati".
In romanul "Baltagul", Mihail Sadoveanu realizeaza o uniune deplina a sufletelor celor doi soti, care
comunica nu numai in timpul vietii, ci mai ales dincolo de moarte, ceea ce a facut ca aceasta opera sa fie
considerate si un roman de dragoste.
Sadoveanu a pus accentul pe observatie, restrangand descrierea si dezvoitand actiunea prin
construirea unor "caractere puternice, variate sau pitoresti", acesta fiind, probabil, cel mai reusit roman
obiectiv inspirat dintr-o balada populara: Nicaieri n-a pus Sadoveanu mai multa obiectivitate si mai putin
sentimentalism decat in acest roman [...]. si nicaieri n-a descris cu mai profund realism schimbarea lumii,
naruirea societatii patriarhale si idilice prin invazia capitalismului decat in acest roman ce ar fi intemeiat,
dupa vorba lui Calinescu, pe «automatismul vietii pastorale»!" (Nicolae Manolescu - "Sadoveanu sau
Utopia cartii").

Imaginarul religios se subsumează celui uman, constituind un spaţiu vast de cercetare pentru
mitocritică, mitanaliză şi mitodologie, unde cercetătorii preistoriei, religiei, sociologiei, literaturii şi
fenomenologiei îşi îndreaptă căutările, supunând atenţiei cititorilor aspecte şi interpretări inedite ale
acestor domenii. Imaginaţia omului s-a manifestat încă din zorii civilizaţiei cu o forţă şi o vitalitate
crescânde, astfel că adesea lumea divină se întrepătrundea cu cea a oamenilor şi animalelor. Rod al
imaginarului colectiv, fiinţele misterioase din ordinea divinului ori a animalelor se căsătoreau cu
oamenii, dădeau naştere unor urmaşi care aparţineau atât speciei ce deţinea atributele divinităţii sau
regnului animal, cât şi pe cele ale umanităţii. Natura adevărată a fiinţei este frecvent pusă la îndoială. Se
spune că în ritualul de iniţiere al călugărilor budişti, neofitului i se pune întrebarea: Tu eşti om sau
şarpe? Un loc aparte în spiritualitatea poporului român îl ocupă lupul, simbol care se poate urmări din
primele momente ale existenţei străbunilor noştri şi până în contemporaneitate, prin manifestările sale
în[i] imaginarul religios al geto-dacilor, în ritualurile religioase ale acestora, în textele istoricilor şi
scriitorilor din antichitate, în literatura religioasă de mai târziu, în descoperirile arheologice mai vechi
sau mai recente din ţara noastră, ajungând până la scriitorii contemporani. Aceştia valorifică simbolul, îl
îmbogăţesc prin noi interpretări şi analize, conferindu-i ipostaze spirituale dintre cele mai neaşteptate.
Cercetarea noastră face referire la simbolul lupului în credinţele şi ritualurile religioase româneşti, dar şi
la motivele ori simbolurile animalului şi a fiinţelor ce „sunt asemeni lupilor” întâlnite în textele literare.
Avem în vedere mai multe ipostaze ale reprezentării acestui simbol în imaginarul colectiv:

1. Lupul ca epitet ritual al unei confrerii războinice ;

2. Lupul văzut drept carnasier feroce;

3. Lupul ca simbol religios şi de apărare;

4. Lupul – însemn heraldic al corpului preoţesc dac;

5. Lupul – stindard al vechilor daci;

6. Lupul ca fiinţă mitologică ce marchează repere de orientare în timp;

7. Lupul – reprezentare metafizică cu rolul de animal protector şi iniţiatic.

1. Lupul ca epitet ritual al unei confrerii războinice

Cercetătorul Mircea Eliade consideră că miturile, simbolurile şi ritualurile care stau la baza folclorului
religios al românilor, ca şi cultul strămoşilor noştri pentru Zalmoxis sunt premergătoare apariţiei marilor
civilizaţii ale antichităţii din Orientul Apropiat sau din jurul Mediteranei. Dar şi aici se cuvine să fie făcută
o menţiune: „S-ar putea ca un obicei agrar din zilele noastre să fie mai arhaic decât, de exemplu, cultul
lui Zalmoxis. Se ştie că anumite scenarii mitico-rituale, existente încă la ţăranii din Europa centrală şi
sud-orientală la începutul secolului XX, păstrau fragmente mitologice şi ritualuri dispărute, în Grecia
antică, înainte de Homer.”1 Eliade situează numele etnic al dacilor în universul valorilor specifice
vânătorilor şi războinicilor, în special în lumina riturilor iniţiatice militare, unde acest nume îşi revelează
semnificaţia sa religioasă primitivă în contextul societăţilor preistorice. Istoricul religiilor menţionează că
„după Strabon, dacii se numiră mai întâi dáoi”[ii]Provenit din rădăcina dhãu, care înseamnă a sugruma,
a strânge, a apăsa, cuvântul desemnează numele frigian al lupului, iar „faptul că un popor îşi trage
denumirea etnică de la numele unui animal are întotdeauna o semnificaţie religioasă”.[iii] Este, aşadar,
posibil ca dacii să-şi fi luat numele de la: „adolescenţii care pe durata probei iniţiatice trebuiau să se
ascundă departe de sate şi să trăiască din pradă; imigranţii căutând noi teritorii în care să se stabilească;
cei în afara legii sau fugarii în căutarea unui azil. Dar toţi aceşti tineri se comportau ca lupii, erau numiţi
lupi, sau se bucurau de protecţia unui zeu – lup”.[iv] Popoarele străvechi indo-europene aveau un sistem
comun de credinţe şi ritualuri proprii tinerilor războinici, care avea drept scop transformarea rituală a
războinicilor în fiară, ca o consecinţă a iniţierii militare. În fond era vorba de o experienţă magico-
religioasă care transforma radical comportamentul tânărului războinic: „ Acesta trebuia să-şi transmute
umanitatea printr-un acces de furie agresivă şi terifiantă, care îl asimila carnasierelor turbate.”[v] Pare
firesc ca numele dacilor să fi derivat din epitetul ritual al unei confrerii războinice, iar procesul prin care
s-a dobândit eponimul daci (lupii de la Dunăre erau consideraţi un pericol real chiar de către Iulius Cezar,
care se pregătea să-i atace, în anul când a fost asasinat) ar putea consta în două moduri: datorită
eroismului şi ferocităţii unor tineri războinici, cărora li se spunea lupi, tribul a adoptat acest nume de
învingător; datorită victoriei tin erilor imigranţi asupra băştinaşilor învinşi, prin urmare, învingătorii devin
clasa dominantă, aristocraţia militară şi impun numele lor. Dacii erau conştienţi de relaţia directă dintre
lupi şi război, ca dovadă stindardul lor cu cap de lup şi trup de balaur (dragon).
2. Lupul văzut drept carnasier feroce;

