Guvernul Republicii Moldova

Academia de Administrare Publica

REFERAT
,,Piața Uniunii Europene și Piața Mondiala”

Autor: Botan Mariana

Grupa: 123 MP

Chișinau 2020
Piaţa mondială
Consideraţii generale
Relaţiile economice internaţionale îşi au începutul în comerţul internaţional, care a
cunoscut toate etapele de dezvoltare - de la afaceri izolate de comerţ exterior până la colaborare
comercial-economică de mari dimensiuni şi de lungă durată.
Piaţa mondială, care a apărut la etapa dezvoltării producţiei manufacturiale
(sec. XVI) se dezvolta activ sub influenţa mişcării capitalului comercial, care s-a consolidat
economic şi politic în majoritatea ţărilor europene. Specificul dezvoltării unor etape mai târzii
este legat de revoluţia industrială din sec. XVIII-XIX, care a pus marea industrie în dependenţă
directă de schimbul internaţional.
Etapa finală de formare a pieţei mondiale ţine de sfârşitul sec. al XIX începutul sec. XX şi se
caracterizează prin mărirea volumului comerţului internaţional, schimbări în structura fluxului de
mărfuri ceea ce a condus la interacţiunea reciprocă a economiilor naţionale.
Piaţa mondială este un derivat al pieţelor naţionale. Totodată, această piaţă exercită o
acţiune inversă activă asupra echilibrului macroeconomic a sistemelor economice izolate.
Segmente ale pieţei mondiale se consideră atât factorii de producere tradiţionali - pământ, muncă
şi capital, cât şi factori relativ noi, cum ar fi, de exemplu, tehnologiile informaţionale,
antreprenoriatul, importanţa celor din urmă creşte sub acţiunea revoluţiei tehnico-ştiinţifice
actuale.
Pieţele de bunuri şi servicii, de capital şi de forţă de muncă, formate la nivel
supranaţional sunt rezultatul interacţiunii cererii şi ofertei mondiale, a preţurilor mondiale,
pieţele respective suportă fenomenele fluctuaţiilor ciclice, funcţionând în condiţii de monopol şi
concurenţă.
Nivelul de maturizare a relaţiilor microeconomice se determină prin raportul dintre ritmul
de creştere a schimbului de mărfuri şi producerea materiei prime. Despre schimbările ce au loc în
sfera relaţiilor economice internaţionale ne servesc drept mărturie datele vizând structura
schimbului de mărfuri, greutatea specifică a tranzacţiilor făcute pe piaţa muncii şi pe cea de
capital, dinamica preţurilor mondiale, direcţia orientării bunurilor, serviciilor şi capitalului.
Analiza volumului de bunuri ce intră în ţară (import) şi a produselor industriale,
resurselor şi investiţiilor ce ies din ţară (export), estimat în expresie bănească, se utilizează
pentru a întocmi balanţa cheltuielilor şi veniturilor unei ţări.
"Transparenţa" economiei unei ţări, nivelul ei de implicare în relaţiile economice mondiale poate
fi apreciată pe baza calculului indicilor coeficientului de export şi a volumului exportului pe cap
de locuitor. Coeficientul de export este egal cu raportul dintre costul exportului şi costul
produsului intern brut (PIB).
Un loc important în înţelegerea legităţilor de dezvoltare a relaţiilor economice mondiale
îl ocupă mobilitatea factorilor de producţie, condiţionată de perfecţionarea continuă a puterilor
de producere ale societăţii, de procesele diviziunii internaţionale a muncii.
În concluzie, putem spune că piaţa mondială nu este o noţiune geografică, ci una economică. Ea
reprezintă ansamblul tranzacţiiilor care au loc între agenţii economici de pe întreg globul.
Piaţa mondială reprezintă totalitaeta relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi
consumatorii din diferite ţări, între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care
iniţial s-a constituit ca şi piaţă mondială capitalistă. Un sistem de relaţii marfă-bani, economice -
comerciale şi credit-financiare.Piaţa mondială reflectă, în general, structurile şi trăsăturile
definitorii ale economiei mondiale.
Apariția pieței mondiale

