REFERAT

Disciplina: INSTITUȚII SI PRINCIPII DE DREPT PROCESUAL PENAL

TEMA: PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE În DREPTUL PROCESUAL PENAL

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Marian Pompiliu DRILEA-MARGA

Masterand:

Hîrcîială Marina

BRAȘOV
2022
 CUPRINS

CAPITOLUL I. Considerații generale asupra prezumției de

nevinovăție

1. Noțiunea de prezumție de
nevinovatie.................................................3

2. Reglementarea principiului prezumției de nevinovăție în legislația

națională...................................................................................................5

3. Reglementarea principiului prezumției de nevinovăție în legislația

internațională...........................................................................................6

CAPITOLUL II. CONSECINȚELE APLICĂRII PREZUMȚIEI DE

NEVINOVĂȚIE

1. Dreptul persoanei de a refuza o colaborare cu autoritățile. Dreptul la

tăcere și dreptul de a nu contribui la propria
incriminare................................................................................................8

2. Destinatarii obligației de respectare a prezumției de

nevinovăție...............................................................................................10

CONCLUZII..........................................................................................
......13
 CAPITOLUL. I Considerații generale asupra prezumției de
nevinovăție

1. Noțiunea de prezumție de nevinovăție

Prezumția de nevinovăție este definita ca fiind acel principiu fundamental

de drept de care beneficiază orice persoana suspectata sau acuzata de comiterea
unei infracțiuni, in virtutea căruia acea persoana trebuie sa fie considerata si
tratata ca o persoana nevinovata pana la rămânerea definitiva a unei hotărâri de
condamnare, beneficiind de dreptul la tăcere si de dreptul de a nu contribui la
propria incriminare, neavând obligația de a-si demonstra nevinovăția si
neputând fi condamnata in condiții de probabilitate.1
Înscrierea acestei prezumții in legislațiile marii majorități a statelor lumii
constituie o victorie împotriva concepțiilor potrivit cărora ar exista criminali
înnăscuți, care au o predispoziție patologica spre săvârșirea de infracțiuni si
pentru care nu ar putea opera prezumția de nevinovăție.2
Concepțiile școlilor antropologica și pozitivista, care explicau existenta
unor criminali înnăscuți, de obicei si dezechilibrați mintal, au dominat o întinsă
perioada curentele criminologice, ele fiind însă învinse odată cu apariția școlilor
criminologice care explica geneza criminalității prin conjugarea mai multor
factori de natura socio-economica si biologica. Însă concluziile promovate de
școlile antropologice sunt in „absoluta contradicție cu tezele liberului arbitru si
responsabilității umane.
Actele omului sunt determinate de condițiunile sale organice, sociale,
fizice, si prin urmare ele nu sunt niște manifestațiuni, expresiuni ale voinței
libere. Deci pedeapsa nu se poate justifica prin meritul sau de meritul, ce s-ar
lega de actele omului. Pedeapsa se justifica prin necesitatea apărării sociale.
Pedeapsa nu este o compensație, o răsplată sau o răzbunare, ci apărare. Pentru
aplicarea apărării nu este nevoie de responsabilitate, ci de necesitatea acesteia”.3
Prezumția de nevinovăție este un principiu al dreptului penal si, mai
ales, al procedurii penale care ia forma unui ansamblu de norme juridice prin
care se reglementează garanțiile de care se bucura persoana suspectata sau
acuzata in raportul sau cu autoritățile statale. Așa cum Curtea Constituțională
face referire printr-o decizie recenta4 „prezumția de nevinovăție consta in
dreptul unei persoane căreia i se aduce o acuzație in materie penala de a fi
considerata nevinovata pana la condamnarea sa printr-o hotărâre judecătorească
definitiva. Acest principiu impune membrilor unui tribunal sa nu pornească de
la ideea preconceputa ca cel trimis in judecata a comis actul incriminat, sarcina
1
Ionuț Lucian Rusu, Prezumția de nevinovăție, Principiu de drept penal și procedură penală,
https://ro.scribd.com/document/259448496/Prezumtia-de-Nevinovatie
2
Ion Neagu, Tratat de procedura penala.Partea generala, ediția a 2-a revizuita si adăugită, Universul Juridic,
București 2010
3
Traian Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice „Ardealul”, Cluj, 1928, p.276
4
