ANTIBIOTICE

Antibioticele (cunoscute și ca antibacteriene, greacă ἀντί- contra, βίος-

viață) alcătuiesc o clasă de medicamente, produse de microorganisme sau obținute pe cale
sintetică sau semisintetică, fiind cele mai importante substanțe medicamentoase implicate în
tratamentul și în profilaxia infecțiilor bacteriene de diverse tipuri.

Antibioticele sunt utilizate în medicina umană și veterinară, însă au o mare utilitate și

în agricultură. În mod normal, ele prezintă toxicitate doar pentru microorganismele cauzatoare
ale infecțiilor, fără să afecteze organismul uman sau animal, dar în anumite cazuri acestea pot
induce reacții adverse, cea mai frecventă fiind afectarea florei intestinale normale.

 Din punctul de vedere al acțiunii, antibioticele pot face parte din două clase, ele
manifestându-și efectul bacteriostatic (prin oprirea creșterii bacteriei) sau bactericid (prin
distrugerea acesteia), însă există și exemple care prezintă ambele mecanisme. Există mai
multe criterii conform cărora se mai poate realiza clasificarea antibioticelor, de
exemplu structura chimică sau activitatea lor asupra bacteriilor. Un număr limitat de
antibiotice posedă, de asemenea, și o activitate antiprotozoarică (cum este, de
exemplu, metronidazolul).

Antibioticele sunt obținute la nivel industrial fie prin intermediul microorganismelor

(adesea modificate pentru a crește randamentul de producție), fie prin sinteză
chimică. Necesitatea obținerii unor noi antibiotice mai bune a dus la cercetări suplimentare,
iar un exemplu de alternativă la terapia cu antibiotice este utilizarea virusurilor capabile să
distrugă bacteriile, acestea fiind denumite bacteriofagi. Deoarece unele specii patogene au
dezvoltat rezistență, pentru identificarea corectă și tratarea infecțiilor este necesară realizarea
unei antibiograme, o metodă care indică sensibilitatea speciilor față de un anumit antibiotic

1
Mecanism și acțiune al antibioticelor :

Datorită diversității foarte mari în ceea ce privește antibioticele, există o multitudine

de mecanisme de acțiune prin care acestea își manifestă efectul de neutralizare sau de
toxicitate asupra organismelor bacteriene.
  Obiectivul unei molecule de antibiotic este de a ajunge la suprafața sau în interiorul
celulei bacteriane și de a ținti selectiv anumite structuri moleculare sau biologice din
componența acestora, lăsând neafectate celulele gazdei umane sau animale. În acest caz, după
cum se poate observa și în diagrama din partea dreaptă, antibioticele pot acționa la
nivelul peretelui celular, membranei celulare, acizilor nucleici, proteinelor sau
a ribozomilor bacterieni.
De asemenea, prin mecanismul pe care îl prezintă, antibioticele pot face parte din două
clase mari, astfel că ele pot avea efect bacteriostatic (inhibând creșterea microorganismelor,
dar fără să le distrugă) sau bactericid (provocând moartea celulelor bacteriene), însă există
exemple de antibiotice care produc ambele efecte.
Utilizare antibiotice:
Antibioticele sunt utilizate în profilaxia și tratamentul infecțiilor bacteriene,[172] și
uneori a infecțiilor produse de protozoare (adesea, se utilizează metronidazolul).[12][13] În
practica medicală, este aplicat conceptul de terapie empirică, iar în momentul în care se
pune diagnosticul unei infecții bacteriene, dar nu se cunoaște agentul patogen, se