Piaţa a apărut ca urmare a diviziunii muncii şi schimburilor dintre diferiţi agenţi economici şi
a evoluat o dată cu formarea şi dezvoltarea economiilor naţionale şi amplificarea mijloacelor de
comunicaţie.
Pe plan internaţional schimburile economice au cunoscut de la început forma de comerţ
internaţional cu mărfuri (mătase, mirodenii, ţesături etc.) rezultate din producţia agricolă şi
meşteşugărească.
O perioadă relativ îndelungată de timp (de la începuturile societăţii umane până aproape de
prima revoluţie industrială din anul 1857, secolul al XVIII lea- al XIX lea) acest schimb reciproc
de activităţi s-a desfăşurat cu precădere la nivelul micro-economic (la nivel de gospodărie
individuală, la nivel de unitate economică). În consecinţă, vorbim despre o economie un caracter
închis ce avea drept principal scop autoconsumul.
La sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea situaţia avea să se schimbe
semnificativ. Evenimentele care s-au petrecut în acea perioadă de timp (marile descoperiri
geografice, importantele cuceriri coloniale) au determinat includerea în circuitul economic a
unor noi şi vaste teritorii de pe glob. Practic începe o nouă epocă la nivelul activităţilor
economice la nivel global. Sfera economică şi geografică se va extinde considerabil astfel încât
putem numi secolul al XVI-lea ca fiind secolul apariţiei pieţei mondiale.
Etape de constituiere a pieţei mondiale
În decursul istoriei putem distinge 5 etape în constituirea pieţei mondiale. În tabelul de mai jos
putem vedea care sunt aceste etape:
Etapa Perioada istorică Caracteristici
Etapa 1 Sc. XVI – începutulsc. XVII Se dezvoltă comerţul internaţional şi expansiunea
comercială datorită faptului că se dezvoltă semnufucativ mijloacele de transport.
Etapa 2 Sunt cuprinse secolele
XVIII - XIX În dependenţă de comerţul exterior se observă o creştere şi dezvoltare a industriei
mari.
Etapa 3 Sfirsitul sc. XIX şi începutul sc. XX Se intensifică internaţionalizarea producţiei şi a
capitalului şi aceasta determină sfîrşitul etapei de constituire a pieţei mondiale.
Etapa 4 Prima jumătate a sc. XX Se formează piaţa socialistă şi se intensifică concurenţa
interstatală şi cea dintre diferite sisteme.
Etapa 5 A doua jumătate a sc. XX Apar tendinţe de integrare şi colaborare dintre state. Se
constituie piaţa europeană unică.

Cauzele apariției pieței mondiale

Principalele cauze care au dus la apariţia pieţei mondiale au fost:

 Adîncirea diviziunii internaţionale a muncii;
 Internaţionalizarea producţiei şi caitalului;
 Dezvoltarea relaţiilor economice şi politice internaţionale;
 Dezvoltarea sistemelor de transport şi a sistemelor de legătură;
 Determinarea nivelului de dezvoltare a forţalor de prodcţie;
 Revoluţia tehnico-ştiinţifică
 Noţiunea de piaţă mondială şi structura ei

Piaţa mondială presupune existenţa unui sistem de relaţii bani-marfă consolidate pe plan
interstatal între ţările participante la diviziunea internaţională a muncii.
Piaţa mondială cuprinde toate direcţiile de bază ale diviziunii internaţionale a muncii. Parametrii
dezvoltării acesteia ilustrează nivelul de dezvoltare a procesului de internaţionalizare a producţiei
de menire publică. Piaţa mondială este produsul pieţelor interne. Totodată aceasta exercită o
activă influenţă inversă asupra echilibrului macroeconomic al sistemelor economice separate.
Piaţa mondială poate fi definită ca un sistem complex de relaţii economice internaţionale
(comerciale, valutare, financiare şi de servicii) prin care statele şi agenţii economici
efectuează tranzacţii variate şi în cadrul căreia s-au dezvoltat forţele motrice ale pieţei
precum cererea şi oferta mondială, mecanismele economice internaţionale de piaţă, concurenţa,
regulile şi uzanţele uniforme internaţionale.
În prezent piaţa mondială cuprinde un volum de tranzacţii comerciale, de peste 8.000 de
miliarde de dolari, de care depind progresul economic şi social al statelor, creşterea economică,
echilibrul dezvoltării naţionale şi internaţionale
Piaţa mondială are un rol tot mai mare în realizarea progresului economic, tehnologic, social
atât pe plan naţional cât şi pe plan internaţional.
O dovedeşte faptul că schimburile economice internaţionale (cu mărfuri, servicii şi capital
cunosc o dinamică superioară produsului intern brut, ceea ce conduce la creşterea cotei de export
sau import din PIB.
În prezent o cotă de peste 40% din PIB-ul mondial este atrasă pe piaţa mondială, în
schimburile economice internaţionale.
Constituirea pieţei mondiale a dus la o dinamizare accentuată a activităţii economice la
nivelul microeconomic. Principala formă de organizare este manufactura, care funcţioneză pe
baza unor importuri (de regulă din surse externe), apoi apar filialele în coloniile deţinute de
patroni.
Putem defini economia mondială ca reprezentând acel stadiu al schimbului reciproc de
activităţi când, pe baza diviziunii internaţionale a muncii sunt implicaţi majoritatea agenţilor
economici de pe glob.