Decizia nr.815 din 9.11.2006, publicata in Monitorul Oficial, nr. 39 din 18.01.2007.
probei revenind acuzării, iar de dubiu profitând acuzatul. In esență, prezumția
de nevinovăție tinde sa protejeze persoana cercetata de săvârșirea unei fapte
penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit in mod legal”.
Prezumția de nevinovăție e prezenta in procesul penal in întreaga sa
desfășurare, pana in momentul soluționării definitive. Acest principiu nu cere
organului de cercetare penala, procurorului, sa se îndepărteze de la obligațiile ce
le incumba de tragere la răspundere penala a persoanelor vinovate de comiterea
unei infracțiuni si de luare a unor masuri împotriva acestora, ci li se cere sa ia
aceste masuri care afectează demnitatea si libertatea, numai după ce si-au
format convingerea, pe baza de probe certe. Organul de urmărire penala e
obligat sa înceapă urmărirea penala numai după ce a efectuat acte
premergătoare temeinice, sa dispună punerea in mișcare a acțiunii penale si
arestarea preventiva numai daca sunt dovezi de vinovăție, sa dispună trimiterea
in judecata numai după ce probele au fost complet administrate, iar instanța de
judecata are obligația de a nu condamna o persoana acuzata decât in cazul
dovedirii vinovăției, o condamnare întemeiată pe îndoieli fiind de neconceput.
Pe tot parcursul procesului penal, prezumția de nevinovăție îndeplinește
numeroase funcții. Astfel se garantează suspecților si acuzaților din procesul
penal ca nu vor fi trași la răspundere penala in mod abuziv sau arbitrar, ca nu
vor fi supuși unor tratamente inumane, ca ne le va fi îngrădita libertatea de
voință si de opțiune in ceea ce privește cooperarea cu organele statului, ca nu
vor fi discreditați public, prin prezentarea lor ca infractori înainte de momentul
rămânerii definitive a unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare.
Totodată prezumția de nevinovăție este si un „instrument de echilibrare a
raportului de putere dintre individ si stat, acesta din urma trebuind sa aibă
justificări legitime pentru exercițiul autorității sale represive”. O funcție de o
importanta deosebita o reprezintă si evitarea erorilor judiciare si încrederea
individului in corectitudinea si obiectivitatea justiției.
Prezumția de nevinovăție se opune la orice constatare formala si chiar la
orice aluzie privind responsabilitatea unei persoane acuzate de o infracțiune,
fara ca aceasta persoana sa fi putut beneficia de toate garanțiile in mod normal
acordate pentru exercițiul dreptului la apărare in cadrul unei proceduri care se
desfășoară normal si care se finalizează printr-o decizie bine întemeiată asupra
acuzației.5 Astfel, prezumarea nevinovăției poate fi considerata o cucerire a
umanității in lupta contra răului care-i poate fi pricinuit individului datorita unei
erori judiciare sau unei justiții abuzive.

5
Gheorghe V. Ivan, Principiile de drept comunitar ca izvoare de drept penal, in RDP nr.1/2009,p.40.
 2. Reglementarea principiului prezumției de nevinovăție în legislația
națională

În legislația internă, prezumția de nevinovăție este reglementată alături

de drepturile și libertățile cetățenești fundamentale, fiind ridicată la nivel de
principiu fundamental și depășind limitele stricte ale procedurii judiciare.
Astfel, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituția României, „până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este
considerată nevinovată”.6
În structura sa inițială, Codul de procedură penală, tributar viziunii societății de
la timpul redactării lui (1968), recunoștea prezumția de nevinovăție doar ca o
simplă regulă privind sarcina probațiunii și administrarea probelor în procesul
penal.
Cum importanța acesteia depășește cu mult materia probelor, legiuitorul a
simțit nevoia în anul 2003 să întărească semnificația ei, ridicând-o la nivel de
principiu conducător al întregului proces penal. Astfel se face că, potrivit art.
5^2, intitulat marginal chiar „prezumția de nevinovăție”, se
menționează: „Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea
vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”.
În prezent, Codul de procedură penală reglementează principiul
prezumției de nevinovăție în cuprinsul art. 4, potrivit căruia:
(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției
sale printr-o hotărâre penală definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea con-
vingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau incul-
patului.7