Din cele mai vechi timpuri, de pe vremea lui Homer, lupii sunt văzuţi drept feroci şi războinici; asemeni
lor mirmidonii se îmbulzesc: “Tocmai ca lupii, de carne hrăniţi şi grozavi în putere / Care în munţi răpun,
înhaţă şi sfâşie cerbul, / Mare, cornace şi cu fălcile roşii de sânge cu toţii.” (Iliada – 16156-59); atunci
când nu atacă cerbii, în Iliada lupii atacă oile. Eschil în Cei şapte contra Tebei numeşte lupii „cu pântecele
gol”, precizând că ei sunt flămânzi întotdeauna. Esop are 37 de fabule în care un păstor, credul şi naiv
are încredere într-un lup, care după aceea îi devorează turma. Platon utilizeazã aceeaşi semnificaţie a
motivului, adică malefică (personaj negativ) menţionând în Phaidros: „aşa cum lupul îndrăgeşte oaia”.
Terenţiu în lucrarea sa „Eunucul” afirmă că e o cruzime “să pui lupul la-ncercare cu oaia”. În Divina
comedia, Dante alege “lupa” (lupoaica), drept a treia şi cea mai teribilă fiară pe care o întâlneşte la
începutul Infernului. Milton îi deplânge “pe cei ce se strecoarã / În stână, ascultând al burţii ghes”
(Lycidas, 114). Cristofor vede în lup acelaşi simbol al voracităţii şi maleficului. Iată ce spune în fabula
intitulată Don Quo şi lupul :

„Don Quo, un bătrân respectabil, era foarte renumit pentru sufletul său bun şi caritabil. El nu mânca
niciodatã carne, considerând că e prea crud să ucizi animale. Când păşea, el privea întotdeauna spre
pământ, ca să fie sigur că nu striveşte ori răneşte vreo insectă sau vreun alt mic animăluţ. Într-o zi, el
întâlni un lup urmărit de vânători, care îl implora astfel:

– Salvaţi-mă, vor să mă omoare!

Don Quo recunoscu pe cel care deja devorase mai mulţi copii şi îi spuse:

– Dar sunteţi foarte crud ca să omorâţi nişte fiinţe inocente!

Lupul atunci îi replică:

– Da, este adevãrat, mi-e ruşine, dar să uităm toate acestea şi, de milă, salvaţi-mă!

Don Quo, emoţionat, ascunse lupul în sacul pe care-l purta pe umăr. În curând, vânătorii îl întrebară pe
Don Quo despre lup şi el le arătă cu mâna direcţia încotro o luase lupul. Pericolul o dată îndepărtat, Don
Quo deschise sacul şi dădu drumul lupului. Acesta, dupã ce se scutură, zise:
– Acum mi-e foame, aşa că te voi mânca. Din fericire, sosi un ţăran şi lupul nu-şi putu pune în aplicare
sinistrul său plan. Don Quo îi explică omului ceea ce făcuse el pentru lup şi ce gândea acesta din urmă
să-i facă lui. Ţăranul, înţelegând foarte bine situaţia, îi ceru lupului reconstituirea faptelor sale. Lupul îi
relată urmărirea de către vânători, întâlnirea cu Don Quo şi ascunderea sa în sac. În clipa când lupul intră
din nou în sac, ţăranul strânse foarte tare pânza sacului în jurul gâtului nerecunoscătorului animal şi aşa
îl ucise pe lup. Această întâmplare ar trebui să-l lămurească pe Don Quo asupra bunăvoinţei sale prea
mari (trad. din franceză).

Viziunea lupului drept animal malefic o întâlnim şi în fabulele lui Grigore Alexandrescu, scriitorul ce
situează întâmplările în vremuri imemoriale: “V-am spus, cum mi se pare, de nu veţi fi uitat / Că lupul se-
ntâmplase s-ajungă împărat.”[vi] Paşoptistul român proiecteazã semnificaţiile simbolului în sfera
politicianului demagog sau a justiţiei corupte (Lupul moralist), atât de actuală interpretare, uşor
identificabilă şi în zilele noastre. Morala din versurile finale aşează simbolul în plină contemporaneitate:
“ Când mantaua domnească este din piei de oaie / Atunci judecătorii fiţi siguri că despoaie.”[vii] În
fabulele sale lupul dobândeşte aceleaşi semnificaţii de simbol al voracităţii şi ferocităţii, dar şi al
prefăcătoriei.

