UNIVERSITATEA ANDREI SAGUNA CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPT DIPLOMATIC ŞI CONSULAR

NOTE DE CURS

Gabriel Micu

2011
 CUPRINS

PARTEA I – DREPTUL DIPLOMATIC

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI
DIPLOMATIC
1.2. IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC
1.3. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC
1.4. INTERACȚIUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMAȚIE,
POLITICĂ EXTERNĂ ȘI MORALA INTERNAȚIONALĂ
2. RELAȚIILOR DIPLOMATICE
2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII DIPLOMATICE
2.2. STABILIREA ȘI ÎNCETAREA RELAȚIILOR DIPLOMATICE
2.3.MISIUNILE DIPLOMATICE – CATEGORII, STRUCTURĂ, ORGANIZARE
2.4. ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNCETAREA UNEI MISIUNI DIPLOMATICE
2.5.MEMBRIIMISIUNII DIPLOMATICE
2.6. NUMIREA MEMBRILOR MISIUNII DIPLOMATICE
3. FUNCȚIILE MISIUNILOR DIPLOMATICE
3.1. PRECIZĂRI PRELIMINARE
3.2. FUNCȚIA DE REPREZENTARE
3.3. FUNCȚIA DE NEGOCIERE
3.4. FUNCȚIA DE OBSERVARE ȘI INFORMARE
3.5. FUNCȚIA DE REALIZARE A COOPERĂRII INTERNAȚIONALE
3.6. FUNCȚIA DE PROTEJARE A INTERESELOR STATULUI ACREDITANT ȘI
A CETĂȚENILOR ACESTUIA
4. IMUNITĂȚI, PRIVILEGII ȘI FACILITĂȚI DIPLOMATICE
4.1. IMUNITĂȚILE DIPLOMATICE
4.2. PRIVILEGIILE DIPLOMATICE
4.3. FACILITĂȚILE DIPLOMATICE

PARTEA A II-A - DREPTUL CONSULAR

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI
CONSULAR
1.2. IZVOARELE DREPTULUI CONSULAR
1.3. CODIFICAREA DREPTULUI CONSULAR
2. RELAȚIILE CONSULARE
2.1. NOȚIUNEA DE RELAȚII CONSULARE, STABILIREA ȘI ÎNCETAREA
RELAȚIILOR CONSULARE
2.2. SUBIECTELE RELAȚIILOR CONSULARE
2.3. ISTORIA RELAȚIILOR CONSULARE ROMANEŞTI
2.4. REPREZENTAREA CONSULARĂ A CETĂȚEANULUI EUROPEAN
3. OFICIILE CONSULARE
3.1. ÎNFIINȚAREA ȘI ÎNCETAREA OFICIILOR CONSULARE
3.2. RANGUL, CATEGORIA ȘI CLASELE OFICIILOR CONSULARE
73
 3.3. PERSONALUL OFICIILOR CONSULARE
3.4. NUMIREA ȘI ADMITEREA MEMBRILOR OFICIULUI CONSULAR
3.5. PATENTA CONSULARĂ ȘI EXEQUAT-URUL CONSULAR
4. FUNCȚIILE CONSULARE
4.1. CARACTERIZAREA NOȚIUNII DE FUNCȚII CONSULARE
4.2. TRĂSĂTURILE FUNCȚIILOR CONSULARE
4.3. CLASIFICAREA FUNCȚIILOR CONSULARE
4.4. CONȚINUTUL FUNCȚIILOR CONSULARE
5. IMUNITĂȚILE ȘI PRIVILEGIILE OFICIILOR CONSULARE ȘI ALE
MEMBRILOR ACESTORA
5.1. ENUMERAREA IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR POTRIVIT
CONVENȚIEI DE LA VIENA DIN 1963
5.2. CONȚINUTUL IMUNITĂȚILOR ȘI PRIVILEGIILOR CONSULARE
5.3. BENEFICIARII PRIVILEGIILOR ȘI IMUNITĂȚILOR CONSULARE
5.4. ÎNCEPUTUL ȘI ÎNCETAREA PRIVILEGIILOR ȘI IMUNITĂȚILOR
CONSULARE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ RECOMANDATĂ