6
Constituția României, Art. 23 Alin. (11).
7
Codul de procedura penala, Art. 4.
 3. Reglementarea principiului prezumției de nevinovăție în legislația
internațională

Marea reformă a dreptului penal și a procedurii penale, care a influențat

apoi legislațiile tuturor statelor de pe continent, a produs-o Revoluția Franceză
din anul 1789. Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea
Națională, au adoptat la 26 august 1789 Declarația drepturilor omului și
cetățeanului.
Printre principiile care instituie garanții de ordin procesual menite să apere
în special drepturile mai frecvent violate de regimul absolutist, găsim consacrat
principiul potrivit căruia „orice om trebuie considerat nevinovat până la
probarea culpabilității sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat,
orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa
trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege”. Acest text este considerat ca
fiind prima consacrare legală a prezumției de nevinovăție. Așadar, prima
consacrare juridică modernă a prezumției de nevinovăție poate fi identificată în
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1789, în cuprinsul art. 9, ca
o reacție împotriva folosirii excesive și abuzive a măsurii arestării preventive,
care facilita folosirea torturii. Nu în ultimul rând, textul Declarației era menit a
preveni erorile judiciare, multe dintre acestea făcând mare vâlvă în epocă și
provocând indignare națională.
Ulterior, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a adoptat și a pro-
clamat reglementarea în Declarația universală a drepturilor omului, care în
art. 11 prevede: „Orice persoană învinuită de a fi săvârșit o infracțiune este
prezumată nevinovată atât timp cât vinovăția sa nu a fost stabilită într-un
proces public cu asigurarea garanțiilor necesare apărării”.
Prezumția de nevinovăție, în forma sa astfel renăscută, se justifica nu atât prin
necesitatea combaterii arestărilor abuzive și a abominabilei torturi, cât prin con-
siderente ce țin de echilibrarea raporturilor între stat și individ, a protejării
echității procesuale și a salvgardării valorilor fundamentale lezate prin
condamnări nelegale.
Pentru a da efect de obligativitate textului declarativ de mai sus, art. 14 pct. 2
din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și
politice statuează: ,,Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni
penale este prezumată a fi nevinovată cât timp culpabilitatea sa nu a fost
stabilită în mod legal”.
Art. 6 par. 2 din Convenția europeană a drepturilor omului (semnată la 4
noiembrie 1950, la Roma) stabilește: ,,Orice persoană acuzată de o infracțiune
este prezumată inocentă până când vinovăția sa va fi legal stabilită”.
De asemenea, art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Euro-
pene proclamată la Nisa, la 7 decembrie 2000, reglementează prezumția de
nevinovăție: ,,Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce
vinovăția va fi stabilită în conformitate cu legea”.
Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9
martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevino-
văție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale a
fost publicată pe 15 martie 2016 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, având
termen de transpunere în legislația internă a statelor membre UE până la data de
1 aprilie 2018.
Scopul prezentei directive este acela de a consolida dreptul la un proces echi-
tabil în cadrul procedurilor penale prin stabilirea unor norme minime comune
privind anumite aspecte ale prezumției de nevinovăție și ale dreptului de a fi
prezent la proces. Prin stabilirea unor norme minime comune privind protecția
drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate și acuzate, directiva are ca
obiectiv consolidarea încrederii statelor membre în sistemele de justiție penală
ale celorlalte state membre, pentru a facilita astfel recunoașterea reciprocă a
hotărârilor în materie penală.
Directiva ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acu-
zate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul
în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau
a unei presupuse infracțiuni și, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă
să fie informată de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin
notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau
acuzată.
De asemenea, directiva ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor pe-
nale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția per-
soanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă.
Instrumentul european cuprinde noi norme care vor garanta prezumția de
nevinovăție a persoanelor pe care poliția sau autoritățile judiciare le acuză sau le
suspectează de comiterea unei infracțiuni, reguli menite să asigure respectarea
unor drepturi fundamentale, principiul prezumției de nevinovăție primind în
acest fel noi valențe.8