În folclorul românesc, pricoliciul (omul-lup) reprezintă o sinteză a atributelor negative ale lupului, o
augmentare a trăsăturilor sale malefice. Pricoliciul preia funcţiile biologice negative ale lupului: atacă,
distruge, ucide, poartă bolile, fără a deţine vreun atribut mitologic: nu este psihopomp, nu este iniţiator,
nu este chtonian, rămâne un carnasier feroce, doar că este cu două picioare. Viziunea ca şi
reprezentarea în imaginarul colectiv românesc, dar şi în cel universal, a lupului este, aşadar, duală:
malefică şi benefică, în funcţie ritual sau ceremonial, de perioadă istorică.

3. Lupul ca simbol religios şi de apărare;

În literatura societăţilor pastorale, prada caracteristică a lupilor sunt oile, mieii, mai ales. Scriitorii
creştini pentru care simbolismul oilor, păstorilor şi mieilor de sacrificiu era esenţial, au extins ideea şi
asupra lupilor. Credincioşii erau turma, Iisus păstorul şi mielul sacrificat, iar lupii erau prigonitorii
creştinilor.

Sf. Apostol Pavel avertizează că “după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa
turma” (Fapte, 20, 29). Iisus, în predica de pe munte, invocã aceeaşi lupi îngrozitori şi perfizi: “Feriţi-vă
de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oaie, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei, 7, 15).
Chemându-i la El pe cei 12 apostoli, Iisus le-a spus: „Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor; fiţi
dar înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”(Matei, 10, 16).

În Sfânta Evanghelie după Luca, avertismentul Mântuitorului sună în felul următor: „Mergeţi! Iată, Eu vă
trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor”(Luca, 10, 3). În Sfânta Evanghelie după Ioan, lupii sunt de
asemenea simbolul prigonitorilor: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun, sufletul său şi-l pune
pentru oi. Dar simbriaşul şi cel ce nu este păstor şi cel ce nu este stăpân al oilor vede lupul venind şi lasă
oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte”(Ioan, 10, 11-12). Arhanghelul Mihail prevesteşte că după
Apostoli “veni-vor lupi / Urmându-le păstorilor.” În trecut, ca şi astăzi, lupul este considerat un animal
feroce. De aceea, mamele care vor să-şi liniştească ori să-şi sperie copiii, folosesc cuvintele: Vine lupul!
Simbolistica negativă a animalului „bătrân, cu trei cojoace”a fost atât de imprimată în memoria
colectivă, încât i s-au rezervat în calendarul popular un număr impresionant de zile. În legătură cu acest
animal de codru s-au ţesut „nenumărate practici magice, credinţe străvechi, basme, legende, zicători
etc.”[viii]

Prezenţa Sfântului Apostol Andrei printre localnicii de pe malurile Istrului este legată nemijlocit de
animalul care îl însoţea pretutindeni: lupul. Misionarismul acestui apostol care propovăduia Evanghelia
lui Hristos în arealul dominat de fiare sălbatice şi spirite malefice contribuie la transformarea simbolului
în aliat în lupta cu necuratul, lupul devenind astfel o armă magică de apărare şi de protecţie foarte
eficace. Tradiţiile şi obiceiurile populare presupun şi utilizarea usturoiului ca plantă apotropaică în marea
majoritate a situaţiilor aflate în directă legătură cu Sfântul Andrei. Legenda spune că în noaptea de
Sfântul Andrei se deschid cerurile şi toate animalele vorbesc; îngerii coboară din cer ca nişte arhangheli,
alungând duhurile necurate şi strigoii care fură laptele vacilor. Sărbătoarea de Sfântul Andrei (30
noiembrie) presupune şi câteva acte de sacralitate, în care se întâlneşte ritualul mielului, al oilor, iar la
practicarea lor sunt folosiţi copii cu suflete curate. Într-un studiu al său, Dumitru Manolache aminteşte
de „aducerea cu gura, de către o fată tânără, copilă neprihănită, a apei neîncepute, pentru colacul
Sfântului Andrei, la lăsatul zorilor, când duhurile necurate se retrag din spaţiul plin de mister al nopţii.
Ritualul se desfăşoară pentru a se feri fiinţa respectivă sau casa de boli. Tot în acelaşi scop se foloseşte şi
căţelul de usturoi încolţit în turtă, oferit tânărului pe care fata îl iubeşte şi îl doreşte ca partener de
viaţă.”[ix] În ritualurile acestea cercetătorii au descifrat sensurile unor elemente de cult protocreştin în
spaţiul geografic dintre Dunăre şi Pontul Euxin, extins mai târziu şi în zona Carpaţilor ori a
Sarmizegetusei Regia. Se poate constata că în toate evenimentele legate de sărbătoarea Sfîntului Andrei
se conturează un moment de luptă între lumea spiritelor benefice şi a celor malefice, dar bătălia
figurată cu limbile meliţelor de tocat cânepa, utilizate în chip de săbii pentru alungarea duhurilor
necurate, transpune în planul realităţii o luptă între locuitorii geto-daci şi invadatorii romani, iar la
eveniment participă şi îngerii, ba uneori şi Maica Domnului, pentru a asigura victoria deplină. Prin
aceste practici se transmite din preistorie tezaurul cultural al comunităţii, dar şi învăţarea meşteşugurilor
legate de agricultură ori păstorit, deoarece la data de 30 noiembrie turmele coboară, în procesul
transhumanţei, de la munte la şes pentru iernat în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

