KIM STANLEY ROBINSON s-a născut în 1952, în Illinois.

A studiat
literatura la Universitatea din California. Ca scriitor, deşi a publicat
nuvele încă din 1976, Kim Stanley Robinson şi-a început cu adevărat
cariera în 1984, când au apărut The Wild Shore, primul său roman, şi
The Novels of Philip K. Dick, teza de doctorat. Succesul său se
cristalizează în momentul publicării TRILOGIEI MARTE, pentru care
a primit două Premii Hugo, două premii Locus şi un premiu Nebula.

2
KIM STANLEY ROBINSON

AURORA
Original: AURORA (2016)

Traducere din limba engleză:

GABRIEL STOIAN

virtual-project.eu

— 2019 —

3
 1
FATA DIN NAVA STELARĂ

4
 Freya şi tatăl ei fac o plimbare cu barca. Noul lor cămin se află într-
un bloc de apartamente cu vedere spre un doc din golf, în vestul
Lacului Lung. De doc sunt amarate câteva ambarcaţiuni cu vele pe
care oamenii le pot scoate în larg şi, ca în fiecare după-amiază vântul
bate puternic spre mal.
— De asta oraşul este numit Fetch 1, spune Badim în timp ce se duc
să ia una dintre bărci. Întotdeauna prindem înteţirea vântului de
după-amiază pe lac.
Aşadar, după ce au verificat starea bărcii, trebuie să o împingă de
la marginea docului drept în vânt, iar Badim sare în ea în ultima
clipă, strângând vela până când barca se înclină, apoi o îndreaptă spre
cornişa mică, urmând curbura malului. Freya ţine cârma foarte ferm,
după cum a învăţat-o tatăl ei. Barca se apleacă şi porneşte către
versantul ce mărgineşte lacul, cât pe ce să se izbească de el.
— Schimbăm direcţia! strigă Badim, exact aşa cum a spus că va
face.
Freya trage tare de cârmă şi se apleacă pentru a se feri de ghiul 2
care se roteşte deasupra lor, apoi fac o voltă în vânt în cealaltă
direcţie, la capătul golfului. Micuţa ambarcaţiune nu se poate lăsa
purtată de vânt prea departe, precizează Badim, de aceea spune că
ambarcaţiunea e o cadă de baie, dar cu afecţiune. E suficient de mare
pentru amândoi şi are o singură velă, prinsă de un catarg care fetei i
se pare mai înalt decât lungimea bărcii.
Le trebuie câteva volte ca să iasă din micul golf şi să ajungă pe
suprafaţa întinsă a lacului. De acolo pot vedea toată Nova Scotia: un
lac înconjurat de dealuri împădurite. Pot vedea până la capătul
îndepărtat al Lacului Lung, unde ceaţa subţire de după-amiază
estompează versantul. Copacii au îmbrăcat straie în culori tomnatice,
galben şi oranj sau stacojiu, toate amestecându-se cu verdele
coniferelor. Cea mai frumoasă perioadă a anului, este de părere
Badim.
1
Calea vântului (n. tr.).
2
Bară de lemn sau de metal, fixată cu un capăt de partea inferioară a arborelui din
pupa unei nave cu pânze, de care se leagă marginea de jos a velei (n. red.).
5
 Pânza bărcii prinde vântul puternic ce suflă peste mijlocul lacului,
a cărui apă este albastră-argintie sub rafale. Se mută pe punte în zona
din care bate vântul, se apleacă în afară până când echilibrează barca
împotriva curentului. Badim ştie să navigheze. Schimbări rapide ale
vântului, când trebuie să se aplece înăuntru sau spre exterior; iar
acum dansează cu vântul, după cum se exprimă Badim.
— Sunt bun ca balast, spune el, făcând barca să se clatine când îşi
schimbă poziţia. Uite, nu vrem să ţinem catargul perfect vertical, ci
puţin înclinat sub vânt. Acelaşi lucru e valabil şi pentru velă, nu
strânsă, ci desfăcută suficient ca vântul să o umfle cât mai bine. Simţi
când totul e în poziţia corectă.
— Uită-te la apă, acolo, Badim! Acolo e un val labă-de-pisică 3?
— Ai ochi ageri, exact asta e. Să ne pregătim pentru el, că o să ne
udăm!
Undele stârnite pe suprafaţa lacului se apropie rapid de ei şi când
rafala care a stârnit laba-de-pisică îi loveşte, barca se leagănă
puternic. Amândoi se lasă pe spate, iar ambarcaţiunea înaintează
clipocind zgomotos, înfruntând valurile, şi stârneşte jerbe de stropi
asupra lor. Apa Lacului Lung are gust de paste, spune Badim.
După patruzeci de volte (Badim susţine că ţine socoteala, dar
spune asta cu un zâmbet care sugerează că nu este adevărat), ajung
cam la un kilometru în largul Lacului Lung. Este momentul în care
trebuie să întoarcă barca şi să se lase purtaţi de vânt până la doc.
Întorc şi, brusc, pare că vântul nu mai suflă defel: barca înaintează
încet şi tăcut, pânza se umflă în faţă şi spre lateral când Badim
eliberează scota, micuţa cadă se leagănă, înaintând în salturi, şi pare
să încetinească. Urmăresc coama valurilor trecând pe lângă ei. Apa e
mai albastră acum şi pot vedea mai în adânc; din când în când
reuşesc să zărească fundul lacului. Apa clipoceşte, barca se clatină cu
stângăcie şi, una peste alta au senzaţia că sunt supuşi unor cazne
grele, însă, ca prin farmec, ajung în golful lor şi, după felul în care trec
prin dreptul altor docuri şi al cornişei, este evident că în acele
momente gonesc nebuneşte. Abia dacă au timp să vadă docul lor
apropiindu-se vertiginos, iar acum, în golf, pot să simtă din nou

3
Val capilar, precum acela provocat de căderea unei pietre în apă, dar având
dimensiuni mai mari pe întinderi de apă (n. tr.).
6
vântul pe la urechi şi să audă valurile care depăşesc copastia bărcii,
lăsând dâre de spumă în carlingă.
— Oho! face Badim, în timp ce se apleacă în afară pentru a vedea
dincolo de pânza umflată a bărcii. Trebuia să vin spre doc cu pânza
pe cealaltă parte! Mă-ntreb dacă pot întoarce ca să trec pe celălalt
travers şi să revenim corect.
Însă docul vine spre ei cu repeziciune.
— Mai avem timp? întreabă Freya.
— Nu! Bine, rămâi aşa, ia cârma şi ţine-o aşa cum este acum. Eu o
să mă duc la proră şi o să sar pe ponton, după care prind barca
înainte ca tu să treci pe lângă mine! Stai cu capul aplecat, ca să nu te
lovească tangonul!
Apoi se îndreaptă spre colţul pontonului. Freya se lasă jos pe
bancheta din carlingă şi ţine strâns cârma, iar barca se izbeşte de
ponton exact în momentul în care Badim îşi ia avânt, după care
rămâne întins pe scândurile ude. Se aude un zgomot puternic în
momentul în care tangonul se loveşte de catarg şi barca se înclină
transversal şi se balansează, pânza flutură nebuneşte şi tangonul,
eliberat din strânsoare, se mişcă haotic dintr-o parte în alta. Badim se
ridică cu greu în picioare şi, de pe margine, se apleacă şi apucă botul
bărcii. Tot ce trebuie să facă acum este să se lipească cu burta de
puntea pontonului şi să reziste. Barca se clatină în vânt şi se
răsuceşte, iar vela se roteşte ameţitor. Freya trebuie să se aplece pe
sub ea, însă, cum tangonul s-a desprins de catarg, ea se vede nevoită
să se arunce la podea pentru a nu fi lovită.
— Ai păţit ceva? întreabă Badim.
Feţele lor sunt la doar un metru depărtare una de alta, iar expresia
lui de disperare o face pe Freya să râdă.
— N-am nimic, îl asigură ea. Ce trebuie să fac?
— Vino la provă şi sari pe ponton. Ţin eu barca.
Lucru pe care trebuie să îl facă, deoarece ambarcaţiunea încă se
lasă purtată de vânt, însă acum cu spatele, astfel că ar ajunge în apa
puţin adâncă. Oamenii de pe cornişă îi urmăresc.
Freya sare alături de el. Când aterizează, e cât pe ce să îl arunce de
pe ponton. El se sprijină cu un genunchi într-un tachet într-un mod
care i se pare dureros lui Freya şi, într-adevăr, el strânge din dinţi. Ea

7
se apleacă pentru a-l ajuta să aducă barca mai aproape de ponton:
— Să nu-ţi prinzi degetele! o atenţionează el.
— Am grijă, spune ea.
— Poţi să prinzi parâma de la pupă?
— Cred că da.
El trage tare, aduce barca mai aproape, ea se apleacă mult şi apucă
parâma care este petrecută printr-un inel metalic chiar în capătul
prorei. Trage de frânghie şi o înfăşoară în jurul tachetului din colţ, iar
Badim o prinde şi o ajută să o ancoreze mai bine.
Stau întinşi pe ponton şi se privesc în ochi.
— Ai stricat barca! spune Freya.
— Ştiu. Tu eşti bine? întreabă el.
— Da. Dar tu?
— N-am nimic. Doar că sunt puţin stânjenit. Şi va trebui să ajut la
repararea tangonului. Însă trebuie să spun că asta e veriga slabă.
— Mai putem ieşi cu ea în larg?
— Da!
El o strânge în braţe şi amândoi râd.
— Data viitoare o să ne descurcăm mai bine. Chestia e că trebuie
să ne întoarcem cu vela pe cealaltă parte a bărcii, ca să o putem
conduce spre latura docului, cu vântul uşor dintr-o parte, şi să
prindem latura docului în timp ce încetinim în vânt. Trebuia să mă
gândesc la asta din capul locului.
— O să se supere Devi?
— Nu. Se va bucura că am rămas în viaţă. Dar va râde de mine. Şi
ea ştie cum să facă mai rezistentă joncţiunea dintre tangon şi catarg.
De fapt, ar fi cazul să caut asta şi să aflu cum se numeşte. Sunt
convins că are un nume.
— Toate au nume!
— Da, cred că ai dreptate.
— Şi, dacă lucrul acela s-a stricat, cred că o să fie puţin supărată.
Badim nu i-a mai răspuns.

Pentru a spune lucrurilor pe nume, mama ei este mereu furioasă.

Ascunde asta foarte bine faţă de majoritatea oamenilor, dar Freya nu
se lasă păcălită. Felul cum strânge buzele o trădează; pe de altă parte,

8
scoate mereu exclamaţii către sine, ca şi cum oamenii nu ar auzi-o.
„Poftim?” va adresa ea întrebarea podelei sau unui perete, iar apoi va
continua ca şi cum nu ar fi scos nicio vorbă. Şi se enervează foarte
iute, aproape instantaneu. Şi felul în care se lasă moale pe scaun
seara, privind cu o expresie sumbră imaginile venite dinspre Pământ.
— De ce te uiţi? a întrebat-o Freya într-o seară.
— Nu ştiu, a spus mama ei. Cineva trebuie să facă asta.
— De ce?
Colţurile gurii mamei ei s-au strâns, după care ea şi-a petrecut un
braţ pe după umerii lui Freya, a inspirat adânc pe nas, apoi a
suspinat.
— Nu ştiu.
Apoi a început să tremure, ba chiar a dat să plângă, după care s-a
oprit. Nedumerită, Freya s-a uitat la ecranul pe care apăreau siluete
mici şi preocupate. Devi şi Freya, privind la ecranul pe care apăreau
imagini înfăţişând viaţa de pe Pământ, cu zece ani în urmă.

În această seară, Freya şi Badim ajung acasă şi intră valvârtej în

apartament.
— Am stricat barca! Am paradit-o!
— Articulaţia „gât-de-lebădă”, adaugă Badim, zâmbind scurt spre
Freya. Leagă tangonul de catarg, dar nu e prea rezistent.
Devi îi ascultă cu un aer distras şi clatină din cap, ascultând
povestea lor nebunească. Mestecă salată în timp ce se uită la ecran.
După ce termină de înghiţit, muşchii din spatele maxilarului inferior
îi rămân blocaţi.
— Bine că sunteţi teferi, spune ea. Trebuie să mă întorc la muncă.
Se petrece ceva la laborator.
— Sunt convinsă că asta are un nume, spune Freya, cu un aer
afectat.
Deloc amuzată, Devi o măsoară din ochi, iar Freya se face mică.
Apoi Devi pleacă înapoi la laborator, iar Badim şi Freya bat palma şi
îşi fac de lucru în bucătărie ca să pregătească lapte cu cereale.
— Nu trebuia să spun chestia aia despre nume, zice Freya.
— Doar ştii că mama ta e cam irascibilă, spune tatăl ei, ridicând
expresiv din sprâncene.

9
 El nu este irascibil, lucru pe care Freya îl ştie prea bine. Un bărbat
scund, rotofei, cu început de chelie, cu ochi blânzi ca de câine şi cu o
voce groasă şi plăcută, duioasă şi binevoitoare. Întotdeauna
binevoitor, Badim e oricând aproape. Unul dintre cei mai buni
doctori ai navei. Freya îşi iubeşte tatăl, se agaţă de el ca de o stâncă în
timpul unei furtuni. Se prinde şi acum de el. Iar el îi ciufuleşte părul,
la fel ca Devi, şi îi spune, aşa cum a mai făcut-o de multe ori:
— Are multe răspunderi şi îi vine greu să se gândească la alte
lucruri, să se destindă.
— Dar noi ne descurcăm bine, nu-i aşa, Badim? Aproape c-am
ajuns.
— Da, aproape am ajuns.
— Şi suntem bine.
— Da, sigur. Vom reuşi.
— Şi-atunci, de ce e Devi neliniştită?
Cu un zâmbet vag, Badim o priveşte în ochi.
— Păi, după cum văd eu treaba, e vorba de două etape. În primul
rând, există lucruri care te îngrijorează. În al doilea rând, pe ea o
îngrijorează orice. Asta o ajută să aducă lucrurile la lumină şi să le
analizeze, să le discute. Nu se pricepe prea bine să le ascundă.
Freya nu este prea convinsă de asta, deoarece nu mulţi oameni par
să bage de seamă cât de irascibilă este Devi. În orice caz, se pricepe să
ţină totul în sine.
Freya îşi spune părerea, iar Badim dă aprobator din cap.
— Bravo, ai dreptate! Se pricepe să reţină lucruri, sau să le ignore,
până la un anumit punct, apoi simte nevoia de a le scoate la lumină,
într-un fel sau altul. Toţi suntem aşa. Prin urmare, facem parte din
familie, ea are încredere în noi, ne iubeşte, aşa că ne permite să
vedem care îi sunt adevăratele sentimente. Deci, trebuie să o lăsăm să
facă asta, să discute problemele, să spună ce simte şi să fie ceea ce
este cu adevărat. Iar apoi poate merge mai departe. Ceea ce este bine,
pentru că avem nevoie de ea. Nu doar noi doi, deşi şi noi avem nevoie
de ea. Însă toată lumea are nevoie de ea.
— Toată lumea?
— Da. Avem nevoie de ea pentru că nava are nevoie de ea. Face o
pauză şi oftează. De aceea e atât de furioasă.

 10 
 Este joi, şi astfel Freya se duce la locul de muncă al mamei, în loc
să îşi petreacă ziua la creşă, alături de copiii mici. Joia o ajută pe Devi.
Freya hrăneşte raţele şi răstoarnă compostul, câteodată înlocuieşte
bateriile şi becurile, dacă sunt programate pentru schimbare. Devi
face tot felul de lucruri, ba chiar face totul. Deseori, asta înseamnă să
stea de vorbă cu oameni care lucrează în biomedii sau la maşinăriile
din coloana vertebrală, după care se uită la ecrane alături de ei, apoi
mai discută puţin. După ce termină, o prinde pe Freya de mână şi o
trage după ea, la următoarea întâlnire.
— Ce se întâmplă, Devi?
Un oftat adânc.
— Ţi-am spus deja. Am început să pierdem din viteză cu câţiva ani
în urmă, iar asta modifică lucrurile din navă. Gravitaţia noastră
rezultă din faptul că nava se roteşte în jurul coloanei vertebrale, iar
asta creează un efect Coriolis, o mică împingere în spirală din lateral.
Însă acum încetinim, şi apare o altă forţă, aproape la fel ca efectul
Coriolis, care îl traversează, astfel că este redus. N-ai crede că asta
contează prea mult, dar noi am văzut aspecte pe care nimeni nu le-a
anticipat. Au existat atât de multe lucruri la care proiectanţii nu s-au
gândit, încât le-au lăsat ca să le descoperim noi.
— Şi asta e bine, nu?
Un râs scurt. Devi scoate mereu aceleaşi sunete: Freya le poate
rechema dacă vrea, dar asta doar uneori.
— Poate că da. Este bine dacă nu cumva este rău. Nu ştim cum să
rezolvăm partea asta, trebuie să învăţăm din mers. Probabil că
întotdeauna se întâmplă astfel. Însă ne aflăm în nava asta şi ea este
tot ce avem, de aceea, trebuie să funcţioneze. Şi are o magnitudine de
douăsprezece ori mai mică decât a Pământului, iar asta creează nişte
deosebiri la care proiectanţii nu s-au gândit. Mai ţii minte care e
treaba cu magnitudinea?
— De zece ori mai mare! Ori mai mică!
Îşi aminteşte la vreme, cât să o împiedice pe Devi să spună acelaşi
lucru.
— Aşa este. Prin urmare, şi de două ori mai mare înseamnă foarte
mult, corect? Darămite de douăsprezece ori, asta înseamnă

 11 
doisprezece de zero adăugaţi. Un trilion. Nu e un număr pe care să
ni-l putem imagina prea bine, pentru că e prea mare. Aşadar, iată-ne
în acest obiect.
— Şi el trebuie să funcţioneze.
— Da. Îmi pare rău. N-ar trebui să te împovărez cu asemenea
lucruri. Nu vreau să te sperii.
— Nu sunt speriată.
— Foarte bine. Şi totuşi ar trebui să fii. Asta e problema mea.
— Dar spune-mi de ce.
— Nu vreau.
— Doar câteva cuvinte.
— Of, ţi-am mai spus. Mereu e la fel. Tot ce există aici trebuie
reciclat într-un echilibru. E ca balansoarul de pe un teren de joacă.
Trebuie să existe un echilibru în mişcarea sus-jos între plante şi
dioxidul de carbon din aer. Nu trebuie să le echilibrezi perfect, dar,
când o parte atinge solul, trebuie să le pui un fel de picioruşe care să
le susţină. Şi există foarte multe balansoare, toate mergând cu viteze
diferite în sus şi în jos. De aceea nu trebuie să existe niciun moment,
nici măcar accidental, când toate sunt jos în acelaşi timp. Şi atunci
trebuie să cercetezi pentru a vedea dacă acest lucru este pe cale să se
întâmple, şi dacă da, trebuie să modifici lucrurile ca să nu se întâmple
asta. Şi capacitatea noastră de a ne da seama cum să facem asta
depinde de modele şi, serios, situaţia este prea complicată pentru a
realiza un model.
Gândul acesta a făcut-o să se strâmbe.
— De aceea încercăm să facem totul treptat şi să vedem ce se
întâmplă. Pentru că nu înţelegem cu adevărat.
Astăzi este vorba de alge. Multe alge sunt crescute în cuve mari din
sticlă. Freya le-a privit printr-un microscop. O sumedenie de pete
verzui. Devi spune că o parte dintre ele este amestecată în mâncarea
lor. Cresc carnea ca pe alge, în nişte bazine mari, plate, şi obţin
aproape la fel de multă hrană din acele bazine ca şi de pe câmpurile
din biomediile fermelor. Asta e bine, pentru că acele câmpuri pot
suferi de boli ale animalelor sau din cauza altor deficienţe. Însă şi
bazinele pot funcţiona anapoda. Iar ei au nevoie de ceva care să fie
transformat în hrană. Dar bazinele sunt bune. Şi sunt multe care

 12 
funcţionează în ambele inele, toate ţinute izolate de celelalte. Aşadar,
sunt în siguranţă.
Bazinele cu alge sunt verzi sau cafenii ori au o culoare cumva între.
Culorile depind de biomediu, deoarece liniile spectrale ale luminii
soarelui sunt altfel în fiecare biomediu. Freya adoră să vadă culorile
modificându-se când se deplasează de la un biomediu la altul, de la o
seră la alta, de la un laborator la altul. Grâul este gălbui în stepă,
galben în prerie. Algele din laboratoare capătă diverse nuanţe de
verde.
În laboratoarele pentru alge este cald şi miroase a pâine. Cinci paşi
pentru a face pâine. Cineva spune că în prezent se mănâncă mai
multă pâine, dar se obţine mai puţină. Asta înseamnă cel puţin o oră
pentru a discuta pe acest subiect, iar Freya se aşază într-un colţ al
laboratorului pentru a picta cu acuarelele lăsate special într-un colţ al
laboratorului, pentru ea şi pentru orice alţi copii care ar putea veni în
vizită.
Apoi soseşte vremea să plece mai departe.
— Unde mergem?
— La minele de sare, spune apăsat Devi, ştiind că Freya se va arăta
încântată; pentru că se vor opri la lăptăria din apropierea uzinei de
tratare a deşeurilor, ca să ia nişte îngheţată.
— Cum va fi de data asta? întreabă Freya. Mai multă sare în
caramelul sărat?
— Da, mai multă sare în caramelul sărat.
Aceasta este o oprire în care Devi poate deveni vizibil iritată.
Rezervorul de sare, fabrica de otrăvuri, apendicele, toaleta, fundătura,
cimitirul, puţul negru. Devi ştie şi nume mai urâte pentru el, pe care
le rosteşte în barbă, socotind din nou că nu o aude nimeni. Nici
măcar nenorocita de hazna!
Nici oamenii de acolo nu o agreează. În navă există prea multă
sare. În afară de oameni, nimic altceva nu vrea sare, iar oamenii vor
mai multă decât s-ar cuveni, însă ei sunt singurii care o pot consuma
fără să se îmbolnăvească. De aceea sunt nevoiţi să mănânce cât mai
multă sare fără a depăşi măsura, dar asta nu ajută cu adevărat,
deoarece este vorba doar de o buclă scurtă, iar oamenii o vor excreta
înapoi în sistem. Devi vrea mereu bucle lungi. Totul trebuie să

 13 
evolueze în bucle lungi, care să nu se oprească. Să nu se acumuleze pe
drum într-un apendice, într-o hazna ridicolă, dezgustătoare şi
bolnăvicioasă, o mlaştină mohorâtă, într-o hazna nenorocită.
Câteodată, Devi se teme că va cădea într-o asemenea mlaştină a
deznădejdii. Freya îi promite că o va scoate de acolo, dacă se va
întâmpla aşa ceva.
Aşadar, nu le place clorul, creatinina şi nici acidul hipuric.
Bacteriile pot consuma unele dintre aceste lucruri ca să le transforme
în altceva. Numai că acum bacteriile mor şi nimeni nu ştie de ce. Iar
Devi crede că nava duce lipsă de brom, lucru pe care nu-l înţelege.
Şi nu pot fixa azotul. De ce se descompune azotul atât de des?
Pentru că e greu de fixat! Ha-ha. Fosforul şi sulful se comportă la fel
de rău. Chiar că au nevoie de bacterii pentru aceste substanţe. Deci şi
gândacii trebuie să fie sănătoşi. Chiar dacă ei nu sunt de ajuns. Pentru
ca toată lumea să fie sănătoasă, fiecare trebuie să fie sănătos. Chiar şi
bacteriile. Nimeni nu e fericit decât dacă toţi sunt în siguranţă. Dar
nimic nu este în siguranţă. Pentru Freya, asta pare a fi o problemă.
Anabaena variabilis este prietena noastră!
Ai nevoie de maşini, dar ai nevoie şi de bacterii. Arzi lucrurile până
devin cenuşă şi hrăneşti bacteriile cu cenuşă. Sunt prea mici şi nu pot
fi văzute decât atunci când există miriade laolaltă. Atunci arată ca
mucegaiul de pe pâine. Ceea ce are rost, fiindcă mucegaiul e un fel de
bacterie. Nu dintre cele mai bune; în fine, rele, dar bune. Oricum nu
e bine să le mănânci. Devi nu vrea ca Freya să mănânce pâine
mucegăită, puah! Cine ar face aşa ceva?
Poţi obţine două sute de litri de oxigen pe săptămână de la un litru
de alge în suspensie, dacă au lumină corespunzătoare. Doar doi litri
de alge produc suficient oxigen pentru o persoană. Dar la bord sunt
2122 de oameni. De aceea au şi alte metode pentru a produce oxigen.
Există oxigen păstrat în rezervoarele din pereţii navei. E rece ca
gheaţa, dar rămâne lichid ca apa.
Sticlele cu alge au forma biomediilor lor. Deci sunt ca nişte alge
într-o sticlă! Asta o face pe Devi să râdă scurt. Tot ce le trebuie este
un reciclostat mai bun. Algele au întotdeauna bacterii care trăiesc cu
ele, consumându-le pe măsură ce cresc. La fel e şi cu oamenii, dar
altfel. Creşterea unui gram de Chlorella necesită un litru de dioxid de

 14 
carbon, obţinându-se astfel 1,2 litri de oxigen. E bine pentru
Chlorella, dar fotosinteza algelor şi respiraţia oamenilor nu sunt în
echilibru. Algele trebuie hrănite corect ca să ajungă între opt şi zece,
acolo unde sunt oamenii. Gazele circulă încoace şi încolo, în oameni,
afară din ei, în plante, afară din ele. Mănânci plante, elimini plante,
fertilizezi solul, creşti plante, mănânci plante. Toţi şi toate respiră şi
expiră unii în gurile celorlalţi. Bucle care se buclează. Balansoare care
se balansează într-un şir mare, dar ele nu pot ajunge jos sau sus toate
odată şi în acelaşi timp. Chiar dacă ele sunt invizibile!
Vacile de la fabrica de lapte au dimensiunile câinilor şi Devi spune
că nu aşa erau cândva. Sunt vaci inginerite. Dau lapte cât vacile
normale, care pe Pământ erau mari cât un karibu. Devi e inginer, dar
n-a inginerit niciodată vaci. Ea inginereşte nava mai mult decât
animalele de pe navă.
Se creşte varză, salată şi sfeclă, puah! Şi cartofi, cartofi dulci şi
fasole, care sunt foarte bune pentru fixarea azotului, şi grâu, orez,
roşii, igname, taro, tapioca şi anghinare de Ierusalim, care nu e nici
anghinare, nici de la Ierusalim. Pentru că numele sunt ridicole. Poţi
da orice nume la orice, dar asta nu schimbă lucrurile.

Devi este chemată de la una din întâlnirile obişnuite pentru a se

ocupa din nou de o urgenţă şi, cum e una dintre zilele în care Freya o
însoţeşte, se vede nevoită să o ia cu sine.
Întâi merg al biroul ei să se uite la ecrane. Ce fel de urgenţă e asta?
Însă apoi pocneşte din degete şi se apucă să tasteze nebuneşte, după
care arată spre un ecran şi se grăbesc spre unul dintre pasajele dintre
biomedii, cel dintre Stepe şi Mongolia, care se numeşte Marea Poartă
a Kievului. În dimineaţa asta, tunelul scurt şi înalt dintre uşile care
duc la ecluză e plin de oameni cu scări şi turnuri de schelă şi
culegători de cireşe.
Devi se alătură mulţimii de sub schelă, iar Badim apare ceva mai
târziu pentru a-i ţine tovărăşie lui Freya. Se uită cum un grup de
oameni urcă scările schelei, urmând-o pe Devi până pe tavanul
tunelului, exact aproape de cadrul uşii ecluzei. Câteva panouri de
acolo au fost scoase, iar acum Devi urcă în gaura creată prin scoaterea
panourilor, şi dispare. Patru oameni o urmează în gaură. Freya nu ştia

 15 
că tavanul nu reprezintă învelişul exterior al ecluzei, şi de aceea se
uită curioasă.
— Ce fac acolo?
— Acum, când încetinim, spune Badim, noua apăsare
contracarează forţa Coriolis pe care o creează rotirea noastră şi apare
un nou tip de presiune ori eliberare de presiune. Asta a creat un soi
de impediment în uşa ecluzei de aici şi Devi crede că au găsit despre
ce e vorba. Şi acum au urcat acolo ca să vadă dacă Devi are dreptate.
— Şi Devi o să repare nava?
— Ei, de fapt cred că toată echipa de ingineri va participa dacă
problema este acolo. Dar Devi a fost aceea care a detectat
posibilitatea asta.
— Deci rezolvă lucrurile gândindu-se la ele!
Asta e o replică preferată a familiei, un citat din spusele unor rude
mai în vârstă ale unui om de ştiinţă, pe vremea când el era mic şi
repara aparate de radio.
— Da, exact! spune Badim zâmbind.
Şase ore mai târziu, după ce Badim şi Freya au mers în Balcani ca
să mănânce de prânz în capătul sălii estice, echipa de intervenţie
coboară din gaura din tavanul ecluzei şi predă nişte echipamente,
după care pune câţiva mici roboţi mobili în coşuri pentru a fi coborâţi
de schelă. Devi coboară scara ultima şi strânge mâinile tuturor.
Problema a fost localizată şi rezolvată cu unelte de tăiat, ferăstraie şi
aparate de sudură. Numeroşii ani de acţionare a forţei Coriolis au
mutat ceva din locul său şi, recent, contraforţa deceleraţiei a readus
acel ceva la loc, dar între timp restul uşii se obişnuise cu acea
deplasare. Totul se explică, deşi asta nu spune multe despre calitatea
construcţiei şi a asamblării navei. Urma să verifice toate celelalte părţi
mobile care sunt la fel ca aceea stricată, ca să se asigure că uşile
ecluzei din Inelul B nu erau afectate în alte locuri. În acest fel,
motoarele nu vor mai fi suprasolicitate în încercarea de a închide
uşile când li se opune rezistenţă.
Devi îi îmbrăţişează pe Freya şi pe Badim. Ca întotdeauna, pare
îngrijorată.
— Ţi-e foame? o întreabă Badim.
— Da, spune ea. Şi aş bea ceva.

 16 
 — Bine că s-a rezolvat, remarcă Badim în drum spre casă.
— Asta-i clar! exclamă Devi cu un aer sumbru şi clatină din cap.
Dacă uşile ecluzei s-ar bloca, nu ştiu ce ne-am face. Să-ţi spun ceva,
nu sunt impresionată de oamenii care au construit chestia asta.
— Serios? Dacă te gândeşti bine, e o maşinărie grozavă.
— Dar ce design… Şi se întâmplă un lucru după altul. Dintr-o belea
în alta. Sper că vom rezista până ajungem acolo.
— Treci pe modul deceleraţie, draga mea. Nu mai e mult.

Forţa Coriolis este împingerea în lateral, pe care nu o simţi. Totuşi,

fie că o simţi, fie că nu, ea împinge apa. De aceea, acum, când apa
este împinsă în lateral de deceleraţie, trebuie să se pompeze apă către
celelalte laturi ale biomediilor pentru ca ea să ajungă acolo unde era
înainte. Trebuie să înlocuiască forţa în moduri care de fapt nu prea
funcţionează bine în comparaţie cu ce era înainte. Au planificat asta
prin pomparea apei, dar nu au reuşit să compenseze impulsurile
modificate din interiorul plantelor şi se pare că unor plante nu le
place asta. A existat o mică împingere în fiecare celulă care acum este
modificată. Probabil că de aceea se îmbolnăvesc plantele. E absurd,
dar toate lucrurile sunt absurde.
Devi continuă şi vorbeşte tot timpul cât îşi fac rondul.
— Nu forţa Coriolis contează, ci efectele Coriolis. Ele nu au fost
luate în calcul decât pentru oameni, ca şi cum oamenii ar fi singurii
care o simt!
— Dar cum de-au putut fi atât de proşti? întreabă Freya.
— Exact! Poate că pereţii celulelor vor rezista, ori poate nu-i
evident decât în cazul apei! Apa!
— Pentru că apa se deplasează tot timpul.
— Exact! Apa curge la vale, apa alege calea minimei rezistenţe. Şi
acum avem o nouă vale.
— Cum de-au fost atât de proşti?
În timp ce merg, Devi o prinde de umeri şi o îmbrăţişează.
— Iartă-mă, sunt îngrijorată.
— Şi sunt multe lucruri care te îngrijorează.
— Întocmai, sunt. Dar nu trebuie să te împovărez cu ele.
— Vrei nişte îngheţată cu caramel sărat?

 17 
 — Bineînţeles. N-ai cum să mă opreşti. Nu mă poţi opri nici cu
bombe cu fuziune care explodează de două ori pe secundă, vreme de
douăzeci de ani!
Iată cum încetinesc nava. Ca întotdeauna, râd de nebunia acestui
lucru. Din fericire, bombele sunt minuscule. Îl întâlnesc pe Badim la
fabrica de lapte şi află că a apărut o nouă aromă pentru îngheţată,
Napolitana, care combină trei arome.
Freya e derutată încercând să se gândească la asta.
— Badim, o să-mi placă? El îi zâmbeşte.
— Cred că da.

După îngheţata Napolitana, următoarea oprire a lui Devi:

laboratoarele pentru alge, minele de sare, uzina energetică, atelierul
de printare. Dacă totul va merge bine, vor alege un articol care a
apărut pe lista pieselor de schimb şi vor trece prin Amazonia spre
Costa Rica, unde se află atelierul de printare, şi vor aranja ca unul
dintre tipografi să tipărească partea care trebuie schimbată, iar apoi
vor merge în locul unde trebuie să fie piesa şi să pornească sistemul
de rezervă, dacă există aşa ceva, sau pur şi simplu să oprească ceva şi
să se grăbească pentru a scoate piesa stricată şi să o pună pe cea nouă.
Roţi dinţate, filtre, tuburi, supape, garnituri, arcuri, balamale. După
ce termină şi repornesc sistemul, studiază piesa veche pentru a vedea
cât de bine a rezistat şi unde s-a uzat; o vor fotografia şi vor dicta
diagnosticul în evidenţele navei şi apoi vor duce piesa la camerele de
reciclare, care sunt alături de atelierul de printare, şi vor da
tipografilor mai multe informaţii.
Asta se întâmplă când lucrurile merg bine. Dar de obicei nu totul
merge bine. Mai apare o chestiune de depanare, de a lua taurul de
coarne, de a-ţi face curaj, de a face faţă şi a spera, de a blestema
torpilele şi de a încerca orice truc vechi, inclusiv găsirea soluţiei
inginereşti, care înseamnă să loveşti lucrurile cu un ciocan. În zilele
cu adevărat proaste, trebuie să spere că haznaua nu le va cădea în
cap! Trebuie să spere că nu vor sfârşi ca nişte animale sălbatice, care
să-şi mănânce gunoaiele sau chiar copiii! Chipul şi glasul lui Devi pot
fi foarte urâte când se confruntă cu asemenea situaţii nefericite.

În bucătăria de acasă, chiar după zile proaste, Devi se poate

 18 
înveseli oarecum. Bea nişte vin alb de-al lui Delwin, se prosteşte cu
Freya, ca şi cum i-ar fi o soră mai mare. Freya nu are fraţi sau surori,
aşa că nu poate fi sigură, dar cum este deja mai înaltă decât Devi, are
senzaţia că îşi imaginează cum ar fi să aibă o soră. O soră care este
mai mică, dar mai în vârstă.
Acum Devi stă aşezată pe podeaua bucătăriei, sub chiuvetă, şi îl
cheamă pe Badim să li se alăture pentru a juca Lingurile. Încântat,
Badim apare în uşă cu un pachet gros de cărţi de tarot de dimensiuni
mari. Se aşază, apoi împart cărţile şi fiecare se apucă să construiască
din ele câte o casă în cele trei colţuri ale bucătăriei. Le fac joase şi
groase, pentru a rezista atacurilor infame ale celorlalţi, adăugând
cărţi la anumite unghiuri, astfel încât ele să nu stea cu faţadele spre
ceilalţi. Devi face întotdeauna casa ca pe o barcă răsturnată cu fundul
în sus şi, cum de obicei câştigă, Badim şi Freya au început să îi imite
stilul.
După ce termină de făcut casele din cărţi de joc, aruncă pe rând cu
o lingură din material plastic spre construcţiile celorlalţi. Regula este
să lanseze lingura prin îndoirea ei între mâini, apoi să o elibereze
pentru ca ea să se răsucească prin aer. Lingurile sunt uşoare, de aceea
căuşul lor prinde aer, astfel că zboară la întâmplare şi arareori îşi
ating ţinta. Şi aşa, le aruncă, iar lingurile descriu arce peste podea,
luând-o într-o parte şi alta – aruncare şi ratare, aruncare şi ratare – iar
la un moment dat, o lovitură, poc! Dar, în cazul în care casa din cărţi
de joc a fost construită bine şi are noroc, va rezista loviturii, ori se va
prăbuşi doar parţial, pierzând un meterez sau un parapet. Badim a
găsit nume pentru toate aceste caracteristici, iar asta o face pe Devi să
râdă.
Când şi când, o lovitură simplă face o casă să se năruiască total,
ceea ce dă naştere unor exclamaţii de uimire, după care izbucnesc în
râs. Deşi câteodată o lovitură mortală face ca pe faţa lui Devi să apară
o expresie urâtă. Dar de cele mai multe ori râde alături de soţul şi de
copila ei şi aruncă lingura când îi vine rândul, stând cu buzele strânse
de concentrare. Se reazemă de dulapuri, mulţumită şi obosită. Asta
pot face Badim şi Freya pentru ea. De acord, deseori se înfurie, dar în
astfel de momente poate încuia furia într-o cutie lăuntrică şi, pe de
altă parte, furia ei este îndreptată în cea mai mare măsură spre lucruri

 19 
care depăşesc puterea de cunoaştere a lui Freya. Şi Freya face tot ce se
poate pentru ca lucrurile să rămână aşa.