8
Cătălin Budișan, prezumția de nevinovăție, Evoluția conceptului si valentele actuale
https://www.universuljuridic.ro/prezumtia-de-nevinovatie-evolutia-conceptului-si-valentele-sale-actuale/
 CAPITOLUL. II CONSECINȚELE APLICĂRII PREZUMȚIEI DE
NEVINOVĂȚIE

1. Dreptul persoanei de a refuza o colaborare cu autoritățile. Dreptul la

tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare

Pentru a se evita erorile judiciare și pentru a se ajunge la aflarea

adevărului, probele și mijloacele de probă folosite în procesul penal trebuie
obținute și administrate în mod legal și cu respectarea drepturilor și libertăților
unei persoane. Astfel, declarațiile învinuitului sau inculpatului pot fi folosit în
proces doar în măsura în care cel acuzat nu dorește să uzeze de dreptul său la
tăcere.
Dreptul la tăcere poate fi definit ca fiind acel drept recunoscut
învinuitului sau inculpatului in procesul penal ca, în baza principiului
prezumției de nevinovăție, să aibă posibilitatea de a nu face declarații care ar
putea fi folosite drept probe împotriva lor și de a nu contribui, astfel, la propria
incriminare.9
Dreptul la tăcere a fost recunoscut expres și garantat efectiv în dreptul
român, în urma modificării legislației ordinare procedurale prin Legea nr.
281/2003 de completare a Codului de procedură penală. Astfel, art. 70 alin. 2
prevede că învinuitului sau inculpatului i se aduce la cunoștință fapta care
formează obiectul cauzei, dreptul de a avea un apărător, precum și dreptul de a
nu face nicio declarație, atrăgându-i-se totodată atenția că ceea ce declară poate
fi folosit și împotriva sa. Art. 143 alin. 3 și art. 322 din C. pr. Pen. prevăd
aceleași drepturi în scopul garantării libertății de voință a persoanelor puse sub
acuzare.
Recunoașterea acestui drept prin Codul de procedură penală apare ca o
consecință firească a dorinței de armonizare a legislației interne cu principiile
general recunoscute ale unui proces echitabil, așa cum sunt consacrate în art. 6
din Convenția europeană a drepturilor omului.