4. Lupul – însemn heraldic al corpului preoţesc dac;

Dacă referitor la etnonimul dac unii autori îl contrazic pe Mircea Eliade, în privinţa dezlegării acestui
mister ne aliem opiniilor istoricului Liviu Teleoacă, cercetătorul care apelează la mit ca la un sistem
semiologic secundar, abordarea termenului se face prin urmare din punct de vedere semantic. Autorul
menţionat susţine că: „din noianul de mitonime, primul care se impune este mitonimul vedic VALAK-
HYLIAH, prin care este desemnat grupul celor 60.000 de zeităţi ale luminii. Mitonimul atestă în mod cu
totul evident că termenul VALAK are o vechime de cel puţin 4.000 de ani şi că se referă la iluminaţii
sacerdotali. Ca ecou al faptului că VALAK sau VLAK a desemnat încă din străvechime conceptul de preot,
şamanii ruşi au purtat până în secolul XIII p. Hr. numele de VOLOHV, cu acest V final, ca prescurtare a
sintagmei VOLH-VOLH, sau VLAK-VLAK, prin care erau desemnaţi marii preoţi. Dar marii preoţi, atunci ca
şi acum, trebuiau să fie recunoscuţi printr-un anume însemn heraldic pe baza omonimiei VOLK preot-
VOLK lup, aşa încât stindardul dragon cu cap de lup a devenit însemnul heraldic al corpului
preoţesc”[x][xi], în opinia lui Liviu Teleoacă. Istoricul român A. D. Xenopol descria însemnul draco astfel:
„capul acestuia era de bronz sau argint şi figura pe acel al unui lup cu gura căscată, în care se vedeau
dinţii şi limba. Corpul balaurului era încovoiat, luând chipul unui şarpe în mişcare.”[xii] Steagul cu balaur
– dragonul – şi cavalerii gemeni purtători de dragon reprezintă, în opinia unor cercetători, „un simbol
vexilologic caracteristic întregului neam tracic”[xiii]. Vasile Pârvan consideră acest însemn „un simbol
heraldic oriental”[xiv], dar este certă impresia puternică pe care acest stindard a produs-o asupra
tuturor popoarelor cu care adepţii lui Zamolxis au venit în contact. În viziunea altora,[xv] stindardul ar
desemna pe marii preoţi, trăitori în sanctuarele montane şi nu pe vânătorii care se închinau la totemul
lup din dorinţa de a deveni războinici redutabili (carnasieri). Preluat de către oficialii romani în urma
cuceririi Daciei şi a dislocării războinicilor daci în afara graniţelor statului, acest însemn heraldic a fost
cunoscut de către populaţia Romei antice prin trofeele de luptă ale împăratului Traian, apoi prin
Columna lui Traian, care l-a făcut nemuritor. Stindardul heraldic al dacilor, protejat de marele zeu
Zamolxis a impus teamă şi respect cuceritorilor romani, dând încredere luptătorilor care credeau în
nemurire, iar imaginea de pe Columnă a dăinuit peste milenii, ca să aducă aminte lumii despre cei care,
prin credinţa în înălţarea sufletului la ceruri, au avut curajul să înfrunte forţa cea mai puternică a vremii:
Imperiul Roman! Înţelegându-i utilitatea, romanii l-au preluat şi l-au folosit ca stindard, fiind răspândit
până la hotarele de răsărit ale imperiului: în Cappadochia este semnalată Alla I Ulpia Dacorum (încă pe
vremea împăratului Traian); în Siria – Cohors I Ulpia Dacorum (în anul 157), aici chiar exista un soldat
numit Aurel Iulio Draco.[xvi] Este posibil ca termenul draconarius (port-drapel) din limba latină să fie
moştenit chiar din limba dacică, prin legătură directă cu însemnul heraldic al vechilor daci, după cum
apreciază cercetătorii francezi.[xvii] Mai mult decât atât, unii istorici aduc argumente conform cărora
steagul dacic- balaurul cu cap de lup- era colorat în roşu, galben şi albastru! Prima menţiune referitoare
la culoarea steagului dacic este făcută de către guvernatorul Cappodochiei, Arian, numit pe vremea
împăratului Hadrianus (117-138). În lucrarea sa Arta tacticii, Arian apreciază tactica de luptă a dacilor, la
instruirea în limba proprie, la folosirea însemnelor militare proprii, dragonul dacic, colorat: „Insignele
sciticele alcătuiesc nişte balauri de mărime proporţională cu aceea a prăjinilor de care sunt legaţi. Se fac
din bucăţi de pânză de diferite culori, cusute laolaltă. Balaurii aceştia au capul şi întregul trup până la
coadă ca al şerpilor.[…] Când însă caii pornesc, aceşti balauri se umflă din pricina aerului, semănând
grozav cu fiarele şi şuierând din pricina mişcării puternice, deoarece aerul îi străbate cu putere.”[xviii]
Din păcate Arian nu specifică structura cromatică despre care este vorba, dar heraldica stabileşte
principiile teoretice ale compunerii unei steme, iar în cazul însemnului dacic, cele trei culori pot fi
interpretate astfel: roşu (purpura), simbol al măririi, al îndrăznelii, al sângelui; galben (sau aur), simbol al
forţei, bogăţiei, purităţii holdelor de grâu; albastrul, reprezintă aerul, element nobil esenţial dintre cele
care compun universul, simbol al frumuseţii şi credinţei. Ideile semnificaţiilor celor trei culori, moştenite
în steagul naţional sunt exprimate şi de alţi cercetători, dintre care unele sunt fanteziste.[xix] Ideea pe
care se cuvine s-o subliniem este aceea că dacii aveau credinţă în zeul Zalmoxis care sălăşluia în ceruri, îi
trimiteau acestuia jertfe de sânge şi îi dedicau podoabe de aur din roadele de pe pământ. Cele trei culori
sunt şi astăzi simboluri pe costumele şi hainele rituale ale superiorilor monahi sau clerici.