Dimensiunile economiei mondiale

Economia mondială reprezintă un concept multidimensional:

 dimensiunea tehnico-economică, determinată de utilizarea unei palete în continuă
diversificare de factorii de producţie;
 dimensiunea geo-politică, determinată de existenţa a peste 190 de state independente, a
unor teritorii încă dependente sau a unor grupări regionale;
 dimensiunea politico-diplomatică, determinată de capacitatea de negociere a
principalilor protagonişti în arena internaţională.

Principalele caracteristi ale economiei mondiale sunt:

 celulele de bază ale economiei mondiale sunt economiile nationale;

  diversitatea sau eterogenitatea- este dată de numărul mare de economii naţionale-
unitare;
 apariţia unor multitudini de contradicţii care se modifică de la o etapă la alta;
 creşterea gradului de interdependenţă, ajungându-se la constituirea unui sistem de
interdependenţe care stă la baza funcţionării economiei mondiale;
 accentuarea regionalizării pieţelor;
 diversificarea centrelor de putere, ceea ce determină accentuarea tendinţei de
multipolaritate la scară planetară;
 tendinţa de instituţionalizare;
 tendinţa de internaţionalizare, reflectată în dezvoltarea schimburilor internaţionale de
bunuri sau servicii şi capitaluri mai repede decât Produsul Intern Brut (PIB) sau chiar
decât producţia industrială a unor ţări. Această tendinţă s-a materializat şi în
diversificarea tehnicilor şi a metodelor de participare la circuitul economic mondial, dar
şi în liberalizarea politicilor economice internaţionale.
 concurenţa ce se manifestă între agenţii economici. Oriunde pe mapamond concurenţa
conduce la o “selecţie naturală” a agenţilor economici în raport cu forţa lor de inovaţie
tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic. Un element specific
ultimilor 30-40 de ani este schimbarea raportului între cerere şi ofertă. Astfel, dacă în
trecut până în anii 60 cererea era mare, superioară ofertei, în ultima perioadă oferta la
majoritatea produselor şi serviciilor este mai mare decât cererea, ceea ce ridică probleme
serioase producătorilor în ceea ce priveşte desfacerea produselor.

O trăsătură a pieţei mondiale este şi apariţia unor noi segmente ale pieţei care nu vizează ca în
trecut doar comerţul cu bunuri materiale. Desigur, comerţul internaţional cu bunuri materiale
este principalul segment al pieţei mondiale.
La nivelul anului 2001 comerţul internaţional cu mărfuri atingea imensa sumă de 6.500
miliarde $ deci circa 20%din PIB-ul mondial. Deşi sub aspectul ponderii deţinute pe piaţa
mondială acest segment scade de la 95% în sec XIX la circa 50% la sfârşitul secolului XX,
principalele mutaţii pe care le cunoaşte comerţul cu mărfuri sunt de ordin calitativ, structural.
Această descreştere relativă a ponderii comerţului cu mărfuri pe piaţa mondială se datorează
avântului cunoscut de alte segmente ale pieţei mondiale.
Unul dintre cele mai dinamice segmente ale pieţei internaţionale sunt investiţiile externe
directe prin care investitorul străin obţine pachetul de control asupra unei întreprinderi sau
societăţi. Influxurile mondiale de investiţii străine directe s-au ridicat la aproximativ 800
miliarde $ SUA în anul 2001.
Alături de investiţiile externe directe un rol important îl au investiţiile de portofoliu respectiv
cumpărările şi vânzările internaţionale de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare. Astfel,
dacă în 1970 fluxul internaţional al investiţiilor de portofoliu era aproape de zero, în 1997 acest
gen de investiţii reprezentau circa 40 miliarde $.
Segmentul cel mai avansat din punct de vedere al comunicării şi tehnicii de comunicaţii
internaţionale sunt tranzacţiile valutare, operaţiunile de vânzare-cumpărare de valute, într-un
cuvânt piaţa valutară internaţională.
Tranzacţiile valutare, ca şi unele tranzacţii comerciale, bursiere etc, se realizează ca forme ale
comerţului electronic prin internet, fax, curier electronic.
 Datorită progreselor şi inovaţiilor în domeniul telecomunicaţiilor şi tehnologiilor informatizate
aceste tranzacţii au loc în timp real indiferent de distanţa dintre parteneri.