2
administrează un antibiotic cu spectru larg (pe baza simptomatologiei) și se
inițiază antibiograma (a cărei realizare poate dura câteva zile).
Pe de altă parte, în contextul cunoașterii microorganismului patogen sau al identificării
acestui prin antibiogramă, se poate începe terapia definitivă, de obicei cu un antibiotic cu
spectru mai îngust de acțiune. Alegerea terapiei se face având în vedere diferiți factori,
precum natura și sensibilitatea patogenului, toxicitatea antibioticului și costul terapiei.
Măsurile de profilaxie prin tratament cu antibiotice sunt aplicate în special în cazul
pacienților care prezintă o susceptibilitate ridicată pentru dezvoltarea de infecții bacteriene,
precum cei imunocompromiși (ca urmare a infecției cu HIV, pentru prevenirea pneumoniilor),
pacienții aflați sub tratament cu imunosupresoare, pacienții bolnavi de cancer sau la cei care
urmează să aibă o intervenție chirurgicală. Se remarcă o importanță mare a antibioterapiei
profilactice în chirurgia stomatologică, utilizând la prevenirea bacteriemiei și a dezvoltării
de endocardite infecțioase. O altă aplicație a profilaxiei este la pacienții cu neutropenie, de
obicei bolnavi de cancer, care sunt predispuși la dezvoltarea de infecții.
În cazul antibioterapiei, succesul terapeutic depinde de mai mulți factori, inclusiv
particularitățile pacientului, localizarea infecției și
proprietățile farmacocinetice și farmacodinamice ale antibioticului utilizat. Problema
rezistenței la antibiotice nu trebuie contracarată neapărat prin dezvoltarea de noi compuși, ci
se poate aplica o terapie combinată, în care cel puțin două antibiotice cu mecanisme de
acțiune diferite se utilizează împreună (de exemplu, în tuberculoză).
Administrare:
În tratamentul cu antibiotice, se pot alege mai multe căi de administrare. De obicei, se
recurge la administrarea orală (per os), iar în cazuri severe, în particular în cazul infecțiilor
sistemice, se recurge la administrarea prin injectare intravenoasă.Administrarea antibioticelor
trebuie realizată cât mai rapid posibil, în special în cazul infecțiilor care pun viața în pericol,
fapt pentru care multe unități de urgență dețin antibiotice.
În cazul infecțiilor necomplicate, care sunt localizate la nivel topic, administrarea
preferată este la acest nivel, fie sub formă de picături oftalmice (în conjunctivită) sau de
picături auriculare (în otită), dar și pentru tratamentul unor infecții cutanate, prin
diverse forme farmaceutice. Aplicarea antibioticelor la nivel topic oferă avantajul unei
concentrații susținute la locul infecției, ceea ce pe de-o parte reduce absorbția sistemică și
riscul de toxicitate, și pe de altă parte presupune utilizarea unor volume mici, ceea ce reduce
riscul de utilizare neconformă. A fost raportată și reducerea riscului de infectare al rănilor
post-chirurgicale prin aplicarea cutanată de antibiotice la nivelul acestora.În ciuda acestor
fapte, administrarea topică nu permite un control exact al dozei, iar la acest nivel pot apărea
reacții de hipersensibilitate sau dermatite de contact.
O terapie cu antibiotic trebuie să fie inițiată doar cu prescripția eliberată de un
specialist medical autorizat, care are de asemenea obligația să monitorizeze evoluția
tratamentului. Totuși, există multe cazuri de automedicație în rândul tratamentului cu
antibiotice, prin procurarea directă a acestora de către pacienți din farmacii, o practică cu
potențial periculos și care duce la agravarea fenomenului de rezistență la antibiotice.

3
 Penicilina

Penicilinele reprezintă un grup de antibiotice beta-lactamice derivate din speciile

de fungi din genul Penicillium. Cu toate că descoperirea primei peniciline este atribuită
lui Alexander Fleming (1928), în anul 1870 medicul englez John Scott Burdon-
Sanderson descoperise deja o legătură între mucegai și cultivarea bacteriilor. Cele mai
cunoscute exemple sunt penicilinele naturale: benzilpenicilina (penicilina G)
și fenoximetilpenicilina (penicilina V).
Aproximativ 10% dintre pacienții aflați în tratament raportează reacții alergice la
peniciline; totuși, până la 90% dintre aceștia nu sunt de fapt alergici.Reacțiile alergice grave
pot apărea doar la un procent de 0,03% dintre pacienți.
Penicilinele acționează în special asupra bacteriilor Gram-pozitive. În prezent multe
tulpini de bacterii au devenit rezistente la terapia cu peniciline din cauza folosirii iraționale a
antibioticelor penicilino-rezistente.
Primul compus descoperit care este considerat ca fiind un antibiotic adevărat
este penicilina. Descoperirea epocală a fost realizată de către Alexander Fleming, care a făcut
în anul 1928 observația că secreția mucegaiului verde Penicillium notatum (care a contaminat
în mod întâmplător culturile, datorită unei ferestre lăsate deschise) are capacitatea de a
distruge colonia de bacterii cultivată.

Fleming cercetase anterior proprietățile antibacteriene ale lizozimului și astfel a putut

interpreta corect faptul că, prin dezvoltare, organismul fungic a secretat un compus cu putere
de inhibiție de creștere asupra bacteriei Staphylococcus aureus. Deși nu a putut realiza
izolarea acestuia fără ajutorul chimiștilor, Fleming a publicat rezultatele în literatura de
specialitate, iar pe baza denumiri genului Penicillium a oferit compusului numele
de penicilină.