5. Lupul – stindard al vechilor daci;

Constantin N. Bărbulescu considera că stindardul cu cap de lup şi trup de balaur a fost atribuit de
arheologi „unui animal simbolic al localnicilor din Carpaţi” încă din perioada Hallstatt (1200-700 î.Hr.).
Acest stindard, reprezentat şi pe Columna lui Traian, a fost descoperit recent în localitatea Budureasa,
judeţul Bihor, a cărui descriere este grăitoare: „cu un cap de lup, prelungit în chip de şarpe prin nişte
fâşii de stofă, care la bătaia vântului se umflau şi alcătuiau o flamură serpentiformă orizontală”; avem
aşadar lupul în poziţie ofensivă, deci ca simbol religios de apărare. Legenda despre zeiţa egipteană Isis
ne relatează că în timpul războiului cu Typhon, Osiris se reîntoarce de la Hades şi ia înfăţişarea unui lup
pentru a veni în ajutorul soţiei şi al fiului său Horus. Din această cauză, după nimicirea lui Typhon,
biruitorii au cerut să fie slăvit lupul, pentru că lui i se datora izbânda. Însuşi fiul lui Osiris, Macedon s-ar fi
îmbrăcat într-o piele de lup atunci când se îndreptau spre izvoarele Istrului.”[xx]

Militarii daci au răspândit dragonul dacic până în Britania, după cum menţionează André Maurois:
„această cohortă, formată din 1000 de daci (militaria) a staţionat în Britania două secole”, avându-şi
reşedinţa în castrul de la Amboglana (Camboglana), iar după ce au fost lăsaţi la vatră, ei au fost
împământeniţi pe pământurile Britaniei, devenind cetăţeni romani, dar conştienţi de originea lor
etnică.[xxi] Se poate presupune că dragonul adoptat mai târziu de celţi, gali şi englezi îşi are originea în
stindardul dacic, în balaurul zburător pe care dacii din trupa Cohors I Aelia Dacorum l-au arborat, desigur
în timpul bătăliilor, pe meterezele de la Amboglana. Copiii acestor luptători au intrat şi ei în armata
romană, fiind educaţi în spirit militar, luptând pe la extremităţile imperiului în Cohors Gemina Dacorum
Gordiana, Cohorta getulilor (în Iudeea), Alla I Dacorum (în Panonia). „Creştinismul a înlocuit balaurul,
devenit simbol al răului, cu crucea, dar daco-romanii, dar mai apoi românii i-au preluat simbolurile
cromatice, schimbându-se doar esenţa , învelişul rămânând acelaşi.”[xxii] Dacă în ţinuturile dunărene
dragonul a dispărut o vreme, cele trei culori şi-au urmat destinul veşniciei, astfel că pe vremea regelui
Arthur se menţionează pe la anul 420 insignele unor unităţi militare staţionate pe aceste meleaguri, în
lucrarea Notitia dignitatum, iar legiunea V – Macedonica şi XIII Gemina se evidenţiază prin succesiunea
frapantă a celor trei culori: roşu, galben şi albastru.[xxiii] Stindardul căluşarilor, aşa cum îl cunoaştem azi,
alcătuit din panglici colorate, se aseamănă cu stindardul dacilor, descris de Arian pe jumătatea secolului
al II-lea. Astfel balaurul a intrat în folclor, în legende şi crdinţe opulare, sub formă de simbol negativ, iar
culorile s-au înscris în obiceiul pământului, în timp ce prin alte locuri, dăinuie şi prin secolul al XII-lea la
vlahii din Peninsula Balcanică. Stindardul are cromatica celor mai intense culori ale curcubeului, care a
fost aleasă pentru a-l întruchipa pe Zamolxis, iar metamorfoza totemică, din necesităţi de supravieţuire
a salvat cromatica identităţii pământului românesc de la facerea lumii sale.
6. Lupul ca fiinţă mitologică ce marchează repere de orientare în timp;