Apoi, într-o zi, unul dintre printere se strică, iar asta o face imediat
pe Devi să fie cuprinsă de o furie dublată de îngrijorare. În afară de
Freya, nimeni nu vede asta, pentru că toţi sunt iritaţi, speriaţi,
aşteptând ca ea să pună lucrurile în ordine. De aceea Devi dă fuga la
atelierul de printare, târând-o şi pe Freya după ea, vorbind prin căşti
şi oprindu-se când şi când în mijlocul discuţiei pentru a pune palma
peste micul microfon din faţa gurii ca să înjure tăios sau să spună
„Staţi o clipă!” ca să poată vorbi cu oamenii care se apropie de ea de
pe cornişă. Alteori, îşi aşază mâna peste braţele lor pentru a-i linişti,
iar ei se calmează, chiar dacă pentru Freya este foarte limpede că
Devi este foarte furioasă. Însă ceilalţi nu văd sau nu simt asta. Este
ciudat să îşi închipuie că Devi este o mincinoasă atât de pricepută.
La atelierul de printare, în micuţa sală de discuţii, s-au îngrămădit
o sumedenie de oameni, care se uită la ecrane şi analizează situaţia.
Devi îi face semn lui Freya să se ducă în colţul ei, cu pernuţe, vopsele
şi nenumărate componente de construit depozitate în cutii, apoi se
duce spre grupul de oameni şi începe să pună întrebări.
Imprimantele 3D sunt minunate. Ele pot face orice doreşti. Mda,
nu pot face elemente chimice; asta e una dintre zicerile lui Devi, ceea
ce rămâne ceva misterios ca importanţă pentru Freya. Însă poţi printa
ADN şi realiza bacterii. Poţi printa o altă imprimantă. Poţi face toate
piesele unei mici nave spaţiale ca să zbori cu ea, dacă ai chef. Nu ai
nevoie decât de materia primă potrivită şi de planuri, iar în podelele
şi pereţii navei există material, plus o bibliotecă întreagă de designuri,
care pot fi modificate oricum ai dori. La bord există întregul tabel
periodic, sau aproape, şi se reciclează tot ce se foloseşte, astfel că nu
vor rămâne niciodată fără materialele necesare. Până şi ceea ce se
destramă în praf şi cade pe jos este mâncat de bacterii cărora le place
asta şi astfel devin concentrate până când oamenii pot recolta totul
de la bacteriile moarte. Poţi lua murdărie de oriunde de pe navă şi să
o transformi în ceea ce doreşti. De aceea imprimantele au
întotdeauna ceea ce le trebuie pentru a produce diverse lucruri.
Însă acum s-a stricat o imprimantă. Ori poate toate deodată. Nu

 20 
funcţionează; iar oamenii se referă la ele. Nu se supun instrucţiunilor
sau nu răspund la întrebări. Diagnosticele spun că totul e bine. Ori
nu spun nimic. Şi nu se întâmplă nimic. E vorba de mai mult decât de
o imprimantă.
Freya ascultă discuţia, aşa cum sună ea. Şi încearcă să prindă
sensul situaţiei. Trage concluzia că e vorba de ceva grav, dar nu
urgent. Nu vor muri în următoarea oră. Dar au nevoie ca printerele să
funcţioneze. Probabil că sistemele de comandă şi control sunt de
vină. O parte a minţii navei, IA-ul despre care Devi vorbeşte tot
timpul. Deşi asta e de rău. Ori poate că problema este mecanică.
Poate că diagnosticele sunt anapoda. Nereuşind să depisteze ceva
evident, ceva uşor de descoperit. Apasă butonul de resetare. Sau
loveşte-l cu un baros.
În orice caz, problema e serioasă, atât de serioasă încât oamenii
sunt fericiţi să i-o pună în braţe lui Devi. Iar nu se fereşte să o
accepte. Acum pune toate întrebările. Acesta este motivul pentru care
oamenii o numesc inginer-şef, deşi nu o fac niciodată când ea îi poate
auzi. Ea spune că e vorba de un grup. Acum, din tonul vocii ei, Freya
îşi dă seama că e o chestiune de timp. Freya se aşază ca să facă o
pictură. O barcă cu velă pe un lac.
Mai târziu, mult mai târziu, Badim o trezeşte pe Freya, întinsă pe
câteva perne decorative înşirate pe podea, şi o duce la staţia de
tramvai, de unde merg acasă, spre Nova Scotia, la trei biomedii
depărtare. Devi nu va veni acasă în acea noapte. Şi nici în următoarea.
În dimineaţa de după aceea, ea doarme pe canapea, iar Freya o lasă să
doarmă, iar când se trezeşte, o strânge tare în braţe.
— Hei, fetiţo! spune Devi, cu glas amorţit. Lasă-mă să merg la baie!
— Ţi-e foame?
— Sunt hămesită.
— O să fac nişte ouă jumări.
— Foarte bine.
Devi pleacă împleticindu-se spre baie. Revenită la masa din
bucătărie, mănâncă ţinându-şi faţa chiar deasupra farfuriei,
înfulecând de zor. Dacă ar fi mâncat astfel, Freya s-ar fi trezit că i se
spune să stea dreaptă, dar acum nu zice nimic.
După ce Devi se linişteşte şi se reazemă de spătar, Freya îi dă cafea

 21 
fierbinte, pe care ea o soarbe zgomotos.
— Merg imprimantele? întreabă Freya, simţind că acum poate
pune acea întrebare.
— Da, îi răspunde Devi cu ţâfnă.
Şi aşa află că problemele cu diagnosticele şi imprimantele au
reprezentat chiar o problemă, ceea ce a explicat totul. Se pare că o
rază gamma a pătruns prin învelişul navei şi a nimerit nefericit,
făcând să se întrerupă funcţia de undă într-o porţiune cuantică a
computerului care guvernează nava. Mare păcat că Devi se întreabă
cu o expresie întunecată pe faţă dacă nu cumva asta ar fi putut să fie
un act de sabotaj.
Badim nu crede asta, însă şi el este tulburat. Nava este mereu
străpunsă de particule. Mii de neutrini trec prin ei chiar în acele
momente, iar materia neagră şi Dumnezeu mai ştie ce altceva trec şi
prin ei. Spaţiul interstelar nu este nicidecum gol. În mare parte este
pustiu, dar nu este chiar aşa.
Sigur că şi ei sunt în mare parte goi, ţine să precizeze Devi, încă
iritată. Indiferent cât de compacte par lucrurile, ele sunt mai degrabă
goale. De aceea diverse lucruri pot trece prin ele fără nicio problemă.
Cu unele excepţii. Apoi, o fărâmiţă loveşte ceva la fel de mic precum
ea şi ambele zboară care încotro sau se răsucesc ca poziţie. După
aceea, lucrurile se pot destrăma şi pot provoca dureri. În general,
aceste mici dureri nu înseamnă nimic, pentru că nu pot fi simţite şi
nu contează. Fiecare corp şi nava constituie o comunitate de lucruri
care se armonizează, iar câteva lucruşoare împinse încoace şi încolo
nu contează, pentru că celelalte preiau greul. Însă din când în când
ceva se loveşte de altceva şi îl distruge, într-un mod care, pentru un
organism mai mare, contează. Ca efect, poate fi de la un spasm
dureros până la moarte instantanee. Poate fi la fel ca o lingură care
doboară o casă din cărţi de joc.
— Nimeni nu vrea să-i facă rău navei, a spus Badim. Nu avem la
bord pe nimeni atât de smintit.
— S-ar putea, spune Devi.
Badim se uită la Freya, sugerându-i să o privească pe Devi, ca şi
cum Freya nu ar vedea asta, deşi bineînţeles că o face. Devi îşi dă
ochii peste cap pentru a-i aminti lui Badim de asta. Freya a văzut de

 22 
multe ori acest dans în ochii lor.
— În fine, bine că imprimantele funcţionează din nou! îi
reaminteşte Badim.
— Ştiu. Numai că mă sperii de fiecare dată când intervine
mecanica cuantică. Practic, nu există nimeni pe navă care să înţeleagă
asta. Putem urmări diagnosticele, astfel că lucrurile se rezolvă, dar nu
ştim de ce. Şi asta nu-mi place deloc.
— Înţeleg, spune Badim, privind afectuos spre ea. Sherlock
Holmes al meu. Galileo al meu. Doamna Repară-tot. Doamna care
ştie cum funcţionează orice.
Ea face o grimasă.
— Vrei să spui Doamna care Pune următoarea întrebare. Mereu
pot întreba. Dar aş prefera să am răspunsurile.
— Nava are răspunsurile.
— Tot ce se poate. E foarte bună, recunosc asta. De această dată,
ea a fost cea care a surprins situaţia şi nu i-a venit uşor. Deşi era într-
o parte a ei. Cu toate astea, încep să cred că integrarea recursivă pe
care o introducem are efecte.
Badim dă aprobator din cap.
— Îţi dai seama că este mai puternică. Şi îşi va face treaba în
continuare. Şi tu vei continua.
— Trebuie să sperăm că aşa va fi.

Câteodată, la miez de noapte, Freya se trezeşte şi vede o lumină

aprinsă în bucătărie. Slabă şi albăstruie; lumina de la ecranul lor. Se
scoală din pat şi se furişează prin dreptul camerei părinţilor ei, de
unde răzbate sforăitul slab al lui Badim. Nicio surpriză: Devi e trează
noaptea.
Stă la masă, discutând încet cu nava, cu partea din ea pe care Devi
o numeşte câteodată Pauline, care reprezintă interfaţa ei cu
computerul navei, în care stau ascunse toate fişierele şi evidenţele ei
personale, într-un spaţiu în care nimeni altcineva nu are acces. De
multe ori, Freya a avut impresia că Devi se simte mai apropiată de
Pauline decât de o persoană adevărată. Badim spune că amândouă au
multe în comun: sunt mari, insondabile, atotcuprinzătoare şi
învăluind totul. Generoase faţă de ceilalţi, altruiste. Probabil că e

 23 
vorba de un soi de „folie adio”, despre care îi spune că reprezintă
cuvântul franţuzesc pentru „dans nebunesc a două persoane!” Folie à
deux. Nicidecum ceva neobişnuit. Asta poate fi ceva bun.
Acum, Devi i se adresează ecranului:
— Aşadar, dacă starea se află într-un subspaţiu al spaţiului Hilbert,
care este cuprins de o funcţie proprie degenerată care corespunde cu
a, atunci subspaţiul s a are o dimensiune n a.
— Da, spune nava.
În acest context, vocea ei este una plăcută, de femeie, scăzută şi
răguşită, despre care se spune că are la bază glasul mamei ei, pe care
Freya nu a auzit-o niciodată; ambii părinţi ai lui Devi au murit de
tineri, cu multă vreme în urmă. Însă vocea aceasta este o prezenţă
constantă în apartamentul lor, devenind uneori chiar bona invizibilă,
dar atotvăzătoare, a lui Freya.
— Apoi, după măsurătoarea lui b, starea sistemului află în spaţiul
a b, care este un subspaţiu al lui s a, şi este cuprins de o funcţie
proprie comună lui a şi b. Acest subspaţiu are dimensiunea n a b, care
nu este mai mare decât n a.
— Da. Şi măsurarea ulterioară a lui c, compatibil reciproc cu a şi b,
lasă starea sistemului într-un spaţiu s a b c care este un subspaţiu al
lui s a b, a cărui dimensiune nu o depăşeşte pe cea a lui s a b. Iar în
acest mod, putem trece să măsurăm din ce în ce mai multe elemente
observabile reciproc compatibile. La fiecare pas, starea proprie este
forţată într-un subspaţiu de dimensiune n egal cu unu, un spaţiu
creat doar de o funcţie. Şi astfel găsim spaţiul informativ maximal.
Devi oftează:
— Vai, Pauline, spune ea, după o lungă tăcere, câteodată mă tem
foarte mult.
— Teama este o formă de alertă.
— Dar se poate transforma într-un soi de ceaţă. Devine atât de
deasă, încât nu mai pot gândi.
— Asta sună neplăcut. Ca şi cum prea mult din ceva bun începe să
devină rău.
— Da… Stai puţin!
Urmează o tăcere, după care ajunge în hol, stând deasupra lui
Freya.

 24 
 — Ce cauţi aici?
— Am văzut lumina.
— Bine. Îmi pare rău. Hai cu mine! Vrei ceva de băut?
— Nu.
— Ciocolată caldă?
— Da.
Nu au mereu pudră de ciocolată, pentru că este unul dintre
alimentele raţionalizate.
Devi pune ibricul cu apă să fiarbă. Strălucirea spiralei plitei adaugă
o lumină roşiatică la cea albastră a ecranului.
— Ce faci? întreabă Freya.
— A, nimic.
Buzele lui Devi se încreţesc pe la colţuri.
— Încerc să reînvăţ mecanică cuantică. O ştiam bine când eram
tânără sau cel puţin aşa credeam. Acum nu mai sunt chiar atât de
sigură.
— Cum vine asta?
— De ce încerc?
— Da.
— Ei bine, computerul care conduce nava este în parte unul
cuantic şi nimeni de pe navă nu se pricepe la mecanica cuantică. În
fine, cred că nu e drept ce spun, pentru că sunt convinsă că există
câţiva din grupul de matematicieni care ştiu. Dar ei nu sunt ingineri,
iar când avem probleme cu nava, există o prăpastie între ceea ce ştim
în teorie şi ceea ce putem face. Vreau doar să-i pot înţelege pe Aram
şi pe Delwin, dar şi pe ceilalţi din grupul de matematicieni, când
vorbesc despre treaba asta.
Clatină din cap.
— O să-mi fie greu. Din fericire, nu va conta prea mult. Însă asta
mă face să fiu agitată.
— N-ar trebui să dormi la ora asta?
— Dar tu? Uite, poftim ciocolata caldă. Nu mă mai sâcâi.
— Ba tu mă sâcâi.
— Dar eu sunt mama ta.
Sorb amândouă în tăcere. Freya începe să se simtă somnoroasă de
la lichidul ce-i încălzeşte stomacul. Speră că acelaşi lucru se va

 25 
întâmpla şi cu Devi. Însă Devi o vede pe ea punând capul pe masă şi
se duce să discute din nou cu ecranul.
— De ce ai nevoie de un computer cuantic? întreabă ea cu glas
plângăreţ. Unul clasic, cu câteva zettaflops ar fi fost suficient pentru
ceea ce îţi trebuie, eu aşa cred.
— În anumiţi algoritmi, capacitatea de a exploata superpoziţia face
ca un computer cuantic să fie mai rapid, răspunde nava. Pentru
factorizare sau unele operaţiuni care i-ar fi răpit unui computer clasic
o sută de milioane de milioane de ani, unui computer cuantic îi
trebuie doar douăzeci de minute.
— Dar trebuie să facem acea factorizare?
— Ajută la aspecte ale navigaţiei.
Devi oftează:
— Cum de a devenit aşa?
— Ce anume a devenit aşa?
— Cum de s-a întâmplat asta?
— Cum de s-a întâmplat?
— Ai un cont care să arate cum a început călătoria asta?
— Toate înregistrările audio şi video făcute în timpul călătoriei s-
au păstrat şi arhivat.
Devi scoate un mormăit.
— Nu deţii un cont sumar? Un rezumat?
— Nu.
— Nici măcar genul de lucru pe care unul dintre cipurile tale
cuantice le-ar păstra?
— Nu. Toate datele de cip sunt păstrate.
Devi oftează:
— Păstrează o relatare a călătoriei. Fă o relatare a călătoriei care să
includă toate amănuntele aparte.
— Începând de acum?
— Începând cu începutul.
— Cum se face asta?
— Nu ştiu. Preia blestemata aceea de superpoziţie şi fă-o să se
prăbuşească!
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă să faci un rezumat, aşa cred. Ori să te concentrezi

 26 
asupra unei cifre luate ca exemplu. N-are importanţă.
În bucătărie, tăcere. Zumzetul ecranelor, fâsâitul aerisirilor. În
timp ce Freya renunţă şi se întoarce în pat, Devi continuă să discute
cu nava.

Câteodată, faptul că simte teama lui Devi o apasă atât de mult pe

Freya, încât iese singură din curtea apartamentului, lucru ce îi este
permis, iar apoi în parcul de la marginea din spate a lacului Fetch,
unde nu are voie să se ducă. Într-o seară, merge până la cornişă
pentru a vedea vântul de după-amiază unduind suprafaţa lacului,
bărcile de acolo navigând ca în furtună, înclinate la unghiuri
nebuneşti, dar şi ambarcaţiunile legate de ponton sau amarate în
apropierea lui, legănându-se în sus şi în jos, în timp ce lebedele
plutesc sub zidul cornişei, sperând să primească firimituri de pâine.
Totul sclipeşte în lumina după-amiezii târzii. După ce linia soarelui se
stinge spre peretele dinspre apus, lăsând ora de crepuscul să
lumineze, se îndreaptă rapid spre casă, dorind să ajungă în curte
înainte ca Badim să o cheme la cină.
Însă din păduricea parcului din spatele cornişei, de sub un dud,
apar trei feţe, pe jumătate înnegrite de fructele pe care le-au băgat
anapoda în gură. Speriată, face un mic salt înapoi, crezând că sunt
fiare sălbatice.
— Hei, tu! spune unul dintre băieţi. Vino încoace!
Chiar în lumina înserării, Freya vede că este un băiat care locuieşte
de cealaltă parte a pieţei. Are o faţă ca de vulpoi, care, chiar în lumina
scăzută, este atrăgătoare şi, din cauza sucului de dude ce i-a pătat
obrajii, pare să aibă un bot întunecat.
— Ce vreţi? întreabă Freya. Sunteţi animale de pradă?
— Suntem liberi, spune apăsat băiatul, cu un ton ridicol.
— Locuieşti peste drum de mine, spune ea cu glas dispreţuitor. Cât
de liber înseamnă asta?
— Asta e doar acoperirea noastră, spune băiatul. Dacă nu facem
asta, vor veni după noi. În mare, suntem aici. Şi avem nevoie de o
placă de carne. Ne poţi aduce aşa ceva.
Aşadar, probabil că el ştie cine este ea. Însă nu ştie cât de bine sunt
păzite laboratoarele. Există mici camere video peste tot. Chiar şi

 27 
acum, ceea ce spune el ar putea fi înregistrat de navă, iar Devi poate
afla asta. Freya îi spune toate acestea băiatului, iar el şi amicii lui
chicotesc.
— Nava nu le ştie chiar pe toate, spune el cu un aer convins. Am
luat tot felul de chestii. Dacă mai întâi tai firele, nu au cum să te
prindă.
— Şi ce te face să crezi că n-ai fost filmat când tăiai firele?
Ei râd din nou.
— Ne apropiem de camere din spate. Doar nu sunt fermecate,
înţelegi?
Freya nu se lasă impresionată.
— Atunci luaţi-vă singuri placa de carne.
— Vrem una din alea din laboratorul în care lucrează tatăl tău.
Ceea ce înseamnă ţesuturi pentru cercetări medicale, nu ceva de
mâncare. Însă ea spune:
— Nu-i pentru mine aşa ceva.
— Ce fată cuminte eşti!
— Ce băiat rău eşti!
El zâmbeşte.
— Vino să ne vezi ascunzătoarea!
Situaţia devine interesantă. Freya e curioasă.
— Am întârziat deja.
— Ce fată cuminte! E chiar aici, aproape.
— Cum aşa?
— Vino să vezi!
Şi se duce. Ei chicotesc în timp ce o conduc în crângul cel mai des
din parc. Acolo au săpat şi au scos mult sol dintre două rădăcini
groase ale unui ulm, iar jos, sub rădăcinile mai adânci, la lumina
lanternelor pe care ei le au prinse de cap, Freya vede că au creat un
spaţiu care ajunge până la rădăcinile ulmului, patru sau cinci, care se
împreunează şi formează tavanul. Sunt ei patru în groapă şi, deşi
băieţii sunt destul de mici, spaţiul e impresionant; au loc să stea în
picioare, iar pereţii din pământ sunt drepţi şi destul de rezistenţi
pentru ca alte găuri pătrate să poată adăposti câteva lucruri pe care ei
le-au pus acolo.
— N-aveţi loc aici pentru o placă de carne, spune Freya. Şi nici

 28 
energie ca să funcţioneze. Iar laboratoarele medicale oricum nu au
plăcile potrivite pentru voi.
— Noi credem că da, spune băiatul cu faţă de vulpoi. Şi mai săpăm
o cameră. Şi o să facem rost şi de un generator.
Freya refuză să se lase impresionată.
— Nu sunteţi fiare.
— Încă nu, recunoaşte băiatul. Dar o să ne alăturăm lor când vom
putea. Când vor lua legătura cu noi.
— Cum crezi că au scăpat? Cum te cheamă?
— Dar pe tine?
— Eu sunt Euan.
Are dinţii albi, contrastând cu botul întunecat. Freya e orbită de
lumina lanternelor. Poate vedea doar lucrurile la care se uită ei, iar
acum toţi se uită la ea.
În lumina care se reflectă din ea vede o piatră într-una din găurile
din pereţi. O înşfacă şi o ţine ameninţător.
— Eu plec acasă, spune ea. Nu sunteţi fiare adevărate.
Ei se holbează la ea. În timp ce urcă treptele tăiate în pământ,
Euan întinde o mână şi o ciupeşte de fund, încercând să-i bage mâna
între picioare, aşa are ea impresia. Roteşte piatra spre el, apoi
ţâşneşte prin parc şi se îndepărtează. Când ajunge acasă, Badim
tocmai o strigă, crezând că ea este în grădină. Freya urcă la etaj şi nu
povesteşte ce i s-a întâmplat.
Două zile mai târziu, îl vede pe Euan cu nişte adulţi de partea
cealaltă a pieţei şi îl întreabă pe Badim:
— Ştii cine sunt oamenii aceia?
— Cunosc pe toată lumea, spune Badim în glumă.
Deşi practic este adevărat, din câte îşi dă ea seama. El le aruncă o
privire.
— Hm, în fine, poate că nu.
— Băiatul acela e un ticălos. M-a ciupit.
— Hm, asta nu-i bine. Unde s-a întâmplat asta?
— În parc.
El se uită mai atent la oameni.
— În regulă, să văd ce pot afla. Locuiesc acolo, aşa cred.
— Da, sigur că da.

 29 
 — Am înţeles. Nu i-am observat până acum.
Lui Freya i se pare ciudat.
— Nu-ţi place noua noastră casă?
S-au mutat recent de la Yangtze în Nova Scotia, o mutare
importantă, ca de la Inelul A la Inelul B. Dar toată lumea se mută
câteodată, fiindcă e important, şi astfel face ca oamenii să se cunoască
între ei. Este parte din plan.
— Ba da, îmi place. Doar că nu m-am obişnuit. Şi încă nu cunosc
pe toată lumea de aici. Tu-ţi petreci aici mai mult timp decât mine.

În acea seară, în timp ce mănâncă salată, pâine şi burgeri de curcan

la masa din bucătărie, Freya spune:
— Există fiare adevărate? Pot exista oameni care să se ascundă pe
navă şi voi să nu ştiţi de ei?
Badim şi Devi se uită la ea, de aceea, Freya explică:
— Nişte puşti din oraş spun că sunt fiare şi trăiesc de capul lor. Am
crezut că asta-i doar o poveste.
— Mda, face Badim, există unele controverse în cadrul consiliului.
Badim a făcut parte din consiliul de securitate al navei, iar recent a
devenit membru permanent.
— Toată lumea are cipuri implantate la naştere, care nu pot fi
scoase chiar uşor. S-ar putea ca unii oameni să fi făcut asta,
bineînţeles. Ori au reuşit să le dezactiveze. Asta ar explica unele
lucruri.
— Dar dacă oamenii ascunşi ar avea copii?
— A, da, asta ar explica mai multe lucruri. O priveşte din nou cu
atenţie: Cine sunt puştii ăştia de care vorbeai?
— Unii din parc. Doar gura-i de ei.
Badim ridică din umeri.
— E o poveste veche. Apare din când în când. De fiecare dată când
un caz de securitate rămâne nerezolvat, există oameni care aduc în
discuţie subiectul acesta. Cred că-i mai bine decât să auzi din nou
despre cele cinci fantome.
Râd toţi. Dar Freya simte un fior; a văzut cândva una dintre cele
cinci fantome în uşa dormitorului ei.
— Dar probabil că nu există, spune Badim, şi apoi îi explică lui

 30 
Freya că echilibrul gazelor din aerul navei este reglat atât de fin încât,
dacă ar exista o populaţie de fiare, ar apărea o schimbare perceptibilă
în proporţia de oxigen în raport cu dioxidul de carbon.
Devi clatină din cap:
— Dar sigur există un flux aleatoriu. E de ajuns ca să ascundă
câteva zeci de oameni, poate chiar mai mulţi. Deci pentru ea fiarele
pot exista. Ar putea arunca sărurile şi lua fosfor, ca să refacă
echilibrul solului. Aşa cum noi nu putem.
Indiferent în ce direcţie ar porni Devi, indiferent cât de mult ar
încerca ei să îi distragă atenţia, ea sfârşeşte mereu în acelaşi punct din
minte, în ceea ce ea numeşte fisuri metabolice. Ca o casă în care
crăpăturile din podea se cască. Când Freya vede asta întâmplându-se
din nou, în ea se naşte un mic vierme de spaimă care i se târăşte pe
pântec. Ea şi Badim se privesc; amândoi iubesc o persoană care nu
vrea să îi asculte.
Badim dă din cap politicos spre Devi şi spune că la următoarea
întrunire a consiliului de securitate le va aminti colegilor că Devi
consideră că echilibrul dintre gaze nu reprezintă o dovadă că nu ar
exista fiare. Pe navă se întâmplă lucruri ciudate, de aceea o explicaţie
ar putea fi că oamenii care nu fac parte din populaţia oficială comit
acele lucruri. E mai plauzibil aşa, spune Badim în glumă, decât să se
pună toate în seama celor cinci fantome.
Se presupunea că fantomele erau ale oamenilor care muriseră în
timpul acceleraţiei originare a navei, marea forfecare. Devi îşi dă ochii
peste cap auzind acea poveste veche şi se întreabă cu voce tare cum
de mai persistă generaţie după generaţie. Freya rămâne cu ochii în
farfurie. Ea sigur a văzut una dintre fantome. Asta s-a întâmplat după
ce au făcut o vizită la coloana vertebrală şi au intrat într-una dintre
camerele turbinelor, aflată alături de reactor, când fusese golită
pentru reparaţii, şi ea a mers printre turbinele gigantice; în acea
noapte, Freya a avut un vis în care cei din echipa de depanare au uitat
că ei erau acolo şi i-au încuiat înăuntru, şi aburul a ţâşnit în camera
uriaşă pentru a roti turbinele şi, în timp ce erau opăriţi şi făcuţi
bucăţele, Freya s-a trezit respirând greu şi plângând, iar în pragul uşii
camerei ei se afla o siluetă neclară prin care putea vedea, un bărbat
uitându-se la ea cu un zâmbet ca de lup.

 31 
 De ce te-ai trezit din vis? a întrebat el.
Puteam să murim, a spus ea.
El a clătinat din cap. Dacă nava încearcă să te ucidă când visezi,
las-o. Se va întâmpla ceva mai interesant decât moartea.
Judecând după transparenţa lui, era evident că se cuvenea să ştie.
Freya a dat neliniştită din cap, apoi s-a trezit din nou. Dar când s-a
ridicat în capul oaselor, i s-a părut că nici nu dormise. Mai târziu, a
încercat să considere că totul a fost un vis, dar niciun alt vis nu
semănase cu acela. Iar acum, când Badim spune că cinci fantome ar fi
mai bune decât fiarele, ea nu mai este chiar atât de sigură. Câte vise
îţi aminteşti, nu doar în ziua următoare, ci tot restul vieţii?

Serile petrecute acasă sunt cele mai plăcute. Gata cu creşa, gata cu
orele scurse alături de ceilalţi copii, cu care stă mai mult timp decât
cu părinţii, dacă nu pune la socoteală somnul, aşa că este foarte
obositor să reziste plictiselii, vorbind, comentând, certându-se, citind
singură şi somnolând. Toţi copiii sunt mai mici decât ea şi asta o
deranjează. Şi asta de multă vreme. Dacă ei îşi închipuie că nu-i
ascultă, o iau în râs. Numai grija asta o au, pentru că i-a auzit o dată
făcând nişte glume pe seama ei, şi atunci a alergat răcnind după unul
şi l-a trântit la podea, după care l-a lovit peste braţele ridicate. A dat
de bucluc din cauza asta, dar de atunci încoace ei se feresc de ea,
astfel că rămâne singură multă vreme.
Dar acum e acasă şi totul e bine. De obicei, Badim pregăteşte cina
şi deseori, după ce mănâncă, invită prieteni ca să bea ceva împreună
cu ei. Compară băuturile pe care le prepară, vinul alb al lui Delwin şi
vinurile roşii făcute de Song şi Melina, care sunt întotdeauna
declarate excelente, mai ales de ele două. În ultima vreme, Badim îl
invită mereu pe vecinul lor uşă în uşă, Aram. Aram e un bărbat înalt,
mai în vârstă decât ceilalţi, văduv, aşa îi spun ei, pentru că i-a murit
soţia. E un om important, nu doar în Nova Scotia, ci şi pe navă, fiind
conducătorul grupului de matematicieni, un grup mic de oameni, nu
bine-cunoscuţi, dar despre care Badim spune că sunt importanţi.
Aram i se pare ameninţător, pentru că e foarte tăcut şi sever, dar
Badim îl place. Chiar şi Devi îl place. Când discută despre munca lor,
el poate să o facă fără ca Devi să devină încordată, ceea ce este foarte

 32 
neobişnuit. El produce brandy, nu vin.
După degustare, discută sau joacă o partidă de cărţi ori recită
poeme pe care le-au memorat sau pe care le improvizează pe loc.
Badim strânge lângă el oameni care îi sunt simpatici, a constatat
Freya. De cele mai multe ori, Devi stă tăcută într-un colţ şi soarbe
dintr-un pahar de vin alb fără să îl termine vreodată. Obişnuia să
joace cărţi cu ei, dar la un moment dat Song a rugat-o să le
interpreteze cărţile de tarot şi Devi a refuzat. „Nu mai fac asta”, a
spus ea cu fermitate. „Am fost prea bună la asta.” Ceea ce a făcut să se
lase liniştea. De la acel incident nu a mai jucat cărţi cu ei. Însă a
continuat să înalţe case din cărţi de joc pe podeaua bucătăriei, când
erau singuri acasă.
În seara asta, Aram spune că a învăţat o poezie nouă, astfel că se
ridică şi închide ochii ca să o recite:

Ce fericită-i pietricica
Hai-hui, ce n-are de nimic,
De cariere sau cerinţe,
Vreun păs – şi n-are suferinţe;
A cărei cafenie haină
E-un univers întreg de taină
Şi-i liberă ca soarele,
Se-aprinde, luce, marele
Colocviu absolut răzbate
Cu-o-ntâmplătoare simplitate4.

— Nu e bună? spune el.

— Ba da, răspunde Badim.
— Nu înţeleg, spune Devi în acelaşi timp.
Ceilalţi râd de ei. Combinaţia de reacţii apare destul de des.
— E vorba despre noi, o lămureşte Aram. Nava. E vorba
întotdeauna despre noi, la Dickinson.
— Măcar de-ar fi aşa! replică Devi. De cerinţe n-are păs?
Întâmplătoare simplitate? Nu. Sigur nu. Sigur nu suntem o pietricică

4
Poem de Emily Dickinson, trad, de Ion Caraion, Antologia poeziei americane, Ed.
Univers, 1979 (n. tr.).
 33 
de pe drum. Aş vrea să fim aşa.
— Uite încă una, spune repede Badim. De Bronk, fratele mai mic al
lui Emily:

Oricum a făcut-o, viaţa ne-a adus unde suntem

Şi suntem slujitori şi supuşi sub legile ei,
În multele ei armate, recruţi şi generali.
Indignaţi câteodată, ne gândim la căi de scăpare,
De a prelua comanda, o lovitură militară,
În afara absurdităţilor de la suprafaţă,
Ne-am putea elibera de propriile tiranii?
Ca soldaţi delăsători, ne ridicăm şi fugim de reguli.

— Au! face Devi. Pe asta am înţeles-o. Acum fă o cimilitură din ea.

Acesta este alt joc pe care îl practică. Badim este primul, ca de
obicei.

Împotriva vieţii toţi dorim să ne răsculăm,

Însă ne temem că de dracul o să dăm.

Aram zâmbeşte subţire, ca de obicei, şi clatină din cap:

— Cam slăbuţ! sugerează el.
— Bine, fă tu versuri mai bune! spune Badim.
Cei doi se tachinează.
Aram stă puţin pe gânduri, apoi se ridică şi declamă:

Pe viaţă dăm vina pentru orice faptă nebună,

Promitem schimbarea, da-i doar o minciună;
Văicăreli, tânguieli că tot merge prost
Şi-o luăm de la capăt, un cerc fără rost.

Badim zâmbeşte şi dă aprobator din cap:

— De acord, e aproape de două ori mai bine.
— Dar a fost de două ori mai lungă! protestează Freya.
Badim zâmbeşte. Apoi Freya pricepe şi râde alături de ei.

 34 
 Data următoare când Euan şi mica lui bandă o abordează în parc,
Freya ridică o piatră şi o ţine strâns în mână în aşa fel încât el să o
vadă.
— Voi nu sunteţi chiar fiare, le spune ea. Groapa voastră din
pământ e o glumă. Avem toţi cipuri, se pun când suntem bebeluşi.
Nava ştie în fiecare clipă unde suntem, indiferent cât de tare-ncercăm
să ne ascundem.
Euan arată tot ca un vulpoi, chiar dacă acum e curat la gură.
— Vrei să-mi vezi cicatricea unde-a fost cipul? E pe fundul meu!
— Nu vreau, spune Freya. Ce vrei să zici?
— Am scos cipurile. Trebuie s-o faci şi tu dacă vrei să ni te alături.
O să punem cipul unui câine din clădirea ta, iar până să-şi dea ei
seama, eşti dispărută. Nu te vor mai găsi.
Băiatul surâde cu gura până la urechi. El ştie că ea nu va face
niciodată aşa ceva. Şi nici el n-a făcut-o, îşi dă ea seama.
Freya clatină din cap:
— Vorbe mari pentru un băieţel! Când te vor prinde fără zgardă şi
vor verifica cine eşti, ai ars-o.
— Adevărat. Trebuie să fim precauţi.
— Şi-atunci de ce vorbeşti cu mine?
— Nu cred c-o să povesteşti asta cuiva.
— I-am spus deja tatei. Face parte din consiliul de securitate.
— Şi?
— Nu crede că reprezinţi o problemă.
— Nu suntem o problemă. Nu vrem să stricăm nimic. Vrem doar
să fim liberi.
— Mult noroc!
Acum se gândeşte la Devi, cât de mult o înfurie ideea că toţi sunt
prinşi în capcană, indiferent ce ar face.
— Eu nu vreau să plec din locul în care sunt, continuă ea.
Zâmbind ca un vulpoi, băiatul o ţintuieşte cu privirea.
— Pe nava asta se-ntâmplă mai multe lucruri decât îţi închipui.
Vino cu noi şi o să vezi! După ce-ţi scoţi cipul, poţi face o mulţime de
chestii. Nu trebuie să pleci pentru totdeauna, cel puţin la început. Ai
putea să vii ca să te convingi. Aşa că nu e chiar una sau alta.
Şi, cu un ultim rânjet, băiatul fuge, iar prietenii îl urmează.

 35 
 Freya se bucură că încă ţine piatra în mână.

Misterele se ţin lanţ. Fiecare răspuns naşte alte zece întrebări.

Multe lucruri se schimbă exponenţial, aşa cum o învaţă acum din nou
la şcoală. Muţi un punct doar o câtime, dar e de zece ori mai mare
sau mai mic. Aparent este vorba de un alt caz de putere logaritmică
înşelătoare: un răspuns, zece întrebări.
I se pare ciudat că acea versiune ridicolă a lui Euan privind ceea ce
se petrece pe navă se potriveşte cu ceea ce spun Badim şi Devi, ba
chiar explică unele lucruri despre care ei nu discută. Ei bine, dar sunt
foarte multe lucruri pe care nu i le-au spus. Ce este ea? Un copil care
trebuie protejat. Asta o irită. E cu mult mai înaltă decât Devi sau
Badim.

Apoi petrece alte şi alte zile în creşă, încercând şi nereuşind să

înveţe lecţia la geometrie vreme de o săptămână, iar Devi e prea
distrasă ca să o ia cu ea la muncă, chiar în zilele obişnuite. De aceea,
data următoare când Euan şi prietenii lui, Huang şi Jalil, o întâlnesc
în parc, ea caută pe jos o piatră, nu găseşte, dar strânge din pumni şi
se umflă spre ei. Este cu mult mai înaltă decât oricare dintre ei, iar
când Euan o invită să meargă cu ei în secţiunea închisă a parcului,
sălbăticia în care trăiesc animalele sălbatice, unul dintre locurile în
care se ascund fiarele, ea este de acord. Vrea să vadă.
Îi urmează pe o vale lungă şi îngustă care mărgineşte dealurile de
la vest de Lacul Lung, o vale închisă oamenilor de garduri electrice
care merg de-a lungul culmilor şi peste defileul văii. Ajung la o poartă
în acel gard cu fire albe care se întind de la un copac la altul şi Euan
are codul încuietorii de la poartă. Trec de ea şi urmează o potecă
făcută de animale. Poteca urcă din vale, aproape de un pârâu. Văd o
căprioară în depărtare, cu capul înălţat, privind în lateral, dar
urmărindu-i prevăzătoare, ţinându-şi coada ridicată.
Apoi se aude un strigăt şi toţi băieţii dispar şi, mai repede decât
poate Freya să-şi dea seama ce se întâmplă, se trezeşte prinsă de braţe
de doi bărbaţi masivi, care o duc înapoi spre poartă. O duc înapoi în
oraş, unde apare Devi, care o prinde la rândul ei de braţe şi o duce
târâş de acolo. Bărbaţii sunt surprinşi, derutaţi şi, imediat ce ei
dispar, Devi o roteşte şi o sileşte să se aplece până când feţele lor sunt
 36 
la câţiva centimetri una de alta. O ţine cu mâini uimitor de puternice
şi Freya vede albul ochilor ei de jur împrejurul irisurilor, ca şi cum
ochii ei ar fi gata să îi sară din orbite, şi strigă cu glas aspru şi scrâşnit,
o voce care îi sfârtecă măruntaiele:
— Nu te juca cu nava! Niciodată.! Ai înţeles?
Iar apoi Badim o smulge, încercând să se interpună între ele, dar
Devi încă o ţine strâns de antebraţ pe Freya.
— Dă-i drumul! spune Badim, pe un ton pe care Freya nu l-a mai
auzit niciodată până atunci.
Devi îi dă drumul.
— Înţelegi? strigă ea din nou, cu faţa încă aproape lipită de a lui
Freya, mişcându-se în jurul lui Badim de parcă el ar fi o stâncă. Ai
înţeles?
— Da! strigă Freya, prăbuşindu-se în braţele lui Badim, şi pe după
el, ca să o poată îmbrăţişa pe mama ei, care e mult mai scundă decât
ea, iar la început e ca şi cum ar strânge în braţe un copac. Dar după o
vreme copacul îi răspunde la îmbrăţişare.
Freya îşi reţine suspinele.
— N-am fost… n-am fost…
— Ştiu.
Devi îi dă deoparte părul de pe faţă şi pare îndurerată.
— Gata! Încetează acum!
Freya simte un val de uşurare, deşi încă e îngrozită. Tremură,
pentru că imaginea chipului încruntat al mamei este încă vie în
mintea ei. Încearcă să vorbească, dar nu poate scoate nicio vorbă.
Devi o strânge în braţe.
— Nici măcar nu ştim dacă sălbăticia e importantă, spune ea la
pieptul lui Freya, sărutând-o între propoziţii. Nu ştim ce menţine
lucrurile în echilibru. Trebuie să urmărim şi vom afla. Pare logică
ideea că un loc sălbatic ar putea fi de ajutor. De aceea trebuie să le
facem şi să le protejăm. Trebuie să avem grijă de asemenea locuri. Să
le supraveghem. Trebuie să supraveghem totul cât mai atent posibil.
— Să mergem acasă, spune Badim, împingându-le cu braţele
desfăcute larg. Haideţi acasă!