Structura pieței mondiale

Distingem mai multe tipuri ale pieţei mondiale:

 Piaţa mondială de mărfuri - 80% din volumul comerţului exterior se atribuie comerţului cu
mărfuri;
 Piaţa mondială a capitalurilor - amplasarea în alte ţări a capitalului în formă de investiţii
directe, credite, hîrtii de valoare;
 Piaţa mondială a forţei de muncă - reprezintă relaţiile economice legate de migraţiunea forţei
de muncă;
 Piaţa realizărilot tehnio-ştiinţifice - aparate microelectronice şi radiotehnice,,tehnologii
avansate;
 Piaţa mondială invizibilă - proiecte tehnice, licenţe, brevete etc.

a) Comertul international - exprima ansamblul tranzactiilor de bunuri si servicii pe care

agentii economici dintr-o tara le fac cu exteriorul;
b) Piata internationala a capitalurilor - defineste ansamblul operatiilor legate de plasarea
in (din) strainatate a unor capitaluri sub forma de : investitii directe; imprumuturi si cumparari de
titluri (hartii de valoare).
c) Piata mondiala a muncii - cuprinde relatiile economice generate de migratia fortei de
munca;
 d) Piata produselor tehnico - stiintifice - cuprinde produsele care incorporeaza un nivel
deosebit de inalt de cunostinte stiintifice (tehnologii de varf). Se dezvolta rapid si tinde sa
inlocuiasca importanta economica a pietelor traditionale (cu produse si elemente de capital);
e) Piata internationala a schimburilor valutare - constand in totalitatea tranzactiilor de
vanzare - cumparare a monedelor convertibile ce apartin diferitelor tari.
Abordarea fiecareia dintre aceste forme care alcatuiesc piata mondiala presupune
cercetarea urmatoarelor elemente :
- evaluarea capacitatii de absortie, efective si potentiale, a diverselor piete externe;
- extinderea activitatii pietelor traditionale precum descoperirea a noi piete de desfacere;
- analiza situatiei conjuncturale si a influentei ei asupra raportului oferta - cerere, in
prezent si in viitor;
- stabilirea pozitiei concurentilor efectivi si a celor potentiali, determinand numarul,
dimensiunile si cotele de piata detinute.
Locul principal revine comertului international (prima forma sub care s-a constituit piata
mondiala), dar in ultimele trei decenii acesta a fost devansat ca dinamica de piata mondiala a
capitalului
În concluzie, putem spune că piaţa mondială nu este o noţiune geografică, ci una
economică. Ea reprezintă ansamblul tranzacţiiilor care au loc între agenţii economici de pe întreg
globul.
Piaţa mondială reprezintă totalitaeta relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi consumatorii
din diferite ţări, între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care iniţial s-a
constituit ca şi piaţă mondială capitalistă. Un sistem de relaţii marfă-bani, economice -
comerciale şi credit-financiare.
Piaţa mondială reflectă, în general, structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei
mondiale.

Piața internă a Uniunii Europene (UE)

Principii de bază ale pieţei UE:
Principiile de organizare și funcționare
Numită și piață internă, piața UE oferă un teritoriu lipsit de frontiere și bariere naționale, astfel
încât persoanele, mărfurile și serviciile pot circula liber, în temeiul Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene. Piaţa internă este esenţială pentru prosperitate, creştere şi ocuparea forţei
de muncă în UE, contribuind la realizarea obiectivelor Uniunii în contextul Strategiei de la
Lisabona. Dat fiind faptul că este un spaţiu integrat, deschis şi concurenţial, aceasta promovează
mobilitatea, competitivitatea şi inovația în interacțiune, în special, cu politicile comunitare
sectoriale. Pentru ca fiecare cetăţean sau întreprindere să poată profita pe deplin de avantajele
pieţei unice, UE se concentrează asupra eliminării obstacolelor care încă obstrucţionează
funcţionarea acesteia. UE caută să armonizeze diferitele legislaţii pentru a face faţă mai bine
provocărilor globalizării şi pentru a se adapta la progrese, cum ar fi noile tehnologii.[1]