Dacă privim istoria din perspectivă mitologică, putem spune că poporul român s-a născut sub semnul
Lupului, predestinat fiind războaielor, invaziilor şi nenorocirilor, nu atât datorită poziţiei sale geografice,
cât din cauza apariţiei în orizontul său mitic a lupului pentru a treia oară. Prima apariţie a lupului se
manifestă în numele strămoşilor noştri, a doua în genealogia poporului cuceritor, iar a treia în invaziile
popoarelor migratoare din spiţa lui Genghis-Han sau a succesorilor săi, eveniment istoric în urma căruia
s-au întemeiat principatele române. Mitul genealogic al popoarelor lui Genghis-Han menţionează că
strămoşul lor era „un lup cenuşiu care ar fi coborât din cer şi s-a unit cu o căprioară…”[xxiv]
Complexitatea fiinţei mitologice a lupului se relevă în sărbătorile tradiţionale consacrate acestui animal.
În folclorul românesc referitor la lup există numeroase zile dedicate acestei vieţuitoare care marchează
teama faţă de animal şi grija ca, prin respecarea unor interdicţii sau prescripţii de factură magică, să fie
îndepărtată acţiunea sa malefică de la casa, gospodăria şi familia ţăranului român. Calendarul popular
numără 35 de Zile ale lupului, 17 mobile şi 18 fixe, după I.A.Candrea, sau 30, după Ion Ghinoiu, care se
ţineau mai ales în perioada de toamnă şi de iarnă a anului. Cercetătorii amintiţi menţionează că astfel de
zile erau legate de comportamentul de reproducere al acestui animal şi au servit oamenilor ca repere de
orientare în timp. Zilele lupului „începeau cu sărbătoarea de Sânpetru (29 iunie) şi continuau cu Cricovii
Marinei (15-17 iulie), Martirul Lupu (23 august), Teclele (24 septembrie), Berbecarii (26-28 septembrie),
Osie (17 octombrie), Lucinul (18 octombrie), Sâmedru (26 octombrie), Ziua Lupului ( 13 noiembrie),
Filipii de Toamnă (14-21 noiembrie), Filipul cel Şchiop (21 noiembrie), Sfântul Andrei (30 noiembrie),
Sâmpetru de Iarnă (16 ianuarie), Tănase de Ciumă (18 ianuarie), Filipii de Iarnă (25-31 ianuarie),
Stretenie (2 februarie), Martinii de Iarnă (1-3 februarie). În unele sate pastorale, acestora li se mai
adăugau şi joile rele, numite şi joi verzi.”[xxv] În multe legende şi poveşti populare, Sfântul Petru de
Iarnă este considerat patronul lupilor, cărora le împarte noaptea prada de vite, luate mai ales de la
gospodarii care nu au „ţinut”sărbătorile legate de lup. În noaptea Sfântului Andrei sunt pedepsiţi
proprietarii de vite care nu au „ţinut” Filipii sau joile verzi de după Paşte. Faptele se petrec tot sub
oblăduirea Sfântului Petru, un soi de zeitate păgână şi vindicativă, care le trimite oamenilor o fiară
cumplită ca să le decimeze turmele sau cirezile, drept pedeapsă că nu au respectat Zilele lupului.
Interesantă este prezenţa antroponimului Filip în calendarul popular românesc, numele acesta fiind unul
dintre cele mai vechi şi mai frecvente în Grecia Antică. Prezenţa lui în teritoriul românesc este
menţionată pe la 1550, dar este, cu certitudine, mult mai vechi. Sărbătorile Filipilor din calendarul
popular erau dedicate unor personaje mitologice răspunzătoare de animalele sălbatice, în special de
lupi. Filipii erau respectaţi cu sfinţenie pe la sfârşitul secolului al XIX-lea de femeile măritate şi de cele
văduve; unele tineau un Filip, altele doi sau mai mulţi, iar la căsătoria fetelor, mamele dădeau pe lângă
zestre şi câte un Filip tinerelor proaspăt căsătorite. Moştenirea sărbătorii pe linie exclusiv maternă poate
fi considerată drept „o străveche şi tulburătoare solidaritate faţă de principiul general al
fertilităţii.”[xxvi] Considerăm că aici se regăseşte şi principiul structurii şi organizării familiale, al
responsabilităţii materne faţă de urmaşi, deoarece se ştie cât de protectoare sunt lupoaicele faţă de puii
lor, cât de feroce pot deveni aceste animale când le este pusă în pericol existenţa puilor, luptând până la
sacrificiu pentru salvarea lor. Am putea adăuga şi posibilitatea ca, în cazul unei întâmplări dramatice un
copil să rătăcească prin pădure, iar lupoaica ce l-ar putea descoperi să nu-i facă rău, ci să-l alăpteze ca pe
un descendent al propriei specii. Legenda întemeierii Romei se susţine tocmai pe o astfel de întâmplare
misterioasă despre Romulus şi Remus, gemenii alăptaţi de o lupoaică. Semnificativă este observaţia lui
Mircea Eliade, care afirma că: „singurul popor care a reuşit să-i învingă definitiv pe daci, care le-a ocupat
şi colonizat ţara şi le-a impus limba a fost poporul roman, un popor al cărui mit genealogic s-a constituit
în jurul lui Romulus şi Remus, copiii Zeului-Lup Marte, alăptaţi şi crescuţi de Lupoaica de pe
Capitoliu.”[xxvii] Semnificaţiile sărbătorii Filipilor (practicile magice, credinţele străvechi, legendele,
basmele, zicătorile) exprimă esenţa imaginarului colectiv, conform căreia fiinţele misterioase din
ordinea animalelor se amestecau cu oamenii, dădeau naştere unor urmaşi (ori îi adoptau) ce aparţineau
atât speciei ce deţinea atributele regnului animal, cât şi pe cele ale umanităţii. Calendarul popular
reprezintă un plan foarte amănunţit privind momentele optime pentru efectuarea tuturor activităţilor
materiale şi spirituale dintr-un an: semănatul, întreţinerea culturilor, recoltatul, urcarea şi coborârea
oilor de la munte, începutul şi sfârşitul diferitelor activităţi casnice şi şezătorilor, zilele favorabile
culegerii plantelor de leac, sezoanelor pentru nunţi şi petreceri, scosul fetelor la joc, comemorarea
moşilor şi strămoşilor. Cunoscând sau intuind echilibrul ecologic, oamenii din vechime au dedicat zile şi
sărbători nu numai oamenilor ci şi plantelor, animalelor şi altor elemente ale mediului lor de viaţă. De
aceea avem în calendarele populare româneşti zile precum: Sânzienele, Nunta Urzicilor, Ziua Cucului,
Împreunatul păsărilor, Joia Furnicilor, Ziua Ursului, Ziua Lupului, Paştele Cailor, Marcul Boilor, Nunta
Oilor etc. În felul acesta calendarul popular punea în armonie viaţa socială cu manifestările ciclice ale
fenomenelor cosmice şi terestre. Strămoşii noştri au avut cunoştinţe de astronomie foarte avansate,
deoarece calendarul de la Sarmizegetusa Regia cuprindea 365,240384 de zile! Din nefericire, romanii au
lichidat sau au prigonit tagma preoţească a vechii Dacii, ai cărei membrii erau desigur iniţiaţi în tainele
astronomiei şi ale calendarelor, ştergând astfel perioade de timp din istoria poporului nostru.
Semnificaţia calendaristică a lupului se leagă de câteva elemente comportamentale ale acestui animal în
perioada sa de reproducere. Împerecherea lupilor începe în a doua jumătate a lunii noiembrie şi se
încheie la început de februarie. Între masculi se dă o luptă, după care masculul alfa dobândeşte dreptul
de a se împerechea cu lupoaica, împreună cu care va creşte puii. Maxima frecvenţă a împerecherii se
produce în preajma zilei de 1 februarie. Perioada de gestaţie este de 62-63 de zile, iar primăvara
lupoaicele au pui; aceştia se alătură haitei familiale în luna octombrie, unde urmăresc şi atacă prada
alături de părinţii lor. În timpul perioadei de împerechere, puii născuţi cu un an înainte se
dezmembrează de haită, formând o nouă familie. Despre lup se ştie că atacă mai multe animale
domestice, făcând bălţi de sânge, iar apoi se retrage cu un singur exemplar să –l mănânce. În perioada
de înmulţire a lupilor, cea mai severă interdicţie era scoaterea cărbunilor din casă, pentru a nu fi găsiţi
de lupoaicele care caută cu înverşunare să se împerecheze, căci acestea, „dacă găsesc cărbuni în gunoi
se prăsesc.”[xxviii] Această atitudine faţă de lup, exprimă teama faţă de ferocitatea animalului, dar şi
semnificaţia profund religioasă a lupului în societatea străveche a dacilor un popor născut sub semnul
lupului, care se numea, după Strabon, asemenea lupilor.