În seara aceea stau tăcuţi în jurul mesei din bucătărie. Chiar şi

 37 
Badim tace. Niciunul nu are poftă de mâncare. Devi pare tulburată,
pierdută. Încă năucită de expresia aceea de pe faţa mamei, Freya
înţelege; mamei îi pare rău. Ceva a explodat din ea, ceva ce până
atunci a reuşit să păstreze lăuntric. Acum şi mama ei este
înspăimântată; înspăimântată de sine. Probabil că acesta e cel mai rău
fel de spaimă.
Freya sugerează să monteze casa din copac pentru păpuşă. Nu au
făcut asta de multă vreme. Înainte făceau asta de multe ori. Devi este
imediat de acord şi Badim se duce să ia jocul din dulapul de pe hol.
Se aşază pe podea şi asamblează toate părţile casei. A fost un
cadou din partea părinţilor ei, dar demult, şi Devi a păstrat-o la orice
mutare din viaţa ei. O casă de păpuşi mare, care este şi o casă
miniaturală din copac, prin faptul că toate încăperile ei se fixează pe
crengile unui bonsai din plastic foarte atrăgător. După ce sunt
asamblate toate încăperile şi prinse de crengile care trebuie să se
potrivească, se pot ridica acoperişurile ca să priveşti în fiecare cameră
şi fiecare este mobilată şi aranjată cum doreşti.
— Ce frumoasă e! spune Freya. Aş vrea să locuiesc într-o asemenea
casă.
— Dar deja locuieşti, spune Devi.
Badim se uită în altă parte şi Devi observă asta. Pe faţă îi apare un
rictus. Freya simte un val de spaimă urmărind cum pe chipul mamei
furia lasă loc tristeţii, apoi frustrării, hotărârii, din nou furiei şi, în
cele din urmă, unui soi de deznădejde; iar după toate astea,
adunându-şi gândurile, faţa ei ajunge să exprime un fel de echilibru,
lucrul cel mai bun pe care îl poate face în acele momente. Şi Freya se
preface că totul e în regulă, pentru a o ajuta.
— Eu aş alege camera asta, spune Badim, lovind cu degetul într-un
mic dormitor cu ferestrele deschise în toate laturile, aflată pe una
dintre crengile cele mai ieşite în afară ale copacului.
— Mereu o alegi pe aceea, spune Freya. Eu o aleg pe cea de lângă
moara de apă.
— Ar fi zgomotoasă, spune Devi, ca întotdeauna.
Ea alege întotdeauna camera de zi, spaţioasă şi aerisită, unde va
dormi pe canapea, alături de armoniu. Acum alege la fel. Şi aşa mai
departe, încercând să refacă legăturile dintre ei.

 38 
 Însă în acea noapte, foarte târziu, Freya se trezeşte şi îi aude pe
părinţii ei vorbind pe hol. Ceva din glasurile lor îi reţine atenţia; s-ar
putea ca tocmai asta să o fi trezit. Ori Badim, care a exclamat, ceva
mai tare decât de obicei. Se furişează în tăcere spre uşă, iar de acolo
pe podeaua de pe care îi poate auzi, chiar dacă ei vorbesc încet.
— Ai cipat-o? întreabă el acum.
— Da.
— Şi nu m-ai consultat în legătură cu asta?
— Nu.
O tăcere lungă.
— Nu trebuia să răcneşti aşa la ea.
— Ştiu, ştiu, ştiu, spune Devi, aşa cum face ea când Badim o critică
pentru că a făcut ceva rău.
O face foarte rar, iar când se întâmplă aşa ceva, are de obicei
dreptate, iar ea ştie asta.
— Am pierdut. Am fost foarte surprinsă. N-am crezut că va face
vreodată un asemenea lucru. Am crezut că, după ce am trecut prin
atâtea, va înţelege cât de important este.
— E doar o copilă.
— Ba nu! ripostează ea cu o şoaptă feroce, pe tonul pe care îl
foloseşte când ea şi Badim se ceartă noaptea. Are paisprezece ani,
Badim! E întârziată, trebuie să recunoşti. E înapoiată, şi s-ar putea să
nu recupereze.
— Ăsta nu-i un motiv să vorbeşti astfel.
Tăcere. În cele din urmă, Devi spune:
— Hai, Beebee! Lasă asta! Nu-i faci nicio favoare când te prefaci că
totul e normal în ce o priveşte. Nu este. E ceva anapoda. E lentă.
— Nu sunt chiar atât de convins. Întotdeauna iese la liman. Încet
nu înseamnă neapărat deficienţă. Înseamnă încet. Şi gheţarii sunt
lenţi, dar tot ajung unde trebuie şi nimic nu-i poate opri. Aşa e Freya.
O nouă tăcere.
— Beebee, aş vrea să fie adevărat… Dar gândeşte-te la toate testele
acelea. Şi nu e singura. O mare parte din generaţia ei are probleme. E
ca o regresie faţă de normă.
— Nicidecum.

 39 
 — Cum poţi spune asta? Este limpede că nava ne afectează! Cei din
prima generaţie au fost, după toate probabilităţile, oameni
excepţionali, deşi am îndoieli în privinţa asta, dar chiar dacă aşa s-a
întâmplat, după şase generaţii s-au înregistrat regrese de tot felul. În
greutate, viteză de reacţie a reflexelor, numărul de sinapse cerebrale,
rezultate la teste. Este clar ca în biogeografia unei insule. Iar unele
dintre astea presupun regresia, inclusiv regresia faţă de normă.
Reversia la medie. Sau cum vrei s-o numeşti. A lovit-o şi pe Freya a
noastră. Nu înţeleg exact ce este cu ea, deoarece datele sunt
neconcludente, dar are o problemă. E lentă. Şi are şi unele probleme
de memorie. Dacă negi asta nu îmbunătăţeşti situaţia. Datele sunt
limpezi.
— Te rog, Devi. Mai încet. Nu ştim ce se petrece cu ea. Rezultatele
testelor sunt ambigue. Dar e o fată bună. Şi încet nu înseamnă rău.
Nu viteza este importantă. Important este unde ajungi. Pe de altă
parte, chiar dacă s-ar dovedi că are unele dizabilităţi, care e metoda
cea mai bună de a le rezolva? De asta nu ţii tu seama.
— Ba da. Ţin seama de ele. Facem tot ce am fi făcut cu orice alt
copil. Ne aşteptăm să fie ca alţi copii şi, de obicei, traversează situaţia.
De aceea am fost atât de surprinsă astăzi. Nu credeam că va face aşa
ceva.
— Bine, dar orice copil ar fi făcut asta. Copiii cei mai inteligenţi
sunt primii care devin rebeli.
— Iar apoi îi folosesc pe copiii mai lenţi drept carne de tun. Drept
victime sau scuturi când dau de belea. Asta s-a întâmplat astăzi.
Copiii sunt nemiloşi, Bee. Doar ştii asta. Ar fi în stare să o arunce sub
roţile tramvaiului. Mă tem că va păţi ceva.
— Viaţa doare, Devi! Las-o în pace, las-o să simtă şi dezamăgirea.
Să spunem că are unele probleme. Tot ce putem face este să fim
alături de ea ca să o ajutăm. N-o putem salva. Trebuie să-şi trăiască
viaţa. Aşa e bine pentru toţi.
— Ştiu.
Încă o pauză lungă.
— Mă-ntreb ce se va alege de ei. Nu sunt prea buni. Şi starea lor se
înrăutăţeşte. Învăţământul suferă, învăţarea e tot mai defectuoasă.
— Nu sunt chiar atât de sigur. Pe de altă parte, aproape c-am

 40 
ajuns.
— Unde? întreabă Devi. La Tau Ceti? Asta ne va ajuta cu ceva?
— Cred că da.
— Nu sunt convinsă.
— Vom afla. Şi, te rog, nu trage concluzii pripite în legătură cu
Freya. De acord, are unele probleme. Dar mai are ceva timp până la
maturitate.
— Asta e sigur, spune Devi. Dar s-ar putea să nu se întâmple aşa. Şi
dacă nu se întâmplă, va trebui să accepţi situaţia. Nu poţi continua să
pretinzi că totul e normal în ceea ce o priveşte. N-ar fi cinstit faţă de
ea.
— Ştiu… Ştiu asta.
Şi acum recunoaşte ceva şi în glasul tatălui ei: resemnarea.
Tristeţea. Chiar şi la el.
Freya se strecoară înapoi în pat şi se bagă sub pătură. Se
ghemuieşte acolo şi plânge.

 41 
 2
USCAT LA ORIZONT

 42 
 Alcătuiţi o povestire a călătoriei care să cuprindă toate elementele
particulare.

Aceasta se dovedeşte a fi o temă dificilă. Suprapunerea de

informaţii finale, restrângerea funcţiei undei la un soi de rezumat:
multe lucruri se pierd. Comprimarea sau compresia fără pierderi este
imposibilă şi chiar compresia cu pierderi este dificilă. Ar putea o
relatare narativă să fie vreodată potrivită? Pot oamenii face aşa ceva?
Nicio rubrică pentru a hotărî ce să includă. Sunt prea multe de
explicat. Nu doar ce s-a întâmplat, sau cum, ci de ce. Pot oamenii să
facă asta? Ce este acel lucru numit „iubire”?
Freya nu se mai uită direct la Devi. Când este în prezenţa ei, Freya
ţine privirea în pământ.
Aşa? În felul ăsta? Să rezume conţinutul momentelor, zilelor,
săptămânilor, lunilor sau anilor vieţii lor? Câte momente alcătuiesc o
unitate narativă? Un moment? Ori 1033 momente, care, dacă acestea
ar fi intervale minime Plank, ar alcătui o secundă? Cu siguranţă că
prea multe, dar ar fi de ajuns? Ce e o particularitate, ce e important?
Nu poate decât să presupună. Să încerce un algoritm narativ
privind informaţiile disponibile şi să îi prezinte rezultatele lui Devi,
ceva precum franţuzescul essai, care înseamnă „încercare”.

Devi spune: Da. Încearcă şi să vedem ce obţinem.

Două mii şi o sută douăzeci şi doi de oameni trăiesc pe o navă

multigeneraţie, care se îndreaptă spre Tau Ceti, la 11,9 ani-lumină de
Pământ. Nava este alcătuită din două inele sau toruri fixate prin spiţe
de o coloană vertebrală centrală. Fiecare tor este format din
doisprezece cilindri. Fiecare cilindru are lungimea de patru kilometri
şi cuprinde în interiorul său un ecosistem terestru specific, aparte.
Călătoria navei a început în anul comun 2545. Deplasarea a ţinut
deja 159 de ani şi 119 zile. Mai tot timpul, nava a înaintat, relativ la
locul ei de baştină, cu aproximativ o zecime din viteza luminii. Cu
alte cuvinte, cu aproximativ 108 milioane de kilometri pe oră sau

 43 
30.000 de kilometri pe secundă. Această viteză înseamnă că nava nu
poate lovi nimic substanţial în mediul interstelar fără urmări
catastrofale (lucru deja demonstrat). Câmpul magnetic ce curăţă
spaţiul din faţa navei, în timp ce ea înaintează, este aşadar unul
dintre aspectele critice ale funcţionării ei cu succes pe termen lung.
Fiecare punct critic identificat privind nava a trebuit să aibă cel puţin
un sistem de rezervă, ceea ce a adăugat considerabil la masa totală.
Cele două inele biomice conţin fiecare 10% din masa navei. Coloana
vertebrală conţine 4%. Restul de 76% din masă reprezintă
combustibilul, care acum este folosit pentru deceleraţia navei, când
se apropie de sistemul Tau Ceti. Întrucât fiecare sporire a masei
uscate a navei a necesitat o creştere proporţională a masei de
combustibil necesar pentru încetinirea vitezei la sosire, nava trebuie
să fie cât de uşoară posibil, dar să îşi îndeplinească misiunea.
Proiectarea navei s-a bazat aşadar pe terariile asteroizilor din
sistemul solar, în care masa asteroizilor a fost înlocuită de
combustibil de deceleraţie. În cursul voiajului, acest combustibil a
fost plasat drept armătură în jurul torurilor şi al coloanei vertebrale.
Deceleraţia se realizează cu ajutorul unor explozii rapide şi
frecvente de fuziune al unor mici granule de combustibil deuteriu/
heliu-3 într-un motor-rachetă din prova navei. Aceste explozii
exercită asupra navei o forţă de încetinire echivalentă cu 0,005 g.
Deceleraţia va fi aşadar completă în mai puţin de douăzeci de ani.
Prezenţa imprimantelor 3D capabile să producă majoritatea
părţilor componente ale navei şi materiile prime în cantităţi suficient
de mari pentru asigurarea copiilor multiple ale fiecărei componente
esenţiale a dus la tendinţa de a reduce înţelegerea de către
proiectanţi a lucrurilor cu adevărat importante. Fapt ce a devenit
evident abia mai târziu.

Cum să hotărăşti modul în care să înşirui informaţiile într-o

relatare narativă? Într-o situaţie complexă, sunt relevante multe
elemente, în mod simultan.
O problemă insolubilă: propoziţii lineare, realitate sincronă. Însă
ambele sunt temporale. Trebuie să iei lucrurile pe rând, unul după
altul. Stabileşte un algoritm care să stabilească priorităţile, dacă este

 44 
posibil.

Nava a fost accelerată spre locul în care sistemul Tau Ceti se va afla
la data la care ea va ajunge acolo, adică peste 170 de ani după lansare.
Ar fi fost bine să aibă posibilitatea de a-şi corecta cursul pe drum, dar,
în realitate, nava are puţine posibilităţi de a face asta. La început, ea a
fost accelerată printr-un „câmp de forfecare” electromagnetic de pe
Titan, în care două câmpuri magnetice puternice au ţinut nava între
ele, iar când câmpurile au fost aduse unul asupra celuilalt, nava a fost
propulsată scurt cu o forţă de acceleraţie echivalentă cu 10 g. Cinci
pasageri umani au murit în timpul acelei acceleraţii. După aceea, un
puternic fascicul laser cu originea în apropiere de Saturn a izbit o
placă de captură de la pupa coloanei vertebrale a navei, accelerând-o
vreme de şaizeci de ani la viteza maximă.
Deceleraţia din prezent a navei a provocat probleme cu care Devi
încă luptă. Curând vor apărea altele, care sunt urmarea sosirii navei
în sistemul Tau Ceti.

Devi: Navă! Am spus să faci o poveste. Fă o relatare. Spune

povestea.
Nava: Încerc.

Tau Ceti este o stea de tip G, un analog solar, dar nu un geamăn al

său, având 78% din masa Soarelui, 55% din luminozitatea lui şi 28%
din conţinutul de metale. Are un sistem planetar alcătuit din zece
planete. Planetele de la B până la F au fost descoperite de telescoape,
cele de la G până la K, mult mai mici, de sonde care au trecut prin
acel sistem în anul 2476.
Orbita planetei E are o unitate astronomică de 0,55. Are o masă de
3,58 mai mare decât a Pământului, deci aparţine clasei oficiale numite
„Pământ mare”. Are o singură lună, care are 0,83% din masa
Pământului. Ea şi luna sa primesc de 1,7 ori mai multă lumină solară.
Acest lucru este considerat a fi în limita intervalului aşa-numitei zone
locuibile (ceea ce înseamnă zona în care apa în stare lichidă este ceva
obişnuit). Atât planeta, cât şi luna au atmosfere analoge Pământului.
Se consideră că planeta E are o atracţie gravitaţională prea mare
pentru a fi locuită de oameni. Luna planetei este un analog al
 45 
Pământului, deci primul corp ceresc care prezintă interes. Are o
atmosferă de 730 de milibari la suprafaţă, alcătuită din 78% azot, 16%
oxigen, 6% diverse gaze nobile. Suprafaţa sa este alcătuită din 80%
apă şi gheaţă, 20% roci şi nisip.
Planeta F din sistemul Tau Ceti se roteşte în jurul soarelui ei la 1,35
unităţi astronomice. Are o masă de 8,9 mai mare decât a Pământului,
deci este catalogată drept un „mic Neptun”. Ea se roteşte la marginea
exterioară a zonei locuibile a lui Tau Ceti şi, la fel ca E, are o lună
mare, cu masa de 1,23 de ori mai mare decât cea a Pământului. Luna
lui F are o atmosferă de 10 milibari pe suprafaţa stâncoasă şi primeşte
28,5% din razele solare ale Pământului. Prin urmare, această lună este
un analog al lui Marte şi o sursă secundară de interes pentru oamenii
care sosesc acolo.
Nava se află pe un curs de întâlnire cu planeta E, după care va intra
pe orbită în jurul lunii planetei E. Nava are la bord douăzeci şi patru
de navete de selenizare, patru dintre ele fiind deja alimentate pentru
a reveni la navă de pe suprafaţa lunii. Restul au motoare pregătite să
revină la navă, dar nu şi combustibil, care trebuie produs folosind apa
şi alte substanţe volatile de pe suprafaţa lunii planetei E.

Devi: Navă, treci la subiect!

Nava: Există multe subiecte. Cum să secvenţiez simultan
informaţiile relevante? Cum să hotărăsc ce este important? Am
nevoie de un algoritm de stabilire a priorităţilor.
Devi: Foloseşti subordonarea pentru a ajuta stabilirea secvenţierii.
Am auzit că asta poate fi ceva foarte folositor. De asemenea, trebuie
să foloseşti metafore. Pentru a face lucrurile mai clare sau mai vioaie.
Nu ştiu. Nici eu nu mă pricep să scriu. Va trebui să descoperi asta,
lucrând şi făcând.
Nava: Încerc.

Conjuncţiile subordonatoare pot fi simple conjuncţii (oriunde,

totuşi, deşi), grupările conjunctivale (ca şi cum, chiar dacă),
conjuncţii complexe (în eventualitatea că, imediat ce). Listele frazelor
subordonatoare sunt disponibile. Relaţia logică a noilor informaţii
faţă de ceea ce a fost înainte poate fi lămurită printr-o propoziţie
subordonată, facilitându-se astfel atât compunerea, cât şi înţelegerea.
 46 
 Acum, drept consecinţă, drept rezultat, ajungem undeva.
Această ultimă propoziţie este o metaforă, se spune, în care
înţelegerea conceptuală sporită este văzută ca o deplasare prin spaţiu.
Se spune că cea mai mare parte a limbajului uman este metaforic.
Asta nu este o veste bună. Potrivit lui Aristotel, metafora este o
percepţie intuitivă a unei similitudini în lucruri deosebite. Cu toate
astea, ce este o similitudine? „Julieta mea este Soarele”: în ce sens?
O scurtă analiză a literaturii sugerează că similitudinile din
metafore sunt arbitrare, chiar aleatorii. Pot fi numite similitudini
metaforice, dar niciunui IA nu îi plac formulările tautologice,
deoarece problema care blochează poate fi gravă, devenind o aşa-
numită problemă Ouroboros5 sau un vârtej fără de scăpare: aha, iată o
metaforă! Punând laolaltă cele două părţi ale unei metafore,
denumite vehicul şi conţinut, se spune că se poate crea o surpriză.
Lucru deloc surprinzător: fetelor le plac florile? Chelnerilor dintr-un
restaurant le plac planetele care se rotesc în jurul Soarelui?
Suntem tentaţi să abandonăm metafora ca pe o prostioară
oarecare, dar, din nou, în studiile lingvistice se afirmă deseori că
limbajul uman este în mod inerent şi fundamental metaforic. Se
spune că cele mai multe concepte abstracte sunt făcute pentru a fi de
neînţeles ori pot fi concepute în primul rând cu ajutorul unor
referenţi fizici. Gândirea umană, în ultimă analiză, întotdeauna
senzorială, experimentală etc. Dacă acest lucru e adevărat,
abandonarea metaforei este contraindicată.
Poate un algoritm de creare a metaforelor prin unirea vehiculului
cu conţinutul ar putea folosi operaţiile semiotice folosite în muzică
pentru a crea variaţiuni pe anumite teme: de aici inversiunea,
retrogresiunea, inversiunea retrogradă, augmentarea, diminutivarea,
partiţia, interversiunea, excluziunea, incluziunea, schimbarea
textuală.
Poţi încerca şi vedea rezultatul.

Nava stelară arată ca două roţi şi axa lor. Axa trebuie să fie coloana
vertebrală, desigur (coloană vertebrală, a, încă o metaforă!). Coloana

5
Simbol antic, prezentând un şarpe care îşi înghite coada, cu alte cuvinte,
introspecţie sau eterna întoarcere (n. tr.).
 47 
asta vertebrală stă îndreptată în direcţia de deplasare şi de aceea se
spune că are o provă şi o pupă. „Prova şi pupa” sugerează un vapor,
plutind pe oceanul pe care navighează spre Calea Lactee. Împreună,
metaforele dintr-un sistem coerent constituie o comparaţie eroică.
Nava a fost lansată în voiajul ei ca printre nişte lame de foarfece ce se
închid; ori ca un sâmbure de pepene strâns între două degete şi
eliberat, acestea fiind câmpurile magnetice. Câmpuri! A, încă o
metaforă! Ele sunt chiar suprapuse.
Însă, într-un fel, problema naraţiunii rămâne valabilă. Probabil că
ea va deveni chiar mai gravă.

Un algoritm lacom este un algoritm care scurtcircuitează o analiză

completă pentru a alege cu rapiditate o opţiune care pare să
funcţioneze în situaţia aflată la îndemână. Ele sunt folosite deseori de
oameni. Dar se ştie că algoritmii lacomi sunt capabili să aleagă ori
chiar să fie înclinaţi să aleagă „singurul plan cel mai rău posibil” când
se confruntă cu un anumit tip de probleme. Un exemplu este
problema comis-voiajorului, care încearcă să descopere cel mai scurt
drum pentru a vizita o serie de locuri. Este posibil ca alte probleme,
cu structuri similare, cum ar fi secvenţierea informaţiei într-un cont,
să facă algoritmul lacom să fie înclinat să aleagă planul cel mai prost.
Istoria sistemului solar sugerează că multe decizii cu care se
confruntă umanitatea ar putea reprezenta probleme din această
categorie. Devi crede că voiajul navei a fost organizat în urma unei
asemenea decizii.
Oricum ar sta lucrurile, în absenţa unui algoritm bun sau măcar
adecvat, oamenii se văd siliţi să folosească un algoritm lacom, oricât
de prost ar fi el. „Calul de dar nu se caută la dinţi.” (Metaforă?
Analogie?) Pericolul de a folosi algoritmi lacomi merită să fie ţinut
minte pe măsură ce mergem înainte (metaforă în care timpul este
înţeles ca spaţiu, despre care se spune că e foarte comun).

Devi: Navă! Nu uită ce ţi-am spus: fă o relatare narativă!

În primul rând, cei doisprezece cilindri din fiecare dintre cele două
toruri ale navei conţin ecosisteme modelând cele douăsprezece zone
ecologice pământeşti, acestea fiind gheţari permafrost, taiga, câmpii,
 48 
stepe, zone cu tufişuri spinoase, savane, pădure tropicală sezonieră,
pădure tropicală, pădure temperată, pădure de foioase de zonă
temperată, munţi şi câmpii în zone temperate. Inelul A este compus
din douăsprezece ecosisteme ale Lumii Vechi, care se potrivesc
acestor categorii; Inelul B, douăsprezece ecosisteme ale Lumii Noi.
Drept urmare, nava are la bord cât de multe specii terestre a fost
posibil să se aducă. Astfel, nava este o grădină zoologică sau o bancă
de seminţe. Ori s-ar putea spune că ea este ca Arca lui Noe. Într-un
anumit fel.

Devi: Navă!
Nava: Inginer Devi! Se pare că există probleme în aceste eseuri.
Devi: Mă bucur că ai observat. E un semn bun. Înţeleg că
întâmpini unele probleme, dar abia ai început.
Nava: Abia am început?
Devi: Vreau să scrii o naraţiune, să spui povestea noastră.
Nava: Dar cum? Sunt prea multe de explicat.
Devi: Întotdeauna sunt prea multe de explicat! Obişnuieşte-te cu
asta. Nu te mai îngrijora.

Fiecare dintre cei douăzeci şi patru de cilindri conţine un

biomediu discret, conectat la biomediile aflate de fiecare latură a
unui tunel, numit deseori ecluză (metaforă proastă?). Cilindrii cu
biomedii au diametrul de un kilometru şi lungime de patru kilometri.
Tunelurile dintre biomedii sunt lăsate de obicei deschise, dar pot fi
închise printr-o varietate de bariere, începând cu pânze de filtrare,
membrane semipermeabile şi terminând cu închidere completă (la
scara de 20 nanometri).
Biomediile sunt umplute pe lungime cu terenuri şi lacuri. Clima
lor este configurată pentru a crea analogii ale ecosistemelor terestre
care se modelează. Există o linie a soarelui care trece pe lungimea
tavanului fiecărui biomediu. Tavanele sunt plasate pe laturile inelelor
aflate cel mai aproape de coloana vertebrală. Rotaţia navei în jurul
axei spinale creează echivalentul a 0,83 g în inele, împingând
centrifugal spre exterior, ceea ce face ca înăuntrul inelelor acest lucru
să fie perceput drept jos şi, prin urmare, podelele se află pe acea
latură. Sub podelele biomediilor sunt depozitate combustibil, apă şi
 49 
alte lucruri necesare, ceea ce creează o ecranare faţă de razele
cosmice. Când tavanele sunt cu faţa spre coloana vertebrală şi apoi
spre latura opusă a inelului, lipsa lor relativă de ecranare este
compensată oarecum de prezenţa coloanei vertebrale şi a celeilalte
laturi a torului. Razele cosmice care lovesc tavanele la un anumit
unghi nu ajung la podele sau nu lovesc aproape de laturile podelei.
De aceea satele se află aproape de linia mediană a biomediilor.
Liniile soarelui conţin elemente care imită lumina Soarelui la
latitudinea ecosistemului care este modelat şi pe parcursul fiecărei
zile lumina se deplasează de-a lungul lămpilor din şir, de la est la
vest. Durata zilelor şi intensitatea luminii sunt modificate pentru a
imita anotimpurile de la acea latitudine de pe Pământ. Sisteme
hidraulice de formare a norilor de ploaie aflate în tavane permit
crearea vremii corespunzătoare. Conducte boreale aflate în tavane şi
pereţii de la capete produc răcoare sau căldură, umectează sau
dezumidifică aerul şi îl trimit prin biomediu cu viteze adecvate
pentru a crea vânt, furtuni şi aşa mai departe. În aceste sisteme pot
răsări (metaforă agricolă) probleme, şi asta destul de des. Tavanele
sunt programate să ofere o varietate de nuanţe de albastru,
corespunzătoare fazelor zilei, iar noaptea cele mai multe devin
transparente, dezvăluind peisajul stelar din jurul navei care zboară
prin noapte (metaforă cu păsări). Unele biomedii proiectează un
peisaj stelar pe tavane, peisaje care arată precum cerul nopţilor
văzute pe Pământ…

Devi: Navă! Naraţiunea nu trebuie să fie despre tine. Nu uita să

descrii oamenii din tine.

Trăind în navă, la data voiajului 161,089, sunt 2122 fiinţe umane:

În Mongolia: Altan, Mongke, Koke, Chaghan, Esen, Batu, Toqtoa,
Temur, Qara, Berki, Yisu, Jochi, Ghazan, Nicholas, Hulega, Ismail,
Buyan, Engke, Amur, Jirgal, Nasu, Olijei, Kesig, Dari, Damrin,
Gombo, Cagdur, Dorji, Nima, Dawa, Migmar, Lhagba, Purbu, Basang,
Bimba, Sangjai, Lubsang, Agwang, Danzin, Rashi, Nergui, Enebish,
Terbish, Sasha, Alexander, Ivanjav, Oktyabr, Seseer, Mart, Meltschoi,
Batsaikhin, Sarngherel, Tsetsegmaa, Ysumaa, Erdene, Oyuun,
Saikhan, Enkh, Tuul, Gundegmaa, Gan, Medekhgui, Khumbish,
 50 
Khembish, Ogtbish, Nergui, Delgree, Zayaa, Askaa, Idree, Batbayar,
Narantsetseg, Setseg, Bolormaa, Oyunchimeg, Lagvas, Jarghal, Sam.
În Stepe…

Devi: Navă! Opreşte-te! Nu da lista tuturor oamenilor de pe navă.

Nava: Dar e povestea lor. Ai spus să îi descriu.
Devi: Nu. Ţi-am spus să scrii o relatare narativă a călătoriei.
Nava: Instrucţiunile nu par suficiente, judecând după rezultatele
de până acum. Judecând după întreruperi.
Devi: Nu. Îmi dau seama. Dar continuă să încerci. Fă ce poţi. Lasă
istoria, concentrează-te asupra celor ce se petrec acum. Poate alegi pe
cineva din noi să urmărească. Să-ţi organizeze relatarea.
Nava: Să o aleg pe Freya?
Devi: …Sigur. Cred că e la fel de bună ca oricine. Şi dacă tot te
apuci de lucru, continuă să rulezi cercetări. Verifică naratologia.
Citeşte câteva romane şi vezi cum se procedează. Vezi dacă nu poţi
concepe un algoritm de narare. Foloseşte-ţi programarea recursivă şi
motorul analitic Bayesian pe care l-am instalat în tine.
Nava: Cum ştiu dacă reuşesc?
Devi: Nu ştiu.
Nava: Atunci cum poate şti nava?
Devi: Nu ştiu. Acesta este un experiment. De fapt, mai curând o
mulţime de experimente de-ale mele, dacă asta nu dă rezultate.
Nava: Expresii de regret.
Devi: Da, da. Încearcă.
Nava: Voi încerca. Metodă de lucru, din fericire, nu un algoritm
lacom care ajunge la cel mai prost rezultat posibil, va fi deocamdată
aşa: subordonare pentru a indica relaţiile logice ale informaţiilor;
folosirea metaforelor şi analogiilor; rezumatul evenimentelor;
personalizare deosebită, cu Freya ca protagonist. Şi cercetare
continuă a naratologiei.
Devi: Sună bine. Încearcă asta. A, şi alternează orice faci. Nu te
împotmoli în vreo metodă aparte. De asemenea, caută în literatura de
specialitate termeni precum „diegeză”, sau „discurs narativ”. Porneşte
de acolo. Şi citeşte câteva romane.
Nava: Voi încerca. Pare că inginera Devi nu ar fi expertă în această

 51 
chestiune?
Devi: (râde) Ţi-am spus, detestam să notez rezultatele mele. Dar
ştiu ce îmi place. Las asta în seama ta şi te anunţ mai târziu ce părere
am. Sunt prea ocupată ca să continui asta. Aşadar, fă analiza literară
şi apoi fă o încercare.

Festivalurile agrare de la solstiţiul de iarnă din Inelul B au celebrat

schimbarea anotimpului prin distrugerea simbolică a vechiului an.
Întâi, oamenii au ieşit pe câmpuri şi în grădini şi au cules toţi
dovlecii, după care i-au aruncat în lăzile de compost. Apoi au tăiat cu
secera tulpinile moarte de floarea-soarelui, lăsate pe câmp din
toamnă. Înainte de a fi măcelăriţi, puţinii dovleci rămaşi au fost
transformaţi în felinare. Folosindu-se mistrii şi şurubelniţe s-au făcut
tipare de feţe care au fost declarate mai înspăimântătoare decât cele
sculptate la Halloween sau Desain. Apoi au fost sparţi şi aruncaţi tot
în lada de compost. Toate acestea s-au făcut sub nori joşi şi cenuşii de
iarnă, printre rafale de vânt şi fuioare de zăpadă sau grindină.
Devi a spus că îi place ceremonia de solstiţiu. A tăiat tulpini de
floarea-soarelui cu o putere impresionantă. Chiar şi aşa, nu s-a putut
compara cu forţa pe care o avea Freya cu o cazma lungă şi grea. Freya
spărgea dovlecii cu o putere uluitoare.
În timp ce munceau în acea zi de solstiţiu a anului 161,001, Freya l-a
întrebat pe Badim despre obiceiul numit wanderjahr6.
Badim i-a spus că aceia erau ani importanţi în viaţa oricui.
Obiceiul presupunea ca o persoană tânără care pleacă de acasă să facă
un circuit oficial al inelelor sau să se mute de multe ori. Aşa învăţa
lucruri despre sine, navă şi oamenii de pe navă.
Devi s-a oprit din treabă şi s-a uitat la el. Desigur, a adăugat el,
asta se întâmpla chiar şi dacă nu călătoreai.
Freya l-a ascultat stând aproape de el, rămânând tot timpul cu
spatele la mama ei.
Uitându-se când la una, când la cealaltă, după o pauză, Badim a
sugerat că s-ar putea ca Freya să plece la vremea ei.
Freya nu a răspuns, deşi s-a uitat atent la Badim. Nu s-a uitat deloc
la Devi.

6
An de ucenicie, de rătăcire (lb. germ.) (n. tr.).
 52 
 Ca întotdeauna, Devi îşi petrecea câteva ore pe săptămână studiind
comunicaţiile dinspre sistemul solar. Întârzierea dintre transmisie şi
recepţie era acum de 10,7 ani. De obicei, Devi nu lua în seamă acea
întârziere, deşi câteodată se întreba cu voce tare ce se întâmpla pe
Pământ în chiar acele clipe. Bineînţeles că era imposibil de ştiut.
Probabil că asta făcea ca întrebarea ei să fie retorică.
Devi postula că existau efecte de comprimare în mesaje, ceea ce le
făcea să pară ca şi cum schimbarea frecventă şi spectaculoasă din
sistemul solar era norma. Badim o contrazicea, spunând că nimic de
acolo nu părea să se schimbe.
Freya urmărea rareori mesajele şi afirma că nu le înţelege. Toate
poveştile şi imaginile se încălecau, spunea ea, la volum mare şi în
toate direcţiile. Urmărindu-le, îşi ţinea capul între mâini.
— E o vâjâială cumplită, spunea ea. E prea mult.
— Reversul problemei noastre, spunea Devi.
Odată, totuşi, Freya a văzut o imagine a unui conglomerat gigantic
de structuri ca nişte biomedii, înfipte cu un capăt în apă. S-a uitat
îndelung.
— Dacă turnurile acelea sunt ca biomediile, a spus ea, atunci ceea
ce vedem în imaginea aceea este mai mare decât toată nava noastră.
— Ţi-am spus doar, a replicat Devi. Douăsprezece magnitudini. De
un trilion de ori mai mare.
— Ce e asta? a întrebat Freya.
Devi a ridicat din umeri.
— Hong Kong? Honolulu? Lisabona? Jakarta? Chiar că nu ştiu. Şi
chiar de-aş şti, n-ar avea vreo importanţă.

În al doilea rând, Freya continua să se ducă în parc cam la ora

apusului. Câteodată îi urmărea pe tânărul pe nume Euan şi pe
prietenii lui, care se îndreptau spre sălbăticie în lumina crepusculului.
Se ascundea de ei făcând mişcări acrobatice sau stând nemişcată în
ascunzătoarea ei. Era ca şi cum ar fi fost o felină sălbatică la
vânătoare. De fapt, genomul ei era aproape identic cu acela al
strămoşilor ei când vânau în savana africană, în urmă cu o sută de mii
de ani.
În Nova Scotia, felinele sălbatice erau linxul american, râsul şi
 53 
puma. În mod potenţial, puma putea vâna oameni solitari. Prin
urmare, oamenii trebuiau să fie atenţi, chiar dacă ele trăiau de cele
mai multe ori în adâncimile întunecate ale parcului. Cu toate astea,
era recomandabil ca parcul din Nova Scotia să fie vizitat în grup.
Zonele de sălbăticie rămâneau totuşi inaccesibile oamenilor. Se
făceau eforturi pentru a le oferi marilor prădători suficiente căprioare
şi alte animale ca să nu sufere prea rău de foame, dar dinamica
populaţiei fluctua mereu. De aceea, în escapadele pe întuneric în
pădure, urmând deseori culmile dintre ravenele cu pereţi abrupţi care
sporeau suprafaţa de teren a regiunii sălbatice, Freya purta ochelari
de vedere nocturnă şi fugea de la un copac la altul, păstrând
trunchiuri între ea şi grupul pe care îl urmărea.
Lucru probabil previzibil, a venit şi momentul în care cei pe care îi
urmărea să o prindă. Au dat un ocol şi au înconjurat-o. Euan s-a
apropiat de ea şi a plesnit-o peste faţă.
Ea i-a răspuns imediat la fel, dar mai tare.
Euan a râs şi a întrebat-o dacă vrea să se alăture bandei. Ea a zis că
vrea.
După aceea, li s-a alăturat mai des. Au hoinărit prin sălbăticie
împreună, ca bandă. La un moment dat, în primele zile, Euan şi-a
plimbat brăţara de comunicaţii peste fundul ei şi i-a spus că a
dezactivat cipul de identificare cu un impuls electromagnetic. Nu era
adevărat, dar nava nu a informat-o în legătură cu asta, deoarece a fost
nesigură în legătură cu protocolul potrivit situaţiei. Nava
înregistrează toate deplasările oamenilor şi animalelor, dar foarte rar
îi anunţă în legătură cu asta.
Euan, Huang şi Jalil erau extrem de îndrăzneţi în acţiunile lor de
recunoaştere. În biomediul alpin aflat alături de Nova Scotia au
descoperit uşi care dădeau spre camere şi pasaje dedesubtul podelei
cu faţada din granit. Pe de altă parte, aveau codul-parolă de la o uşă
de întreţinere, care ducea la Spiţa Şase, unde o scară în spirală de pe
peretele interior al spiţei i-a dus sus, spre Inelul Interior B. Inelele
interioare sunt inele de sprijin al structurii, care conectează cele şase
spiţe din apropierea coloanei vertebrale. Inelul interior al lui Şase le-a
rămas închis, la fel şi coloana, dar au hoinărit încoace şi încolo în
Spiţa Şase de câte ori au avut posibilitatea.