- Libera circulaţie a mărfurilor (fiecare este în drept să exporte acolo unde îi este convenabil);
- Libera circulaţie a serviciilor (fiecare poate presta servicii acolo unde piaţa îi pare mai
atractivă);
- Libera circulaţia a forţei de muncă (în cadrul UE fiecare poate să se angajeze la serviciu
acolo unde își doreşte);
- Libera circulaţia a capitalului (fiecare îşi poate depozita banii acolo unde consideră că e mai
rentabil şi sigur).
Noțiunea de drept vamal în înțelegerea tradițională (adică în sensul de drept vamal național)
reprezintă totalitatea normelor ce reglementează relațiile de drept legate de:
- Reglementări vamale generale (teritoriul vamal comun; transportul în vamă şi depozitarea
provizorie; apariţia, exigibilitatea şi ştergerea datoriei vamale; rambursarea sau returnarea
drepturilor, etc.);
- Instrumente vamale de bază (tarife vamale; valoarea în vamă; originea mărfurilor);
- Aplicarea tarifelor vamale comune (clasificare tarifară, derogări tarifare, scutire de la plată);
- Reglementări vamale speciale (circulaţia mărfurilor, regimuri vamale economice);
- Sancţiuni (soluţionarea litigiilor vamale, prevenirea încălcărilor dreptului comunitar);
- Cooperare vamală internaţională.

Sistemul de drept vamal al UE include:

- Acte legale primare (acorduri statutare ale comunităților Europene și Uniunii Europene);
- Acte legale secundare (acte normative ale instituțiilor CE);
- Decizii ale Curții de Justiție ale Comunităților Europene;
- Acorduri internaționale ale Comunităților și statelor membre.

1. Acte legale primare

La Acte legislative primare se referă acordurile statutare primare ale Comunității Economice
Europene, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, Actul Unic European, Tratatele de la
Maastricht, Amsterdam, Nice, precum și acordurile de integrare a noilor membri în Comunitatea
Europeană.
Actele din grupul respectiv posedă putere juridică superioară în sistemul de drept european.
În 1950, ministrul afacerilor externe al Franței, Robert Shuman a propus unirea industriilor
metalurgice și cea de extracție a cărbunelui din Europa de Vest. În anul următor ideile lui au fost
expuse în Acordul de la Paris și a apărut predecesorul UE - Comunitatea Europeană a Cărbunelui
și Oțelului. De atunci, UE introducea în mod regulat corectări și modificări în acorduri, în scopul
eficientizării procesului de implementare a politicilor și adoptare a deciziilor. Acordul de la
Paris, în baza căruia a apărut Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, a fost semnat la
data de 18 aprilie 1951 și a intrat în vigoare în 1952. Termenul de valabilitate a acestuia a expirat
în anul 2002.

- Tratatul de la Roma [2] este tratatul prin care a fost instituită Comunitatea Economică
Europeană (CEE) şi care a fost semnat de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și
Luxemburg la 25 martie1957.
În aceeași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (CEEA, Euratom): cele două tratate, împreună cu Tratatul de instituire a Comunității
Europene a Cărbunelui şi Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de la Roma. Atât
Tratatul de la Roma, cât şi Tratatul CEEA au intrat în vigoare la 1 ianuarie1958.

- Tratatul de la Maastricht [3] fost semnat la data de 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare în
anul 1993. Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la bază trei piloni:
 Pilonul I: Comunităţile Europene, care înglobează cele trei comunităţi existente:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (CEEA sau Euratom) şi Comunitatea Economică Europeană (CEE), a cărei
denumire este schimbată în Comunitatea Europeană;
Pilonul II: Politica externă şi de securitate comună;
Pilonul III: Cooperarea în domeniul Justiţiei şi al afacerilor interne.

- Tratatul de la Amsterdam[4] a fost semnat la data de 2 octombrie 1997 și a intrat în vigoare la

1 mai 1999. Acest Tratat a amendat Tratatul de la Maastricht, fără însă a-l înlocui. Scopul lui
inițial a fost de a asigura capacitatea de acțiune a UE și după extinderea spre est. Reformarea
profundă a UE a eşuat însă, făcând necesare alte măsuri (Tratatul de la Nice şi Constituția
Europeană). Tratatul a extins drepturile Parlamentului European în sensul coparticipării acestuia
la procesul decizional.