În dreptul nostru însă, nu există o normă care să consacre expres dreptul

de a nu contribui la propria incriminare. Proiectul Noului Cod de procedură
penală reglementează această problemă în art. 81, care prevede obligația
organelor judiciare ca, după comunicarea faptei cu privire la care persoana este
suspectată sau acuzată și a încadrării juridice a acesteia, să îi comunice:
„dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-
i-se atenția că dacă refuză să dea declarații nu va suferi nicio consecință
defavorabilă, iar dacă va da declarații acestea vor putea fi folosite ca mijloace
de probă împotriva sa”.
9
Ioan Griga, Monica Ungureanu, Dreptul la tăcere al învinuitului si inculpatului, R.D.P nr.1/2005, pag.37
 Dreptului persoanei la tăcere și la neincriminare i se pot da multiple
justificări: lipsa de fiabilitate a declarațiilor date sub constrângere, necesitatea
protejării libertății și integrității individului, necesitatea obligării organelor
statului la respectarea legii în procesul de aplicare a ei, precum și necesitatea
protejării prezumției de nevinovăție si a echității de ansamblu a procedurii.10
Fundamentul dreptului la tăcere decurge din respectarea scrupuloasă
prezumției de nevinovăție, normă ce reglează raportul dintre stat și cetățenii săi.
In măsura în care o persoană este prezumată inocentă, iar statul dispune de
numeroase surse umane si logistice, folosirea persoanei ca sursă de informații ar
fi o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție.11
Dreptul la tăcere implică nu numai dreptul de a nu depune mărturie contra
lui însuși, ci și dreptul oricărui inculpat de a nu contribui la propria incriminare.
Astfel, un inculpat nu poate fi silit să colaboreze la producerea de probe.12
Totuși, privilegiul împotriva autoincriminării nu poate fi extins la
utilizarea datelor ce pot fi obținute de la acuzat prin recurgerea la puterile
coercitive, dar care există independent de voința acuzatului. Pot fi date aici ca si
exemplu documentele ridicate de la acuzat în baza unui mandat de percheziție,
prelevarea unor probe de sânge, urină, păr sau țesturi corporale în vedere
efectuării unei analize A.D.N. Curtea E.D.O. a statuat ca acte probe au o
existență de sine stătătoare, independent de obținerea acordului de voință al
persoanei în cauză. Curtea a statuat de asemenea că „nu poate fi reținută
susținerea autorului excepției în sensul că recoltarea probelor biologice în
vederea stabilirii alcolemiei ar însemna obligarea conducătorului auto la
producerea unei probe împotriva lui însuși.13
În măsura în care prezumarea nevinovăției privește întreagă desfășurare a
procesului penal, dreptul la tăcere trebuie să fie recunoscut persoanei acuzate
atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății.
Dreptul persoanei la apărare reprezintă o componentă importantă a
dreptului la tăcere deoarece, conform prezumției de nevinovăție, persona
acuzată este liberă sa recurgă la orice mijloc de apărare, inclusiv la tăcere si
refuzul oricărei colaborări cu organele judiciare.
Probele în acuzare trebuie să fie suficient de solide încât sa necesite un
răspuns din partea celui acuzat. Instanțele naționale nu pot reține vinovăția unei
persoane doar pe baza faptului că acesta a ales să se prevaleze de dreptul la
tăcere. În cazul în care probele în acuzare sunt concludente, acuzatul refuză să
dea explicații , iar probatoriul duce spre concluzia vinovăției, soluția de
condamnare poate fi justificată. Însă, în cazul în care acuzarea nu are suficiente

10

Voicu Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, editura Universul Juridic, București, 2010, pag. 201
11
Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil, editura Universul Juridic, București 2008, pag. 301.
12
Gheorghiță Mateuț, Prezumția de nevinovăție și dreptul la tăcere, pag. 160.
13
Voicu Pușcașu, op.cit., pag. 263.
probe de vinovăție, si acestea nu necesită un răspuns, absența oricărei explicații
din partea acuzatului nu poate justifica concluzia că acesta este vinovat.