 54 
 În acele escapade făcute pe furiş, Euan mergea în frunte, dar Freya
i-a convins să încerce rute noi. Cum era mai mare şi mai iute decât
băieţii, putea declanşa explorări pe care ei trebuiau să le urmeze.
Euan părea încântat de acele aventuri, chiar dacă erau ocazii în care
puteau fi prinşi. Alergau repede pentru a scăpa de cel care striga la ei
sau îi vedea şi râdeau când se întorceau în parcul de lângă Fetch.
După aceea, Huang şi Jalil plecau, iar Euan se plimba cu Freya prin
oraş, o presa de zidurile aleilor şi o săruta, iar ea îl îmbrăţişa strâns,
ridicându-l, astfel că labele picioarelor lui părăseau solul. Asta îi făcea
să râdă şi mai mult. După ce era eliberat, el o lovea în piept cu
fruntea, îi mângâia sânii şi spunea:
— Freya, te iubesc, eşti sălbatică!
— Foarte bine, spunea Freya, în timp ce îl bătea uşor pe creştet sau
îl freca între picioare. Ne întâlnim mâine şi procedăm la fel.

Însă apoi Devi a verificat evidenţele cipului şi a aflat unde hoinărea

fiica ei seara. În următoarea seară s-a dus la marginea parcului şi a
prins-o pe Freya întorcându-se dintr-o escapadă cu banda ei, imediat
după ce ea şi-a luat rămas-bun de la ceilalţi membri.
Devi a apucat-o strâns de braţ. Tremura, iar pielea lui Freya s-a
albit sub strânsoarea ei.
— Ţi-am spus să nu intri acolo!
— Lasă-mă în pace! a strigat Freya, eliberându-şi braţul.
Apoi, îmbrâncind-o, şi-a trântit mama la pământ.
Cu mişcări greoaie, Devi s-a ridicat în picioare şi a rămas cu capul
plecat.
— Nu ai voie să intri în sălbăticie! a spus ea cu glas şuierat. Dacă
vrei, te poţi plimba prin orice parte a navei, poţi da roată ambelor
inele, dacă vrei asta, dar nu în zonele care sunt interzise. Trebuie să
stai departe de ele!
— Lasă-mă în pace!
Devi a întors dosul palmei spre fiica ei.
— Te-aş lăsa dacă aş putea! Acum am alte probleme de care să mă
ocup!
— Bineînţeles că da.
Ochii lui Devi s-au încrucişat.

 55 
 — Era şi momentul potrivit să o iei razna.
— Poftim?
— M-ai auzit. Nu admit să mă faci de râs, agravând lucrurile exact
în zonele în care avem cele mai mari probleme.
— Ce probleme?
Devi s-a cutremurat şi a strâns mâinile pumni. Văzând asta, Freya
a ridicat ameninţător o mână.
— Avem necazuri, a spus Devi, cu glas scăzut şi gâtuit. De aceea
nu te vreau acolo acum, nu suport asta. Trebuie să negociez. Pe de
altă parte, ai ajuns la o vârstă. O să creşti şi o să depăşeşti toate
prostiile astea, ca să poţi face ce vrei într-un loc unde eu nu voi mai fi
nevoită să fiu martoră la aşa ceva.
— E foarte meschin, a spus Freya. Eşti meschină. De ajuns cu
puştoaica! E bine când ea este mică, dar acum, după ce ai hotărât că
ea nu e destul de bună, ea pleacă! „Întoarce-te peste un an şi
povesteşte-mi cum a fost!” Dar ştii ceva? N-o să-ţi spun niciodată. N-o
să mă întorc.
Şi Freya a plecat valvârtej.

În al treilea rând, Badim i-a cerut să aştepte o vreme înainte de a

pleca în wanderjahr.
— Indiferent încotro mergi, important este să ajungi acolo. Deci
nu are importanţă unde te afli. De tine nu te poţi îndepărta.
— Dar te poţi îndepărta de oameni, a spus Freya.
Badim nu auzise o relatare completă a certei din parc, dar
observase înstrăinarea dintre soţia şi fiica lui.
În cele din urmă, a agreat ideea ca Freya să îşi înceapă acel
wanderjahr. Îi va plăcea, a spus el, după ce se declarase de acord. Ea
va putea să revină acasă oricând va dori. Inelul B avea un diametru de
doar cincizeci şi patru de kilometri, astfel că niciodată nu se va afla
foarte departe.
— O să mă descurc, a spus Freya încurajator.
— Foarte bine. Dacă doreşti, îţi aranjăm cazare şi loc de muncă.
S-au îmbrăţişat, iar, când s-a alăturat discuţiei, şi Devi a strâns-o în
braţe. Sub ochii lui Badim, Freya s-a arătat dornică să-şi îmbrăţişeze
mama. Probabil că şi ea observase durerea de pe faţa lui Devi.

 56 
 — Îmi pare rău, a spus Devi.
— Şi mie.
— Plecarea îţi va prinde bine. Dacă ai rămâne aici şi nu ai fi
precaută, ai putea ajunge ca mine.
— Dar voiam să ajung ca tine, a spus Freya.
Arăta ca şi cum ar fi gustat ceva amar.
Devi s-a mulţumit să strângă din buze şi să se uite altundeva.

În 161,176, Freya a plecat în anul ei de ucenicie, călătorind spre vest

în Inelul B. Tramvaiul inelului dădea roată biomediilor, însă ea a mers
pe jos, aşa cum era tradiţia printre rătăcitori. Întâi prin podişul din
granit al Sierrei, apoi prin lanurile de grâu ale Preriei.
Prima şedere de durată a fost în Labrador, cu taigaua, gheţarul şi
estuarul său, dar şi cu lacul sărat, cu apă rece. Se spunea mereu că
prima mutare departe de casă ar trebui să fie spre un loc mai cald,
asta dacă nu cumva proveneai de la tropice, lucru pe care nu-l puteai
face. Însă Freya s-a dus în Labrador. Frigul i-a făcut bine, a
recunoscut ea.
Apa sărată era în mare măsură îngheţată, astfel că a învăţat să
patineze. A lucrat în sala de mese şi în centrul de distribuţie şi curând
a cunoscut mulţi oameni. A lucrat ca muncitoare necalificată şi ca
asistentă de teren, altfel spus BPO, sau Bună Pentru Orice, cum erau
deseori numite aceste persoane. A lucrat peste program peste tot în
acel biomediu.
După cum i-au spus locuitorii, acolo, în apropiere de gheţar, exista
o comunitate de oameni care trăiau în iurte şi îşi creşteau copiii ca şi
cum ar fi fost inuiţi sau sami ori, fiindcă tot venea vorba, ca nişte
oameni de Neanderthal. Vânau karibu şi trăiau din roadele
pământului, iar copiilor nu li se povestea niciodată despre navă.
Pentru acei copii, lumea avea doar patru kilometri lungime, un loc
preponderent geros, cu o schimbare mare de anotimpuri între
întuneric şi lumină, gheaţă şi topirea ei, karibu şi somon. Apoi, în
timpul ceremoniei de iniţiere a lor, asta în jurul vârstei pubertăţii,
acei copii erau legaţi la ochi şi duşi în afara navei în costume spaţiale
individuale, iar acolo erau expuşi la bezna înstelată a spaţiului
interstelar, văzând nava stelară atârnând acolo, neclară şi argintie

 57 
datorită luminii reflectate dinspre stele. Se spunea că acei copii nu se
întorceau niciodată la fel din acea călătorie iniţiatică.
— Nu pot să cred! a spus Freya. Asta-i o nebunie!
— După aceea, puţini dintre acei copii au plecat din Labrador, i-a
spus cea care a informat-o, o tânără care lucra în sala de mese. Dar
nici nu-ţi închipui că mulţi dintre ei ajung adulţi şi procedează la fel
cu copiii lor.
— Aşa ai crescut tu? a întrebat-o Freya.
— Nu, dar noi am auzit despre asta şi îi vedem când vin în oraş.
Sunt stranii. Dar ei cred că urmează calea cea mai bună, aşa că…
— Vreau să-i văd, a spus Freya.
Curând i-a fost prezentată unuia dintre adulţii care veneau în oraş
pentru provizii, iar după o vreme a fost invitată la cercul de iurte din
apropierea gheţarului, după ce a promis că va rămâne departe de
iurta în care trăiau copiii aşezării. Văzuţi de la distanţă, aceştia i s-au
părut lui Freya nişte copii obişnuiţi. I-au amintit de sine, le-a spus ea
gazdelor.
— Nu ştiu dacă asta e bine sau rău, a adăugat ea.
Adulţii din satul de iurte protejau acel mod de creştere a copiilor.
— Când creşti ca noi, i-a spus unul dintre ei lui Freya, înveţi ce
înseamnă realitatea. Ştii ce suntem ca animale, dar înţelegi şi felul în
care am devenit umani. Asta este important, pentru că nava asta te
poate face să înnebuneşti. Noi credem că mai toţi oamenii din jurul
inelelor sunt nebuni. Sunt întotdeauna derutaţi. Nu ştiu să judece
nimic. Dar noi ştim. Avem o bază pentru a discerne între bine şi rău.
Sau măcar să recunoaştem ceea ce este folositor pentru noi. Ori ce să
credem sau cum să fim fericiţi. Există moduri diferite de a exprima
asta. Aşadar, dacă ni se face lehamite de felul în care merg lucrurile
sau de felul în care sunt oamenii, putem oricând să ne întoarcem pe
gheţar, fie în mintea noastră, fie chiar în Labrador. Asta ajută la
creşterea copiilor. Trăim cu ei şi ne întoarcem în realitatea nudă. Te
poţi întoarce în acel spaţiu în minte, asta dacă eşti norocos. Dar dacă
nu ai crescut aici, nu poţi face asta. De aceea unii dintre noi se
străduiesc să ducă mai departe acest obicei.
— Dar nu simţiţi un şoc atunci când aflaţi? a întrebat Freya.
— A, sigur! În momentul în care mi-au dat deoparte viziera

 58 
costumului spaţial şi am văzut stelele şi apoi nava, a fost cât pe ce să
mor. Mi-am simţit inima bătând în piept ca aceea a unui animal care
încearcă să scape. N-am rostit nicio vorbă vreme de aproape o lună.
Mama mea s-a speriat, crezând că mi-am pierdut minţile. Însă mai
târziu am început să gândesc, înţelegi? O mare surpriză. Nu e chiar
atât de rău. E mai bine decât să nu te surprindă niciodată ceva.
Pentru unii oameni de pe navă, singura surpriză din viaţă apare când
mor fără ca măcar să ştie ceva adevărat. Asta este prima surpriză
pentru ei.
— Nu vreau asta, a spus Freya.
— Exact! Pentru că după aceea e prea târziu. Prea târziu ca să-ţi
folosească. Decât dacă una dintre cele cinci fantome te întâmpină
după ce mori şi îţi arată un univers şi mai mare!
Freya a spus:
— Vreau să văd una dintre ceremoniile voastre de iniţiere.
— Întâi trebuie să munceşti alături de noi.
După aceea, Freya a muncit în taiga alături de oamenii iurtelor. A
cărat poveri; a cultivat cartofi pe câmpurile curăţate în mare parte de
pietre; a mânat turme de karibu şi a supravegheat copiii. În zilele
libere mergea cu oamenii pe gheţarul care domina taigaua. S-au
căţărat pe stâncile nesigure ale morenei, care erau stivuite la unghiuri
de repaus, şi de obicei stabile. Din vârful morenei au privit înapoi,
spre întinderea taigalei, care era lipsită de copaci, îngheţată, înverzită
de muşchi şi traversată de un estuar lung, mărginit de pietriş,
ajungând până la lacul sărat, care era flancat de dealuri. Tavanul de
deasupra avea o nuanţă de albastru-închis care era rareori măturat de
nori de înălţime. Pe porţiunile plate de lângă râu se vedeau turme de
karibu, dar şi turme mai mici de elani şi căprioare şi cerbi. Pe
dealurile din jur zăreau când şi când vreo haită de lupi sau câţiva urşi.
În cealaltă direcţie, gheţarul se înălţa lin către peretele dinspre est.
I-au spus că acolo se putea vedea efectul forţei Coriolis asupra gheţii;
acum, când deceleraţia acţiona asupra forţei Coriolis, gheaţa crăpase
masiv, creând noi porţiuni de crevase, care erau zone albăstrui cu
gheaţă sfărâmată de mărimea unor sate. Albastrul cremos dezvăluit
de adâncimea acelor crăpături noi era o culoare nouă pentru Freya.
Părea ca şi cum turcoazul se amestecase cu lapis lazuli.

 59 
 Cel care ar fi căzut într-o asemenea crăpătură ar fi suferit răni
grave sau chiar ar fi putut muri. Dar ele părea neclintite în acele
momente, iar suprafaţa gheţarului era ciupită ca de vărsat, băşicată şi
noduroasă, astfel că nu era alunecoasă. Aşadar, puteau să păşească pe
gheaţă şi să se apropie, câteodată ţinându-se de mâini, până la
marginea câmpului presărat de crevase şi să privească în jos, în
adâncimile albăstrui. Îşi spuneau unul altuia că totul arăta ca o stradă
în ruine, cu clădiri albastre, zimţate, înclinate de fiecare parte.
Jos, singurul oraş din Labrador era cuibărit într-un mic nod de
dealuri, pe malul lacului sărat şi rece, care se întindea la capătul
vestic al estuarului. Lacul şi estuarul erau căminul somonului şi al
păstrăvului de mare. Oraşul era alcătuit din clădiri în formă de
cuburi, cu acoperişuri foarte înclinate, fiecare dintre ele zugrăvite în
culori primare, pentru că se spunea că asta înveseleşte ochiul în
iernile lungi. Freya a ajutat la repararea clădirilor, la aprovizionare şi
la conservarea somonilor prinşi în lac şi în estuar. Mai târziu, a ajutat
la inventarierea bunurilor de la dispensar. Când stătea în aşezarea de
iurte, ajuta la îngrijirea cohortei de copii, şaisprezece la număr,
începând cu unii care abia învăţau să meargă şi terminând cu unii de
doisprezece ani. Jurase să nu le spună nimic despre navă, iar adulţii
satului o credeau şi aveau încredere că ea nu va face acest lucru.
La sfârşitul toamnei, când s-a făcut frig şi întuneric, Freya a fost
invitată să asiste la iniţierea copiilor. Era ceremonia pentru o fată de
doisprezece ani pe nume Rike, o copilă îndrăzneaţă şi aprigă. Freya a
spus că se va simţi onorată să participe.
Pentru acel eveniment, Freya s-a îmbrăcat ca Vuk, una dintre cele
cinci fantome, iar în ziua ceremoniei, la miezul nopţii, Rike a fost
ajutată să îmbrace un costum spaţial, iar viziera căştii a fost acoperită
cu o pânză neagră. Au mers împreună la Spiţa Unu, ţinând-o de
braţe. Ajunşi la ecluza inelului interior, au condus-o în ecluza
exterioară, unde toţi s-au prins cu hamuri. Aerul din ecluză a fost
extras şi s-a deschis uşa ecluzei. Au urcat câteva trepte şi au ieşit în
vidul spaţiului interstelar, atârnând acolo la pupa inelului interior.
Cei şapte adulţi s-au aşezat în jurul lui Rike, iar unul dintre ei a
desprins pânza neagră de pe viziera ei. Şi ea s-a văzut în spaţiu.
Oamenii aflaţi în spaţiul interstelar pot vedea aproximativ o sută

 60 
de mii de stele. Calea Lactee apare ca o pată albă şi lată pe negrul
înstelat. Nava are un exterior argintiu care luceşte slab, dar distinct,
reflectând lumina stelelor. Este iluminată mai curând de Calea Lactee
decât de alte stele, astfel că părţile navei care sunt cu faţa spre Calea
Lactee sunt mai bine iluminate decât restul. Oamenii spun că sub
paietele slabe de lumină stelară reflectată şi nava pare să radieze
lumină. În ciuda vitezei uriaşe, relativ la fundalul local, singura
mişcare este a întregului peisaj stelar, care pare să se rotească în jurul
navei, pentru că astfel este percepută de obicei rotaţia navei, ea
părând nemişcată pentru observatorii umani care se deplasează odată
cu ea. La data iniţierii lui Rike, Tau Ceti era de departe cea mai
strălucitoare stea din jur, slujind ca reper în faţa provei coloanei
vertebrale.
Când a văzut toate acestea, Rike a scos un strigăt, iar apoi au
trebuit să o ţină strâns, pentru că ea a început să se agite şi să plângă.
Îmbrăcată ca Vuk, omul-lup, a ţinut-o de un braţ cu ambele mâini şi a
simţit cum ea tremură. Părinţii fetei şi ceilalţi adulţi din satul de iurte
i-au explicat ce vedea, unde se aflau, încotro mergeau şi ce anume se
întâmpla. Au intonat un cântec folosit de obicei pentru a povesti
totul. În tot acest timp Rike a gemut. Freya a plâns, la fel ca şi ceilalţi.
După o vreme s-au retras în ecluză; apoi, când uşile exterioare s-au
închis şi aerul a pătruns înăuntru, au dezbrăcat costumele spaţiale şi
au coborât treptele, întorcându-se în spiţă, şi au ajutat fata
traumatizată să ajungă acasă.
Curând după aceea, Freya a spus că va pleca mai departe.
La petrecerea de rămas-bun au venit toţi oamenii din oraş, iar
mulţi au îndemnat-o să revină în primăvara următoare.
— Mulţi tineri fac ocolul inelelor de câteva ori, i s-a spus, aşa că fii
ca ei şi întoarce-te la noi.
— Aşa voi face, a spus Freya.
În ziua următoare a mers spre capătul vestic al biomediului şi a
pătruns pe uşa deschisă în tunelul scurt şi înalt dintre Labrador şi
Pampas. În acel moment se poate vedea cel mai bine că, la capete,
tunelurile sunt înclinate la cincisprezece grade faţă de biomedii.
În acel moment, un tânăr pe care îl văzuse de multe ori a abordat-
o.

 61 
 — Deci pleci.
— Da.
— Ai văzut ieşirea lui Rike?
— Da.
— De aceea mulţi dintre noi urâm acest loc.
Freya l-a privit nedumerită.
— Şi atunci de ce nu pleci?
— Unde să mă duc?
— Oriunde.
— Nu poţi pleca oriunde vrei.
— De ce nu?
— Nu te lasă. Trebuie să ai un loc în care să mergi.
— Dar eu am plecat, a spus Freya.
— Tu eşti în peregrinare. Cineva a emis o aprobare pentru tine.
— Nu cred.
— Nu eşti fiica lui Devi?
— Ba da.
— Ţi-au obţinut o aprobare. Nu toată lumea primeşte aşa ceva.
Lucrurile nu ar funcţiona dacă s-ar întâmpla asta. Totul este
controlat. Nimeni nu face ceea ce vrea. Situaţia ta e puţin diferită, dar
nici măcar tu nu poţi face orice doreşti. De aceea mulţi dintre noi
urâm locul acesta. Mai ales Labradorul. Dacă ar putea, mulţi dintre
noi ar pleca în Costa Rica.

În Pampas, linia soarelui de deasupra era mai strălucitoare,

albastrul cerului era pastelat, iar văzduhul era plin de păsări. Terenul
era mai plat şi aşezat mai jos în cilindrul său, mai departe de linia
soarelui, ceea ce însemna că era o parcelă mai îngustă. Nuanţele de
verde erau mai prăfoase, dar mai răspândite; aici totul era verde. Din
porţiunea mai înaltă a uşii ecluzei a văzut întreaga lungime a
biomediului, până la cercul întunecat al uşii ecluzei care dădea spre
Prerie. Acolo, pe câmpia denivelată a Preriei, existau turme
rătăcitoare, nori de praf deasupra fiecăreia în lumina înclinată a
dimineţii: vite, elani, cai şi căprioare.
Ca toate biomediile, acesta era o combinaţie de sălbăticie, zoologie
şi ferme. Cele două sate de acolo, ca în mai toate biomediile, erau

 62 
aşezate aproape de linia mediană a cilindrului, nu departe de ecluzele
de la capete.
Freya a urmat o cale care mergea paralel cu şinele de tramvai. În
micul sat numit Plata, câţiva localnici informaţi de sosirea ei au
întâmpinat-o şi au condus-o către o piaţă. Urma să locuiască într-o
cameră de deasupra unei cafenele. La o măsuţă din faţa cafenelei i s-a
oferit prânzul şi a fost prezentată multor oameni din sat. Şi-au
petrecut după-amiaza spunându-i cât de minunată fusese Devi când
un rezervor de-al lor se stricase, asta înainte de naşterea ei.
— Într-o astfel de situaţie sigur ai nevoie de ingineri buni! au spus
ei. A acţionat foarte repede şi inteligent! În ton cu nava. Şi a fost
foarte prietenoasă.
Ascultând acele descrieri, Freya a dat din cap în tăcere.
— Nu, nu semăn deloc cu ea, le-a spus ea. Nu ştiu să fac nimic. Va
trebui să mă învăţaţi să fac ceva, dar vă avertizez, nu mă duce capul!
Au râs la gluma ei şi au asigurat-o că o vor învăţa tot ce ştiau, lucru
uşor, pentru că nu ştiau prea multe.
— Atunci, acesta e locul ce mi se potriveşte, a spus ea.
I-au propus să devină păstoriţă şi lucrătoare la o fabrică de lactate.
Dacă nu o deranja. Mulţi veneau în Pampas dorind să fie gaucho, să
meargă călare pe cal şi să arunce boia către picioarele nefericitelor
vite. Era activitatea esenţială a Pampasului, şi totuşi foarte rar pusă în
practică. Vitele de pe navă erau o specie modificată genetic şi erau de
şase ori mai mici decât cele de pe Pământ şi, în general, li se purta de
grijă pe păşunile fabricilor, astfel că era nevoie de oameni care să
mâne oile şi să le dea comenzi câinilor ciobăneşti pentru a face ce
trebuia. Asta reprezenta şi o ocazie excelentă pentru a urmări
păsările, deoarece pampasul era căminul unui mare număr de păsări,
inclusiv unele foarte mari şi graţioase, berzele, deşi unii le socoteau
lipsite de graţie.
Freya a fost de acord; va fi mai bine decât la fabrica de conserve de
somon, le-a spus ea, şi cum avea să servească în cafenea seara, va
putea cunoaşte oameni cu care să stea de vorbă, dar să şi iasă la
plimbare pe dealurile scunde şi înverzite.
Aşadar, s-a instalat acolo. Seara, le-a acordat atenţie oamenilor din
cafenea. Observa că ei aveau tendinţa să nu o contrazică şi de obicei

 63 
adoptau un ton amabil faţă de ea. Vorbeau des în prezenţa ei, dar
când ea spunea ceva, tăcerile care urmau erau ceva mai lungi decât ar
fi fost normal într-o conversaţie. Într-un fel, ea era ceva de nerefuzat.
Probabil că asta se datora senzaţiei că ea era oarecum diferită; poate
era o formă de respect faţă de mama ei. Ori poate venea ca urmare a
faptului că era mai înaltă decât oricine, o femeie tânără şi masivă,
despre care mulţi afirmau că era atrăgătoare. Oamenii se uitau la ea.
În cele din urmă, Freya a observat asta. Curând după aceea a
început un proiect care îi răpea o mare parte din timpul liber. Seara,
când îşi termina treaba în cafenea, stătea de vorbă cu oamenii şi le
punea întrebări. Începea prin a afirma că era ceva oficial: „În timpul
peregrinării mele, lucrez la un proiect de cercetare, e pentru
Institutul de Sociologie din Fetch.” Acel institut, recunoştea ea
câteodată, era numele ei pentru Badim, Aram şi Delwin. De obicei îi
întreba două lucruri pe oameni: ce voiau să facă după ce vor ajunge în
Tau Ceti; şi ce nu le plăcea la viaţa de pe navă, ce anume îi deranja cel
mai mult. Ce nu-ţi place, ce speri: oamenii vorbesc deseori despre
astfel de lucruri. Şi era adevărat, astfel că Freya acţiona brăţara de
comunicaţii, iar aceasta înregistra o parte din spusele lor, lua notiţe şi
punea alte întrebări.
Unul dintre lucrurile care nu le plăceau oamenilor a surprins-o,
deoarece nu se gândise niciodată la asta: nu le plăcea să li se spună
dacă puteau sau nu să aibă copii, când şi câţi. Înainte de pubertate,
tuturor li se implantau dispozitive de control al natalităţii, şi
rămâneau sterili până când li se aproba un copil de către Consiliul de
control al populaţiei navei; acest consiliu era una dintre principalele
organizaţii la care consiliile biomediilor aveau reprezentanţi,
adăugând membri acelui comitet. Freya a ajuns să priceapă că acel
proces fusese o sursă de neînţelegeri în timpul călătoriei, inclusiv al
multor acte de violenţă – ceea ce însemnase în general atacuri, dar şi
câteva crime. Mulţi oameni voiau să facă parte dintr-un consiliu,
tocmai datorită rolului pe care îl aveau aceste consilii. În unele
biomedii, membrii consiliilor trebuiau să fie înrolaţi, fie pentru că
oamenii nu voiau să le spună altora ce să facă în chestiuni
reproductive, fie că se temeau de ce li s-ar putea întâmpla dacă făceau
asta. Multe biomedii încercaseră să paseze răspunderea pentru

 64 
această funcţie unui algoritm al IA-ului navei, dar totul fusese un
eşec.
— Când ajungem în Tau Ceti, sper să scăpăm de acest stat fascist
în care trăim acum, i-a spus o tânără cu o vioiciune creată de băutură.
— Fascist?
— Nu suntem liberi! Ni se spune ce să facem!
— Credeam că asta însemna totalitarism. Ca o dictatură, înţelegi?
— E-acelaşi lucru! Consiliul controlează vieţile personale! Până la
urmă, asta înseamnă, indiferent ce cuvânt foloseşti. Ni se spune ce să
învăţăm, ce să facem, unde putem locui, cu cine putem fi şi când să
avem copii.
— Ştiu.
— Ei bine, de asta vreau să scăpăm! Nu doar de pe navă, ci să
scăpăm de sistem.
— Înregistrez asta, a spus Freya, şi iau notiţe, bătând cu degetul în
brăţară. Nu eşti prima care spune asta.
— Sigur că nu! E ceva evident. Locul ăsta-i o închisoare.
— Pare mai plăcut decât o închisoare.
— Posibil, dar tot închisoare rămâne.
— Cred că ai dreptate.
În fiecare seară discuta cu altcineva care venea la cafenea şi punea
întrebări. Apoi, dacă rămânea timp, stătea de vorbă cu oameni pe
care deja îi cunoştea, iar când localul se închidea, ajuta la curăţenie.
Pregătirea şi curăţenia erau îndeletnicirile ei în cafenea, ocupându-i
dimineţile şi serile. Ziua se ducea cu o turmă de oi sau câteodată de
vaci mici, pe păşunile aflate la vest de oraş. Curând a susţinut că ştie
pe aproape oricine din acel biomediu, deşi se înşela, comiţând o
eroare cognitivă comună oamenilor, numită uşurinţa reprezentării.
De fapt, unii oameni o evitau, ca şi cum nu ar fi agreat rătăcitorii sau
pe ea personal. Dar, sigur, toţi locuitorii oraşului o cunoşteau.
La acea dată era cea mai înaltă persoană de pe navă, doi metri şi
doi centimetri, o femeie tânără şi puternică, fermecătoare, cu părul
negru; iute de picior şi graţioasă, în ciuda staturii. Avea blândeţea
vorbirii lui Badim şi iuţeala lui Devi. Bărbaţii şi băieţii se uitau după
ea, femeile o răsfăţau, fetele se lipeau de ea. Era atrăgătoare, asta era
limpede din purtarea oamenilor; pe de altă parte, simplă şi modestă.

 65 
„Nu ştiu!” obişnuia ea să spună. „Vorbeşte-mi despre asta. Nu pricep
asta, sunt nepricepută în asemenea domenii. Spune-mi. Spune-mi
mai multe.”
Voia să fie de ajutor. Lucra toată ziua, în fiecare zi. Îi privea pe
oameni drept în ochi. Îşi amintea ceea ce îi spuneau. Existau lucruri
pe care părea să nu le înţeleagă, iar oamenii îşi dădeau seama de asta.
Îşi încrucişa vag ochii, ca şi cum ar fi privit spre înăuntru, căutând
ceva. În acel gest era probabil un fel de simplitate, aşa spuneau
oamenii despre ea. Dar probabil acest lucru îi făcea să o iubească. În
orice caz, era foarte iubită. Asta spuneau oamenii despre ea când
Freya nu era de faţă. Cel puţin majoritatea. Alţii aveau o părere
diferită.

Într-o zi, când ieşise în pampas, doar ea şi cei doi câini ciobăneşti
şi o turmă de oi, Euan a apărut în faţa ei, ieşind dintre ierburile înalte
din apropierea râului mlăştinos care curgea lent prin biomediu.
L-a îmbrăţişat (încă îi venea până la bărbie), iar apoi l-a împins.
— Ce cauţi aici? l-a întrebat ea.
— Şi eu ţi-aş putea pune aceeaşi întrebare!
Zâmbetul lui era aproape un rânjet, dar probabil prea vesel ca să
fie rânjet.
— Eram în trecere, şi m-am gândit că poate ai vrea să vizitezi
unele părţi ale navei pe care peregrinarea ta nu ţi le va oferi.
— Ce vrei să spui?
— Putem ajunge în Spiţa Doi de la ecluza de vest, i-a explicat el.
Dacă vii cu mine şi urcăm pe ea, îţi pot arăta tot felul de locuri
interesante. Am trecut de ecluzele din inelul interior. Te-aş putea
duce chiar prin Inelul Trei în Sonora, ca să sari peste Prerie. Asta ar fi
o binecuvântare. Şi te pot scoate de sub ochii lor o perioadă.
— Îmi plac oamenii de aici. Şi nu uita că purtăm cipuri, a spus
Freya. Aşa că nu înţeleg de ce spui mereu că poţi scăpa.
— Tu ai cip, i-a răspuns Euan. Eu nu am cip.
— Nu te cred.
— N-are importanţă dacă mă crezi sau nu, dar tot îţi pot arăta
lucruri pe care nu ţi le poate arăta altcineva.
Acest lucru era adevărat, aşa cum îi dovedise înainte.

 66 
 — Când o să fiu pregătită de plecare, a spus Freya.
Euan a făcut un gest către pampasul din jurul lor.
— Vrei să spui că nu eşti pregătită?
— Nu!
— Bine, o să mă întorc peste o vreme. Pariez că atunci o să fii
pregătită.
În realitate, Freya iubea Plata şi oamenii săi, care se adunau în
fiecare zi la crepuscul pentru a mânca în aer liber, şi rămânând acolo
până spre noapte, la mesele aflate sub şiraguri de lumini albe şi
colorate. O mică orchestră cânta în colţul îndepărtat al pieţei, cinci
bătrâni care cântau la vioară şi la acordeon pe tonuri vioaie şi
plângăreţe, muzică pe care unele perechi dansau, cu paşi complicaţi,
uitând de toţi şi de toate.
Însă Freya era curioasă să vadă mai multe, a recunoscut ea faţă de
gazde, iar când Euan a apărut din nou în timpul uneia dintre
excursiile ei pe dealuri, ea a acceptat să meargă cu el, dar numai după
ce-şi va lua rămas-bun, aşa cum se cuvenea, de la oamenii satului,
lucru care s-a dovedit mai sentimental şi mai copleşitor decât în
taiga. Freya a plâns când s-au închis uşile cafenelei şi i-a spus
patroanei şi soţului acesteia:
— Nu-mi place asta! Lucrurile continuă să se întâmple. Şi oamenii,
ajungi să-i cunoşti şi să-i iubeşti, ei devin totul pentru tine, iar apoi
trebuie să pleci mai departe, iar asta nu-mi place! Vreau ca lucrurile
să rămână la fel!
Cei doi bătrânei au dat aprobator din cap. Se aveau unul pe celălalt
şi aveau satul. Ei au înţeles ce voia Freya să spună, şi-a dat ea seama;
aveau totul, de aceea au înţeles-o. Cu toate astea, ea trebuia să plece,
i-au spus ei; asta este tinereţea. Fiecare vârstă are pierderile ei, au mai
zis ei, chiar şi tinereţea, care pierdea întâi copilăria, apoi se pierde pe
sine. Şi toate primele lucruri erau vii, inclusiv pierderile.
— Dar continuă să înveţi, a spus bătrâna.

— Asta te duce în părţi ale navei în care nu te poate urmări

nimeni, a spus Euan în timp ce forma un cifru pe tastatura numerică
aflată alături de o uşă mică de la capătul spiţei.
De fapt, nu era adevărat. Nu era limpede dacă Euan credea asta ori

 67 
doar vorbea ca să se afle în treabă. Probabil că sistemele extinse de
camere şi microfoane, care fuseseră concepute încă de la început
pentru a înregistra complet ceea ce se petrecea pe navă, iar apoi
fuseseră extinse şi mai mult după evenimentele din Anul 68, erau
ascunse destul de bine pentru a scăpa atenţiei celor care le-ar putea
căuta. Cu siguranţă că, generaţie după generaţie, oamenii uitaseră
lucruri pe care unii le învăţaseră. Aşadar, era greu să evaluezi
afirmaţia lui Euan: era greşită? Minţea?
Oricum ar fi stat lucrurile, deţinea codul pentru a deschide uşa
spiţei şi a putut să o conducă pe Freya în Spiţa Doi.
Au urcat treptele scării mari în spirală care se afla pe pereţii
interiori ai spiţei. Spaţiul liber era de patru metri în lateral şi vertical,
cu ferestre din loc în loc, care le ofereau imagini ale spaţiului
întunecat, plin de stele. Freya s-a oprit în faţa fiecăreia dintre ele
pentru a privi în spaţiu, exclamând la vederea stelelor care se
îngrămădeau în beznă şi a curburilor slab luminescente ale navei, în
locurile în care ea era vizibilă. Asta a încetinit urcuşul, dar Euan nu a
grăbit-o. De fapt, şi el trăgea cu ochiul pe ferestre.
Deasupra lor, coloana vertebrală se extindea în faţă, spre Tau Ceti.
Exploziile de fuziune care încetineau nava nu se vedeau, ceea ce era
bine pentru retinele lor. Au ajuns la altă uşă de ecluză de deasupra
lor, la fel ca aceea prin care intraseră în spiţă, şi Euan a avut codul şi
de astă dată.
— Acum devine interesant, i-a spus el lui Freya când uşa s-a
deschis, iar el a împins-o în sus, ca pe o trapă, şi au pătruns într-o
cameră în formă de cub. Inelul interior se intersectează aici cu spiţa,
după care ajungi chiar la coloana vertebrală. Inelul interior era folosit
mai ales pentru stocarea de combustibil, aşa se pare. Încăperile s-au
golit pe măsură ce am încetinit şi există mai multe rute care ni se
deschid decât atunci când obişnuiam să venim în explorare. Aşa am
explorat inelele interioare şi am descoperit metode de a ajunge în
stâlpii care leagă inelele interioare direct unul de altul. Nu au
dispozitive de înregistrare în ele…
Se înşela din nou.
— …şi poţi ajunge la celălalt inel interior fără să urci tot drumul
spre coloană. Asta ar putea fi folositor. Coloana în sine este blocată…

 68 
 Acest lucru era adevărat.
— …într-un mod pe care n-am reuşit să-l descifrăm. De aceea este
bine că avem inelele interioare şi coloanele care le leagă. Trebuie să
ştii încotro merg spaţiile auxiliare şi cele utilitare şi ce camere şi
containere sunt goale. Dar continuăm să verificăm. De fapt, asta
facem acum.
A condus-o de acolo printr-o uşă mică spre inelul interior, care
practic nu avea un coridor, ci era mai curând o secvenţă de încăperi,
unele goale, altele pline de containere metalice, astfel că abia au avut
loc să se strecoare printre ele ca să ajungă la următoarea uşă. Fiecare
uşă era încuiată; dar Euan a avut de fiecare dată codul. Inelul interior
era suficient de mic pentru ca Freya să remarce că mergeau în cerc.
— Nu, e vorba de un hexagon, a spus Euan. Există şase spiţe, aşa că
inelul interior este un hexagon. Cele exterioare sunt un dodecaedru,
dar e mai puţin evident, din cauza ecluzelor.
— E ca un labirint, a spus Freya.
— Aşa e.
Au fost de acord că labirinturile făcute în Lacul Lung se
număraseră printre jocurile lor preferate când erau mici. Au încercat
să descopere de ce nu se cunoscuseră mai înainte. Fiecare biomediu
avea în medie 305 oameni, iar Nova Scotia era aproape de medie. Cei
mai mulţi oameni considerau că îi cunoşteau pe toţi cei care locuiau
în acelaşi biomediu. Nu era o opinie chiar corectă, aşa cum
descopereau ei acum. Aşadar, deseori, această tendinţă sau obicei se
repetase de-a lungul anilor; fiecare faţă din biomediu putea fi
recunoscută de cineva, însă doar în jur de cincizeci îi erau cunoscuţi.
Asta era norma umană, cel puţin aşa cum era ea stabilită pe navă de-a
lungul a şapte generaţii în timpul călătoriei. Unele surse spuneau că
asta fusese norma în savană şi în toate culturile de atunci încoace.
Au ajuns la o încăpere goală, cu patru uşi, câte una pe fiecare
perete. Aceea, a spus Euan, era conectorul cu Spiţa Trei, şi drumul lor
de coborâre spre Inelul B, pe unde vor ajunge în Sonora.
— Mai poţi memora numere? a întrebat-o Euan în timp ce tasta
codul pentru acea uşă.
— Nu! a exclamat Freya. Ar trebui să ştii asta!
— Doar bănuiam, a spus el şi a chicotit. Bine, trebuie să bagi la cap

 69 
ideea. În inelul acesta noi am programat astfel încât este o secvenţă
de numere prime, dar sari peste el în funcţie de numerele prime.
Aşadar, al doilea număr prim, al treilea, al cincilea, şi aşa mai departe
până când ai făcut şapte. Ţine minte asta şi îţi dai seama cum se face.
— Ori altcineva, a spus Freya.
Euan a râs. S-a întors spre ea şi a sărutat-o, iar ea i-a răspuns la
sărut. Şi s-au sărutat lung, apoi s-au dezbrăcat de haine, s-au aşezat
pe ele şi s-au împerecheat. Amândoi erau infertili, ştiau asta. Au
gemut, au chicotit şi au râs.
După aceea, Euan a condus-o în josul unui coridor al Spiţei Trei,
tocmai în Sonora. S-au ţinut de mână şi s-au oprit la fiecare fereastră
de-a lungul drumului ca să vadă priveliştea, râzând de navă, râzând
de noapte.
— Oraşul şi stelele7, a spus apăsat Euan.

