e) Doctrina – adică studiile juridice au o valoare subsidiară, ele nefiind o sursă

independentă de drept; uneori se ține seama de opiniile specialiştilor în dreptul internațional la

elaborarea normelor dreptului internațional.
f) Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic în măsura în
care reglementează instituții ale dreptului diplomatic: dispoziții legislative și statutare prin
care statele reglementează funcționarea reprezentanțelor lor diplomatice în străinătate,
procedura de numire a şefilor de misiune și a celorlalți membri ai misiunii, desfăşurarea
activității interne a unei misiuni diplomatice, relațiile dintre misiunea diplomatică și
administrația internă etc.
g)Curtoazia internațională – nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului
diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit și nu
angajează răspunderea juridică a statului, ci, de obicei, un comportament similar din partea
statului afectat. Ea oferă criterii și reguli care pot favoriza relațiile diplomatice. Regulile de
curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect față de personalitatea
statelor, a reprezentanților acestora, a cetățenilor lor, ca reflectare a unor raporturi între puteri
suverane, ele rezultând însa din acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele
întâlnite în protocol, în ceremonialul diplomatic etc. Unele din regulile de curtoazie au
devenit treptat, fie pe cale cutumiară, fie pe cale convențională, norme de drept internațional
(cum ar fi, de exemplu, cele referitoare la imunitate și privilegii diplomatice).

1.3. CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC

Codificarea normelor juridice internaționale destinate reglementării lor a apărut destul

de târziu, deşi relațiile diplomatice au însoțit statele de la apariția lor, iar relațiile diplomatice
s-au bazat pe uzanțe și cutume internaționale, cu toate că uzanțele internaționale, care
alcătuiesc aşa-numita curtoazie internațională, nu au valoare de izvor de drept. Încercări de
codificare a regulilor referitoare la relațiile diplomatice există din secolul al XIX-lea,
codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariția unei ramuri distincte a dreptului
internațional public – dreptul diplomatic. Astfel, pornindu-se de la un drept cutumiar, dreptul
diplomatic a evoluat astăzi către un drept preponderent convențional.
Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite
reguli de clasificare și de precădere a agenților diplomatici a fost primul acord multilateral
care a realizat o codificare a dreptului diplomatic. Acest acord a înlocuit vechile criterii de
precădere între agenții diplomatici, bazate pe rațiuni istorice și de prestigiu, printr-un criteriu
obiectiv: acela al apartenenței agentului diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul
unei clase, de vechimea agentului în statul respectiv.
Scopul Regulamentului de la Viena, adoptat de Congresul din 1815 și modificat trei
ani mai târziu la Aix-de-Chapelle, era să elimine în viitor dificultățile care generaseră aşa de
des conflicte de precădere, tratând în detaliu chestiunea agenților diplomatici. Societatea
Națiunilor a decis în 1924 să numească un Comitet de experți pentru a studia problema
codificării progresive a dreptului internațional; printre subiectele aflate pe lista privilegiilor și
imunităților diplomatice. Problema a fost examinată între anii 1924-1928, dar în afară de
strângerea materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au depășit nivelul
unui comitet de experți și una din propuneri era aducerea la zi a regulamentului din 1815.
Cea de-a VI-a Conferință internațională americană întrunită în 1928 la Havana a
adoptat Convenția privind agenții diplomatici, la care au aderat un număr însemnat de state
latino-americane.
În sesiunea pe care a ținut-o la Cambridge în 1895, Institutul de drept internațional s a
ocupat de elaborarea unui regulament privind imunitățile diplomatice și a adoptat un text
73
format din 17 articole; în sesiunea de la New York din 1929 au fost examinate regulile privind
imunitatea diplomatică.
După cel de-Al doilea război mondial, primul instrument adoptat în cadrul O.N.U. a
fost „Convenția cu privire la imunitățile și privilegiile ONU”, care va avea un rol important în
evoluția diplomației multilaterale. Evoluțiile produse în practica diplomatică după 1815
impuneau o nouă și cuprinzătoare codificare a dreptului și uzanțelor care priveau pe trimisul
diplomatic, fapt ce a fost realizat la Conferința de la Viena din 1961. Convenția de la Viena
din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice a fost adoptată de Conferința
plenipotențiarilor, convocată și ținută la Viena între 2 martie și 4 aprilie 1961 și a intrat în
vigoare la 24 aprilie 1964. Pentru reglementarea celorlalte relații diplomatice, altele decât cele
bilaterale permanente, au fost adoptate ulterior încă două convenții. Prima, adoptată în anul
1969, la Viena, „Convenția privind misiunile speciale”, vizează diplomația ad-hoc, iar cea de-
a doua, adoptată în anul 1975, tot la Viena, „Convenția privind reprezentarea statelor în
relațiile lor cu organizațiile cu caracter universal”, vizează diplomația multilaterală.
Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat și în plan regional.
De exemplu: „Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei”, adoptat
la Paris, la 2 septembrie 1949. Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, deoarece dreptul
diplomatic este astăzi o ramură distinctă a dreptului internațional public, ramură care poate fi
apreciată ca una centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte norme internaționale ar
rămâne fără efect.
Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului
internațional
public este viabil ca drept al păcii, al relațiilor paşnice, de colaborare dintre subiectele
dreptului internațional, dintre state.
Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internațional public, se întâlnesc
numeroase reguli care aparțin dreptului intern al statelor, care stabileşte competența, normele
referitoare la multe aspecte ale diplomației (numirea agenților diplomatici, a misiunilor
diplomatice, structura acestora, organizarea, funcționarea și statutul organelor de stat interne
pentru relațiile internaționale). Dreptul diplomatic are, însă, un rol determinant asupra
legislației interne, aceasta trebuind să fie în concordanță cu angajamentele asumate de state
prin tratatele internaționale.