2. Destinatarii obligației de respectare a prezumției de nevinovăție

a) Legiuitorul
O primă obligație de respectare a prezumției de nevinovăție o are
legiuitorul, întrucât acestuia îi revine sarcina de armonizare legislativă pentru a
preveni sau elimina situațiile în care, urmare a conflictelor de norme,
prezumarea inocenței ar risca să fie încălcată.
b) Organele de urmărire penală
Organele judiciare au marea responsabilitate de a respecta, pe parcursul
desfășurării procesului penal, atât a reglementărilor interne, dar și a exigențelor
actelor internaționale în materia drepturilor omului, care au efect direct si
prioritar în raport cu normele interne. Respectarea prezumției de nevinovăție
este un imperativ atât pentru organele de urmărire penală, cât și pentru instanța
de judecată.
Modul în care se realizează respectarea elementelor definitorii ale
prezumției în stadiul procesual al actelor premergătoare și al urmăririi penale
poate fi definitoriu pentru respectarea acestui principiu în ansamblul procedurii.
Prezumția de nevinovăție intră în vigoare în prima fază a procesului penal, când
persoana bănuită devine învinuit sau inculpat sau prin punerea în mișcare a
acțiunii penale. Un prim efect al prezumției se materializează în obligația ce o
au organele de urmărire penală de a verifica periodic dacă subzistă temeiul
învinuirii si, în caz contrar, să revoce măsurile care restrâng drepturile persoanei
acuzate.
Organelor de urmărire penală le revine obligația de a nu începe urmărirea
penală și de a nu dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, decât dacă există
probe temeinice de vinovăție. Pentru aceasta, organele de urmărire penală
trebuie să manifeste rol activ, chiar dacă acuzatul recunoaște fapta, având
obligația de a strânge probele necesare atât în favoarea, cât și în defavoarea
acestuia, pentru aflarea adevărului și pentru a contribui la lămurirea cauzei sub
toate aspectele.14
Un rol important în faza de urmărire penală îl are procurorul, care in baza
principiului prezumției de nevinovăție are următoarele obligații: de a manifesta
o grijă deosebită in administrarea probelor, atât celor în apărare, cat și a celor în
acuzare; de a stabili toate circumstanțele atenuante și agravante fără de care nu
se poate stabili în mod corect întinderea răspunderii penale; de a recurge la
luarea unor măsuri care îngrădesc libertatea unei persoane doar în baza unor
probe temeinice; de a-l încunoștința pe învinuit sau inculpat despre fapta care i
se reproșează, încadrarea juridică a acesteia și sa-i asigure posibilitatea
14
Gheorghiță Mateuț, Prezumția..., pag.63
pregătirii și exercitării apărării, de a-i prezenta materialul de urmărire penală,
etc.
Atitudinea organelor de urmărire penală a fost supusă unor exigențe din
partea Curții Europene. Aceasta s-a pronunțat în sensul că reprezentanții
poliției sau parchetului nu vor putea face declarații publice din care să rezulte
vinovăția persoanei în cauză, mai înainte de condamnarea acesteia. Aceștia „au
dreptul de a informa publicul cu privire la mersul anchetei , însă cu discreție și
rezervele impuse de respectarea acestei prezumții”.
În schimb s-a statuat de exemplu că declarația făcută de un procuror
presei, potrivit căreia există suficiente probe care să susțină o condamnare de
către instanță, nu a fost considerată contrară prezumției. De aici rezultă că
respectarea prezumției de către organele statale are anumite limitări în privința
Ministerului Public, tocmai în considerarea calității acestuia de acuzator, dar
acestea se referă îndeosebi la declarațiile din cadrul procesului penal, care nu
trebuie sa fie injurioase
c) Instanța
Dintre organele judiciare, un rol important le revine instanțelor deoarece
prezumția de nevinovăție privește în primul rând atitudinea judecătorilor cauzei,
care trebuie să acționeze fără părtinire și prejudecăți, să nu pornească de la
bănuiala sau prezumția că acuzatul este vinovat.
Opinia instanței trebuie să se formeze numai pe baza probelor
administrate în contradictoriu în timpul procesului în fața sa și nu pe baza
probelor administrate în faza de urmărire penală. Un judecător care se arată
relativ convins de dosarul de urmărire penală încă din primele momente ale
fazei de judecată este imparțial și încalcă prezumția de nevinovăție.
Prezumția de nevinovăție nu este invalidată prin prelungirea sau
menținerea arestării preventive de către instanță deoarece asta nu înseamnă că
judecătorul se antepronunță asupra vinovăției acuzatului.
Instanțele trebuie sa evite ca prin actul de soluționare a cauzei să facă în
orice fel referire sau aluzie la vinovăția persoanei acuzate, atunci când persoana
nu a fost condamnată. Un asemenea caz a fost cel în care acuzatul a fost obligat
la plata a două treimi din cheltuielile de judecată și la despăgubirea victimei
unei infracțiuni pentru care a intervenit prescripția răspunderii penale, soluția
fiind motivată prin aceea că, reclamantul ar fi fost cel mai probabil condamnat.
Ca și regulă, obligarea celui achitat la suportarea unor cheltuieli de
judecată nu este interzisă atunci când achitarea definitivă este urmată de o
procedură civilă, cu condiția însă ca motivarea să nu fie susceptibilă de a lăsa
nevinovăția celui achitat sub semnul întrebării.15
d) Organele de executare
O altă obligație ce le revine organelor judiciare este respectarea
principiului non bis in idem, regulă care se găsește în legislațiile tuturor statelor
membre ale Consiliului Europei. Această normă consacrată la nivel
15
Voicu Pușcașu, op.cit., pag. 96.
european16 protejează o persoană achitată sau condamnată în urma unui proces
penal de rejudecarea acelorași fapte, însă îi și interzice acesteia posibilitatea de
a obține redeschiderea procedurii pentru aceleași fapte pentru care a fost
anterior condamnată.
e) Mass-media
Libertatea presei și libertatea persoanei reprezintă două libertăți
fundamentale, care sunt recunoscute și certificate de documente internaționale
în materia drepturilor omului. Aceste două libertăți pot veni uneori în
contradicție. Așa se întâmplă „în cazul publicității excesive, prin influența și
presiunea exercitată asupra justiției în îndeplinirea rolului său”17.
Mediatizarea dezbaterilor judiciare, chiar dacă satisface dreptul opiniei
publice de a fi informată, „este susceptibilă să lezeze imparțialitatea
judecătorilor, deoarece o campanie de presă virulentă poate determina pe
judecător să aibă anumite prejudecăți, ceea ce s-ar răsfrânge negativ asupra
prezumției de nevinovăție”18.