73
 PARTEA I – DREPTUL DIPLOMATIC

1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. NOȚIUNEA, DEFINIREA ȘI CARACTERISTICILE DREPTULUI

DIPLOMATIC

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul

organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internațional care se referă la
organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor pentru relațiile externe. Dreptul
diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului internațional public care are ca
obiect normele și practica ce reglementează relațiile externe ale statelor și ale altor subiecți de
drept internațional sau ca fiind acea parte a dreptului internațional care stabileşte regulile
practicii relațiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internațional public
care reglementează înființarea, funcționarea și statutul juridic, precum și desființarea
organelor relațiilor internaționale.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activității diplomatice
desfăşurate de organele interne ale statelor, ca și de organele externe ale acestora, create în
acest scop – misiunile diplomatice permanente și misiunile diplomatice ad-hoc –, precum și
anumite laturi ale activității conferințelor și organizațiilor internaționale.
De aici rezultă că:
- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internațional, ci constituie o ramură a
acestuia;
- în comparație cu celelalte norme ale dreptului internațional în ansamblu, normele dreptului
diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică
externă și oferă modalitățile de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state și, într-un fel,
contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internațional;
- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internațional pentru că se ocupă
de însuşi mecanismul care face să existe și să se desfăşoare relațiile dintre state;
- la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale și generale pe care se
sprijină și dreptul internațional contemporan; principiile fundamentale ale dreptului
internațional constituie criteriul suprem în aprecierea legalității activității diplomatice, ele
constituie călăuza activității diplomatice și trebuie să fie respectate cu strictețe;
- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii și dezvoltării unor relații
normale între state, de menținere a contactelor și de realizare a unei colaborări între ele – ceea
ce presupune prezența și funcționarea într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum
și în dezideratul pe care-l au statele ca relațiile diplomatice să funcționeze pe o bază stabilă și
ordonată.

1.2. IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC

Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, înțelegem mijloacele juridice prin
care statele exprimă și consacră normele formate prin acordul lor de voințe cu privire la
domeniul relațiilor diplomatice.
Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:
- precizările cu privire la izvoarele dreptului internațional sunt valabile și în ce priveşte
dreptul diplomatic;
73
- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului internațional, cât și în cel
al dreptului intern: normele referitoare la înființarea, funcționarea și încetarea misiunilor
diplomatice sunt, în primul rând, norme care țin de ordinea juridică internațională; în
legislația internă a statelor există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu
organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar, surse ale dreptului
diplomatic: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de națiuni, legile
interne, jurisprudența și doctrina.
a) Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate,
bazate pe convingerea îndeplinirii unei obligații juridice, o exprimare tacită a
consimțământului statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită
obligatorie. Dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic au avut un
caracter precumpănitor cutumiar; cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului
diplomatic și continuă să joace încă un rol important. Pe plan internațional, sursele dreptului
diplomatic puteau fi găsite, în principal, în regulile cutumiare ale dreptului internațional;
numărul convențiilor multilaterale era foarte mic.
Toate regulile privind inviolabilitatea agenților diplomatici, a sediului misiunii
diplomatice și a reşedinței agenților diplomatici, exceptarea de la jurisdicția statului de
reşedință sunt exemple de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară. Până la codificarea
din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat în dreptul internațional un tratat general la care
statele să fi aderat sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care
alcătuiesc dreptul diplomatic. Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice
afirmă că regulile dreptului internațional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care
n-au fost reglementate în mod firesc în dispozițiile ei, învederându-se prin aceasta importanța
cutumei internaționale ca sursă a dreptului diplomatic.
b) Tratatul internațional – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale
dreptului internațional, în general și ale dreptului diplomatic, în mod implicit, având o
însemnătate normativă primordială.
Primele convenții de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:
- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentanților diplomatici,
completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea
agenților diplomatici;
- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferințe panamericane, s-a încheiat la
Havana o convenție multilaterală cu privire la funcționarii diplomatici. Instituția reprezentării
diplomatice ale în prezent o bază convențională ca urmare a adoptării Convenției de la Viena
din 1961; principalul merit al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul
diplomatic din sfera cutumiară în cea convențională.
Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În afara
acordurilor multilaterale care au ca scop reglementarea relațiilor diplomatice dintre state,
norme convenționale privitoare la acest domeniu pot fi stabilite și în tratate bilaterale precum
cele relative la acordarea de privilegii și imunități trimişilor statelor respective, angajamente
generale pe care două state și le asumă între ele cu privire la misiunea diplomatică etc.
c) Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului diplomatic, cu
caracter subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul Curții Internaționale de Justiție), în
această categorie înscriindu-se reguli cu relevanță și aplicabilitate în domeniul dreptului
diplomatic: egalitatea, reciprocitate, obligația de despăgubire etc.
d)Jurisprudența – sentințe ale unor instanțe internaționale, în special cele ale Curții
Internaționale de Justiție și alte sentințe pronunțate ex aequo et bono; normele statutare ale
unui organism internațional, care atribuie deliberărilor în materie de statut al delegaților
permanenți ai statelor străine la organizația respectivă etc.
73