1.4. INTERACȚIUNEA DINTRE DREPTUL DIPLOMATIC, DIPLOMAȚIE,

POLITICĂ EXTERNĂ ȘI MORALA INTERNAȚIONALĂ

a) Diplomația și dreptul diplomatic

Etimologic, cuvântul diplomație vine din grecescul „diploma”, folosit în Grecia antică
pentru a desemna tăblițele încredințate solilor, ca semn al împuternicirii lor. Diplomația a
primit mai multe definiții în literatura de specialitate.
În Dicționarul diplomatic, diplomația este prezentată ca fiind o formă distinctă a
raporturilor bilaterale și multilaterale dintre state, caracterizată prin întreținerea unor raporturi
și activități oficiale și căutarea, prin intermediul negocierilor a intereselor statelor prin
înțelegeri directe, dar și ca arta de asigura, conduce și practica negocierile în numele unui stat
cu alt stat sau state.
Nicolae Titulescu, cunoscut diplomat român, considera că „diplomația sintetizează
mai multe ştiințe” pe care „arta diplomaților le pune în operă în complexele tratative în care
sunt angajați”.
Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consideră unul dintre cei mai reputați
analişti ai relațiilor internaționale, la fel ca și Harold Nicholson, numesc diplomația o
73
profesiune foarte veche, distinctă, de o complexitate deosebită, implicând mânuirea cu
inteligență a celor mai multe concepte elaborate de ştiințele sociale și, îndeosebi, de ştiința
dreptului și relațiile internaționale, iar diplomații de valoare au fost dintotdeauna oameni
instruiți, cunoscători ai domeniului și ai domeniilor conexe. Henry Kissinger, raportând
termenul de diplomație la domeniul ştiințific pe care-l foloseşte, aprecia că istoricii
desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale statului; în jurnalistică, termenul
se foloseşte pentru a desemna ministerul de externe, atunci când este implicat în promovarea
unei poziții față de un eveniment extern; în vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate
de a rezolva o situație conflictuală.
Termenul „diplomație” este de origine greacă (diploo) și, inițial, desemna acțiunea de
redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).
Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului oficial și cel
de-al doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat purtătorului dubletului a fost
acela de diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit diplomație, deşi aceşti termeni s-au
utilizat ca atare mult mai târziu, începând cu sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomație
a dobândit mai multe sensuri, utilizate în funcție de contextul concret determinat, mai larg sau
mai restrâns.
Diplomația într-un sens mai direcționat poate desemna și unul sau mai multe organe
ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale unui stat etc.).
Diplomație în limbajul comun poate semnifica politețea, tactul, răbdarea, o bună
judecată însoțită de un interes precis și curtoazie, dar și, într-un sens peiorativ, poate desemna
duplicitatea, manipularea negativă, înşelătoria, sens pe care, evident, nu-l vom reține în
contextul analizelor care urmează.
Diplomația desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat (diplomația
românească), sau a unui grup de state (diplomația Uniunii Europene), ori a unei epoci
(diplomația contemporană) sau a unei regiuni geografice (diplomația Orientului Mijlociu).
Diplomația mai poate desemna și funcțiile îndeplinite de un diplomat sau o misiune
diplomatică și acest sens îl vom avea în vedere în continuare. Diplomația trebuie privită și
definită în contextul relațiilor internaționale, pentru că, din perspectiva politicii externe a
statului, acestea constituie obiectul diplomației. Astfel, diplomația se înfățişează ca o instituție
politico-juridică importantă, respectiv ca o sumă de acțiuni și reguli juridice stabilite atât prin
legile interne, cât și prin tratate internaționale, adoptate cu scopul de a reglementa relațiile
dintre state și organizațiile internaționale pentru realizarea politicii lor internaționale.
Diplomația, având în vedere domeniul extrem de important în care acționează –
politica externă – poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relațiilor internaționale,
dar și ca o ştiință, într-o dublă perspectivă: mai întâi, pentru că diplomația este o activitate
care trebuie să fie desfăşurată pe baza unor principii și reguli fundamentate ştiințific și apoi,