Ernst Chain și Howard Walter Florey au fost savanții care au continuat cercetările lui
Fleming și au reușit într-un final să obțină penicilina într-o formă purificată, însă utilizarea
acesteia nu a fost disponibilă la scară largă decât după 1945. Structura chimică a penicilinei a
fost propusă de către Abraham în 1942 și a fost ulterior confirmată de către Dorothy Crowfoot
Hodgkin în 1945.

Biosinteză
Penicilele naturale (G și V) sunt metaboliți secundari produși de unele specii de Penicillium.
Trei etape principale sunt necesare pentru biosinteza penicilinei G (benzilpenicilinei):

4
 Prima etapă este o reacție de condensare a trei aminoacizi: acidul L-α-aminoadipic, L-
cisteina și L-valina, în urma căreia se obține o tripeptidă. Înaintea reacției de
condensare propriu-zise, L-valina este epimerizată la D-valină. Tripeptida care se obține
este δ-(L-α-aminoadipil)-L-cisteinil-D-valina (ACV). Ambele reacții, de epimerizare și de
condensare, sunt catalizate de enzima δ-(L-α-aminoadipil)-L-cisteinil-D-valin-sintetaza
(ACVS), o peptidă non-ribozomală.
 A doua etapă a biosintezei penicilinei G este conversia oxidativă a tripeptidei liniare
într-o moleculă biciclică denumită izopenicilină N, cu ajutorul enzimei izopenicilin N-
sintetază (IPNS), codificată de gena pcbC. Izopenicilina N este un intermediar fără
activitate antibiotică
 Ultima etapă este o reacție de transamidare catalizată de izopenicilin N-N-
aciltransferaza, în care restul α-aminoadipil din izopenicilina N este înlocuit cu un rest
fenilacetic.

Semisinteză

Penicilinele de semisinteză sunt obținute în urma reacției de acilare a acidului 6-

aminopenicilanic (6-AP), care se obține la rândul său din penicilinele naturale (G și V) prin
reacții de dezacilare pe cale enzimatică sau chimică. Cele mai bune metode de dezacilare
pentru obținerea acidului 6-aminopenicilanic sunt cele enzimatice, deoarece se realizează într-
o singură etapă (spre deosebire de dezacilarea pe cale chimică), fără utilizarea unor compuși
toxici și este necesară prezența unei singure enzime (penicilin-deacilază).
Structura chimică:

Penicilinele au la bază un sistem heterociclic numit penam format prin condensarea

unui ciclu azetidin-2-onic (I) cu un ciclu tiazolidinic (II) (vezi imaginea alăturată). Atomii de
carbon 2, 5, 6 sunt asimetrici, având configurațiile absolute [2S, 5R, 6R]. Prezența celor trei
atomi de carbon asimetrici face ca penicilinele să fie substanțe optic active. Pe lângă radicalii
din imagine, penicilina G, V și ampicilina, mai există și alte tipuri de peniciline: penicilina F
(pentenil penicilina): R= CH3-CH2-CH=CH-CH2

Clasificare :

Peniciline naturale

 Penicilină G = benzilpenicilină - antibiotic

 Penicilină K
 Penicilină N
 Penicilină O
 Penicilină V = fenoximetilpenicilină - antibiotic
Peniciline naturale retard

 Benzatin benzilpenicilină
 Procain benzilpenicilină
Peniciline rezistente la β-lactamaze (grupul M)

 Meticilină

5
 Nafcilină
Izoxazolilpeniciline

 Oxacilină
 Cloxacilină
 Dicloxacilină
 Flucloxacilină
Aminopeniciline

 Ampicilină
 Amoxicilină
 Pivampicilină
 Hetacilină
 Bacampicilină
 Metampicilină
 Talampicilină
 Epicilină
Carboxipeniciline

 Carbenicilină
 Carindacilină
 Ticarcilină
 Temocilină
Ureidopeniciline

 Azlocilină
 Mezlocilină
 Piperacilină
Această clasă de medicamente a avut un puternic impact asupra medicinei. Până la
descoperirea antibioticelor, infecțiile produse de răni și boli precum sifilisul erau aproape
întotdeauna mortale.
În mai puțin de un secol de când penicilina a fost descoperită, antibioticele au salvat peste
200 de milioane de vieți.