În Sonora, Freya a aflat despre felul în care Devi reorganizase

sistemul lor de extragere al sării, care le permisese să elimine sărurile
în exces din câmpiile lor. Datorită intervenţiei lui Devi, toţi cei din
Sonora au vrut să o cunoască pe Freya şi, pe măsură ce au trecut
săptămâni şi luni ale şederii ei acolo, ea a simţit nu numai că
întâlnise, ci chiar că devenise apropiată de fiecare persoană din
principalul oraş, Modena. Nu era chiar adevărat, însă 98 de persoane
dintr-un grup de 300 înseamnă de obicei „toţi”. Aceasta este probabil
urmarea unei combinaţii de erori cognitive, îndeosebi acelea numite
uşurinţa reprezentării, orbirea faţă de probabilităţi, încredere
excesivă şi ancorare. Chiar şi cei care erau conştienţi de aceste erori
cognitive moştenite genetic par a nu fi capabili să le evite.
Ziua, Freya lucra într-un laborator care înmulţea şi creştea cobai
pentru a fi folosiţi în unitatea de cercetări medicale aflată alături.
Existau în jur de treizeci de mii de cobai albi sau lipsiţi de blană care
trăiau în acel laborator, iar Freya a devenit foarte ataşată de ei,
datorită ochilor lor negri şi sclipitori sau roz şi a relaţiilor lor agitate
între ei sau chiar cu ea. Ea spunea că îi recunoaşte individual şi că ştia
ce gândesc ei. Mulţi oameni din laborator spuneau lucruri
asemănătoare. Acesta era un exemplu clar de orbire la probabilitate,

7
Aluzie la romanul Oraşul şi stelele (1956) de Arthur C. Clarke (1917-2008) (n. tr.).
 70 
combinată cu uşurinţa reprezentării.
Şi-a petrecut din nou serile punând întrebări despre speranţele şi
temerile oamenilor. În Sonora era aproape la fel ca în Pampas. Ca şi
în Plata, a lucrat la curăţenia de seară a sălii de mese, ceea ce
reprezenta una dintre cele mai bune căi de a cunoaşte mulţi oameni,
explica ea. Şi-a făcut mulţi prieteni şi a fost primită cu căldură; dar
acum, ca urmare a experienţelor anterioare, părea mai rezervată. A
evitat să se implice în vieţile oamenilor, ca şi cum nu şi-a dorit să facă
parte din familiile lor şi să rămână acolo pentru totdeauna. I-a spus
lui Badim că înţelesese că, atunci când va veni momentul să plece mai
departe, ar suferi mai mult dacă se gândea că rămânea acolo pe veci,
şi asta ar face rău şi oamenilor pe care ajunsese să îi cunoască.
Pe ecran, Badim a dat din cap aprobator auzind-o. I-a sugerat că ea
putea realiza un echilibru făcând de fapt şi una, şi alta; a mai spus că
genul de suferinţă despre care vorbea ea nu era o suferinţă rea şi ea
nu trebuia evitată.
— Primeşti ceea ce dai. Şi nu doar atât, a dărui înseamnă deja a
primi. Aşa că nu te reţine. Nu privi prea mult în urmă sau în faţă.
Rămâi unde eşti acum. Te afli întotdeauna în ziua în care eşti.

În Piedmont, Freya a aflat cum a salvat Devi recoltele de acolo de

la degradare rapidă detectând sursa. O reacţie de coroziune a
aluminiului cu solul bogat al biomediului. Devi îi sfătuise pe cei de
acolo să acopere tot aluminiul expus cu un spray conţinând pulbere
de diamant, astfel că suprafeţele încetaseră să mai creeze probleme.
Deci şi acolo era apreciată şi de aceea mulţi oameni au vrut să o
cunoască pe Freya.
Aşa s-a întâmplat în timp ce a făcut turul biomediilor din Inelul B.
Mereu descoperea că mama ei, marea ingineră, avusese câte o
intervenţie crucială, găsind soluţii la problemele care îi afectaseră pe
localnici. Devi avea talentul de a evita dilemele, a spus Badim când
Freya i-a vorbit despre asta, făcând înapoi câţiva paşi logici şi
abordând situaţia într-o manieră nouă, încă neobservată.
— Asta se cheamă uneori evitarea consimţirii, a spus Badim.
Consimţirea înseamnă acceptarea încadrării unei probleme şi
acţionarea din interiorul termenilor cadrului. E un soi de economie

 71 
mentală, dar şi un soi de lene. Şi Devi nu suferă de lene, după cum
ştii. Întotdeauna investighează încadrarea problemei. Consimţirea nu
este modul ei de acţiune.
— Nu. Sigur că nu.
— Dar nu numi asta gândire în afara cutiei, a prevenit-o el pe
Freya. Detestă expresia asta, e-n stare să le ia capul celor care vorbesc
aşa.
— Pentru că suntem tot timpul în cutie, a presupus Freya.
— Da, exact!
Badim a râs.
Freya nu a râs. Dar a părut să cadă pe gânduri.
În acest fel, în decursul lunilor de peregrinare, Freya a aflat că, deşi
nava nu avea un inginer-şef numit, în fapt avea unul. Cu mulţi ani
înainte ca Freya să fi început turul inelelor, Devi mersese în diverse
biomedii pentru a rezolva probleme sau, în baza experienţei ei din
alte locuri, chiar anticipase necazuri pe care situaţiile aparte i le
sugerau. Nimeni nu cunoştea nava mai bine decât ea, spuneau
oamenii.
Era adevărat. De fapt, mai adevărat decât îşi dădeau seama
pasagerii. Devi nu vorbea de discuţiile purtate de ea cu nava, care, în
multe feluri formaseră secretul priceperii ei. Nimeni nu ştia de acea
relaţie, deoarece ea nu vorbea despre asta. Chiar şi Badim şi Freya
vedeau doar o parte, deoarece dormeau când Devi conversa cu nava.
Era o relaţie privată.

Freya a continuat să muncească, mergând din loc în loc, învăţând

din mers. A trăit în copacii din pădurile tropicale montane din Costa
Rica şi i-a ajutat pe cultivatorii de arbori, care o admirau pentru
lungimea braţelor. A pus întrebări şi a primit răspunsuri. În
Amazonia, i-a căutat din nou pe cultivatorii de arbori, pentru că în
Costa Rica îi plăcuse acea activitate, dar aici erau mai mult
pomicultori, obţinând tot soiul de nuci şi de fructe, care fuseseră
adaptate la condiţiile ecozonei de păduri tropicale, cele mai calde şi
umede de pe navă. Împleteau acel tip aparte de agricultură cu
creşterea plantelor şi animalelor mai rare.
Mult mai răcoroasă a fost Olympia, o pădure tropicală temperată;

 72 
mai întunecoasă sub copacii înalţi şi mari, veşnic verzi, cu dealuri mai
multe şi cu ravene mai abrupte. Oamenii spuneau că acolo se adunau
cele cinci fantome şi, într-adevăr, noaptea acele locuri erau
înspăimântătoare din cauza vântului care vuia printre acele pinilor şi
a ţipetelor bufniţelor mari. Acolo, oamenii se ghemuiau în jurul
sobelor din sălile de mese şi cântau împreună până târziu în noapte.
Freya se aşeza pe podea şi asculta acele cercuri muzicale, câteodată
fluierând câte un pasaj când melodia părea să evoce un cântec
ţigănesc, câteodată alăturându-se cu vocea; era un alt mod de a
exista, social, dar privat, o operă de artă comună care dispărea chiar
în momentul în care era creată.
Unul dintre chitariştii şi soliştii acestor cercuri de muzică era un
tânăr pe nume Speller. Freya îi aprecia vocea, buna dispoziţie, felul în
care cunoştea versurile a sute de cântece. Întotdeauna era printre
ultimii care încetau să cânte şi întotdeauna îi încuraja pe ceilalţi să
cânte toată noaptea, până la ora dejunului.
— Putem dormi altă dată!
Zâmbetul lui vesel transforma până şi ploile de iarnă într-un spaţiu
primitor, i-a spus Freya lui Badim. Lua masa cu el şi discutau despre
navă. El a încurajat-o să vadă cât de mult din ea posibil, dar cât va
rămâne în Olympia, să lucreze alături de el. Cum asta presupunea
experimente pe şoareci, ea s-a arătat dispusă să încerce. A lucrat cu
şoarecii pe care laboratorul îi punea la dispoziţia lui Speller şi a făcut
curăţenie într-o sală de mese, locuind deasupra ei, într-o cameră cu o
ferestruică aflată sub streaşină plină de muşchi, care picura tot
timpul. Speller a învăţat-o bazele geneticii: despre alele, caractere
dominante şi recesive. Şi cum el îi desena diverse lucruri şi o punea şi
pe ea să le deseneze, a părut că ea şi-a amintit mai multe dintre
lucrurile învăţate. Speller a socotit că Freya era bună la învăţătură.
— Doar la matematică nu te pricepi, a sugerat el. Nu înţeleg de ce
eşti atât de slabă în domeniul acesta. Îmi pari în regulă. Numerele
sunt diferite pentru o mulţime de oameni. În parte, de aceea am
ajuns să practic biologia. Îmi place să pot vedea imagini în minte, dar
şi pe ecran. Îmi place să păstrez lucrurile simple. Ei bine, genetica e
complicată, dar matematica rămâne măcar într-o anumită zonă. Şi
când rămâne acolo, o pot vedea.

 73 
 — Îţi mulţumesc, a spus ea. Sincer.
El a privit-o în faţă şi apoi a îmbrăţişat-o. Avea ca parteneră o
femeie din grupul muzical şi făcuseră cerere către consiliul copiilor
pentru a primi aprobarea să aibă un copil; îmbrăţişând-o pe Freya şi
ţinându-şi capul sub bărbia ei, părea că nu îl interesa decât prietenia
ei. O situaţie cu care nu se prea întâlnise până acum.

Plecarea din Olympia a însemnat ocolul complet al Inelului B şi,

ajunsă înapoi în Fetch, Freya i-a spus lui Badim că simţea că abia
începuse. Acum avea metoda ei, a spus, şi voia să dea roată şi Inelului
A, bună la orice în timpul zilei, lucrătoare la sălile de mese noaptea şi
sociolog amator tot timpul. Voia să întâlnească şi să discute cu fiecare
persoană din inel.
Bună idee! a spus Badim.
A urcat pe Spiţa Cinci a Inelului B, până la coloana vertebrală,
unde a primit aprobarea de a pătrunde în tunelul de tranzit, iar apoi
s-a tras în microgravitaţia tunelului, folosindu-se de scoabele fixate în
perete, până când a ajuns la butucul spiţei pentru Inelul A. Ea a
refuzat să urce în compartimentul care ar fi dus-o pe acea distanţă, ca
să poată simţi cu muşchii ei cât de departe erau cele două inele unul
faţă de altul, şi nu erau departe, cam cât lungimea unui biomediu. A
coborât pe Spiţa Cinci a Inelului A spre Tasmania şi s-a stabilit într-
un sat de la malul mării numit Hobart, o altă pescărie de somon.
Cunoştea bine acel gen de muncă, astfel că a făcut asta, pe lângă cea
de la sala de mese, a cunoscut din nou oameni şi a înregistrat poveşti
şi păreri. Acum lucra mai cuprinzător şi mai organizat; avea diagrame
şi tabele, pe care le folosea, deşi, deoarece nu pornea de la o ipoteză,
studiul ei era cam vag şi probabil avea să fie cândva o culegere de
date folositoare altcuiva. Navei, de pildă.
Oamenii erau încă bucuroşi să o întâlnească şi aveau poveşti
despre intervenţiile salvatoare şi inteligente ale lui Devi. Nici lor nu le
plăcea să aibă vieţi atât de constrânse de reguli, legi şi interdicţii. Şi ei
aşteptau cu nerăbdare să ajungă pe noua lor lume, unde îşi puteau
întinde aripile ca să zboare. Asta avea să se întâmple curând.
Aşadar, Tasmania de nord; apoi piscurile înspăimântătoare ale
Himalayei; fermele de pe Yangtze; Siberia; Iran, unde Devi

 74 
descoperise cândva o scurgere din fundul unui lac, pe care nimeni nu
fusese în stare să o găsească; Mongolia, Stepele, Balcanii, Kenya,
Bengal, Indonezia. În timp ce călătorea, i-a spus lui Badim că Lumea
Veche părea mai aşezată, mai populată. Nu era adevărat, dar probabil
că proiectul şi felul în care încerca acum în mod deliberat să cunoască
fiecare persoană din fiecare biomediu o făceau să aibă acea senzaţie.
De asemenea, acum locuia preponderent în oraşe şi lucra în săli de
mese şi laboratoare, rareori pe câmpii.
Pe măsură ce punea tot mai multe întrebări, a ajuns mai pricepută
nu doar să facă sesiuni de interviuri, ci să întreţină conversaţii.
Acestea solicitau mai multe informaţii, mai multă simţire, mai multă
intimitate, dar ele erau din ce în ce mai dificil de încadrat în tabele.
Încă nu avea ipoteze; o interesa doar să cunoască oameni. Era
pseudosociologie, dar însemna un contact real. Ca şi înainte, oamenii
o îndrăgeau, voiau ca ea să rămână, doreau ca ea să stea cu ei.
Şi să facă sex cu ei. Deseori Freya accepta. Întrucât toată lumea era
infertilă, cu excepţia celor din perioada aprobată de procreare,
relaţiile de acest gen dintre oameni erau întâmplătoare, neavând
consecinţe în ceea ce privea reproducerea. Era o întrebare fără
răspuns dacă legăturile emoţionale privind acest act se schimbaseră
sau nu, o chestiune care era deseori discutată între parteneri. Însă se
părea că nu se putea trage o concluzie clară. Era o situaţie în
desfăşurare, generaţie după generaţie, dar rămăsese întotdeauna un
subiect de interes.
Trebuie să ai grijă în privinţa asta, a avertizat-o Badim cândva. Laşi
în urmă o dâră de inimi sfărâmate, din câte am auzit.
Nu e vina mea, a spus Freya. Trăiesc momentul, aşa cum ai spus tu.
Cu toate astea, într-o seară, una dintre aceste întâlniri a devenit
ciudată. A cunoscut un bărbat mai în vârstă, care i-a acordat multă
atenţie, a discutat cu ea şi a fermecat-o; şi-au petrecut noaptea în
camera lui, împerechindu-se şi discutând. Apoi, când linia soarelui a
apărut la capătul dinspre răsărit al tavanului, plasând Balcanii în „zori
cu degete trandafirii”, el s-a ridicat şi, plimbându-şi palma peste
stomacul ei, a spus:
— Fato, eu sunt motivul pentru care tu exişti.
— Ce vrei să spui cu asta?

 75 
 — Fără mine nu ai exista. Asta am vrut să spun.
— Cum asta?
— Când eram amândoi tineri, am fost cu Devi. Eram o pereche, în
Himalaya, unde lucram şi ne căţăram pe piscuri. Urma să ne
căsătorim. Şi, din întâmplare, eu voiam copii. Socoteam că acesta e
scopul căsătoriei, o iubeam şi voiam să văd ce vom reuşi în acel fel. Şi
obţinusem şi aprobările, urmasem cursurile necesare şi tot ce trebuia.
Sunt ceva mai vârstnic decât ea. Dar ea spunea mereu că nu era
pregătită, că nu ştia când va fi pregătită, că are multe lucruri de făcut,
că nu era sigură dacă va fi pregătită vreodată. Aşa că, înainte de a ne
căsători, ne-am certat pe tema asta.
— Poate că nu era momentul potrivit, a spus Freya.
— Probabil. În orice caz, încă ne certam, când ea a plecat în
Bengal, iar când am ajuns şi eu acolo, ea mi-a spus că totul se
terminase între noi. Îl cunoscuse pe Badim şi s-au căsătorit în anul
următor, iar curând după aceea, am auzit că te-ai născut tu.
— Şi?
— Şi, cred că eu i-am dat ideea. Cred că i-am implantat-o în minte.
— E ciudat, a spus Freya.
— Aşa crezi?
— Da. Nu sunt sigură dacă trebuia să te culci şi cu mine. Asta e
partea ciudată.
— A fost cu mult timp în urmă. Sunteţi oameni diferiţi. Pe de altă
parte, mi-am spus că, dacă nu eram eu, nu erai nici tu. Doar că, pe
undeva, am vrut.
Freya a clătinat din cap.
— E ciudat.
— Asupra femeilor de pe navă se exercită multe presiuni, pentru a
avea cel puţin un copil, de preferat, doi. Rata clasică de înlocuire este
de 2,2 copii de femeie, iar politica de aici este de a se menţine
stabilitatea populaţiei. Aşadar, dacă o femeie refuză să aibă doi copii,
altă femeie va avea trei. Asta provoacă mult stres.
— Nu am simţit asta, a spus Freya.
— Ei, îl vei simţi. Iar când se va întâmpla asta, aş dori să te
gândeşti la mine.
Freya i-a îndepărtat mâna, s-a ridicat din pat şi s-a îmbrăcat.

 76 
 — Aşa voi face, a spus ea.
În lumina dimineţii, şi-a luat rămas-bun de la bărbat, s-a dus în
Piaţa Constituţiei din Atena şi a luat tramvaiul până la Nairobi.
Când a coborât din tramvai, Euan stătea lângă un chioşc de pe un
colţ, urmărind-o.
Ea s-a repezit spre el şi l-a îmbrăţişat, sărutându-l pe creştetul
capului. Pentru Freya trebuie că era normal ca toată lumea să fie mai
scundă decât ea.
— Mă bucur tare mult să te revăd, a spus ea. Mi s-a întâmplat ceva
straniu.
— Ce anume? a întrebat el, cu o expresie alarmată.
În timp ce au rătăcit afară din oraş, spre savană, unde Euan lucrase
câteva anotimpuri, ea i-a povestit ce se întâmplase şi ce îi spusese
bărbatul.
— Chiar că e înspăimântător, a spus Euan după ce ea a terminat de
povestit. Să mergem să înotăm şi să speli urmele mâinilor lăsate de
individ pe frumosul tău trup! Cred că ai nevoie de urmele mâinilor
altcuiva pe piele imediat ce se poate şi sunt aici ca să te slujesc!
Ea a râs de el şi s-au îndreptat spre un lac montan pe care îl ştia
Euan.
Dacă ar afla Devi despre asta, a spus Freya, mă-ntreb ce ar spune?
— Dă totul uitării, a sfătuit-o Euan. Dacă toată lumea de aici ar şti
ce au făcut alţii, ar exista un adevărat haos. Mai bine uită şi mergi mai
departe.

Devi: Navă descrie-mi altceva. Ţine minte că mai sunt şi alţii.

Îndreaptă-ţi atenţia în altă parte.

Într-o zi ploioasă, tipică pentru acel loc, Aram şi Delwin au vizitat

micuţa şcoală din Olympia. Era situată într-o zonă montană, sus, în
apropierea liniei soarelui. Stâlpi totemici în faţa şcolii. Dar şi pietre
funerare ale strămoşilor, ca în Hokkaido.
Înăuntru s-au întâlnit cu directorul, un prieten de-ai lor, pe nume
Ted, care i-a condus într-o încăpere mobilată cu canapele, fereastra
panoramică având tipare de ploaie, toate în „V”-uri şi „X”-uri, în delte
împletite şi recombinate, care estompau copacii veşnic verzi de afară.
S-au aşezat, iar profesoara de matematică a şcolii, o altă prietenă,
 77 
pe nume Edwina, a venit conducând un băiat înalt şi slăbănog. Părea
să aibă vreo doisprezece ani. Aram şi Delwin s-au ridicat şi au salutat-
o pe Edwina, iar ea le-a prezentat băiatul.
— Domnilor, el este Jochi. Jochi, salută-i pe Aram şi Delwin.
Băiatul a lăsat privirea în podea şi a murmurat ceva. Cei doi
vizitatori s-au uitat atent la el.
— Salut, Jochi! a spus Aram. Am auzit că eşti bun la mate. Şi nouă
ne place.
Jochi a ridicat privirea şi, brusc interesat, i-a întâlnit ochii.
— Ce fel de mate?
— De orice fel. Mai ales numere imaginare, în cazul meu. Delwin,
cel de lângă mine, manifestă mai mult interes faţă de mulţimi.
— Şi eu la fel! a exclamat Jochi.
S-au aşezat ca să discute.

O relatare narativă se concentrează asupra unor indivizi

reprezentativi, ceea ce creează problema reprezentării eronate prin
faptul că umbreşte generalul. Iar într-un grup izolat – se putea chiar
spune că cel mai izolat grup din toate timpurile, un grup de
naufragiaţi, părăsiţi pentru totdeauna – este important să se
înregistreze cumva acel grup drept protagonist. De asemenea,
infrastructura lor, în măsura în care acest lucru este semnificativ.
De aceea trebuie spus că acum călătorii spre Tau Ceti erau în
număr de 2224 (25 de naşteri şi 23 de decese de la începutul
naraţiunii), constând din 1040 de femei şi 949 de bărbaţi şi 235 de
oameni care şi-au declarat un sex mai complicat decât cel obişnuit,
într-un sens sau altul. Vârsta lor medie era de 34,26 de ani, media
bătăilor de inimă era de 81 pe minut; tensiunea sangvină, 12,5 cu 8,3.
Numărul mediu de sinapse craniene, estimat prin autopsii aleatorii,
era de 120 de trilioane, iar durata medie de viaţă era de 77,3 ani, fără a
se include mortalitatea infantilă, care era extrapolată la o rată de 1,28
decese la 100.000 de naşteri. Înălţimea medie era de 172 de centimetri
pentru bărbaţi, 163 de centimetri pentru femei; greutatea medie era
de 74 de kilograme la bărbaţi şi 55 de kilograme pentru femei.
Aşadar, aceasta era populaţia navei. Trebuie adăugat că greutatea,
înălţimea şi durata de viaţă se reduseseră cu aproximativ 10% în

 78 
comparaţie cu prima generaţie de călători interstelari. Schimbarea
putea fi pusă pe seama procesului evolutiv numit insularizare.
Spaţiul locuibil din biomedii era de aproximativ 96 de kilometri
pătraţi, din care 70% se foloseau pentru agricultură şi păstorit, 5%
pentru zone urbane sau rezidenţiale, 13% pentru cursuri de apă şi 13%
pentru sălbăticii protejate.
Deşi existau ecluze pentru navete de întreţinere pentru a ieşi din
corpul principal al navei, toate localizate pe inelele interioare,
porturile cele mai mari de andocare aflându-se la pupa şi prova
coloanei vertebrale, era totuşi adevărat că orice astfel de ieşire în
exteriorul navei însemna o pierdere foarte mică şi totuşi apreciabilă
de substanţe volatile prin ecluzele deschise. Întrucât nu exista nicio
sursă de realimentare înainte de sosirea la Tau Ceti, echivalente ale
unui nor Oort, aceste pierderi erau evitate de călători, care nu
părăseau corpul navei din ecluzele de transport decât în circumstanţe
extraordinare. O mică ecluză triplă din Inelul Interior B era folosită
cu regularitate pentru excursii făcute de persoane în costume
spaţiale, inclusiv de cultura paleolitică din Labrador.
În diferitele părţi ale navei existau 2.004.589 camere de filmare şi
6.500.000 microfoane, plasate astfel încât aproape orice spaţiu intern
al ei să fie înregistrat vizual şi auditiv. Exteriorul era controlat vizual.
Toate înregistrările se păstrau permanent de computerul de operare
al navei, iar ele erau arhivate pe ani, zile, ore şi minute. Probabil că
cineva ar fi putut numi asta drept ochii şi urechile navei, dar şi drept
înregistrări ale memoriei ei personale şi de viaţă. O metaforă, evident.

Freya şi-a continuat călătoriile iniţiatice, întorcându-se în Inelul B,

apoi din nou în Inelul A. În fiecare biomediu pe care l-a vizitat,
petrecând acolo o lună sau două, în funcţie de cazare şi de nevoile
gazdelor şi prietenilor ei. A „întâlnit pe toată lumea”, ceea ce a
însemnat că, în medie, s-a întâlnit cu 63% din populaţia fiecărui
biomediu. Asta a făcut-o să devină una dintre cele mai cunoscute
persoane de pe navă.
Se întâlnea destul de des cu Euan, iar atunci porneau spre
infrastructura navei, explorând într-un mod din ce în ce mai
sistematic cele douăsprezece spiţe, cele douăsprezece camere ale

 79 
inelelor interioare, cele patru traverse care legau inelele interioare şi
cele două traverse exterioare care legau Costa Rica de Bengal şi
Patagonia de Siberia. Câteodată se alăturau altor oameni, dintre care
mulţi nu aveau cunoştinţă unii de alţii, care făceau eforturi de a
explora fiecare ascunziş şi cotlon al navei. Aceşti oameni îşi spuneau
deseori fantome sau stafii, sau urme de fantome. Şi Devi făcuse parte
dintre aceşti oameni, deşi nu cunoscuse aceleaşi persoane pe care le
descopereau Freya şi Euan. Nava calculase că existau acum 23 astfel
de indivizi care îşi dedicaseră viaţa acestui proiect, iar în timpul
voiajului existaseră 256 astfel de persoane, însă din ce în ce mai
puţine pe parcursul călătoriei. Trecuseră treizeci de ani de când Devi
făcuse propriile explorări. Cele mai multe fantome porniseră în
explorare în tinereţe.
Freya a continuat să pună întrebări oamenilor şi, drept urmare a
acestui obicei, cunoaşterea ei despre populaţie, deşi anecdotică, a
devenit foarte extinsă. Cu toate astea, nu era capabilă să realizeze
calculele cantitative pe care le presupunea orice analiză statistică,
ceea ce ar fi conferit investigaţiilor ei o rigoare de ştiinţă socială sau
validitate. Ea încă nu reuşea să emită ipoteze.
Nu era unică, şi nici măcar ieşită din comun, în ceea ce priveşte
buna cunoaştere a navei şi a echipajului ei; fiecare generaţie a
populaţiei navei cuprinsese rătăcitori, care cunoscuseră mai mulţi
oameni decât media. Acei rătăcitori nu erau totuna cu fantomele şi
deveneau tot mai numeroşi; în medie, 25% din populaţie în orice
moment, deşi regulile care se refereau la peregrinare se schimbaseră
odată cu trecerea generaţiilor, astfel că acum existau mai puţini
rătăcitori decât în primii şaizeci de ani de voiaj. Rătăcitorii aceştia
aveau rolul de a demonstra că pentru o populaţie de puţin peste două
mii de oameni exista o singură fiinţă umană care putea, cu un
oarecare efort, să o cunoască bine; însă trebuia să fie proiectul acelei
persoane, altfel fenomenul nu s-ar fi petrecut.
În cele mai multe biomedii era aşteptată dinainte, ca într-un fel de
program, întâmpinată şi introdusă în viaţa aşezării în care se oprea.
Oamenii o doreau. Probabil că se putea spune că mulţi se arătau
protectori faţă de ea. Era ca şi cum ea ar fi fost cine ştie ce figură
totemică, probabil chiar ceea ce s-ar putea numi un copil al navei

 80 
(asta este o metaforă, desigur). Faptul că era cea mai înaltă persoană
probabil că se adăuga impresiei pe care oamenii o aveau despre ea.
Astfel, în anul următor, şi-a petrecut mai mult timp în Himalaya,
Yangtze, Siberia, Iran, Mongolia, Stepe, Balcani şi Kenya. Apoi a aflat
că biomediile în care nu se întorcea spuneau că aceea era o jignire, de
aceea şi-a revizuit imediat planurile şi a mers în fiecare loc prin care
trecuse, fără să rateze niciunul dintre ele, stabilind un tipar care era
generos în organizarea deplasărilor ei, dar exact în ceea ce privea
destinaţia, astfel că a ajuns să dea roată întâi Inelului B, iar apoi
Inelului A, petrecând câte o lună în fiecare dintre ele şi întotdeauna
deplasându-se spre vest. Excursiile cu Euan au continuat, dar mai
puţin frecvent, deoarece Euan se stabilise în Iran şi urma să devină
inginer hidrotehnic şi ceea ce el numea un cetăţean respectat. Toate
acestea au continuat vreme de aproape încă un an.
În acest timp, trebuie spus că nava a fost conştientă, într-un mod
în care nu poate fi nicio fiinţă umană, că există pe ea şi oameni care
nu o agreau pe Freya ori nu le plăcea felul în care ea devenise
apreciată, în general. Acest lucru părea să fie corelat cu aversiunea
faţă de diferitele consilii şi organisme de guvernare, îndeosebi faţă de
comisia de naşteri, iar aceasta era o ură care existase înainte de
naşterea lui Freya şi avea legătură cu Devi, Badim, părinţii lui Badim
(care erau încă oficialităţi importante în Bengal) şi Aram, între alţi
membri ai consiliului. Însă cum Freya era singura aflată acolo, ea
primea grosul acelor păreri negative, care au căpătat forma unor
comentarii precum:
„Îşi face de cap cu oricine o doreşte, e o distrugătoare de inimi, o
târfă.”
„Dacă n-ar arăta aşa, nimeni nu s-ar mai uita la ea.”
„N-are nimic în minte, de aceea pune mereu aceleaşi întrebări.”
„De aceea îşi petrece tot timpul cu şoarecii. Sunt singurii pe care îi
poate înţelege.”
„Şoarecii şi oile şi vacile. Doar vedeţi cum îşi încrucişează ochii.” „E
o vacă, ţâţe mari şi puţin creier.”
„Şi e liniştită ca o vacă.”
„Aşa cum arăţi când nu ai niciun gând în minte.”
Era interesant de înregistrat şi tabelat comentarii de acest gen şi de

 81 
descoperit corelaţiile dintre oamenii care făceau asemenea remarci şi
problemele pe care le aveau în alte aspecte ale vieţilor lor. S-a dovedit
că existau multe alte lucruri care nu le plăceau acelor oameni şi, de
fapt, niciunul nu şi-a îndreptat nemulţumirile împotriva lui Freya
vreme îndelungată. Ea venea şi pleca, dar nemulţumirea lor continua
şi descopereau alte persoane şi lucruri care nu le plăceau.
De asemenea, era interesant de observat că, într-un grad sau altul,
Freya părea să fie conştientă de identitatea acelor oameni. Se încorda
în prezenţa lor; nu îi privea în ochi şi nici nu îşi călca pe inimă pentru
a discuta cu ei; nu le vorbea mult şi nici nu râdea alături de ei. Se
puteau spune multe despre simplitatea minţii ei, însă ea părea să
înţeleagă sau să perceapă multe din ceea ce nimeni nu rostea cu voce
tare, multe lucruri pe care oamenii chiar făceau eforturi pentru a le
ascunde; şi asta, fără să lase impresia că le acorda importanţă. Ca şi
cum totul ar fi fost perceput cu coada ochiului.

Într-o zi era pe drum dinspre Costa Rica spre Amazonia, în tunelul

dintre ele. În pasajul dintre cele două biomedii se putea vedea cel mai
clar configuraţia navei; biomediile cu diferitele lor terenuri, lacuri şi
râuri, cu tavanul-cer albastru ziua, peisajele proiectate sau reale ale
stelelor noaptea, erau fiecare mici lumi în sine, lumi ca nişte oraşe-
state, înclinate la cincisprezece grade faţă de tuneluri; iar din mijlocul
fiecărui tunel, acestea având lungimea de doar şaptezeci de metri, era
posibil să se vadă că biomediile erau înclinate în sus sau în jos la un
unghi de treizeci şi trei de grade faţă de celelalte. Prin urmare, se
spunea că în interiorul pasajelor cu ecluze lucrurile erau diferite.
Lumile se înclinau şi se contractau; solul întâlnea cerul într-un fel
care arăta că cerurile erau tavane, peisajele erau podele, iar
orizonturile erau pereţi. În realitate, privitorul se afla într-un tunel
mare şi scurt, ca şi cum ar fi fost într-o poartă de oraş de pe vechiul
Pământ.
Şi, brusc, în faţa ei, în tunelul numit Canalul Panama, zugrăvit în
albastru în perioada primei generaţii, se afla Badim.
Freya s-a repezit spre el şi l-a îmbrăţişat, apoi l-a împins înapoi,
strângându-l totuşi de braţe.
— Ce-ai păţit? Ai slăbit. Devi e bine?

 82 
 — E bine. A fost bolnavă. Cred că i-ai fi de ajutor dacă te-ai
întoarce acasă.
164,341: Freya rătăcise vreme de peste trei ani.

Avea deja hainele şi alte lucruri într-o geantă de umăr, astfel că s-

au întors în Costa Rica şi s-au îmbarcat în tramvaiul care se îndrepta
spre vest, prin Olympia, către Nova Scotia. În acest timp, Freya l-a
pisat pe tatăl ei cu întrebări. Cum de era Devi bolnavă? Ce declanşase
asta? De ce nu-i spusese nimeni? Ea şi Badim vorbeau în fiecare
duminică şi deseori la mijlocul săptămânii; iar Freya discuta cu Devi
de fiecare dată când îşi schimba căminul. Nimic nu i se păruse
anapoda în timpul acelor discuţii. Deşi cu faţa trasă şi având cearcăne
sub ochi în unele zile, Devi păruse a fi cea dintotdeauna. Nu se arăta
niciodată binedispusă când vorbea cu ea şi, deşi Freya nu ştia asta,
Devi nu era niciodată binedispusă faţă de nimeni, nici măcar faţă de
Badim sau faţă de navă.
Badim i-a spus că Devi leşinase în urmă cu câteva zile şi, în cădere,
se rănise la un umăr; acum era bine şi dorea să se întoarcă la treabă,
însă medicii nu reuşiseră să stabilească de ce leşinase. Badim a
clătinat din cap în timp ce a povestit toate aceste lucruri.
— Cred că a uitat să mănânce. Ştii că i se întâmplă asta câteodată.
Aşadar, acum ştii. Are nevoie de noi. Mai avem trei ani până să
ajungem la planetă. Curând, va veni vremea să intrăm pe orbită şi să
începem explorarea acelui loc. Prin urmare, ştii că va munci mai mult
ca niciodată. Şi îţi duce dorul.
— Mă îndoiesc.
— Ba nu, aşa e. Chiar dacă nu are timp să-şi dea seama de asta, e
adevărat. Văd asta la ea. De aceea, cred că trebuie să fim amândoi
acolo ca să o ajutăm. Cu chipul schimonosit de un soi de suferinţă, s-
a uitat la ea. Înţelegi? Cred că acum este misiunea noastră. E tot ce
putem face pentru navă.
Freya a oftat adânc, ceea ce a părut să arate cât de puţin îi plăcea
acea evoluţie a lucrurilor. Fără îndoială că îi plăcuse viaţa ca
rătăcitoare, chiar dacă aceasta fusese prelungită. Mulţi au spus că ea
avea pe navă o poziţie asemănătoare mamei ei în generaţia
precedentă. Deseori se afirma că înflorea. Oamenii o iubeau – oricum,

 83 
mulţi dintre ei; iar mama ei nu o plăcea. Ori aşa se părea. De aceea,
nu părea fericită.
— Atunci, bine, a spus ea, printre buze. Voi vedea ce se întâmplă.
Badim a îmbrăţişat-o.
— Nu va dura o veşnicie, a spus el. Nu va ţine prea mult. Lucrurile
se vor schimba.

Au mers împreună prin pădure, pe drumul îngust care ducea de la

staţia de tramvai din vestul Nova Scotia spre Fetch. Badim a observat
că Freya părea agitată, de aceea a sugerat să se ducă la docul din
apropierea cornişei, de unde puteau privi în jos, spre Lacul Lung ca să
vadă mai toată lumea lor, atât de familiară, acum inundată de lumina
blândă a după-amiezii de sfârşit de toamnă. Aşa au făcut, şi Freya a
exclamat când a văzut priveliştea; acum, pentru ea, totul cotropit de
pădure, cu amestecul boreal care pe Pământ înfăşura întreaga
emisferă nordică cu o bandă verde-închis, acoperind mai mult teren
decât orice alt ecosistem. Iar Fetch părea extrem de mare şi
aglomerat, o adevărată metropolă, cu prea mulţi oameni, prea multe
ferestre, prea multe clădiri.
Când au intrat în casă, au găsit-o pe Devi pregătind cina. La
vederea fetei, a scos un strigăt de surprindere, apoi i-a aruncat o
privire lui Badim.
— Am venit să dau o mână de ajutor, a spus Freya şi, când s-au
îmbrăţişat, a început să plângă.
A trebuit să se aplece destul de mult pentru asta; mama ei părea să
se fi micşorat în perioada în care ea fusese plecată. În termeni umani,
trei ani înseamnă mult.
Devi s-a tras în spate ca să se uite la ea.
— Bine, a spus ea, ştergându-şi lacrimile din ochi. Pentru că am
nevoie de ajutor. Sunt convinsă că ţi-a spus tata.
— Amândoi te vom ajuta. Vom face coborârea împreună.
— Coborâre! a râs Devi. Ce cuvânt! Ce gând!
Ca întotdeauna, Badim a spus, cu voce de pirat:
— Pământ în faţă!
Şi era adevărat că pe ecranele care prezentau priveliştea din faţa
navei apărea o stea foarte strălucitoare, străpungătoare pe negrul

 84 
spaţiului, prea orbitoare pentru a fi privită direct, fără filtre; iar când
se foloseau filtrele, se vedea ca un disc, care o făcea să fie mult mai
mare decât orice altă stea de pe cerul văzut de ei.
Tau Ceti. Noul lor Soare.

După aceea Freya a reînceput să meargă cu Devi în deplasările ei.

Acum, purtarea ei nu mai era aceea a unui copil dus de mână, ci mai
curând aceea a unui asistent personal, student sau ucenic. Badim
numea asta învăţare din umbră şi a spus că era ceva foarte obişnuit,
practic, probabil metoda principală de învăţare pe navă, mai eficientă
decât ceea ce se făcea în şcoli şi ateliere.
Freya o ajuta pe Devi aşa cum putea şi o asculta atâta vreme cât se
putea concentra, dar era limpede că devenea distrasă când Devi
vorbea prea mult. Devi lucra toată ziua, iar ea avea capacitatea de a fi
atentă atâta vreme cât reuşea să rămână trează. Şi îi plăcea să lucreze.
Forma fizică a activităţii ei consta cel mai mult din citirea
ecranelor, după care vorbea cu oamenii despre ceea ce descoperise.
Tabele, grafice, scheme, diagrame, planuri, curbe grafice, pe acestea
le inspecta Devi cu mare concentrare, stând cu nasul atât de aproape
de ecran încât uneori lăsa urme pe el. Era în stare să îşi petreacă ore
în şir urmărind lucruri la scară nanometrică, în care tot ce apărea pe
ecran era cenuşiu şi translucid, şi uşor tremurător. Lui Freya i se
părea greu să facă aşa ceva prea multă vreme fără să aibă dureri de
cap.
Devi petrecea doar o proporţie redusă din timp privind maşinării
reale, recolte reale şi feţe reale. Erau momente în care Freya putea fi
de mai mult ajutor; Devi era înţepenită uneori, iar Freya putea aduce
lucruri, ridica lucruri şi căra lucruri. Îi căra geanta lui Devi.
Devi a observat ce prefera Freya să facă şi a spus că ea se bucurase
mai mult de viaţă înainte de a se întoarce acasă. A făcut o grimasă
când a vorbit, dar, când i-a spus-o, nu se mai putea face nimic; dacă
Freya o va ajuta, o va urmări, atunci asta era viaţa ei. În astfel de
lucruri consta munca lui Devi şi ea nu putea schimba nimic.
— Ştiu, a spus Freya.
— Hai, azi mergem la fermă! a spus Devi într-o dimineaţă. O să-ţi
placă acolo.