În tradiţia popoarelor nordice, lupul simbolizează moartea cosmică, pentru că el devorează aştrii care
măsoară spaţiul şi timpul, adică Soarele şi Luna, atunci când revine pe pământ sub formă de strigoi,
moroi, vârcolac sau pricolici. De aceea în tradiţia românească faptul că un câine (lup domesticit) urlă
noaptea la Lună simbolizează moartea unei persoane, sfârşitul timpului său de viaţă pământeană.

7. Lupul – reprezentare metafizică cu rolul de animal protector şi iniţiatic.

Pentru cã vede pe întuneric, lupul este şi un simbol al luminii. De aceea, acest animal are în credinţele
populare româneşti o valoare chtonianã – este ghid al “dalbului pribeag” în bocetele de înmormântare.
“Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te spăimânte. / Să nu te spâimânţi / Frate bun să-l prinzi / Că
lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va scoate / La drumul de plai / La-un fecior de
crai, / Să te ducă-n rai, C- acolo-i de trai / În dealul cu jocul, / C-acolo ţi-e locul, / În câmp cu bujorul, / C-
acolo ţi-e dorul.”[xxix] În acest cântec funerar, Bocet de sub Parâng, preluat din folclorul autohton, lupul
apare în ipostaza sa de iniţiator, atunci când cel dispărut se întâlneşte cu diferite animale „călăuză”,
dintre care este preferat desigur lupul (ghid al dalbului pribeag), pentru că scoaterea sufletului „la
drumul de plai” al lumii de dincolo nu ar fi posibilă fără sfatul animalului omniscient şi psihopomp ce
găseşte calea şi prin întuneric, fiind, cum spuneam, un simbol al luminii.

În romanul Baltagul, Mihail Sadoveanu proiecteazã aceleaşi semnificaţii benefice asupra lupului. “Lupu”
este câinele personajului absent, Nechifor Lipan, cel ucis mişeleşte cu baltagul şi prăvălit în râpa de la
Crucea Talienilor. Osemintele mortului le descoperă câinele Lupu, ghid al Vitoriei către prăpastia morţii.
El “dă semne”, se manifestă aproape uman, comunică lui Gheorghiţă, feciorul mortului şi văduvei
acestuia printr-un metalimbaj, date despre locul faptei şi cadavrul oierului omorât. Tot el este cel care-l
“numeşte” pe ucigaş, sărind la beregata acestuia când e eliberat de către Gheorghiţă din ascunzătoare.
Lupu este câinele credincios invocat de autor în motoul de sorginte mioriticã. “Stăpâne, stăpâne / Mai
cheamă şi-un câne…” Câinele simbolizeazã fidelitatea, ataşamentul şi vigilenţa. Vestitor al morţii şi
călăuză a sufletelor în lumea de dincolo, câinele Lupu parcurge în Baltagul drumul invers pentru a fi
călăuza celor vii spre locul unde osemintele oierului Nechifor Lipan zăceau în părăsire, iar sufletul său
nu-şi afla odihna veşnică, tulburând existenţa celor vii. Aici simbolul câinelui interferează cu cel al lupului
( câinele oierului se numea Lupu) în perspectiva sa de animal psihopomp (care transporta sufletul pe
tărâmul morţii).

Ion D. Sîrbu în romanul Lupul şi Catedrala oferă lectorilor aceeaşi perspectivă benefică şi iniţiatică a
simbolului lupului. Prin repetabilitate, acesta devine un lait-motiv, de-a dreptul obsedant pentru
discipolul lui Blaga. Scriitorul revine cu insistenţă asupra motivului atât în creaţiile epice, cât şi în cele
dramatice:

“- Lupul, oameni buni ! Lupul ! Iatã-l […] Pe zăpada proaspăt căzută, moale, se vedea înaintând spre noi
un lup deosebit de frumos. Nu era prea mare, nici prea puternic. Era un lupan tânăr, foarte mândru şi
demn. Nu venea alergând, nu avea limba scoasă, nu lehăia. Venea, la pas, ca un voievod, acasă la el. Nu
se uita împrejur, deşi, bănuiesc, nările lui de pădure trebuie că simţeau numărul mare de oameni care,
acum, ascunşi după garduri şi porţi, în case şi poduri, îl priveau fără frică, dar uluiţi. Ocoli în cerc larg
catedrala. Apoi se opri în locul acela din faţa portalului, unde era pata de sânge. Nu făcea nimic. Stătea
drept, aşezat, cu picioarele din faţă înălţate. Cu capul privind înainte. Îi vedeam dunga aproape albă de
pe gât şi pântece. Urechile ascuţite, ochii strălucitori […] Uşa catedralei era deschisă. Paracliserul nu se
vedea. Lumânările ardeau, parcă cineva scotea şi câteva acorduri de orgă. Stătea nemişcat, privind fix şi
atent uşa larg deschisă. Nu s-a ridicat, nu părea că doreşte să intre. Ningea iar, dar foarte subţire şi
foarte vertical […] Un simplu lup de codru stătea ca o statuetă egipteană şi privea spre uşa larg deschisă
a unei ruine de fostă catedrală. Nu voia să intre. Nu urla, nu avea nimic să ne spună. Eu aş fi putut să-i
strig câteva dureri, câteva jalbe, câteva nedreptpţi. Dar ce rost avea? Tot ce-i omenesc îi era străin. De
aceea a venit, de aceea nu-i e frică, de aceea stă aşa cum stă, fără scop şi fără rost, dar în numele unei
umile, silvestre, cosmice solidarităţi. Printre lacrimi mi se părea luminos, nimbat de o aură pură, mai
mult decât legendară.”[xxx]( Observăm că scriitorul realizează un transfer de semnificaţii ale motivului:
lupul devine mielul sacrificat, iar eroul principal pe nume Lupu are şi el parte de o existenţă plină de
sacrificii.) Menirea lupului este aceea de a le reaminti oamenilor virtuţi pe care le uitaseră în existenţa
lor înrobită de comunismul ateu. Asocierea simbolisticii animalului feroce, agil şi temut se face aici cu
rolul acestuia de protector al poporului de lupi danubieni, de fiinţă mitologică ce deţine secretul
nemuririi, conform doctrinei zalmoxiene. Imaginea lupului e prezentată aici sculptural şi emblematic,
oferind lectorului un stop cadru memorabil şi cinematografic, un model pictural inedit, preluat parcă din
iconografia şi imaginarul aplicelor, coifurilor sau stindardelor descoperite la Băiceni, Surcea, Lupu,
Poiana –Coţofeneşti ori Budureasa.

În acelaşi sens protector şi benefic, amintim obiceiul unor mame din satele de pe Platforma Luncanilor
din judeţul Hunedoara de a “da noilor născuţi lapte de la sân printr-o gură de lup, instrument ritual în
formă de cerc, confecţionat dintr-o falcă şi piele de lup.”[xxxi] Ritualul presupune un transfer simbolic al
puterii şi vitalităţii animalului protector invocat la copilul nou-născut, transfer ce se realizează prin
intermediul primului lapte supt, laptele de mamă. În spiritualitatea daco-geţilor acest aliment (laptele
matern) era considerat sacramental, fiind băutura nemuririi. Prezenţa lupului în datinile de naştere ţine
întotdeauna de ordinea beneficului. De aceea copilul bolnav sau ameninţat cu moartea este supus unui
botez prin schimbarea numelui cu acela al unui animal: Lupu sau Ursu, sau descântat pentru a fi
protejat în mod magic, deoarece animalele sănătoase erau considerate curate şi “posesoare a tuturor
virtuţilor de curaj şi putere.”[xxxii] Un alt botez care urmează un ritual arhaic diferit de cel amintit se
leagă tot de transferul unor virtuţi ale lupului asupra noului născut. Ritualul este executat de către trei
feciori încinşi cu brâie roşii, având la pălărie o unghie de lup. Unul dintre feciori trage cu unghia de lup
un cerc de la est la vest în jurul casei nou-născutului; când se închide cercul, al doilea fecior trasează în
interiorul acestuia un al doilea cerc, iar al treilea fecior trage cu unghia de lup un cerc mai mic în faţa
casei unde se găsesc, apoi copilul este scos afară, feciorii îi dau un nume, îl joacă pe braţe, consacrându-l
în interiorul cercurilor. [xxxiii] Unghia de lup (lupul) reprezintă o sursă a vitalităţii şi puterii, a rezistenţei
şi a spiritului luptător. Cercurile trasate cu unghia de lup sunt barierele puse în calea răului, dar şi
semnul unor instanţe purificatoare. Copilul trecut prin aceste cercuri este confirmat astfel în planul
existenţei umane. Lupul, prezent metaforic doar prin unghia sa are rolul animalului protector, dar şi
iniţiator, deoarece el veghează la trecerea pruncului peste pragul ce separă nonexistenţa de existenţă.

Comportamentul lupului este păstrat în forme aproape neschimbate de milenii, idee exprimată foarte
plastic în zicala populară: Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Găsim aici două principii fundamentale
pentru alcătuirea oricărui calendar: repetabilitatea şi stabilitatea unităţilor de măsurat timpul. Mitologia
lupului este solidară cu naşterea, schimbarea şi moartea timpului, dar şi ale omului. Prin împerecherea şi
înmulţirea sa în perioada morţii şi sterilităţii vegetale, lupul sugerează ideea primejdiei străvechi a
stingerii unor specii şi a legăturii dintre fertilitate şi sterilitate. Probabil că prin comportamentul de
reproducere al lupilor se poate împărţi anul în două părţi: iarna (constituirea haitelor, formarea
perechilor prin concursul celor mai valoroase exemplare şi naşterea puilor) şi vara (cuprinzând creşterea
puilor până la introducerea lor în colectivitatea haitei, cu regulile ei). Ion Ghinoiu consideră că
“suprapunerea unor sărbători populare de mare vechime peste momente precise ale ciclului de
reproducţie a lupului indică un început de an, probabil Anul Nou dacic, în perioada octombrie-
noiembrie.”[xxxiv][xxxv]