- Tratatul de la Nisa a fost semnat la data de 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare în anul
2003. Obiectivul Tratatului de la Nisa, considerat indispensabil viitoarei extinderi, este să
conţină prevederi pentru a asigura o bună activitate instituţională în momentul când Uniunea va
avea aproape 30 de membri, prin urmare, înscriindu-se în spectrul unei reforme instituţionale ale
cărei trei axe principale sunt: componenţa şi modul de funcţionare al instituţiilor europene,
procedura de decizie din cadrul Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii.

-Tratatul de la Lisabona[5] a fost semnat la data de 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare în

anul 2009. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE
(fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare
pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor. O Europă
mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se
bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte
mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.

2. Acte legale secundare

Cele mai importante acte ale legislaţiei vamale ale UE sunt:

- Regulamente - acte cu caracter general, direct obligatorii pentru statele membre. Astfel,
actul cel mai important al Dreptului European este Regulamentul (CEE) nr. 2913 al
Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului Vamal Comunitar - document
fundamental care stabileşte drepturile şi obligaţiile persoanelor cu privire la
reglementările vamale şi tariful vamal unic al Comunităților Europene.
- Decizii - sunt acte cu caracter individual, obligatorii pentru destinatar. Destinatari pot fi
state membre ale UE, precum și persoane juridice (private) sau anumite categorii de
persoane.
- Directive - ca și regulamentul, poartă caracter obligatoriu pentru stat sau pentru un șir
de state la care se referă. Totodată, organele naționale sunt competente de stabilirea
formelor și metodelor de realizare a sarcinilor impuse de directiva respectivă. În unele
cazuri, mai frecvent în domeniul dreptului vamal, directivele includ detalii referitoare la
modul de aplicare a acestora de care Comisia se face ulterior responsabilă. Directivele
 sunt utilizate pe larg în calitate de instrument de armonizare a legislației naționale ale
țărilor europene, în special în domeniul politicilor vamale.
- Acorduri internaționate - Dintre sursele dreptului vamal european un loc deosebit îl
ocupă actele internațional-legale. Acestea se împart în două tipuri:
a. Acorduri internaționale care se încheie de către Comunități sau de către
Comunități și statele membre;
b. Acorduri internaționale care se încheie de către statele membre cu țările terțe sau
cu organizațiile internaționale, și care au competența juridică a Comunităților.
La primul tip se referă, în primul rînd, Acordul General pentru Tarife şi Comerț (GATT)
1994, semnat de Comunitatea Europeană ca una din părțile contractante în anul 1994 în cadrul
Acordului de creare a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC).
Tot la primul tip de acte internaționale de drept se referă și Convenţia internaţională privind
Sistemul Armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor din 14 iunie 1983,care a servit drept
bază pentru Nomenclatura Combinată a Uniunii Europene.
De către Comunitate și statele membre a fost semnată Convenţia vamală relativă la
transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea carnetelor T.I.R. (Convenţia T.I.R.) din
14 noiembrie 1975.
Din actele de drept internațional secundare, care servesc drept surse pentru dreptul vamal
al UE pot fi menționate următoarele: Convenția internațională privind simplificarea și
armonizarea procedurilor vamale semnată la Kyoto în 1973 și Convenţia din 6 decembrie 1961
relativă la carnetul A.T.A. pentru admiterea temporară a mărfurilor, încheiată la Bruxelles la 6
decembrie 1961 (Convenția ATA).
Un șir de acorduri internaționale ale statelor membre reglementează aspectele teritoriale
de funcționare a dreptului vamal UE. Drept bază a UE servește uniunea vamală, care acoperă tot
comerțul și presupune interzicerea taxelor vamale de import și export precum și oricare plăți
echivalente în relațiile comerciale între statele membre și stabilirea unui tarif vamal unic în
relațiile cu țările terțe.