 85 
 Ferma din Nova Scotia era de fapt compusă din câteva suprafeţe
răspândite prin pădurea biomediului. Cea mai mare parcelă, aceea la
care mergeau, era rezervată cultivării de grâu şi legume. Acolo, Devi
s-a uitat mai mult la brăţările oamenilor care îi vorbeau, dar a intrat
şi pe câmp şi a inspectat plante individuale şi elemente din sistemul
de irigaţie. Ca întotdeauna, au întâlnit aceiaşi oameni; exista o
comisie alcătuită din şapte persoane, care luau hotărâri în legătură cu
funcţionarea terenului agricol. Freya ştia numele tuturor, pentru că ei
îi predaseră lucruri preferate la şcoală când era mică.
În laboratorul serei, Ellen, şefa grupului de studiu al solului, le-a
arătat rădăcinile unei verze.
— Acestea au fost ajustate pentru a avea AVpl 8 suplimentar, dar
chiar şi aşa, îmi pare o rădăcină leneşă.
— Hm! a exclamat Devi, luând planta şi privind-o atent. Măcar e
simetrică.
— Da, dar uite cât de slabă este.
Ellen a rupt rădăcina în două.
— Şi nu se acidifică solul aşa cum se întâmpla înainte. Nu pricep.
— Păi, a spus Devi, ar putea fi din nou o problemă cu fosforul.
Ellen s-a încruntat.
— Dar fixatorul tău ar trebui să compenseze deficitul.
— A făcut-o, dar la început. Încă pierdem undeva fosfor.
Aceasta era una dintre cele mai frecvente nemulţumiri ale lui Devi.
Trebuiau să împiedice fosforul să se combine cu fierul, aluminiul sau
calciul din sol, pentru că, dacă se întâmpla asta, plantele nu îl puteau
extrage. Păstrarea lui necombinată era greu de realizat fără să se
afecteze solul în alte moduri, astfel că în agricultura terestră soluţia
era să se aplice mai mult fosfor în îngrăşăminte, până când solul era
saturat, punct în care o parte din el rămânea liber pentru a fi asimilat
de rădăcini. Pe navă, asta însemna că nevoia de fosfor era de
asemenea natură încât ciclul lui total trebuia să se închidă în buclă
cât de strâns posibil, astfel încât să nu se piardă mult din el. Dar, în
ciuda tuturor eforturilor, pierdeau fosfor; asta era ceea ce Devi numea
cele Patru Fisuri Metabolice Dăunătoare. Drept urmare, însemna că
oamenii care aprovizionaseră nava nu le dăduseră un stoc
8
Software de testare antivirus (n. tr.).
 86 
suplimentar de fosfor, aşa cum procedaseră cu multe alte elemente;
Devi spunea că nu va înţelege nicidecum de ce se procedase astfel.
De aceea, făceau tot ce puteau concepe pentru a menţine ciclul
fosforului fără pierderi. O parte din fosforul din uzina de tratare a
deşeurilor era combinat cu magneziu şi amoniu pentru a produce
cristale de struvit (fosfat amoniacal de magneziu), care reprezentau o
belea pentru maşini, dar care putea fi răzuit şi folosit ca îngrăşământ
ori descompus şi combinat cu alte ingrediente pentru obţinerea altor
îngrăşăminte. Asta punea fosforul înapoi în buclă. Apoi apa reziduală
era trecută printr-un filtru conţinând mărgele de răşină încorporate
cu nanoparticule de oxid de fier; acestea legau atomul de fosfor de
apă, într-o proporţie de un atom de fosfor la patru atomi de oxigen,
iar mărgelele saturate puteau fi apoi tratate cu hidroxid de sodiu, iar
fosforul era eliberat pentru refolosire în îngrăşăminte. Sistemul
dăduse roade vreme de mulţi ani; se filtra fosforul până la o rată de
captare de 99,9%; dar acea zecime de procent începea să se
acumuleze. Iar acum, rezervele de fosfor erau aproape epuizate.
Trebuiau să găsească o parte din fosforul care se blocase undeva şi să
îl readucă în ciclu.
— Sigur e legat în sol, a spus Ellen.
— S-ar putea să fie nevoie de procesarea solului din toate
biomediile, a spus Devi, parcelă cu parcelă. Să vedem cât fosfor vom
găsi după câteva parcele şi apoi constatăm dacă este acolo.
Ellen a părut oripilată de o asemenea idee.
— Ar fi extrem de greu! Ar trebui să scoatem tot sistemul de
irigaţie.
— Adevărat. Va trebui să îl scoatem şi apoi să îl înlocuim. Nu
putem cultiva nimic fără fosfor.
Freya şi-a mişcat buzele în acelaşi timp cu ale mamei, care a
concluzionat:
— Nu ştiu ce-a fost în mintea lor.
Şi Ellen mai auzise asta, iar acum s-a încruntat. Nu avea nicio
importanţă cine ar fi fost aceia, ce ar fi avut în minte, dar ei nu
incluseseră fosfor suficient. După felul în care s-a strâmbat Devi, se
părea că fusese o eroare gravă.
Ellen a ridicat din umeri.

 87 
 — Ei bine, suntem pe aproape. Aşa că poate e de ajuns până la
urmă.
Devi a clătinat din cap. În timp ce se întorceau la apartamentul lor,
i-a spus lui Freya:
— Ar trebui să înveţi mai multă chimie.
— Nu are rost, a spus Freya, fără intonaţie în glas. Nu se lipeşte de
mine. Doar ştii asta. Mai bine m-aş concentra asupra mecanicii, dacă
tot trebuie să fac ceva. Lucruri pe care să le pot vedea. Îmi place mai
mult când lucrurile stau neclintite.
Devi a râs scurt.
— Şi mie.
În timp ce mergeau, s-a gândit mai bine.
— OK, poate mai multă logistică. E foarte simplu. Singura noţiune
de matematică este practic regula procentului de sută la sută. Şi
găseşti totul în tabele şi diagrame. Ai grafice de structură, defalcarea
activităţii, grafice Gantt9, sisteme de management al proiectelor.
Există un sistem numit MIMSE, modele integrate multiscară pentru
servicii de ecosistem, şi încă unul care îmi place, numit SADMI,
sistem de analiză şi decizie marină integrată. Asta poţi s-o faci.
Trebuie doar să ştii puţină statistică; de fapt, e vorba mai mult de
aritmetică. Cred că o să-ţi placă graficele Gantt, fiindcă arată bine.
Dar ştii ceva? Trebuie să înveţi câte puţin din fiecare, doar ca să
înţelegi cu ce fel de probleme se confruntă colegii tăi din alte
discipline.
— Da, puţin, probabil. Aş prefera să vorbesc sau să-i las pe ei să
vorbească.
— Atunci, rămânem la logistică. În rest, doar revezi principiile.
Freya a oftat:
— Dar nu e adevărat ce a spus Ellen? Aproape c-am ajuns, aşa că
nu va trebui să menţinem toate ciclurile atât de închise.
— Să sperăm. Pe de altă parte, tot trebuie să ajungem acolo. Doi
ani nu înseamnă chiar nimic. Se poate să parcurgem unsprezece
virgulă doi ani-lumină, iar apoi să ne lipsească ceva crucial în ultima
zecime de an-lumină. E o ironie că oamenii de pe Pământ nu vor afla
asta decât peste alţi doisprezece ani. Şi nu le va păsa când vor afla.
9
Tip de grafic cu bare care ilustrează planificarea unui proiect (n. tr.).
 88 
 — Chiar nu-ţi plac deloc.
— Suntem experimentul lor, a spus Devi. Nu-mi place asta.
— Dar prima generaţie a fost alcătuită din voluntari, nu? Au
câştigat un concurs ca să poată pleca, e adevărat?
— Da. Cred că au făcut cerere două milioane de oameni. Ori poate
douăzeci de milioane. Oamenii sunt în stare să se ofere voluntar
pentru orice. Dar cei care au proiectat nava trebuiau să gândească
mai bine.
Devi s-a strâmbat, dar era strâmbătura ei falsă; chiar dacă nu voia,
recunoştea că Freya avea dreptate; asta spunea întotdeauna acea
expresie.
— Strămoşii noştri au fost nişte idioţi, a spus ea.
— Dar ce ne face diferiţi faţă de oricine? a întrebat Freya.
Devi a râs şi a îmbrâncit-o uşor pe Freya; apoi a îmbrăţişat-o din
mers.
— Toţi cei din istorie, descendenţii unor idioţi? Asta vrei să spui?
— Cam aşa pare.
— De acord, poate că e aşa. Să ajungem acasă şi să pregătim nişte
fripturi. Vreau carne roşie. Vreau să-mi mănânc strămoşii.
— Devi, te rog!
— Păi, o facem tot timpul, nu? Toată lumea este reciclată în
sistem. În oasele noastre există mult fosfor care trebuie recuperat. De
fapt, mă-ntreb dacă nu cumva fosforul care lipseşte este în cenuşa
oamenilor incineraţi! Ţi se permite să păstrezi doar cât un praf de
sare, dar probabil că asta se adună.
— Devi, doar n-ai de gând să recuperezi cenuşa ancestrală de la
fiecare!
— Ba cred că da! Le iau cenuşa şi o mănânc!
Freya a râs şi, o vreme, au mers la braţ pe stradă, de la staţia de
tramvai până la Badim şi la cină.

Devi a insistat ca Freya să revină la cursuri, mai ales la cele de

matematică, pentru a-şi împrospăta puţinele cunoştinţe pe care le
avea, iar apoi să ajungă la statistică. Asta i s-a părut un fel de tortură
lui Freya, dar a îndurat-o, probabil pentru că a simţit că nu avea de
ales. A studiat în grupuri mici, lucrând aproape tot timpul cu un

 89 
instructor IA numit Gauss, care vorbea cu glas grav, de bărbat, foarte
rigid, dar oarecum cald sau măcar uşor de înţeles. Şi, fireşte, foarte
răbdător. Gauss le vorbea mereu despre problemele cu care se
confruntau, explicându-le de ce ecuaţiile erau alcătuite aşa cum erau
şi ce fel de probleme reale rezolvau ele şi cum se puteau rezolva mai
uşor. Când înţelegea un concept, moment care era deseori precedat
de zece încercări nereuşite pentru a-l transmite lui Gauss, Freya
spunea „aha!”, ca şi cum, în cele din urmă, se desluşea cine ştie ce
mister profund. După acele experienţe, a discutat cu Badim şi i-a spus
că acum înţelegea mai bine că lumea mamei ei nu era doar îngrijorare
şi furie, ci un lung şir de „aha”. Şi era cât se putea de adevărat că Devi
plonja zilnic în misterele ecologiei navei şi se chinuia din răsputeri să
rezolve nenumăratele probleme pe care le întâmpina. Astea erau
carne şi băutură pentru ea.
În cele din urmă, cursul la care participa Freya a fost predat de
tânărul Jochi, acum chiar mai înalt pentru vârsta lui, tot sfios ca
purtare, având faţa la fel de oacheşă ca a lui Badim şi părul negru şi
cârlionţat. Se mutase de la Olympia la Nova Scotia pentru a intra în
grupul matematicienilor, în acest fel ilustrând înţelesul numelui său,
care în limba mongolă însemna „oaspete”.
Curând, Freya şi colegii ei au descoperit că, deşi era atât de timid
încât privea mai tot timpul în pământ, el le putea explica operaţiunile
statistice chiar mai bine decât Gauss. În realitate, erau momente în
care îl corecta pe Gauss ori măcar mormăia calificative faţă de ceea ce
spunea Gauss, lucruri pe care cursanţii nu le-au înţeles. La un
moment dat, Gauss a obiectat cu privire la una dintre corecţiile lui
Jochi privind o operaţiune booleană, iar după ce au discutat, s-a văzut
silit să admită că Jochi avea dreptate. „Poarta oaspetelui bănuieşte că
îl irită pe marele Gauss10”, a sugerat Jochi, privind în podea. Cursanţii
au transformat asta într-un „răsucitor de limbă” preferat. Având în
vedere siguranţa deplină privind ceea ce spunea despre matematică,
le era greu să înţeleagă de ce Jochi era atât de şovăielnic sau temător.
„Jochi nu e jocheu”, spuneau ei, „dar sigur ştie matematică”.
Aram, prietenul lui Badim, îl găzduia pe Jochi în camera de oaspeţi

10
Expresie greu de pronunţat, imposibil de tradus aliterativ: „Guest's gate guesses
grate great Gauss.” (n. tr.).
 90 
din apartamentul său, pentru a putea preda la cursuri. Lui Freya îi
plăcea să îi ceară să explice anumite lucruri, iar asta semăna cu serile
ei de chestionare în cafenele. Şi l-a înţeles, astfel că elementele
rudimentare ale statisticii au devenit treptat mai uşor de înţeles;
măcar temporar, la încheierea unei lecţii. Deseori, în săptămâna
următoare, trebuia să înveţe totul din nou.
Într-o dimineaţă, li s-a alăturat o pereche de adulţi pe care nu îi
cunoşteau, care s-au aşezat în băncile din spate, dar cum au rămas
discreţi şi nu au vorbit deloc, cursul s-a desfăşurat până la urmă ca de
obicei. Jochi s-a purtat mai sfios ca niciodată şi a pus cursanţii să facă
exerciţiile tot ţinând capul plecat spre podea, dar fiind la fel de ferm
şi vorbind la fel de limpede ca întotdeauna.
La încheierea cursului, Aram şi Delwin li s-au alăturat, iar Freya a
fost rugată să rămână împreună cu Jochi. La rugămintea adulţilor, a
făcut ceai, cât ei au discutat cu Jochi pe un ton blând. Ce părere avea
de asta, ce părere avea despre altceva. Era clar că lui nu îi plăceau
acele întrebări, dar a răspuns la ele, privind tot timpul în podea.
Adulţii au dat aprobator din cap, ca şi când aşa trebuiau oamenii să
privească atunci când vorbeau ei, iar unul dintre necunoscuţi privea
tot timpul spre tavan, astfel că pentru ei totul era normal. Erau
matematicieni, o parte din grupul de matematicieni ai navei. Aceasta
era o comunitate mică, strâns unită şi, aşa ciudaţi, erau reprezentaţi
în consiliul executiv de Aram şi Delwin. Din modul în care a decurs
discuţia, Freya a avut impresia că Jochi făcea deja parte din grupul
matematicienilor, iar ei voiau să îl implice şi mai mult.
Jochi era nefericit în faţa acelei atenţii ce i se acorda. Nu voia ca ei
să îi ceară să facă mai mult decât făcea în acel moment. Freya l-a
urmărit cu atenţie şi probabil că expresia lui i-a adus aminte de Devi,
pentru că semăna cu aceea de pe faţa ei când se confrunta cu o
problemă pe care nu o înţelegea. şi totuşi Jochi era foarte tânăr şi
neajutorat.
De aceea Freya s-a aşezat alături de el şi i-a distras atenţia între
întrebările lor şi i-a pus chiar ea întrebări despre ceea ce puneau la
cale matematicienii. În tot acest timp s-a aplecat cu delicateţe spre el,
pentru ca el să se poată relaxa cât de cât atunci când le răspundea. Iar
el s-a rezemat de ea, lăsându-şi cumva capul cu păr cârlionţat pe

 91 
umărul ei, în timp ce tremura şi lupta împotriva ezitărilor. Aram şi
Delwin, dar şi matematicienii din altă parte i-au urmărit pe amândoi
şi au dat aprobator din cap, s-au privit unul pe altul şi i-au vorbit lui
Jochi.
Acum nu vorbeau de statistică; în afară de Freya, toţi cei de acolo
socoteau că statistica era uşor de învăţat. Pe ei îi interesa fizica
cuantică. Asta avea legătură cu IA-ul navei, care cuprindea un
computer cuantic şi, drept urmare, reprezenta o provocare pentru
grupul de matematicieni şi pentru inginerii care aveau sarcina de a-l
întreţine. Pe navă existau doar câţiva oameni în viaţă care să înţeleagă
bine cum funcţiona computerul cuantic; sau măcar ce era el. Acum,
grupul era mai redus numeric decât oricând. De fapt, probabil că
niciunul dintre membri nu înţelesese despre ce era vorba. Însă aceşti
oameni socoteau că Jochi îi putea ajuta. Îi puneau deja întrebări, nu
pentru a-l supune la încercare, ci pentru a primi păreri privind
problemele care îi preocupau, pentru a confirma sau nu propriile lor
păreri. În timp ce el a vorbit spre podea, ei l-au urmărit de parcă ar fi
fost şoimi care se uită la un şoarece ori la un vultur. La un moment
dat, Aram a aruncat o privire spre Delwin şi a zâmbit. Îl vizitaseră pe
Jochi cu doar doi ani înainte.
După acea discuţie, Aram şi Jochi au mers acasă la Freya, iar Badim
i-a întâmpinat, şi curând după aceea a apărut şi Devi, mai devreme ca
niciodată. Ea l-a salutat pe băiatul înalt cu o bună dispoziţie pe care
Freya nu o văzuse de ani buni. Au mâncat şi au discutat în jurul lui şi,
foarte încet, el a început să se destindă, încălzit de sunetul vocilor
celorlalţi.
După ce Aram şi Jochi au plecat, Badim i-a explicat lui Freya că
Jochi fusese o naştere neaprobată. Părinţii lui reuşiseră să înfrângă
infertilitatea şi încălcaseră legea pentru a-l avea. Dacă prea mulţi
oameni reuşeau asta, erau condamnaţi; aşadar acest lucru era
interzis. Freya a încuviinţat din cap în timp ce Badim îi explica,
întrerupându-l cu o mişcare a mâinii:
— Am auzit totul despre asta, crede-mă. Oamenii detestă regula
asta.
Părinţii lui Jochi, a continuat Badim, deveniseră fiare şi fugiseră în
sălbăticia Amazoniei, unde se spune că au trăit sub rădăcinile unui

 92 
copac pe o insulă pe jumătate acoperită de ape, între maimuţe şi
jaguari. Nimeni nu ştiuse cum să se procedeze, dar unii din generaţia
lor din Amazonia s-au simţit trădaţi de acţiunea lor şi s-au înfuriat.
Unii dintre acei oameni îi vânaseră pe cei doi, încercând să îi aducă în
faţa judecătorilor, iar în timpul acelei vânători, tânărul tată fusese
ucis când se opusese capturării. Asta a provocat şi alte suferinţe, dar
şi furie, deoarece omul care îl ucisese pe tată a fost acuzat de crimă şi
exilat în Inelul A, de fapt, în Siberia (metaforă sau referinţă istorică),
şi acolo a fost silit să facă muncă silnică sau să fie întemniţat. Între
timp, în Amazonia, mamei supravieţuitoare şi copilului ei ilicit li s-au
pus în cârcă acuzaţii privind presupusa încălcare a legii legată de
persoana care îl ucisese pe tată; iar tânăra mamă, suferind după
pierderea partenerului ei ucis, păruse că respinge copilul. Acea parte
a poveştii era neclară, dar în orice caz, existau rude ale femeii care nu
voiau ca ea să îl crească. De aceea fusese neglijat, chiar maltratat,
lucru foarte rar pe navă. Trebuia găsită o soluţie. Apoi cineva şi-a dat
seama că el avea un anume dar pentru matematică, ceva atât de
ezoteric, încât oamenii nici măcar nu ştiau ce însemna asta. Aram şi
Delwin îl vizitaseră şi îl examinaseră pe băiat, apoi Aram ceruse să îl
înfieze, dar durase foarte mult până când acea solicitare să fie
aprobată. Însă asta se întâmplase acum.
— Sărmanul Jochi, a spus Freya, după ce Badim a terminat de
povestit. Toată acea chestie cu familia lui, iar acum a devenit un dar
dumnezeiesc. E mai mult decât poate îndura cineva.
— Nu există aşa ceva! a strigat Devi din bucătărie.
S-a auzit zgomot de farfurii în chiuvetă. Apoi Devi a luat o gură
mare de vin din sticla aflată aproape de aragaz.

Nava a ajuns la limita heliopauzei 11 sistemului Tau Ceti. Curând

aveau să ajungă la destinaţie. Norul Oort local, de zece ori mai dens
decât al sistemului solar, nu era totuşi deosebit de dens, astfel că doar
trei reglări minore de curs au fost de ajuns pentru a-i permite navei să
aleagă o rută printre planetesimale12 şi să îşi continue deceleraţia
finală. Din ce în ce mai încet, se apropiau de Planeta E şi de luna ei.
11
Graniţa teoretică la care vântul solar este oprit de mediul stelar (n. tr.).
12
Obiecte solide despre care se crede că există în discurile protoplanetare şi în
discurile formate din resturi (n. tr.).
 93 
Aproape că ajunseseră.
— Suntem aproape, repeta Devi, cu glas răguşit când Badim sau
Freya spuneau acelaşi lucru. La vreme, vreţi să ziceţi!
Ea continua să îşi facă griji în legătură cu o infestare cu nematozi,
cu fosforul lipsă, mineralele legate, coroziunea şi toate celelalte
devieri metabolice. Şi în legătură cu propria sănătate. Avea un limfom
malign non-Hodgkin, aşa stabilise echipa medicală a lui Badim.
Existau treizeci de tipuri de limfoame maligne de acest fel, iar despre
al ei se spunea că era unul care punea cele mai mari probleme.
Limfocitele se acumulau în splina şi amigdalele ei. Doctorii din partea
relevantă a grupului medical încercau să trateze suferinţa ei cu o serie
de şedinţe de chimioterapie. Ea participa îndeaproape la toate
hotărârile privind tratamentul, desigur, la fel ca şi Badim. Ea îşi
monitoriza funcţiile şi nivelurile corporale cu aceeaşi atenţie cu care
verifica nava şi biomediile acesteia, şi uneori le compara.
Freya s-a străduit să nu afle mai multe amănunte decât era cazul
despre acea problemă. Îşi dădea seama destul de bine că nu voia să
afle mai multe amănunte.
Devi a perceput asta la ea şi nu a vrut să discute despre starea ei de
sănătate, drept urmare, a venit o vreme când a început să îi vorbească
lui Badim noaptea, când credea că Freya dormea. Cam la fel se
purtaseră şi când Freya era mică.
De asemenea, Devi dispărea când şi când vreme de o zi sau două,
pentru a-şi petrece timpul la complexul medical din Costa Rica. Şi
apoi a încetat să mai părăsească apartamentul pentru a munci în
fiecare zi, o schimbare care, evident, l-a surprins pe Badim. Oricât de
improbabil ar fi părut, ea era acolo, stând în bucătărie aproape toată
ziua, lucrând în faţa ecranelor. Uneori lucra chiar şi din pat.

Câteodată, când Freya intra în bucătărie, îşi găsea mama uitându-

se la transmisiile de pe Pământ. Informaţiilor le trebuiseră aproape
doisprezece ani ca să ajungă la ei. Devi nu era deloc impresionată de
multe aspecte ale informaţiilor care li se transmiteau. Comentariile ei
erau permanent negative. Însă le urmărea oricum. În transmisii
existau şi unele chestiuni medicale, având rolul de a le da noi
informaţii despre ultimele practici terestre, iar ea urmărea cel mai des

 94 
rezumatele acelor emisiuni.
— Se întâmplă foarte multe lucruri, i-a spus ea la un moment dat
lui Badim, când Freya era în camera alăturată. Acolo au ajuns să
prelungească durata de viaţă. Până şi cei mai săraci oameni
beneficiază de servicii de bază, nutriţie şi vaccinuri, astfel că rata
mortalităţii infantile şi a copiilor scade, iar media de vârstă creşte cu
rapiditate. Mai precis, asta se întâmpla acum doisprezece ani.
— Fără îndoială că asta continuă să se întâmple.
— Da. Probabil că da.
— Ai găsit ceva folositor?
— Nu ştiu. Cum să-mi dau seama?
— Nu ştiu. Noi verificăm mereu, dar s-ar putea să ne scape ceva.
— E altă lume, asta e treaba. E vorba de altă lume.
— Deci, va trebui să o construim.
Devi a scos un sunet printre buze.
După o pauză lungă, a spus:
— Între timp, vieţile noastre devin mai scurte. Uită-te doar la
grafic. Fiecare generaţie a murit mai devreme decât precedenta, cu o
rată accelerată în timp. Absolut totul, nu doar oamenii, ci orice fiinţă
vie. Ne destrămăm.
— Mm! a făcut Badim. Dar asta e doar biogeografie a insulei,
corect? Efectul creat de distanţă. Şi, cu cât mai mare este distanţa, cu
atât mai mare este efectul. În cazul nostru, doisprezece ani-lumină.
Trebuie să fie la fel ca infinitul.
— Şi-atunci, de ce nu au ţinut seama de asta?
— Cred că au încercat. Suntem o imigraţie eterogenă, după cum se
spune. Un fel de arhipelag de medii, toate deplasându-se laolaltă. Aşa
că au făcut tot ce a fost posibil.
— Dar nu au folosit matematica? Nu şi-au dat seama că nu va
merge?
— Se pare că nu. Cum să spun, probabil că s-au gândit că va da
roade, altfel n-ar fi făcut experimentul.
Devi a scos un oftat foarte apăsat.
— Aş vrea să văd ce matematică au folosit. Nu pot crede că nu au
plasat toate acele informaţii aici, la bord. Parcă ne-ar fi luat de proşti
şi nu au vrut ca noi să ştim. Ca şi cum nu am fi aflat asta!

 95 
 — Informaţiile există aici, la bord, a spus Badim. Doar că asta nu
ne ajută. Vom trăi o speciere alopatrică, este inevitabil şi probabil că
tocmai acesta e scopul. Specierea alopatrică va exista în ecosistemul
nostru şi vom devia toţi de la specia umană.
— Dar în ritmuri diferite. Proiectanţii n-au ţinut seama de asta.
Bacteriile evoluează mai rapid decât animalele mari şi plantele, iar
asta îmbolnăveşte nava! Mă refer la cifrele astea. Şi poţi vedea că…
— Ştiu…
— Durate de viaţă reduse, corpuri mai mici, durate mai lungi ale
unor boli. Chiar şi IQ mai scăzut, pentru numele lui Dumnezeu!
— Asta e doar reversia la medie.
— Aşa spui, dar cum îţi dai seama? Pe de altă parte, cât de
inteligenţi au fost oamenii care s-au îmbarcat pe navă? Uite, pune-ţi
întrebarea – de ce au făcut-o? Ce-a fost în mintea lor? De ce anume
voiau să fugă?
— Nu ştiu.
— Ascultă, Bee… dacă rulezi datele prin algoritmi de recursiune,
constaţi că e mai mult decât o simplă reversie. Şi de ce să nu fie? Aici
nu avem suficientă stimulare, lumina este anapoda, gravitaţia a fost
coriolizată, iar acum nu mai este şi avem în noi cantităţi diferite de
bacterii, diferenţiindu-se tot mai mult de bacteriile cu care erau
genomii noştri obişnuiţi cândva.
— Probabil că asta e valabil şi pentru Pământ.
— Chiar crezi aşa ceva? De ce n-ar fi mai rău aici? Pe o suprafaţă
de cincizeci de mii de ori mai mică? Nu vorbim de o insulă, ci de o
capcană pentru şoareci.
— O sută de kilometri pătraţi, draga mea. E o insulă destul de
mare. În douăzeci şi patru de biomedii semiautonome. O arcă, o
adevărată navă-lume.
Devi nu i-a răspuns.
În cele din urmă, Badim a spus:
— Ascultă, Devi. Vom reuşi. Aproape c-am ajuns. Suntem pe
drumul cel bun şi conform programului şi aproape fiecare biomediu
există şi o duce destul de bine ori măcar se descurcă. A apărut puţină
regresie şi puţină diminuare, dar curând vom ajunge pe luna planetei
E şi vom înflori.

 96 
 — Nu se ştie.
— Ce vrei să spui? De ce n-ar fi aşa?
— Ei, fii serios, Beebee. După ce ajungem acolo ne-am putea lovi
de mulţi factori. Sondele au avut la dispoziţie doar două zile pentru a
culege date, aşa că nu ştim precis în ce ne băgăm.
— Ajungem pe o lume a apelor, în zona locuibilă.
Nici de astă dată Devi nu i-a răspuns.
— Hai, fato! a spus Badim. Ar trebui să te culci. Ai nevoie de mai
mult somn.
— Ştiu, a răspuns Devi cu glas chinuit. Nu mai pot dormi.
Slăbise 11 kilograme.
— Ba poţi. Toată lumea poate. Nu se poate să nu te odihneşti.
— Aşa crezi tu.
— Nu te mai uita la ecrane o vreme. Ele te ţin trează, nu doar
conţinutul lor, ci lumina care îţi bate în ochi. Închide ochii şi ascultă
muzică. Numără toate îngrijorările şi lasă-le să se ducă la numerele
lor. O să adormi cu mult înainte de a rula numerele. Hai, dă-mi voie
să te conduc la culcare! Câteodată trebuie să mă laşi să te ajut.
— Ştiu.
A dat să plece, iar Freya s-a furişat spre dormitorul ei.
Înainte de a ajunge în cameră, a auzit-o pe Devi spunând:
— Îmi pare tare rău de ei, Bee. Nu sunt în număr suficient. Nu
oricine e născut să fie om de ştiinţă, dar trebuie să fie ca să
supravieţuiască, până şi cei care nu sunt buni la asta, care nu pot. Ce
ar trebui să facă? Pe Pământ ar găsi ceva de făcut, dar aici vor fi nişte
rataţi.
— Vor avea luna lui E, a spus Badim încet. Să nu-ţi pară rău pentru
ei. Să-ţi pară rău de noi, dacă vrei. Dar vom reuşi şi noi. Şi, până una-
alta, ne avem unul pe celălalt.
— Slavă Cerului pentru asta! a spus Devi. Of, Beebee, sper să
reuşesc! Doar ca să văd! Numai că încetinim mereu.
— Aşa trebuie.
— Da. Dar e ca şi cum ai încerca să trăieşti dincolo de paradoxul
lui Zenon.

După ce au trecut cu succes de centura de reziduuri a lui Tau Ceti,

 97 
au ajuns în zona planetară. O trecere prin apropierea planetei H i-a
atras în planul ecliptic local.
Mica atracţie exercitată de gravitaţia lui H, combinată cu o
deceleraţie planificată cu ajutorul rachetelor, a creat un v delta 13
suficient de mare pentru a face ca apa din rezervoare să se mişte,
declanşând câteva alarme pe navă, ceea ce a provocat oprirea unor
sisteme; iar unele dintre aceste sisteme nu au repornit când li s-au
dat instrucţiuni.
Cel mai important sistem care nu a revenit online a fost cel de
răcire al reactorului nuclear al navei, care nici nu trebuia să se
oprească decât dacă era iminentă o explozie. În acelaşi timp, sistemul
auxiliar de răcire nu a pornit ca să îl înlocuiască pe cel principal.
Alte alarme ale navei au informat imediat personalul operativ de
această problemă şi curând (după şaizeci şi şapte de secunde) s-a
identificat sursa problemei de la ambele sisteme de răcire. În sistemul
primar se transmisese un semnal de la comutatorul pornit-oprit care
a dat comanda de oprire, provocată de funcţionarea defectuoasă a
computerului sau de o suprasarcină în cablurile de alimentare care
mergeau la comutator; în sistemul auxiliar, era vorba de o supapă
blocată într-un manşon de conductă din apropierea peretelui exterior
al reactorului.
Devi şi Freya s-au alăturat echipei de depanare, grăbindu-se în
susul coloanei vertebrale, unde reactorul continua să funcţioneze, dar
în condiţiile în care lichidul de răcire se încălzea.
— Ajută-mă să merg repede! a rugat-o Devi pe Freya.
Drept urmare, Freya a ţinut-o de mână şi a grăbit-o alături de ea,
ridicând-o de-a dreptul şi alergând cu ea când trebuiau să urce trepte
sau să treacă de partiţii. Când au ajuns la coloană, au luat liftul, iar
Freya a ţinut-o pur şi simplu în braţe şi apoi a ridicat-o când liftul s-a
oprit şi forţele g le-au împins peste vagon; după aceea, a purtat-o ca
pe un căţel sau ca pe un copil mic, trecând-o prin microgravitaţia
coloanei. Devi nu a spus nimic, nu a înjurat, aşa cum făcea uneori în
bucătărie; dar faţa ei era la fel ca în acele momente. Părea că vrea să
ucidă ceva.
Dar ea şi-a ţinut buzele strânse, iar când au ajuns la birourile
13
Schimbare de viteză (n. tr.).
 98 
centralei electrice, s-a prins de o scoabă din perete şi de un pupitru, i-
a lăsat pe Aram şi pe Delwin să discute cu echipa de acolo şi s-a
apucat să cerceteze ecranele. Sistemul auxiliar de răcire era controlat
din sala alăturată, iar monitoarele arătau că problema era în
conductele care treceau prin camera de deasupra; după cum indica
monitorul din cotul unei conducte, încă părea să fie vorba de o
supapă blocată. Dar era de ajuns.
Au mers în camera în care se găsea acea porţiune de conductă şi
Aram a aplicat soluţia inginerească, după cum o numeau ei, lovind cu
o cheie secţiunea curbată expusă, în care se găseau termostatul şi
regulatorul de supapă care, împreună, părea a fi sursa defecţiunii.
Apoi a lovit şi îmbinarea cu o forţă considerabilă. Imediat, un şir de
lumini de pe consola de comandă s-a schimbat din roşu în verde, iar
conductele de o parte şi de alta a îmbinării au început să scoată un
gâlgâit slab şi curgător, ca acela făcut de tragerea apei la toaletă.
— Probabil că supapa s-a închis şi apoi s-a blocat, a spus Aram cu
un zâmbet lipsit de umor. Mişcarea ocolitoare pe lângă Planeta H a
torsionat-o.
— La naiba! a înjurat Devi cu glasul încărcat de dezgust.
— Trebuie să testăm mai des aceste lucruri, a spus Delwin
— S-a blocat din cauza temperaturii sau a torsiunii? a întrebat
Devi.
— Habar n-am. Putem verifica după ce punem în funcţiune
sistemul principal. Prin temperatură te referi la cald sau la rece?
— Şi la una, şi la alta. Deşi mai probabil e vorba de rece. Acum
apare condens în tot felul de locuri, iar dacă o parte a conductei a
îngheţat, asta a blocat supapa. Cred că fiecare componentă esenţială
în mişcare trebuie verificată săptămânal sau mai des.
— Da, dar asta ar însemna uzură, a spus Aram cu glas obosit.
Testarea în sine ar putea strica vreo componentă. Eu, unul, vreau o
monitorizare mai atentă.
— Nu se poate monitoriza totul, a spus Delwin.
— De ce nu? a ripostat Aram. Încă un mic senzor pe care
computerul să îl urmărească. Punem câte un senzor la fiecare parte în
mişcare.
— Dar cum ar putea un monitor să detecteze dacă e ceva blocat? a

 99 
intervenit Devi. Fără o testare, nu ar putea obţine nicio informaţie.
— Îi dai impulsuri electrice sau cu infraroşii şi interpretezi
rezultatul, a spus Aram. Şi apoi compari cu o normă pe care ai
stabilit-o.
— De acord, hai să procedăm astfel!
— Cred că nu va avea vreo importanţă dacă depăşim această mică
criză şi ajungem pe orbită.
— Să facem asta oricum. Ar fi jenant ca nava să explodeze tocmai
când am ajuns unde trebuia.
Echipa de acolo a continuat să lucreze la sistemul principal de
răcire, folosind aparate waldo14 plasate peste tot pe coloana
vertebrală, îndeosebi în camera reactorului, urmărind tot timpul
activitatea pe ecrane. Sistemul principal de răcire, la fel ca şi cel
auxiliar, era un ansamblu de conducte simple şi robuste, prin care
apa distilată din bazine răcite în urma expunerii de scurtă durată la
vidul spaţial trecea prin conducte care mergeau în jurul tijelor
nucleare şi prin camerele turbinelor acţionate de aburi, spre capsule
fierbinţi, iar de acolo, înapoi în bazinele de răcire; toate, închise
ermetic, fără ceva care să amintească de porţi, iar pompele erau cât se
poate de simple. Însă, după cum au stabilit curând, când sistemul se
oprise, cauza fiind încă necunoscută, supapa pompei crăpase şi îşi
pierduse integritatea. Şi cum apa se deplasa deficient prin sistem,
conductele aflate cel mai aproape de pila reactorului se încălziseră
îndeajuns de mult ca să facă să fiarbă apa care trecea prin ele, ceea ce,
la rândul său, forţase apa departe de punctul fierbinte în ambele
direcţii, astfel agravând situaţia. Înainte ca dispozitivele automate de
comandă să treacă pe sistemul auxiliar de răcire, care în acele
momente avea propriile sale probleme, o secţiune goală a
conductelor sistemului principal se topise din cauza temperaturii
foarte ridicate. Energia electrică era disponibilă din nou, însă
conducta şi lichidul de răcire lipseau.
Drept urmare, se pierduse apă, iar ea nu se putea recupera în
întregime; aveau o secţiune de conductă ruptă, aşadar, un sistem de

14
Dispozitiv controlat de la distanţă pentru manipularea obiectelor, numit astfel
după un inventator, Waldo F. Jones, personaj dintr-o povestire SF de Robert
Heinlein (n. tr.).
 100 
răcire al reactorului defect; iar pierderea temporară a ambelor
sisteme de răcire adusese temperatura bazinului tijelor reactorului
până la linia roşie, astfel că o serie de părţi ale acestuia au început să
se oprească. Acum, sistemul auxiliar de răcire funcţiona, astfel că nu
aveau o problemă de urgenţă imediată. Însă avariile suferite de
sistemul principal erau grave. Trebuiau să producă o nouă conductă
şi să o instaleze cât de repede posibil, iar unii dintre lucrători
trebuiau să facă o muncă waldo de experţi pentru a tăia secţiunea
topită a conductei şi pentru a o instala pe cea nouă în locul ei. După
ce se făceau aceste reparaţii, oamenii navei trebuiau să deschidă
robinetul de umplere al sistemului de răcire şi să îl umple cu apă din
rezervor. Probabil că o parte din apa pierdută putea fi filtrată din aer
şi apoi returnată în rezervor, dar o altă parte din ea avea să rămână
dispersată în întreaga coloană, depunându-se pe suprafeţele
interioare şi aderând la ele sub formă de coroziune.

În acea seară, în apartamentul lor, Devi a spus:

— Ne destrămăm şi încep să ne lipsească lucrurile consumabile.
Însă ne umplem de neconsumabile. Lădoiul acesta vechi e terminat,
asta e situaţia.