pentru că ea constituie o disciplină de studiu care are ca obiect relațiile dintre state și
interesele acestora. De aceea, diplomația a devenit o adevărată profesiune care exclude prin
definiție amatorismul. Diplomația veritabilă este apanajul profesioniştilor, adică a
funcționarilor publici special pregătiți să facă față sarcinilor deosebit de complexe ale politicii
externe – diplomații.
O definiție a Diplomației poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui stat cu alt
stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale și cuprinde acțiunea proprie a agenților
diplomatici și activitatea specifică a organelor interne ale statului (şeful statului, ministerul
afacerilor externe etc.) în domeniul politicii externe, reprezentând astfel un instrument de bază
al relațiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor și intereselor acestuia în raport cu
alte state și cu organizațiile internaționale.
Se poate constata că, în multitudinea relațiilor dintre state și organizații internaționale,
o mare parte și cea mai importantă este cea a relațiilor diplomatice, ca formă superioară și
73
stare de normalitate a legăturilor dintre state, pentru că nu pot exista decât în condiții de pace,
ele însele fiind instrumente ale păcii.
Potrivit altor definiții date diplomației în literatura de specialitate, aceasta constă în
„conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale, urmărindu-se acomodarea
intereselor lor prin mijloace paşnice și, îndeosebi, prin negocieri”.
Putem spune, în concluzie, că diplomația este un complex de acte și manifestări cu
caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional, exprimate prin autoritățile
desemnate de legea internă sau structurile desemnate de statutele organizațiilor internaționale
cu gestionarea politicii externe ale acestora; este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se
sting raporturi juridice în cadrul comunității internaționale.
Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul normelor dreptului intern, dar cu
observarea normelor dreptului internațional, într-un cadru juridic instituțional extern. Dreptul
diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii și derulării relațiilor dintre state, dintre
acestea și organizațiile internaționale, fapt ce-l deosebeşte de diplomația, care reprezintă un
instrument de realizare a politicii externe, a intereselor statelor.
În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional public
alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relațiilor
diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea și organizațiile internaționale.

b) Dreptul diplomatic și politica externă

Dreptul diplomatic, parte a dreptului internațional public, constituie un mijloc de

orientare și de influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective și valori
stabilite de acestea prin principiile și normele de drept diplomatic. Politica externă a statelor
trebuie să fie formulată și realizată în deplină concordanță cu principiile și normele de
dreptului diplomatic.
Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului diplomatic,
la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale,
ale evoluției societății umane.
Diplomația este de cele mai multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relațiile
externe”, dar termenii nu sunt sinonimi. Diplomația este principalul, dar nu singurul
instrument al politicii externe (politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomați,
oficiali civili sau militari). Politica externă, pe de altă parte, stabileşte scopuri, prescrie
strategii și impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.

c) Dreptul diplomatic și morala

O mare parte a principiilor și normelor de drept internațional public își au originea în

normele morale, dreptul internațional fiind în esența sa bazat pe regulile moralei. Dreptul
internațional, la rândul său, influențează regulile morale ale raporturilor interstatale,
contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerințele vieții internaționale bazate pe drept.
Dreptul diplomatic, ca parte a dreptului internațional public, presupune la rândul său,
existența unor legături de influențare și intercondiționare reciprocă cu morala.
73