Uniunea vamală UE funcționează în baza următoarelor principii:

- eliminarea taxelor vamale și plăților echivalente între statele membre;

statelor membre;
- adoptarea - eliminarea restricțiilor cantitative și a oricăror măsuri echivalente în comerțul
reciproc ale
unor condiții de impozitare indirectă care are impact asupra circulației mărfurilor în cadrul
Comunității;
- adoptarea tarifului extern unic.
Cetățenii UE pot să locuiască, să studieze, să muncească, să cumpere, să își petreacă anii de
pensie în orice țară din UE, bucurându-se de produse provenind din toată Europa.

Fără bariere naționale

Pentru a crea această piață unică, au fost eliminate sute de bariere de ordin tehnic,
juridic și birocratic, care stăteau în calea liberului schimb și a liberei circulații între statele
membre.
Ca urmare, companiile și-au extins operațiunile. Concurența a dus la reducerea prețurilor și la
diversificarea ofertei pentru consumatori.
 În Europa, convorbirile telefonice costă mult mai puțin decât în urmă cu 10 ani.
 Prețurile biletelor de avion au scăzut semnificativ și s-au inaugurat rute noi.
 Persoanele fizice și întreprinderile au posibilitatea de a-și alege acum furnizorii de
electricitate și de gaz.
În același timp, cu sprijinul diverselor autorități de reglementare a concurenței din Europa,
UE face eforturi pentru a se asigura că aceste noi libertăți nu subminează echitatea, protecția
consumatorilor și durabilitatea mediului.

Oportunități uriașe pentru întreprinderi

Firmele europene care își comercializează produsele și serviciile în UE dispun de acces

nerestricționat la aproximativ 500 de milioane de consumatori, având astfel șanse mari să
rămână competitive. Piața unică este atractivă și pentru investitorii străini.
Integrarea economică poate reprezenta un avantaj major pe timp de recesiune, permițându-le
statelor membre să își mențină relațiile comerciale mai degrabă decât să recurgă la măsuri
protecționiste, care ar avea ca rezultat adâncirea crizei.

Obstacolele rămase
Totuși, au mai rămas multe obstacole în domeniile în care integrarea se realizează mai greu:
 caracterul fragmentat al sistemelor fiscale naționale constituie un obstacol în calea
integrării pieței și subminează eficiența
 mai există încă piețe naționale separate în sectorul serviciilor financiare, energiei și
transporturilor
 comerțul electronic între statele membre s-a dezvoltat mai lent decât la nivel național, iar
normele, standardele și practicile variază considerabil de la o țară la alta
 sectorul serviciilor a rămas în urma pieței produselor (deși încă din 2006 companiile au
posibilitatea de a furniza de acasă o serie de servicii în străinătate)
 normele privind recunoașterea calificărilor profesionale trebuie simplificate pentru ca
lucrătorii calificați să își poată căuta mai ușor un loc de muncă în altă țară din UE.
Piața serviciilor financiare reprezintă un caz special. Pentru a evita repetarea crizei din 2009,
UE încearcă să construiască un sector financiar mai sigur și mai puternic, luând măsuri ca
supervizarea instituțiilor financiare și reglementarea produselor financiare complexe și solicitând
băncilor să dețină mai mult capital. Crearea uniunii bancare a transferat mecanismele de
supraveghere și rezoluție bancară de la nivelul mai multor state membre la nivelul UE. Există și
planuri privind realizarea unei uniuni a piețelor de capital, menită:
 să reducă fragmentarea piețelor financiare
 să diversifice sursele de finanțare
 să consolideze fluxurile de capital între țările UE
 să îmbunătățească accesul la finanțare pentru întreprinderi, în special pentru
întreprinderile mici și mijlocii.

Controale la frontierele externe
Cetățenii UE nu au nevoie de pașaport pentru a călători în spațiul Schengen care cuprinde, în
prezent, 26 de țări:
 toate statele membre, cu excepția Bulgariei, Croației, Ciprului, Irlandei, României și a
Regatului Unit
 Islanda, Liechtenstein, Norvegia și Elveția.
Țările din spațiul Schengen nu mai efectuează controale la frontierele lor interne, însă le-au
intensificat pe cele efectuate la frontierele externe.
Pentru a garanta securitatea în spațiul Schengen, aceste țări au intensificat și cooperarea
polițienească, în special prin urmărirea și supravegherea continuă a suspecților care se
deplasează dintr-o țară în alta. Cu ajutorul Sistemului de informare Schengen, autoritățile
polițienești și vamale și cele care răspund de controlul la frontierele naționale pot transmite mai
ușor notificările privind persoane căutate sau date dispărute ori autovehicule și documente furate.