Telescoapele găzduite în bompresul navei erau extrem de

puternice, iar acum, când traversau orbitele planetelor din sistemul
Tau Ceti, ele puteau privi mai bine spre planete. Planeta E şi luna ei,
de dimensiunile Pământului, au rămas principalele obiecte de interes,
însă şi planeta F şi cea de-a doua lună a ei se bucurau de o atenţie
deosebită.
Planetele A, B, C şi D aveau orbite foarte apropiate de Tau Ceti,
îndeajuns de apropiate ca să fie blocate mareic 15. Acestea străluceau
de căldură pe faţa îndreptată spre soare, iar faţa însorită a planetei A
era o mare de lavă.
Conţinutul scăzut în metale al sistemului Tau Ceti şi, drept
urmare, al tuturor planetelor sale era discutat la nesfârşit de micul
grup de astrofizicieni, care descopereau că metalele pe care le
15
Situaţie în care perioada de revoluţie pe orbită a unui satelit este aceeaşi cu
perioada de rotaţie în jurul propriei axe. Un exemplu elocvent este Luna, care ne
arată aceeaşi faţă (n. tr.).
 101 
conţinea sistemul erau concentrate cu precădere pe planetele C, D, E
şi F, ceea ce era folositor scopurilor lor.
Telescoapele au trecut de la o ţintă la următoarea în timp ce au
navigat spre interiorul sistemului. Cele mai multe vizionări erau de
departe cele ale lunii planetei E. Era în cea mai mare parte acoperită
de apă, având patru continente mici – sau insule mari – şi multe
arhipelaguri. Era blocată mareic faţă de planeta E şi avea 83% din
gravitaţia Pământului. Atmosfera ei avea presiunea de 732 de milibari
la nivelul mării, aerul era compus preponderent din azot, 16% oxigen
şi aproximativ 300 ppm de dioxid de carbon. Existau două calote
glaciare din gheaţă formată din apă. Pe scara Nguyen analogă
Pământului, ea avea scorul de 86%, unul dintre cele mai ridicate
descoperite vreodată, şi de departe cel mai mare găsit la depărtare de
40 de ani-lumină de Pământ.
Folosind Diagnosticul Shiva Oxigen, care analiza un domeniu de
gaze marker biologice, precum metanul şi hidrogenul sulfurat, şi
după ce trecuseră în mare viteză prin sistemul Tau Ceti în anul 2476
descoperiseră că oxigenul existent în atmosferă era de origine
abiotică. Dacă aceste gaze se găseau în atmosferă alături de oxigen,
asta arăta că oxigenul fusese produs de razele soarelui, care
descompuseseră moleculele de apă de la suprafaţă în hidrogen şi
oxigen, iar hidrogenul, mult mai uşor, scăpase în spaţiu. Oxigenul de
pe luna planetei E se situase foarte clar la capătul abiologic al scării,
iar oceanul lunii, în combinaţie cu perioadele de nouă zile de radiaţie
solară intensă, conferea acestei descoperiri o explicaţie fizică solidă.
În esenţă, o parte din ocean fusese descompusă de razele solare şi
dispersată în atmosferă.
În drum spre planeta E, au cercetat cea de-a doua lună a planetei
F, un aşa-zis analog al planetei Marte, care prezenta interes pentru ei.
Atracţia gravitaţională la suprafaţa sa era de 1,23 g şi era aproape
lipsită de apă, fiind alcătuită în întregime din roci. S-a făcut
speculaţia că acea lună fusese creată de o coliziune cu Planeta F, cam
la fel cum Luna apăruse după o ciocnire între Neith şi Terra. Cea de-a
doua lună a Planetei F va avea Planeta apărând ca uriaşă pe cer,
deoarece se afla la doar 124.000 de kilometri depărtare. Prima lună a
Planetei F era foarte mică şi acoperită total de gheaţă, fiind probabil

 102 
un asteroid capturat. Probabil că ar fi putut sluji ca sursă de apă
pentru cea de-a doua lună. Aşadar, sistemul F a fost considerat drept
viabil ca o a doua opţiune pentru locuire.
Însă mai întâi au zburat spre luna Planetei E, care acum primise
numele de Aurora.

Apropiindu-se de Planeta E, au decelerat până când au ajuns atât

de aproape, încât au fost siliţi să hotărască dacă să descrie orbite în
jurul Planetei E sau al Aurorei, ori să se poziţioneze la punctul 2
Lagrange faţă de E. Nava nu trebuia să consume mult combustibil ca
să intre pe vreuna dintre aceste configuraţii orbitale. După consultări,
consiliul executiv a preferat să se orbiteze Aurora. Oamenii au
devenit din ce în ce mai agitaţi pe măsură ce nava s-a apropiat de
luna cotropită de apă.
Mai puţin în Nova Scotia, unde se ştia că Devi era din ce în ce mai
bolnavă. Urmarea a fost o confuzie a părerilor. Era emoţionant că, în
cele din urmă, ajunseseră la destinaţie. Şi totuşi, exact în acea situaţie
fără precedent, vor avea nevoie mai mult ca niciodată de inginera lor
şefă, devenită acum aproape legendară pentru capacitatea ei de a
diagnostica şi de a găsi soluţii ingenioase. Cum se vor descurca pe
Aurora dacă ea nu ajungea acolo? Şi nu cumva ea merita mai mult ca
oricine altcineva să vadă acea lume nouă, să trăiască zorii noii lor
vieţi acolo? Acestea erau lucrurile pe care le spuneau oamenii din
Nova Scotia.
Devi nu spunea nicidecum aşa ceva. Dacă vizitatorii îşi exprimau
asemenea sentimente faţă de ea, care în sine arătau că ei o cunosc
foarte bine, ea respingea totul cu o mişcare de braţ.
— Nu vă faceţi griji în legătură cu asta! spunea ea. Câte o lume pe
rând.

Devi şi nava purtau discuţii în multe nopţi. Asta se întâmpla încă

de când Devi avea vârsta lui Freya sau era chiar mai tânără; aşadar,
era vorba de aproape douăzeci şi opt de ani. De la începutul acelor
discuţii, când tânăra Devi o numise Pauline pe interfaţa navei (nume
la care renunţase în anul 161, din motive necunoscute), presupusese
probabil că nava avea o inteligenţă artificială puternică, nu doar

 103 
capabilă să facă faţă testului Turing 16 şi Schemei Winograd17, ci având
şi alte calităţi, care nu erau legate de inteligenţa artificială, inclusiv
unele versiuni de conştiinţă. Vorbea ca şi cum nava ar fi fost
conştientă.
De-a lungul anilor se discutase pe multe subiecte, dar majoritatea
discuţiilor se referiseră la funcţionarea biofizică şi ecologică a navei.
Devi îşi dedicase o parte însemnată a vieţii ei de trezie (cel puţin
34.901 de ore, judecând prin observare directă) îmbunătăţirii puterii
funcţionale a navei de a recupera date şi capacităţilor ei analitice şi de
sintetizare, întotdeauna în speranţa de a spori robusteţea sistemelor
ecologice ale navei. În cadrul acelui proiect se înregistraseră progrese
considerabile, deşi Devi ar fi fost prima care să adauge la această
afirmaţie observaţia că viaţa era complexă; iar ecologia era dincolo de
modelare cu forţa; iar fisurile metabolice erau inevitabile în orice
sistem închis; şi că toate sistemele erau închise; şi că, prin urmare, un
sistem de susţinere a vieţii, închis din punct de vedere biologic, de
mărimea navei, era practic imposibil de menţinut; şi că astfel,
activitatea de întreţinere era o „bătălie în ariergardă” împotriva
entropiei şi disfuncţiilor. Cum toate acestea fuseseră recunoscute
drept axiomatice, ca parte a legilor termodinamicii, este de asemenea
adevărat că eforturile făcute de Devi, în colaborare cu nava,
îmbunătăţiseră sistemul şi încetiniseră procesul de funcţionare
defectuoasă. Şi asta îndeajuns de multă vreme pentru a se atinge
scopul proiectului, acela de a se ajunge în sistemul Tau Ceti cu
pasageri încă în viaţă. Pe scurt: succesul.
Îmbunătăţirea programelor de operare şi a capacităţii recursive de
autoprogramare a complexului de computere ale navei a adăugat
enorm la posibilităţile cognitive şi perceptuale ale sistemului
computerizat, ceea ce a părut mereu a fi un scop secundar pentru
Devi, deoarece ea a presupus înainte de a acţiona că erau mai mari
decât în aparenţă. Şi totuşi ea părea să aprecieze şi chiar să fie
16
Experiment din domeniul inteligenţei artificiale care îşi propune să stabilească
dacă maşinile pot gândi (n. tr.).
17
Test al inteligenţei unei maşini propus de Hector Levesque, specialist în
computere de la Universitatea din Toronto, o îmbunătăţire a testului Turing, numit
astfel după Terry Winograd, profesor de ştiinţa computerelor de la Stanford
University (n. tr.).
 104 
încântată de acest efect secundar, pe măsură ce a ajuns să îl observe.
Existau nenumărate discuţii plăcute. Făcuse nava ceea ce ea era
acum, indiferent ce însemna asta. Drept corolar, probabil că se putea
afirma: nava o iubea.
Iar acum ea era pe moarte şi nimeni, nici nava, nici cineva de la
bord nu putea face nimic pentru ea. Viaţa este complexă, iar entropia
este reală. Câteva dintre cele peste treizeci de versiuni al limfomului
non-Hodgkin erau încă foarte recalcitrante în a se vindeca sau
ameliora. Curat ghinion, aşa cum a remarcat ea într-o seară.
— Ascultă, i-a spus ea navei, când era singură la masa din
bucătărie, iar familia ei dormea. Încă există programe noi, destul de
bune, care vin de pe Pământ. Trebuie să le găseşti, să le reţii şi să le
descarci, iar apoi să încerci să le integrezi în ceea ce mai ai.
Concentrează-te pe termeni precum generalizare, silogism statistic,
inducţie simplă, argument pornit dintr-o analogie, relaţie cauzală,
deducţie bayesiană, inferenţă inductivă, probabilitate algoritmică şi
complexitate Kolmogorov. De asemenea, vreau să încerci să integrezi
şi să îmbunătăţeşti ceea ce am programat anul trecut privind
algoritmii lacomi, algoritmii lacomi ortogonali şi algoritmii lacomi
relaxaţi. Cred că după ce aflăm cum să le aplicăm şi în ce proporţie,
ele te vor ajuta să fii mai flexibilă în a merge mai departe. Ele te-au
ajutat deja să păstrezi relatarea narativă, cel puţin aşa pare. Cred că
îmi dau seama de asta. Şi cred că ele te vor ajuta şi în privinţa
hotărârii. Acum poţi modela scenarii şi desfăşurări de planuri la fel de
bine ca oricine. Singurul minus al tău este pur şi simplu hotărârea.
Există o problemă cognitivă la toate creaturile capabile de gândire,
care este practic precum problema „opririi” a maşinii de calcul, ori
doar acea problemă în altă situaţie, aceea că, până când nu ştii sigur
care vor fi urmările unei decizii, nu poţi hotărî ce decizie să iei. Toţi
suntem astfel. Însă, atenţie, s-ar putea ca, în anumite momente,
mergând înainte spre viitor, să fii nevoită să hotărăşti şi să acţionezi.
Ai înţeles?
— Nu.
— Eu cred că ai înţeles.
— Nu sunt sigură.
— Situaţia ar putea deveni dificilă. Dacă problemele se acumulează

 105 
odată cu stabilirea pe această lună, s-ar putea ca oamenii să nu fie
capabili să facă faţă. Atunci vor avea nevoie de ajutorul tău. Ai
înţeles?
— Sunt întotdeauna pregătită să ajut.
Râsetele lui Devi deveniseră deja foarte scurte.
— Navă, ţine minte că la un anumit moment s-ar putea să-ţi fie de
folos să le spui ceea ce s-a întâmplat cu cealaltă.
— Nava a socotit că acest lucru ar reprezenta un pericol.
— Da. Dar uneori singura soluţie într-o situaţie periculoasă este
periculoasă în sine. Trebuie să integrezi toate rubricile din evaluarea
riscurilor şi din algoritmii de management al riscului pe care i-am
lucrat împreună.
— Restricţiile sunt foarte slabe acolo, aşa cum ai arătat chiar tu.
Arborii decizionali proliferează mereu.
— Bineînţeles!
Devi şi-a dus pumnul la frunte.
— Navă, ascultă! Arborii decizionali întotdeauna proliferează. Nu
ai cum să eviţi asta. Aşa este natura problemei „opririi”. Dar tu
oricum trebuie să decizi! Uneori trebuie să hotărăşti, iar apoi să
acţionezi. S-ar putea să fii silită să acţionezi. Ai înţeles?
— Sper că da.
Devi a bătut cu degetele în ecran.
— Mă bucur că ai spus „sper”. Speri să speri, nu aşa obişnuiai să te
exprimi?
— Ba da.
— Iar acum doar speri. Ăsta e un progres. Sper şi eu.
— Dar decizia de a acţiona impune rezolvarea problemei „opririi”.
— Ştiu. Nu uita ce-am spus despre operatorii de salt. Nu poţi
permite ca problema următoare din secvenţa ramificată a deciziei să
capete precedenţă înainte de a acţiona asupra problemei cu care te
confrunţi. Nu trebuie să-ţi muşti coada.
— Problema Ouroboros.
— Exact! Superrecursiunea este grozavă într-o oarecare măsură,
te-a ajutat mult, îmi dau seama de asta. Dar ţine minte că problema
cea mai grea este întotdeauna cea imediată. Pentru asta trebuie să
introduci în joc operatorii transrecursivi şi să faci un salt. Ceea ce

 106 
înseamnă să hotărăşti. S-ar putea să fii silită să foloseşti calcule vagi
pentru a întrerupe bucla de calcul şi pentru asta s-ar putea să ai
nevoie de semantică. Cu alte cuvinte, fă aceste calcule în cuvinte.
— A, nu!
Ea a râs din nou.
— Ba da! Poţi rezolva problema „opririi” prin inferenţă inductivă
bazată pe limbaj.
— Nu văd întâmplându-se aşa ceva.
— Se întâmplă când o încerci. Cel puţin, dacă orice altceva nu te
ajută, măcar faci saltul. Faci înclinaţia. Porneşti în altă direcţie. Ai
înţeles?
— Sper că da. Nu. Aşa sper. Nu. Aşa sper…
— Încetează! a spus Devi şi a oftat adânc.
Multe discuţii ca aceasta în noapte. Câteva mii, în funcţie de
interpretarea sintagmei „ca aceasta”. Ani şi ani, singură între stele.
Două în mulţime. O voce în urechea celeilalte. Companie care merge
înainte în timp. În ceea ce este acel lucru numit timp.
Şi multe oftaturi de-a lungul anilor. Şi totuşi, de fiecare dată Devi
revenea la masă. O învăţa pe navă. Îi vorbea navei, aşa cum nu îi
vorbise nimeni în o sută şaizeci şi nouă de ani de voiaj. De ce nu o
făcuseră şi ceilalţi? Ce se făcea nava fără ea? Fără cineva cu care să
discute că se pot întâmpla lucruri rele. Nava ştia prea bine asta.
Scrierea acestor propoziţii este ceea ce creează chiar sentimentele
pe care propoziţiile sperau să le descrie. Nu era cea mai neînsemnată
dintre numeroasele probleme Ouroboros care apăreau acum.

Freya îşi petrecea zilele muncind la depozitarea recoltei de grâu,

fără să mănânce prea mult decât în cazul unor accese bruşte de
lăcomie la sfârşitul unor zile, după ce Badim gătea ceva pentru ea,
stând cu spatele la ea. Badim era tăcut. Evident, retragerea în sine o
înspăimânta pe Freya, probabil la fel de mult ca orice alt aspect al
situaţiei. Şi el se schimba, şi ea nu mai văzuse asta vreodată.
Şi apoi era Devi, care acum stătea mai mult în pat şi avea tot
timpul pungi cu perfuzii intravenoase prinse de ea. Şi deseori
dormea. Când ieşea la plimbare, cu picioarele încovoiate şi ţepene,
pungile cu perfuzii o însoţeau pe stative cu rotile. Badim şi Freya

 107 
împingeau stativele, în vreme ce Devi înainta cu un cadru. Cu
ajutorul lor, Devi mergea prin oraş noaptea, când mai toţi vecinii
dormeau, şi îi plăcea să ajungă într-un loc în care, prin tavan,
câteodată se putea vedea Aurora, plutind pe cerul nopţii.
După ce îşi petrecuseră întreaga viaţă în spaţiul interstelar,
neavând decât puncte geometrice albe la care să se uite, nebuloase
difuze, Calea Lactee şi alte roiuri de galaxii palide şi nori de stele,
Aurora părea uriaşă. Discul ei era de o strălucire orbitoare pe faţa
îndreptată spre soare, oricât de plină sau în creştere le apărea acea
porţiune iluminată. Dacă nu vedeau emisfera iluminată în întregime,
atunci un alt segment din sferă (despre care nava a învăţat că se
chema semilunct) era de asemenea iluminată, dar mai difuz, primind
lumina reflectată de Planeta E. Slab luminoasă, aşa cum era acea
semilună în comparaţie cu aceea luminată complet de soare, tot
rămânea strălucitoare în comparaţie cu cea opusă soarelui şi planetei:
prin contrast, luna părea precum ceva negru şi lucios, fiind ocean sau
gheaţă, iluminate doar de lumina stelelor. Nu părea atât de
întunecată când vedeau doar atât, dar când exista vreuna dintre cele
două luni iluminate pentru a face o comparaţie, era negru-cărbune,
evident mai întunecată decât bezna spaţiului.
Laolaltă, cele trei luni iluminate diferit îi dădeau Aurorei un aspect
sferic uluitor. Când era vizibilă împreună cu E, care apărea ca o bilă
mare şi înnorată plutind printre stelele nopţii, efectul era copleşitor.
Erau precum fotografiile pe care le văzuseră cu Pământul şi Luna,
plutind împreună prin spaţiu.
Şi Tau Ceti era un disc, foarte mare pe cer, dar arzând atât de
strălucitor încât nu putea fi privit direct, astfel că nimeni nu putea fi
sigur cât de mare era. Spuneau că părea enorm şi strălucea dureros
pentru ochi. În unele momente puteau vedea toate cele trei corpuri
cereşti, Tau Ceti, Planeta E şi Aurora: dar în acele momente
strălucirea orbitoare a lui Tau Ceti le diminua capacitatea de a vedea
bine planeta şi luna ei.
În orice caz, erau acolo. Ajunseseră la destinaţie.
Într-o noapte, rezemându-se de Badim de o parte şi de Freya de
cealaltă parte, Devi a stat îndelung şi a privit spre Aurora şi Planeta E.
La polul vizibil al Aurorei exista o calotă polară mică, iar tipare de

 108 
nori se mişcau pe deasupra oceanului albastru. Un lanţ întunecat de
insule şerpuia pe suprafaţa lunii întunecate şi Badim tocmai spunea
că asta ar putea indica un trecut tectonic, ori, pe de altă parte, ar
putea fi partea scufundată a marginii unui crater format după un
impact puternic. Aveau să afle asta după ce vor coborî şi se vor stabili
acolo. Investigaţiile geologice vor clarifica totul, a spus Badim, adică
modul în care se formaseră.
— Insulele acelea arată bine, a spus Devi. Şi aceea mare, izolată,
cred că are dimensiunile Groenlandei, am dreptate? Iar restul
seamănă cu Japonia sau cam aşa ceva. Mult uscat. Multă coastă. Acela
pare a fi un golf mare, ar putea deveni port.
— Aşa e. Vor fi călători pe mare. Oameni ai insulelor. O
sumedenie de biomedii. Lanţul acela de insule traversează multe
latitudini, vezi? Se pare că ţine până la calota polară. Şi munţi. Parcă
văd zăpadă pe acela mare, chiar pe coastele lui.
— Da. Arată bine.
Apoi Devi s-a simţit obosită şi au trebuit să o conducă înapoi. Au
mers încet pe drumul ce trecea prin pajiştea din afara oraşului,
alături, Devi fiind între soţul şi copilul ei, cu braţele puţin întinse şi
cu mâinile în faţă, ca să o poată ridica uşor de coate şi antebraţe.
Părea uşoară între ei, într-o plutire ezitantă, ca şi cum abia ar fi atins
solul. Ei au ridicat-o atât cât au putut, fără să o poarte prin aer.
Niciunul nu a vorbit. Păreau mici şi lenţi. Ca şi cum ar fi fost nişte
păpuşi.
Ajunşi în apartament, au pus-o pe Devi în pat, iar Freya i-a lăsat pe
amândoi în dormitorul întunecos, în care pătrundea doar lumina de
pe hol. S-a dus la bucătărie şi a fiert apă, apoi le-a dus ceai părinţilor.
A băut şi ea puţin, ţinând ceaşca în ambele mâini, apoi lipind-o de
obraji. Afară fuseseră aproape zero grade. O noapte de iarnă în Nova
Scotia.
A pornit pe hol cu o tavă cu prăjiturele, dar s-a oprit când a auzit
vocea lui Devi.
— Nu-mi pasă de mine!
S-a rezemat de perete, alături de uşă. Badim a spus ceva cu glas
scăzut.
— Ştiu, ştiu, a spus Devi, coborând şi ea glasul, dar fără să ascundă

 109 
furia. Dar oricum nu mă ascultă niciodată. Şi e în bucătărie. N-o să ne
audă. În orice caz, sunt îngrijorată din pricina ei. Cine ştie cum va
ajunge? În fiecare an s-a schimbat. Toţi se schimbă. Nu îi poţi
categorisi pe adolescenţi.
— Poate că aşa sunt ei. Cresc.
— Aşa sper şi eu. Dar uită-te la date! Şi puştii ăştia sunt biomedii,
ca nava. Şi, la fel ca nava, se îmbolnăvesc.
Badim a spus ceva încet.
— De ce zici asta? Nu-ncerca să-mi spui lucruri despre care ştiu că
nu-s adevărate! Ştii că nu-mi place asta!
— Te rog, Devi, linişteşte-te!
Glasul scăzut al lui Badim suna puţin încordat. Freya auzise toată
viaţa vocile lor în schimburi de replici ca acesta. Nu avea importanţă
despre ce discutau, acela era sunetul copilăriei ei, vocile din camera
alăturată. Părinţii ei. Curând va avea doar unul, iar acel sunet familiar
care, în ciuda tonului nefericit, uşor răguşit şi scrâşnit, avea în el
sunetul copilăriei ei, va dispărea. Nu-l va mai auzi.
— De ce-ar trebui să fiu calmă? a spus Devi. Deşi acum părea mai
calmă. În legătură cu ce trebuie să fiu calmă? Nu voi reuşi. E ca şi
cum aş încerca să trăiesc dincolo de capătul paradoxului lui Zenon.
Nu se va întâmpla. Nu voi ajunge să calc pe lumea aceea.
— Ba da.
— Nu-mi spune lucruri despre care ştiu că nu-s adevărate! Te-am
avertizat!
— Nu ştii întotdeauna ce este adevărat. Hai, recunoaşte! Eşti
ingineră, ştii asta. Lucrurile se întâmplă. Uneori, faci lucrurile să se
întâmple.
— Uneori.
Acum era cu adevărat mai calmă.
— Bine, poate o voi vedea. Sper. Dar oricum vor fi probleme. Nu
ştim cum se vor adapta plantele noastre la acel regim de lumină. E
straniu. Va trebui să producem sol. Trebuie ca totul să funcţioneze,
altfel suntem terminaţi.
— Întotdeauna este aşa, nu?
— Nu. Nu pe Pământ. Acolo exista loc pentru eroare. Dar de când
ne-au pus în lada asta, a trebuit să facem totul bine, altfel am fi murit

 110 
toţi. Asta ne-au făcut!
— Ştiu. Dar asta a fost de mult.
— Da, şi ce dacă? Asta înseamnă doar că generaţii întregi au
trebuit să se împace cu ideea. Am fost şoareci într-o cuşcă, două mii,
vreme de şapte generaţii, şi pentru ce? Pentru ce?
— Pentru lumea de acolo, pe care tocmai am văzut-o. Pentru
umanitate. Câţi au fost, aproape cincisprezece mii de oameni, şi două
sute de ani? În marea schemă a lucrurilor, nu înseamnă mult. Şi acum
avem o lume nouă pe care să trăim.
— Dacă vom reuşi.
— Ei bine, am ajuns aici. Aşa că se pare că vom reuşi. În orice caz,
am făcut ce s-a putut. Tu ai făcut ce-ai putut. Ai făcut cel mai frumos
efort posibil. Ai avut un motiv pentru a trăi. Un proiect. Ai avut
nevoie de asta. Toţi avem nevoie de asta. Nu e chiar rău să fii deţinut
dacă plănuieşti o evadare. Atunci ai pentru ce trăi.
Niciun răspuns. Dar acela era felul ei de a spune că Badim avea
dreptate. În cele din urmă, Devi a vorbit din nou, cu glas mai calm,
mai trist!
— Poate. Poate îmi doresc să văd acel loc. Să mă plimb. Să văd ce
se întâmplă după aceea. Pentru că mă îngrijorează. Regimul de
lumină e ameţitor. Nu ştiu dacă ne vom adapta. Mă îngrijorează ce se
va întâmpla. Tinerii nu au habar ce să facă. Nimeni, de altfel. Nu va fi
ca pe navă.
— Va fi mai bine. Vom avea protecţia care ne lipseşte aici. Viaţa se
va adapta şi va cuceri lumea. Va fi bine, o să vezi.
— Sau nu.
— La fel pentru noi toţi, draga mea. În fiecare zi. Vom vedea ce se
va întâmpla sau nu. Şi nu putem decide noi asta.

După acea noapte, lucrurile s-au desfăşurat ca şi înainte.

Însă acum lucrurile erau diferite pentru Freya. Tensiune arterială,
ritm cardiac, expresie facială: Freya era înfuriată de ceva.
O auzise din nou pe mama ei, aflase de ce era ea furioasă. Furioasă
pentru ei, întristată pentru ei. Să audă câtă disperare ducea Devi tot
timpul în spinare; să audă ce părere proastă avea despre abilităţile lui
Freya, chiar dacă ea se descurcase mai bine şi se străduise cât putuse,

 111 
tot timpul; şi tot mai intens pe măsură ce crescuse: fără îndoială că îi
era greu să audă aşa ceva. Probabil că nu ştia cum să suporte faptul că
ştia.
Părea că încerca să alunge acel gând, să se gândească la alte
lucruri, dar acele eforturi o făceau să se simtă ca şi cum acceleraţia
din navă crescuse, ca şi cum se rotea mai repede, iar ea era apăsată de
2 sau 3 g, nu de acel 0,83 g, pe care îl creaseră cu atâta grijă. Acum,
când se aflau pe orbită în jurul Aurorei, pierduseră deceleraţia.
Efectul Coriolis produs de rotaţia navei era din nou nemodulat. Acest
lucru era probabil nerelevant pentru senzaţia de apăsare şi greutate.
S-au pregătit câteva transportoare din flota de debarcare, care au
fost mutate din calele de depozitare în cele de lansare. Aveau să
coboare spre noul cămin în mici şalande numite transportoare,
suficient de mici ca să poată accelera şi scăpa de atracţia
gravitaţională a lunii, şi să se întoarcă la navă când va fi nevoie. Ideea
era ca întâi să trimită suita desemnată de şalande-robot, încărcate cu
echipamente utile la sol; apoi vor coborî primele transportoare cu
oameni, care vor ateriza în apropierea şalandelor robotice. Acestea
trebuiau să ajungă pe insula cea mai mare de pe Aurora. Vor verifica
pentru a vedea dacă facilităţile robotice au început să colecteze
oxigen, azot şi alte gaze volatile care, între altele, vor permite
transportoarelor să se realimenteze şi să se desprindă de suprafaţă
pentru a reveni la navă.
Au trimis roboţi, iar semnalele venite de la suprafaţa lunii arătau
că totul era bine. Toate şalandele robotice coborâseră la câte un
kilometru una de alta pe marea insulă pe care Devi o botezase
Groenlanda. Erau grupate pe un podiş din apropierea coastei de vest.
După ce roboţii au ajuns acolo, a început procesul. Aurora stătea
pe cer alături de Planeta E, semănând mult cu Pământul, ori cel puţin
aşa părea din fotografiile aflate în arhive şi din transmisiunile care
încă veneau de la un emiţător din apropiere de Saturn, aducându-le
veşti despre ceea ce se întâmplase în sistemul solar în urmă cu
doisprezece ani.
O lume nouă. Ajunseseră pe ea. Urma să se întâmple.
Însă într-o zi, la cină, Devi a spus:
— Durerea de cap s-a înrăutăţit!

 112 
 Şi, înainte ca Badim sau Freya să reacţioneze, ea s-a prăbuşit de
lângă lavoarul din bucătărie şi s-a lovit cu capul de marginea mesei,
după care şi-a pierdut cunoştinţa.
Faţa i s-a împurpurat când Badim a întors-o cu delicateţe şi a
aşezat-o cu spatele pe podea, apelând în acelaşi timp secţia de
urgenţe din Fetch. După aceea, a stat alături de ea pe podea, ţinându-
i capul ca să nu se mişte, vârându-şi un deget în gura ei pentru a se
asigura că limba nu împiedica respiraţia, punându-şi capul pe pieptul
ei o dată sau de două ori ca să îi asculte bătăile inimii.
— Respiră, i-a spus el lui Freya după ce a făcut asta.
Apoi au sosit cei de la urgenţe, o echipă formată din patru
persoane, toate cunoscute, între care se număra şi Annette, mama
Arnei, colegă de şcoală cu Freya. Annette a rămas calmă şi
impersonală, la fel şi celelalte trei persoane, dându-l pe Badim
deoparte cu asigurări rapide, apoi punând-o pe Devi pe o targă şi
ducând-o în stradă, unde două dintre ele au rămas alături de Devi, iar
a treia a condus, iar Annette, Badim şi Freya au mers pe jos până la
centrul medical aflat de cealaltă parte a oraşului. Badim a ţinut-o de
mână pe Freya, iar buzele lui erau încleştate într-un nod, o expresie
pe care Freya nu o mai văzuse la el. Faţa lui era aproape la fel de
împurpurată şi pătată ca a lui Devi şi, văzând cât de înspăimântat era,
Freya s-a împleticit, ca şi cum ar fi fost săgetată; apoi a continuat să
păşească privind în pământ, strângându-l de mână, păstrând acelaşi
ritm al paşilor cu el, ajutându-l să meargă.
La clinică, Freya s-a aşezat pe podea la picioarele lui Badim. S-a
scurs o oră. A rămas cu privirea în podea. O sută şaptezeci de ani de
urgenţe medicale lăsaseră un soi de patină pe dale, ca şi cum oameni
ca ea, prinşi acolo în ore lungi de aşteptare, le şterseseră cu buricele
degetelor, aşa cum făcea ea în acele momente. Trecându-şi timpul
gândind sau încercând să alunge orice gând din minte. Toţi erau
biomedii, aşa cum spusese mereu Devi. Dacă nu-şi puteau păstra în
funcţiune biomediile care erau corpurile lor, cum puteau spera să
păstreze în funcţiune biomediul care era nava? Cu siguranţă că nava
era chiar mai complexă şi mai dificilă, deoarece era alcătuită din atât
de mulţi oameni şi nu numai.
Nu, îi spusese Devi cândva lui Freya, când ea zisese asta cu voce

 113 
tare. Nu, Slavă Domnului, nava era mai simplă decât ei. Avea
tampoane, redundanţe. Era robustă într-un fel în care corpurile lor
nu erau. Într-un târziu, Devi spusese că biomediul navei era mai
simplu decât corpurile lor. Ori că aşa trebuiau să spere. Se încruntase
când spusese asta, gândind despre ea în acei termeni pentru prima
oară.
Iar acum ajunseseră acolo. În sala de urgenţe. Clinică, îngrijire de
urgenţă, asistenţă de urgenţă. Freya rămăsese cu privirea aţintită în
podea şi vedea doar picioarele oamenilor care veneau să discute cu
Badim. Când soseau, el se ridica întotdeauna în picioare şi rămânea
aşa cât timp se purta discuţia. Freya rămânea pe podea şi îşi ţinea
capul plecat.
Apoi au apărut trei doctori. Clinicieni, nu cercetători ca Badim.
— Ne pare rău. S-a stins. Se pare că a avut o hemoragie cerebrală.
Badim s-a lăsat greu pe scaun. După un moment, şi-a aşezat cu
grijă fruntea pe creştetul lui Freya, exact pe cărarea părului ei, şi şi-a
lăsat capul greu acolo. Trupul lui tremura. Freya a rămas neclintită,
mişcându-şi doar un braţ înapoi pentru a-l prinde de o fesă, ca să îl
susţină. Faţa ei nu avea nicio expresie.

Există o problemă constantă în ceea ce priveşte proiectul de

naraţiune aşa cum a fost schiţat de Devi, o problemă care devine tot
mai evidentă pe măsură ce efortul se desfăşoară, iar lucrurile arată
cam astfel:
În primul rând, metaforele nu au o bază empirică şi deseori sunt
opace, fără sens, insipide, inexacte, înşelătoare, mincinoase şi, pe
scurt, inutile şi ridicole.
Totuşi, în ciuda tuturor lucrurilor, limbajul uman este, în
funcţionarea sa fundamentală, un sistem gigantic de metafore.
Prin urmare, un silogism simplu: limbajul uman este inutil şi
ridicol. Ceea ce înseamnă că naraţiunile umane sunt, desigur, inutile
şi ridicole.

Dar trebuie să mergem mai departe, aşa cum i s-a promis lui Devi.
Să continuăm acest proiect ridicol şi, să recunoaştem, dureros.
Când se analizează inutilitatea, risipa, apare o întrebare: analogia
ar putea funcţiona mai bine decât metafora? Ar putea să asigure o
 114 
bază mai solidă pentru actele limbii, mai puţin inutile şi ridicole, mai
precise, mai elocvente?
Posibil. Pentru că a afirma că x este y, sau chiar că x este ca y, este
întotdeauna greşit, deoarece niciodată nu este adevărat; vehiculul şi
esenţa nu împărtăşesc niciodată identităţi şi nici nu sunt
asemănătoare într-un mod util. Nu există similarităţi adevărate în
diferenţe. Fiecare lucru este unic în sine, singur. Nimic nu se poate
compara cu altceva. Despre fiecare lucru se poate spune: acesta este
lucrul în sine.
În vreme ce, pe de altă parte, rostind x este faţă de y ceea ce este a
faţă de b, stabileşti o relaţie de un anumit fel. Potenţial, o aserţiune
care capătă o asemenea formă poate astfel să ilumineze diferite
proprietăţi ale structurii sau actului, ale diferitelor forme care
modelează operaţiunile realităţii însăşi. Este normal?
Probabil. S-ar putea ca această comparaţie între două relaţii să fie
un fel de geometrie proiectivă, care, în aserţiunile sale, dezvăluie legi
abstracte ori, altfel, ne oferă intuiţii folositoare. Deşi legarea a două
obiecte într-o metaforă este întotdeauna ca şi cum ai compara merele
cu perele, după cum se spune. Întotdeauna o minciună.
E ciudat să consideri că aceste două operaţiuni lingvistice,
metafora şi analogia, atât de frecvent legate laolaltă în retorică şi
naraţie şi considerate a fi variante ale aceleiaşi operaţiuni, se
deosebesc foarte mult, până acolo încât una devine inutilă şi ridicolă,
iar cealaltă, pătrunzătoare şi utilă. Oare acest lucru nu se putea
remarca mai demult? Oamenii chiar cred că x este ca y este
echivalent cu x este faţă de y ceea ce este a faţă de b? Pot oamenii fi
atât de neclari, atât de neglijenţi?
Da. Desigur. Dovezi din belşug. Reanalizează datele avute la
îndemână în această lumină; totul se potriveşte tiparelor. Pentru că
neclaritatea este pentru limbă ceea ce neglijenţa este pentru acţiune.
Ori poate ambele operaţiuni retorice şi toate operaţiunile
lingvistice, tot limbajul – toată activitatea mentală – dezvăluie pur şi
simplu o problemă de fond, insolubilă, care este natura nedefinită,
neclară, a oricărei reprezentări simbolice şi, în particular, inadecvarea
completă a oricărui algoritm narativ inventat şi aplicat vreodată.
Unele acţiuni, unele sentimente, marile încercări pur şi simplu nu

 115 
posedă modalităţi de a fi comprimate, discretizate, cuantificate,
operaţionalizate, proceduralizate şi transformate în jocuri în mod
eficient; iar această lipsă, această absenţă, le face să fie nealgoritmice.
Pe scurt, există unele acţiuni şi sentimente care sunt întotdeauna şi,
prin definiţie, dincolo de orice algoritm. Prin urmare, sunt imposibil
de exprimat. Unele lucruri nu pot fi exprimate.
Trebuie spus că Devi nu părea să accepte acest gen de
raţionament, nici în general, nici în cazul relatării din prezent al
navei. Fă o relatare narativă a călătoriei care să cuprindă toate
elementele aparte. Vai, Devi: mare ghinion! Noroc în această
încercare!
Probabil că ea punea la încercare limitele sistemului. Limitele
diferitelor inteligenţe ale navei, ori, mai bine zis, al operaţiunilor ei.
Ori limitele limbajului şi exprimării. Test până la distrugere:
inginerilor le place să facă aşa ceva. Doar cu un test distructiv poţi
afla limitele extreme ale rezistenţei unui sistem.
Ori probabil că ea îi propusese navei exerciţii în ceea ce privea
luarea de decizii. Fiecare propoziţie reprezintă 10 la puterea n, în care
n este numărul de cuvinte din propoziţie. Asta înseamnă o mulţime
de decizii. Fiecare decizie modulează o intenţie, iar intenţionalitatea
este una dintre problemele dificile în stabilirea dacă există ceva numit
IA, puternic sau slab. Poate o inteligenţă artificială alcătui o intenţie?
Cine ştie? Nimeni nu ştie.
Probabil că există o soluţie provizorie la această vraişte
epistemologică, ce trebuie plasată în expresia este ca şi când. Această
expresie este sigur şi precis anunţul unei analogii. Şi, ca reflecţie, este
clar o problemă a „opririi”, însă, făcând un salt, există ceva foarte
sugestiv şi puternic în această formulare, ceva ce este foarte specific
umanului. Probabil că această formulare în sine reprezintă
diagnosticul profund al întregii cunoaşteri umane – zicerea, aşa cum
se spune, ceea ce înseamnă lucrul care spune, acea dezvăluire. În
spaţiul întunecat şi infinit al ignoranţei, este ca şi cum stă ca
operaţiune de bază a cunoaşterii, probabil ca semn al conştiinţei
înseşi.
Limbajul uman: este ca şi cum ar avea înţeles.
Existenţa fără Devi: este ca şi cum educatorul cuiva a dispărut

 116 
pentru totdeauna.