16
Art. 4 din Protocolul nr. 7 al Convenției europene a drepturilor omului.
17
Mircea Duțu, Libertatea presei și respectarea prezumției de nevinovăție în cadrul procesului penal, pag.233.
18
Carmen Gâlcă, Prezumția de nevinovăție, pag. 68
 Concluzii

Dreptul procesual penal s-a construit pe ideea conform căreia lupta contra
infracționalității trebuie realizată cu protejarea drepturilor si libertăților
individuale contra abuzurilor de putere si a arbitrariului. De aceea, procedura
penală dirijează acțiunile oficiale ale statului, dar, în același timp, stabilește și
garanții care să asigure respectarea și protejarea drepturilor si libertăților
persoanelor acuzate de săvârșirea unor infracțiuni.
în perioada contemporană, prezumția de nevinovăție trece alături de alte
instituții ale procedurii penale printr-un proces de regândire si reașezare in
contextul apariției Noului Cod de procedura penala. Statul are sarcina de a
restabili linia sensibila de echilibru trasa intre drepturile procesuale
fundamentale ale învinuiților sau inculpaților, pe de-o parte, si dreptul statului la
represiune penala, pe de alta.19 Printre garanțiile fundamentale precum dreptul la
un proces echitabil, dreptul la un tribunal imparțial, se numără si prezumția de
nevinovăție.

19
Voicu Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, Universul Juridic, București, 2010, p. 9.
 BIBLIOGRAFIE

LEGISLAȚIE

Decizia nr. 815 din 9.11.2006, publicata in Monitorul Oficial, nr. 39 din
18.01.2007.
Constituția României
Codul de procedura penala
Convenția Europeana a Drepturilor Omului

DOCTRINA
Ion Neagu, Tratat de procedura penala.Partea generala, ediția a 2-a revizuita
si adăugită, Universul Juridic, București 2010
Traian Pop, Curs de criminologie, Institutul de arte grafice „Ardealul”, Cluj,
1928.
Gheorghe V. Ivan, Principiile de drept comunitar ca izvoare de drept penal, in
RDP nr.1/2009.
Ioan Griga, Monica Ungureanu, Dreptul la tăcere al învinuitului si inculpatului,
R.D.P nr.1/2005.
Voicu Pușcașu, Prezumția de nevinovăție, editura Universul Juridic, București,
2010.
Radu Chiriță, Dreptul la un proces echitabil, editura Universul Juridic,
București 2008.
Gheorghiță Mateuț, Prezumția de nevinovăție și dreptul la tăcere.
Mircea Duțu, Libertatea presei și respectarea prezumției de nevinovăție în
cadrul procesului penal.
Carmen Gâlcă, Prezumția de nevinovăție.

ALTE DOCUMENTE

Ionuț Lucian Rusu, Prezumția de nevinovăție, Principiu de drept penal și

procedură penală, https://ro.scribd.com/document/259448496/Prezumtia-de-
Nevinovatie

Cătălin Budișan, Prezumția de nevinovăție, Evoluția conceptului si valentele

actuale https://www.universuljuridic.ro/prezumtia-de-nevinovatie-evolutia-
conceptului-si-valentele-sale-actuale/