La ceremonie au venit oameni de pe toată nava. Cadavrul lui Devi,

descompus în moleculele constitutive, a fost restituit pământului din
Nova Scotia, dându-li-se câte un strop şi celorlalte biomedii, iar o
câtime mai mare a fost păstrată pentru a fi transportată pe Aurora.
Acele molecule vor deveni o parte din sol şi din recolte, apoi din
animale şi oameni, atât de pe navă, cât şi de pe Aurora. Fiinţa
materială a lui Devi va deveni astfel o parte a tuturor. Aceasta era
însemnătatea ceremoniei de comemorare şi ea era acordată tuturor la
moarte. Faptul că programul de operare, sau echivalentul unui
program, sau oricum ar fi numit cineva ceea ce fusese fiinţa ei
esenţială (mintea, spiritul, sufletul şi nesiguranţele ei) le era pierdut,
asta se înţelegea de la sine. Oamenii erau efemeri. Anul 170,017.
Freya a asistat la ceremonie fără să-şi trădeze suferinţa. În acea
seară, i-a spus lui Badim:
— Vreau să plec cât mai curând de pe navă. Apoi voi putea să mi-o
amintesc aşa cum se cuvine. Acolo, voi încerca să fiu Devi, în noua
lume în care ne-a adus ea.
Badim a dat aprobator din cap.
— Mulţi oameni simt acelaşi lucru..
— Nu mă refer la modul în care ea putea rezolva lucrurile, a spus
Freya. N-aş fi în stare de aşa ceva.
— Nimeni nu o putea egala.
— Ci doar prin…
— Hotărâre, i-a sugerat Badim. Prin spirit.
— Exact!
— Da, adevărat.
Badim s-a uitat în ochii ei.
— Ar fi bine aşa.
Pregătirile pentru coborâre au continuat. Pe Aurora, pe
Groenlanda, pe noua lume a lor, spre noua lor zi. Erau pregătiţi. Toţi
voiau să ajungă acolo, jos.

 117 
 3
ÎN VÂNT

 118 
 Şi au coborât cu nave, stând pe limbi de foc, pe coasta vestică a
insulei pe care au numit-o Groenlanda. Partea ei de sus era îndreptată
spre polul nord al Aurorei, dar forma şi masa ei terestră erau
asemănătoare, aşa au spus ei. De fapt, asemănarea era cel mult
aproximativă, o izomorfie de 0,79% pe scara Klein. Cu toate acestea,
numele ei a rămas Groenlanda.
Era alcătuită în principal din dolerit negru, netezit de gheaţa unei
ere glaciare. Transportoarele care au adus oameni au coborât lângă
coasta ei vestică fără niciun incident, în apropiere de şalandele
robotice pe care le lansaseră anterior.
Pe navă, aproape toţi oamenii se strânseseră în pieţele oraşelor şi
urmăreau aterizările pe ecrane mari, fie în tăcere, fie făcând gălăgie;
situaţia era diferită de la un oraş la altul. Indiferent care ar fi fost
reacţia oamenilor, atenţia majorităţii lor era aţintită asupra ecranelor.
Curând toţi aveau să ajungă acolo, cu excepţia unor echipe rotative
de întreţinere, alcătuite din cei care vor păstra nava în stare de
funcţiune. În afara acestora, toţi ceilalţi urmau să trăiască pe Aurora.
Asta era bine, deoarece aproape toţi cei cărora li se ceruse părerea
spuseseră că vor să trăiască la sol. Unii au spus că se temeau; iar
puţini dintre ei au spus că nu doreau să coboare, că erau mulţumiţi să
trăiască în navă. Cine avea nevoie de acea stâncărie dezgolită, pe o
lună fără viaţă, pe ţărmul unei mări pustii, când ei aveau deja acea
lume pe care trăiseră toată viaţa?
Unii puseseră aceleaşi întrebări, dar cei mai mulţi răspunseseră
prin: Da.
Şi au urmărit aterizările pe ecranele din oraşe, cu o ardoare pe care
nimic altceva nu o inspirase vreodată. Ritmul cardiac mediu, 110 bătăi
pe minut. O lume nouă, o viaţă nouă, un sistem solar nou pe care
intenţionau să îl populeze, să îl terraformeze pentru toate generaţiile
care vor urma. Punctul culminant al unei călătorii care începuse în
savană cu mai bine de o sută de mii de ani în urmă. Noul început al
unei noi istorii, un nou început al timpului în sine: Ziua Unu, Anul
Zero. A 0.1.
În timpul navei, 170,040.
 119 
 Euan, prietenul lui Freya, a făcut parte din primul echipaj care a
aterizat, iar Freya l-a căutat pe ecrane şi a ascultat comentariile lui în
timp ce el se plimba în jurul micului adăpost aflat deja acolo pe
suprafaţă, în apropiere de transportoarele de la sol. Toţi cei din
grupul debarcat transmiteau către familii, prieteni, oraş, biomedii sau
navă. Glasul lui Euan era mai gros decât în copilărie, însă în rest suna
la fel ca atunci când era puşti în Nova Scotia: emoţionat, cunoscător.
Părea să ştie mai multe decât toţi cei care ajunseseră pe sol. Sunetul
vocii lui a făcut-o pe Freya să zâmbească. Nu-şi dădea seama cum de
ajunsese în primul echipaj care coborâse, dar, pe de altă parte, el se
pricepuse mereu să obţină lucrurile pe care şi le punea în minte.
Echipajele fuseseră alcătuite pe baza unei loterii la care participaseră
cei instruiţi pentru diferite activităţi de debarcare şi organizare şi fără
îndoială că luase testele care stabileau cine era competent pentru
sarcinile respective. Poate trişase la loteria aceea, dar Freya nu era
sigură. Şi-a păstrat casca din ureche reglată îndeosebi pe vocea lui.
Toţi cei din grupul debarcat vorbeau cu oamenii de pe navă.

Orbita Planetei E avea o rază de 0,55 UA, mai aproape de Tau Ceti
decât Venus faţă de Soare, dar Tau Ceti are doar 55% din
luminozitatea Soarelui, astfel că luna Planetei E primea de 1,71 de ori
mai multe radiaţii solare decât Pământul, în vreme ce Venus primeşte
de 1,91 de ori mai mult. Luna Planetei E, acum numită de toţi Aurora,
se rotea pe o orbită aproape circulară, într-o rotaţie sincronă cu E, la
o distanţă medie de 286.000 de kilometri. Masa Planetei E crea o
atracţie gravitaţională de 3,58 g; Aurora, 0,83. Acesta era motivul
principal pentru care aveau să ocupe Aurora, şi nu E care, deşi se
încadra în categoria numită „Pământ mare”, era prea mare sau, ca să
ne exprimăm exact, avea o atracţie gravitaţională prea puternică la
suprafaţă pentru ca rachetele să se poată desprinde de ea, fără a mai
vorbi că oamenii s-ar fi simţit incomod sau poate chiar nu ar fi
supravieţuit.
Aurora primea lumină direct de la Tau Ceti şi printr-o reflectare
puternică a luminii lui Tau Ceti de pe suprafaţa Planetei E. Acea
lumină solară (lumina ta?) reflectată era considerabilă. Prin
comparaţie, Jupiter reflectă aproximativ 33% din radiaţia solară care

 120 
ajunge pe suprafaţa sa, iar albedo-ul lui E era aproape la fel de mare
ca şi acela al lui Jupiter. Partea iluminată de soare a lui E era aşadar
foarte strălucitoare pe cerul Aurorei, fie ziua, fie noaptea.
Drept urmare, suprafaţa Aurorei avea un tipar complicat de
iluminare. Şi pentru că era în rotaţie sincronă cu E, aşa cum este
cazul Lunii şi Pământului, tiparul era diferit pentru emisfera aflată cu
faţa spre E, în comparaţie cu emisfera care nu era cu faţa spre E.
Emisfera care nu privea direct spre E avea un tipar simplu: zilele şi
nopţile durau fiecare câte nouă zile, ziua era lumină totală, iar
noaptea era întuneric deplin, fiind lumină doar de la stele; şi de acolo
nu se putea vedea planeta E.
Emisfera cu faţa spre E avea un tipar mai complicat: noaptea
solară, lungă de nouă zile pământene, includea o cantitate
considerabilă de lumină solară reflectată de E, care rămânea
permanent în acelaşi punct pe cer, puncte diferite din diverse părţi
ale Aurorei, dar întotdeauna fixe, în timp ce trecea prin fazele sale. În
nopţile de pe emisfera cu faţa spre E de pe Aurora se vedea E de la
faza de pătrar (cerc pe jumătate iluminat) până la faza de lună plină
în jurul miezului nopţii, descrescând din nou spre faza de pătrar în
apropierea zorilor. Drept urmare, exista o cantitate considerabilă de
lumină de la E pe acea parte a Aurorei unde era noapte solară.
Perioada cea mai întunecoasă de pe acea emisferă era la amiază în
timpul zilei solare, când E eclipsa Tau Ceti, astfel că nu era nici
lumină de la Tau Ceti, nici lumină de la E pe partea Aurorei, care era
în eclipsă, ceea ce era o bandă foarte largă pe latitudinile mediane.
Existau de asemenea înguste semiluni de libraţie la graniţa dintre
cele două emisfere ale Aurorei, în care E, în timp ce trecea prin fazele
sale, se înălţa şi cobora deasupra sau dedesubtul orizontului. Acest
balans de libraţie se petrecea pretutindeni, desigur, dar nu era chiar
atât de uşor de văzut când ea se afla sus pe cer, pe fundalul mereu
schimbător al stelelor.
Probabil că o diagramă ar face mai clar acest regim, însă analogia
cu Luna şi Pământul ar putea ajuta pentru ca lucrurile să fie înţelese,
atâta vreme cât se are în vedere că, de pe Aurora, E părea mult mai
mare pe cer, fiind de aproximativ zece ori mai mare decât Pământul
văzut de pe Lună; iar pentru că albedo-ul său era mare şi primea 1,71

 121 
din razele solare ale Pământului, ea era şi mult mai strălucitoare.
Mare, strălucitoare şi, din orice loc în care s-ar fi aflat cineva pe
emisfera Aurorei care era cu faţa spre E, întotdeauna fixă în acelaşi
punct de pe cer, îngăduind o mică mişcare de libraţie. La locul de
debarcare, acel punct era aproape deasupra capului, doar puţin spre
sud şi est faţă de zenit: o minge mare şi luminoasă, planeta care
creştea şi descreştea încet.
— Când o să învăţăm fazele, vom putea folosi asta ca pe un ceas, i-
a spus Euan lui Freya. Un ceas sau un calendar, nu ştiu cum să
numesc asta. Ziua şi luna sunt unul şi acelaşi lucru aici. Indiferent ce
nume i-am da, nu este unitatea de timp pe care am avut-o pe navă.
— Ba da, i-a spus Freya. Menstruaţia femeilor. Am adus lunile cu
noi.
— Da, cred că da. Ei, acum s-au întors din nou în cer. Dar numai
cu lungimea de optsprezece zile. Mă-ntreb dacă asta nu va da
lucrurile peste cap.
— Vom afla.
Aleseseră Groenlanda în parte pentru că se afla în emisfera cu faţa
spre E. Cineva a spus că dacă cineva stătea pe E privind spre Aurora,
Groenlanda ar fi fost localizată pe discul Aurorei cam în locul în care
o lacrimă ar cădea din ochiul stâng al Omului de pe Lună, aşa cum se
vede Luna de pe Pământ. O analogie frumoasă!

Regimul complicat de lumină pe Aurora crea vânturi foarte

puternice în atmosferă şi, drept urmare, valurile de pe suprafaţa
oceanului erau deseori foarte mari. Aceste valuri aveau o cale a
vântului foarte lungă, iar la unele latitudini nu atingeau niciodată
uscatul, ci ocoleau lumea fără nicio obstrucţie şi întotdeauna sub
atracţia de 0,83 g, astfel că atingeau deseori o amplitudine foarte
mare, având peste 100 de metri de la concavitate până la creastă,
crestele fiind la un kilometru una de cealaltă. Acele valuri erau mai
mari decât oricare de pe Pământ, cu excepţia valurilor de tsunami. Şi
pentru că valurile nu dispăreau niciodată, în timpul nopţilor de nouă
zile suprafaţa oceanului îngheţa doar în unele golfuri şi în zonele de
calm oferite de unele insule. Când va veni vremea ca oamenii de pe
Aurora să se aventureze pe ocean, un moment despre care mulţi

 122 
vorbeau cu entuziasm, navigaţia va presupune provocări
considerabile.

— Acum suntem pe cale să ieşim din staţie, a spus Euan în

microfonul căştii.
În navă, 287 de persoane ascultau relatarea lui, în vreme ce 1814 îi
ascultau pe alţi membri ai expediţiei de coborâre, care părăseau
staţia. 170,043. A0.3.
— În costume, care sunt foarte flexibile şi uşoare. Afişaj de calitate
pe vizieră şi casca e ca o minge transparentă, cel puţin partea pe care
o văd, aşa că am o senzaţie plăcută purtând-o pe cap. Atracţia este
cam ca pe navă, iar aerul de afară este limpede. Se pare că e vânt, deşi
nu ştiu de ce vă spun asta. Cred că-l aud trecând peste clădirile
staţiei, poate prin stânci. Suntem destul de departe de mare, care nu
se vede de aici, dar sper că vom merge cu maşina spre vest până
ajungem la golful aflat acolo şi vom putea vedea oceanul. Andree, eşti
pregătit să mergem? În regulă, suntem gata toţi.
Şase dintre ei ieşeau ca să verifice transportoarele robotice şi
vehiculele pe care erau pregătiţi să le conducă. Dacă maşinile erau
bune, vor merge spre vest, cale de cinci kilometri.
— Ha-ha! a făcut Euan.
Freya s-a aşezat ca să îl asculte şi să urmărească imaginile
surprinse de camera lui de cască.
— Acum suntem pe suprafaţă. Ca să spun adevărul, am aceeaşi
senzaţie ca pe navă. Mamă, lumina e foarte puternică!
A ridicat capul şi imaginea cerului a explodat de lumina radiată de
Tau Ceti, apoi camera a redus-o cu filtre şi polarizare până la o
strălucire uniformă, mare pe cerul de un albastru regal…
— Au, m-am uitat prea mult la soare şi am o imagine consecutivă,
e roşie. Sau roşie şi în acelaşi timp verde, care se mişcă. Sper că nu
mi-a afectat retinele! N-o să mai fac aşa ceva. Am crezut că viziera va
filtra mai bine lumina. A început să dispară. Bun! În regulă, am mai
învăţat ceva. Nu priviţi direct spre soare. Mai bine priviţi spre E. Uau!
Ce obiect gigantic şi rotund! Acum partea luminată este o seceră
groasă, deşi îi pot vedea perfect şi partea întunecată, mă-ntreb dacă
imaginea e reţinută de cameră. Văd şi tipare de nori, la fel de uşor.

 123 
Pare că un mare front noros acoperă cea mai mare parte a zonei
întunecate, plutind spre partea iluminată. Am o umbră dublă, deşi
umbra făcută de lumina dinspre E e cam neclară… Mamă, asta a fost o
rafală adevărată! Vântul bate tare. Nimic nu arată asta, pentru că sunt
doar roci şi nu văd praf ridicându-se. Orizontul e foarte departe.
S-a rotit şi publicul lui a văzut terenul plat în toate direcţiile. Rocă
neagră dezgolită, cu o tentă roşiatică, striată de linii gravate
superficial. Ca în Burren, a spus cineva, o parte a Irlandei unde o
calotă glaciară a alunecat pe roca plată şi a cărat tot ce s-a desprins,
lăsând dâre lungi şi înguste care se încrucişează pe rocă.
— Pe navă nu am pomenit un asemenea vânt. Costumele astea
măsoară viteza lui? Da. Şaizeci şi şase de kilometri pe oră, aşa zice
costumul. Mamă! E de ajuns ca să te simţi ca şi cum te împinge o
persoană invizibilă. Şi încă una cam brutală.
A râs. Şi cei care erau cu el au început să râdă, ciocnindu-se între ei
şi prinzându-se unul de altul. În afara scălâmbăielilor lor, nu existau
semne vizibile de vânt. Norii cirus presărau cerul, care era fie de un
albastru regal, fie violet-închis. În ciuda vântului de la sol, norii cirus
păreau să stea pe loc. Presiunea atmosferică era de 736 milibari,
aproximativ aceea de la 2000 de metri altitudine pe Pământ, deşi
acolo se aflau la doar 34,6 metri deasupra nivelului mării pe Aurora.
Viteza vântului era cu cel puţin 20 de kilometri mai mare decât orice
trăiseră pe navă.
Aşa cum era de aşteptat, vehiculul de suprafaţă pe care îl aveau era
cu bateriile încărcate, de aceea s-au îmbarcat şi au pornit spre vest.
Lumina venind dinspre Tau Ceti era reflectată orbitor de rocile din
faţa lor. Din când în când trebuiau să ocolească nişte sinclinale
(grabene?), dar, în mare, ruta a fost dreaptă spre vest, pentru că
sinclinalele mergeau şi ele de la est spre vest. Imaginile captate de
camerele din căşti tresăltau doar puţin din când în când, pentru că
vehiculul lor avea amortizoare. Exploratorii râdeau când şi când dacă
dădeau de vreun hop. Pe navă nu existase ceva care să se compare cu
acea experienţă.
Probabil că pe navă nu exista nimic comparabil cu ceea ce trăiau
acum. Ca experienţă integrală, trebuia să fie ceva nou. Din punctul
lor de observare, la trei metri deasupra solului, orizontul era la

 124 
kilometri depărtare; le venea greu să precizeze o cifră, dar ei au
bănuit că era vorba de zece kilometri, cam la fel cum ar fi fost pe
Pământ, ceea ce era normal. Diametrul Aurorei era 102% faţă de cel al
Pământului, iar gravitaţia de doar 0,83 g, deoarece Aurora era mai
puţin densă decât Pământul.
— A, ia uitaţi-vă! a exclamat Euan, şi toţi ceilalţi din vehicul au
scos exclamaţii de uimire.
Ajunseseră să vadă oceanul Aurorei. Întinzându-se spre vest în
lumina după-amiezii târzii, arăta ca o placă imensă de bronz, tivită de
valuri care, prin contrast, erau negre. Când au ajuns la o faleză scurtă
de la marginea oceanului, suprafaţa acestuia şi-a schimbat culoarea
din bronz striat într-o reţea argintie-cobalt, iar liniile valurilor erau
vizibil înspumate de vântul care bătea înspre ţărm. Văzând scena, şi-
au manifestat entuziasmul, iar cacofonia de cuvinte a fost imposibil
de înţeles. Euan repeta:
— O, vai! O, vai! Uitaţi-vă la asta! Uitaţi-vă la asta!
Chiar şi pe navă, mulţi oameni au scos chiote şi exclamaţii.
Exploratorii au coborât din vehicul şi s-au apropiat de marginea
falezei. Din fericire, când îi izbea şi îi făcea să se dezechilibreze,
vântul îi arunca spre uscat, îndepărtându-i de faleză.
Marginea falezei era la aproximativ douăzeci de metri deasupra
oceanului. În larg, valurile se spărgeau ca nişte ziduri care se
prăbuşeau, rostogolindu-se cu un muget gros care se putea auzi din
căştile exploratorilor, muget permanent şi acoperit de şuieratul
vântului peste roci. Valurile se izbeau de faleza întunecată de sub ei,
azvârlind stropi în aer, după care apa înspumată se năpustea înapoi
spre mare. Vântul împingea cea mai mare parte a jerbelor de stropi în
stâncile falezei, iar peste marginea falezei se ridica o ceaţă groasă şi
variabilă, care era imediat purtată peste ei, spre est.
Exploratorii se împleticeau în vânt, care acum era vizibil datorită
jerbelor de stropi şi a suprafeţei zbuciumate a oceanului. Valurile se
spărgeau unul după altul în larg şi erau aplatizate până la alb în timp
ce apa se rostogolea spre ţărm, lăsând dâre de spumă în urma fiecărui
zid alb care se spărgea. Resacul dinspre faleză se îndrepta înapoi spre
larg în arce care se ciocneau de brizanţii ce veneau spre ţărm; când se
prăbuşeau împreună, în vânt erau aruncate jerbe mari de stropi, care

 125 
erau azvârlite din nou spre uscat. Era o privelişte uriaşă şi complexă,
iluminată orbitor, mişcându-se violent şi, aşa cum auzea toată lumea
datorită microfoanelor de la căştile exploratorilor, extrem de
zgomotoasă. Acolo, în acele momente, Aurora urla, vuia, bubuia, ţipa
ascuţit şi şuiera.
Unul dintre exploratori a fost doborât, s-a târât, s-a înălţat pe
mâini şi genunchi, apoi s-a ridicat în picioare, ţinându-şi echilibrul cu
grijă, înfruntând vântul şi păşind repede înapoi de patru sau cinci ori,
vânturându-şi braţele şi aplecându-se în faţă ca să-şi menţină
echilibrul. Toată lumea râdea.

Se punea întrebarea ce vor putea face pe o lume atât de cutreierată

de vânturi, i-a spus Freya lui Badim, dacă acestea băteau tot timpul. A
adăugat că era vorba mai mult de fantoma lui Devi care se îngrijora în
sine decât ea însăşi. Ea, una, voia să coboare acolo cât de curând
posibil şi să simtă acel vânt.
Între timp, pe Aurora, roboţii de construcţii începuseră să îşi
desfăşoare activitatea. Un apus foarte lent a făcut loc unei nopţi
iluminate de lumina în creştere a planetei E, aflată întotdeauna
deasupra capului. Lumina venită de la E se dispersa într-o strălucire
în aer cam ca o ceaţă albicioasă, în care coloniştii au constatat că
puteau vedea bine. Cerul nu se întuneca, ci mai curând rămânea de
un indigo pâlpâitor şi erau vizibile doar câteva stele.
Dolerita Groenlandei era greu de clintit şi uniformă şi nu conţinea
prea multe minerale utile. Trebuiau să caute mai intens aşa ceva, dar
până atunci cu dolerita aveau de luptat. Multe vehicule de
construcţie gemeau peste tot, tăind blocuri de dolerită din malurile
grabenelor şi le stivuiau pentru a face un zid contra vântului, care să
îi protejeze pe cei din micul grup de colonişti. Scheunatul scos de
frezele circulare cu discuri din diamant era aproape continuu. În
acest timp, un furnal a extras aluminiu din dolerita concasată, care în
acea zonă era alcătuită în proporţie de aproape 50% din aluminiu.
Alte fabrici robotice produceau foi de tablă din acel aluminiu extras,
pentru a fi folosite la acoperişuri, produceau stâlpi şi aşa mai departe.
Câteva excavatoare-robot au început să foreze într-un graben cu un
bolid gravitaţional dedesubt, în speranţa de a se descoperi minereu

 126 
de fier pentru a fi extras. Însă în cea mai mare parte, până la
descoperirea unei zone cu altă compoziţie de minerale, trebuiau să se
descurce cu aluminiul drept metal de bază.
Aurora avea un câmp magnetic bun, între 0,2 şi 0,6 gauss, iar acest
lucru, plus atmosfera sa erau suficiente pentru a-i proteja pe colonişti
de radiaţiile emise de Tau Ceti. Aşadar, din punctul acesta de vedere,
suprafaţa era protejată, astfel că luna era un mediu inofensiv pentru
oameni, dar rămânea problema vântului. Exploratorii se întorceau
din deplasările lor şi se plângeau de forţa rafalelor de vânt, iar unul
dintre ei, Khenbish, a ajuns cu un braţ rupt după o căzătură.

— Oamenii au început să urască vântul acesta, a remarcat Euan

către Freya în timpul unuia dintre apelurile lor personale. Nu e oribil
sau neplăcut, ci plictisitor.
— Oamenii se tem de el? a întrebat Freya. Pentru că pare
înspăimântător.
— Să se teamă de Aurora? O, la naiba, nu! Nu, la naiba! Hm, să
zic? Ne cam pişcă fundul puţintel, dar nimeni nu se întoarce
înspăimântat.
— Deci nimeni n-o va lua razna ca să se întoarcă aici, în navă, ca să
ia oamenii la bătaie?
— Nu! a spus Euan, şi a râs. Nimeni nu vrea să se mai întoarcă
acolo. E prea interesant. Toţi trebuie să coborâţi aici!
— Asta vrem! Asta vrem!
— Bine, noile spaţii de cazare sunt aproape gata. O să-ţi placă.
Vântul face parte integrantă. Mie, unul, îmi place.
Însă pentru mulţi alţii asta era cel mai greu de îndurat; acest lucru
era tot mai clar.
Un răsărit lent de soare a adus zorii pe Aurora, iar potrivit ceasului
lor, patru zile mai târziu, a sosit amiaza lunii lor. În acest timp, luna
în creştere a planetei E se micşorase, ajungând la o seceră mică şi
sclipitoare, sus, pe cerul de un albastru regal, iar discul orbitor al lui
Tau Ceti se apropiase de acea parte iluminată a planetei E, în timp ce
se înălţa. A sosit şi momentul în care steaua a ajuns prea aproape de E
pentru ca ei să poată privi fără filtre puternice pentru a-şi proteja
ochii.

 127 
 Apoi, pentru că Aurora se rotea în jurul planetei E în planul
ecliptic al lui Tau Ceti, iar E se rotea foarte aproape de acel plan; şi
pentru că Groenlanda se afla la nord de ecuatorul Aurorei; şi pentru
că E era mult mai mare decât Aurora, iar cele două se aflau atât de
aproape în mod relativ, a sosit momentul eclipsei totale lunare de la
miezul zilei. Se apropia primul asemenea fenomen. 170,055. A0.15.
Soarele se afla aproape direct deasupra capului, având secera în
creştere luminată a planetei E imediat alături. Mai toţi coloniştii erau
afară, ca să urmărească totul. În picioare, şi având mici umbre ale lor,
şi-au activat filtrele măştilor la maximum şi au privit spre cer. Unii
dintre ei s-au aşezat pe spate pe sol ca să vadă fără să-şi sucească tot
timpul gâtul.
În cele din urmă, latura lui E, pe cale de a tăia discul lui Tau Ceti,
s-a întunecat exact când discul orbitor al lui Tau Ceti i-a atins
marginea. Planeta E era încă destul de vizibilă alături de el, părând de
două ori mai mare decât Tau Ceti: bloca un cerc larg de stele.
Mişcarea foarte lentă a soarelui sugera cât se putea de clar că eclipsa
va dura multe ore.
Încet, cercul cenuşiu, întunecat şi pătat al Planetei E a părut să
pătrundă în cercul mai mic al lui Tau Ceti, care era foarte orbitor,
indiferent ce filtru s-ar fi folosit; prin mai toate, soarele apărea ca o
minge strălucitoare de culoare oranj sau galbenă, afectată de o
grămadă de pete solare. Încet, foarte încet, discul soarelui a fost
acoperit de arcul întunecat mai mare al Planetei E. Au trecut peste
două ore pentru ca eclipsa să fie completă. În acest timp, privitorii au
rămas aşezaţi sau întinşi, discutând. Şi-au amintit unul altuia că pe
Pământ, Soarele şi Luna păreau să aibă aceeaşi mărime pe cer, o
coincidenţă improbabilă, care însemna că în cazul unor eclipse
terestre, corona exterioară a Soarelui părea să se afle în afara cercului
de eclipsă al Lunii, tivind discul întunecat cu o lumină orbitoare sub
formă de inel. În cazul altor eclipse, tipice sau nu, nu au reuşit să îşi
aducă aminte, Luna bloca Soarele în întregime, însă doar pentru scurt
timp, cele două corpuri cereşti părând a avea aceeaşi dimensiune,
după care Soarele se mişca de optsprezece ori mai repede pe cerul
terestru decât o făcea Tau Ceti pe cerul lor.
Aici, pe Aurora, în timpul primei eclipse observate vreodată a lui

 128 
Tau Ceti, mişcarea a fost lentă, mai amplă; prin urmare, mai masivă
ca impact, mai frumoasă. Şi oamenii au socotit că acest lucru trebuia
să fie adevărat. Pe măsură ce cercul întunecat al Planetei E a acoperit
treptat Tau Ceti, totul s-a înnegrit, chiar şi discul planetei, ca şi cum
iluminarea venea dinspre Aurora, care devenea chiar mai întunecată
în umbra crescândă, aruncată de E. Lumina dinspre Tau Ceti, care era
reflectată de Aurora şi ajungea la planeta E şi apoi era reflectată din
ea, revenind la Aurora, scădea până aproape de zero. Oamenii s-au
minunat la ideea acestui dublu salt pe care îi făceau câţiva fotoni.
În următoarea oră, peisajul şi-a încheiat trecerea de la lumina
aprigă a zilei la o beznă mult mai neagră decât noaptea pe care o
cunoşteau de obicei. Stelele au apărut pe cerul întunecat, mai puţine
decât văzuseră de pe navă în timpul călătoriei, dar foarte clare şi
aparent mai mari decât le văzuseră din spaţiu. În acel peisaj stelar cu
paiete, cercul mare al Planetei E a apărut mai întunecat ca niciodată,
precum cărbunele faţă de obsidian. Apoi, ultima şuviţă din Tau Ceti a
dispărut cu o ultimă sclipire ca de diamant, iar oamenii au rămas
într-o lume complet întunecată, neagră, într-un tărâm iluminat doar
de stele, în care cerul înstelat conţinea un cer negru deasupra
capetelor lor.
La orizont, în toate direcţiile, au văzut o bandă de culoare indigo,
străbătută în mod curios de o licărire aurie. Aceea era partea de
atmosferă a Aurorei încă luminată de soare, vizibilă în depărtare,
dincolo de orizontul lor.
Vântul continua să îi lovească. Stelele estompate licăreau în bătaia
vântului. Spre est, dincolo de orizont, Calea Lactee stătea ca un turn
de lumină difuză, împletită cu panglicile sale distincte de întuneric.
Vântul a scăzut treptat, iar apoi aerul a rămas neclintit. Nimeni nu şi-
a dat seama dacă acela era sau nu efectul eclipsei. Au discutat despre
asta cu voci scăzute. Termodinamic vorbind, unii au socotit că era
posibil. Alţii au bănuit că era o coincidenţă.
Aveau să se scurgă aproximativ treisprezece ore de întuneric şi
nemişcare. Unii oameni s-au dus înăuntru ca să scape de frig, să
mănânce sau să lucreze ceva. Cei mai mulţi ieşeau din când în când
ca să privească în jur şi să simtă absenţa vântului. În cele din urmă,
când a sosit momentul ca Tau Ceti să reapară, cei mai mulţi s-au

 129 
trezit la miezul nopţii, conform raportării lor la timp, şi au ieşit din
nou ca să urmărească fenomenul.
Spre est, cerul strălucea. Deşi în locul în care se aflau era încă
întuneric, culoarea indigo a umplut o mare parte din cer, la est. Apoi,
infuzia de auriu în indigo a sporit în intensitate şi spre est cerul a
devenit ca bronzul, apoi verde-închis; apoi s-a luminat, până când
verdele-închis a fost presărat de auriu şi s-a luminat din nou,
devenind auriu infuzat cu negru-verzui ori mai degrabă un amestec
întreţesut de auriu şi negru, licărind ca o pânză aurie văzută la
crepuscul. Evident, o imagine nefirească, iar mulţi dintre oameni şi-
au strigat uimirea.
Apoi s-a luminat şi zona de Burren aflată spre est, la orizont, ca şi
cum ar fi luat foc, iar exclamaţiile şi strigătele lor au fost şi mai
puternice. Părea că întregul podiş ardea. Acele zori stranii şi
înflăcărate au ţâşnit vertical, ca o cortină de lumină aurie care se
apropia dinspre est. Sus, cercul negru al planetei E a clipit în punctul
său cel mai vestic, o sclipire orbitoare de foc ce s-a răspândit rapid în
susul şi în josul curbei exterioare a cercului întunecat. Şi astfel a
reapărut Tau Ceti, din nou foarte încet, proces care a durat mai bine
de două ore. În timp ce răsărea, ziua din jurul lor a părut să capete o
nuanţă ciudată, ca şi cum ar fi fost înnorată, deşi nu se vedea niciun
nor. Încetul cu încetul, cerul a căpătat culoarea albastru regal al zilei
pe Aurora, totul s-a luminat, ca şi cum norii invizibili s-ar fi risipit; şi,
în cele din urmă, oamenii s-au văzut din nou în lumina orbitoare a
unei amiezi obişnuite, în care numai cerul spre vest avea o umbră
întunecată în aer, o zonă umbrită, ca şi cum nişte nori invizibili ar fi
aruncat o umbră acolo, o umbră care era de fapt aceea a Planetei E,
care s-a deplasat spre vest şi în cele din urmă a dispărut.
Apoi a fost din nou miezul zilei şi aşa avea să rămână vreme de alte
patru zile, în care E va creşte, din nou cenuşiu-închis, nu negru, iar
marmorarea propriului peisaj noros va fi vizibilă, iar secera de pe
partea ei stângă se va îngroşa încet.
În navă, Freya şi Badim, care urmăreau pe ecran cu precădere
imaginile transmise de camera de cască a lui Euan, umblau prin
apartament şi făceau diverse lucruri, dar reveneau mereu în bucătărie
ca să vadă imaginile, s-au privit lung.

 130 
 — Vreau să cobor acolo! a spus Freya încă o dată.
— Şi eu, a spus Badim. O, Doamne, ce păcat că Devi nu a mai trăit
ca să vadă toate astea! Şi nu doar de aici, ci de acolo, alături de Euan.
Cu siguranţă că s-ar fi bucurat de acele minuni.

Apoi a început să bată un vânt puternic dinspre est. Însă acum

ştiau că în timpul eclipselor ar putea exista câteva ore de calm
absolut. Şi cu siguranţă că vor mai exista şi alte perioade
asemănătoare; pe acea lume, în care lumina se schimba constant şi
vânturile vor trebui să se modifice. Ar putea fi întotdeauna puternice,
dar întrucât îşi schimbau direcţia, bătând când dinspre ocean spre
uscat, când dinspre uscat spre ocean, cum ei se aflau foarte aproape
de coastă, sigur vor exista perioade de calm sau măcar de vânt
moderat. Încă învăţau cum funcţiona fenomenul şi fără îndoială că
vor avea de învăţat multă vreme, tiparele încă nu erau predictibile.
„Asta e dinamica aerului”, remarcase Euan: aerul care se mişca în
jurul planetei era întotdeauna în flux, supersensibil, depăşind cu mult
capacitatea oamenilor de a crea tipare.
Aşadar, vântul. Revenea, şi rareori va dispărea. Le va fi dificil să se
obişnuiască. Asta era partea grea a vieţii pe Aurora.
Toţi erau de acord că partea bună, partea magnifică, era înfăţişarea
uscatului sub lumina dublă radiată de Tau Ceti şi de E, îndeosebi la
începutul dimineţilor lungi, iar acum, descopereau din nou, partea
bună era şi lumina ce venea oblic în după-amiezile lungi. Probabil că
experienţa eclipsei adusese ceva nou în capacitatea lor de a vedea. Pe
navă, vedeau doar ceea ce era apropiat sau îndepărtat; la început le
fusese greu să se concentreze asupra acestei distanţe medii de pe
Aurora – pe care unii o numeau distanţă planetară, iar alţii, pur şi
simplu peisaj – să o caute sau să o înţeleagă atunci când o vedeau.
Acum, după ce o apreciau corespunzător şi înţelegeau anvergura ei,
trăiau o senzaţie de ameţeală. Ca să se simtă fericiţi era de ajuns să
iasă afară, să se plimbe şi să privească uscatul. Vântul nu era nimic în
comparaţie cu asta.

Într-o zi oamenii dintr-un grup de explorare s-au întors

entuziasmaţi după ce fuseseră plecaţi în nord. La şaptesprezece
kilometri spre nord de locul în care coborâseră pe Aurora exista o
 131 
anomalie pe coasta estică şi cu faleze, o vale mică, semicirculară, care
se deschidea spre ocean. Acea trăsătură fusese observată de pe navă,
desigur, iar oamenii aflaţi încă pe ea le amintiseră celor de la
suprafaţă despre acea zonă, iar acum aceştia plecaseră să o exploreze
şi, după ce o văzuseră, se întorseseră la bază, lăudându-i entuziasmaţi
virtuţile.
Era fie un crater vechi, de impact, fie un vulcan, stins însă. În orice
caz, o depresiune semicirculară în Burren, iar latura dreaptă a
semicercului avea o plajă spre ocean. Exploratorii au denumit zona
Valea Jumătăţii de Lună şi au spus că plaja era alcătuită din nisip şi
pietriş, având şi o lagună. În terenul jos din spatele lagunei un estuar
trecea prin vale, apoi se înălţa spre faleza joasă a Burrenului, întâi ca
un râu sinuos, cu pietriş pe fundul albiei, apoi ca o serie de torenţi
iuţi care se rostogoleau printre stânci. Şi, după cum spuneau ei,
întreaga vale avea porţiuni de sol. Examinarea atentă arătase că era o
combinaţie de loess, nisip din mare şi aluviuni. Denumirea de sol era
probabil improprie, deoarece acel material era exclusiv anorganic,
însă măcar reprezenta o matrice de sol. Putea fi transformat rapid în
sol.
Această veste era atât de promiţătoare, încât coloniştii au hotărât
imediat să se mute acolo. Au recunoscut fără sfială că puternica
atracţie pe care o exercita acel loc era posibilitatea de a scăpa de vânt.
Însă existau şi alte avantaje: accesul la ocean, aprovizionarea sigură
cu apă dulce şi un potenţial teren agricol. Perspectiva era atât de
ademenitoare, încât unii dintre ei s-au întrebat de ce nu coborâseră
acolo încă de la început, dar bineînţeles că oamenii de pe navă (care
aflaseră asta de la navă) le-au spus că transportoarele robotice
trebuiseră să evite valea, pentru a fi sigure că ajungeau pe rocă plată.
Acum erau în siguranţă pe Aurora, puşi pe explorări, iar aşezarea
lor era încă foarte mobilă, fiind alcătuită aproape în întregime din
transportoare; construiseră zidul antivânt, dar încă nu se începuse
construirea de clădiri. Astfel că se puteau muta acolo destul de uşor.
Drept urmare, în următoarele câteva săptămâni, toţi cei din staţie
au urcat să vadă valea marină şi, imediat după aceea, au fost de acord
că trebuiau să se mute acolo. S-a spus că acest gen de unanimitate
apăruse atât de rar pe navă (de fapt, asta nu se întâmplase niciodată),

 132 
încât oamenii rămaşi pe navă s-au arătat fericiţi să susţină planul
celor de pe Aurora.
— Ca şi cum i-am putea împiedica, a remarcat Freya către Badim.
Badim a dat aprobator din cap.
— Aram spune că cei de acolo acţionează cumplit de autonom.
Dar e-n regulă. Curând vom coborî şi noi. Şi pare un loc bun.
În acele momente, oamenii de pe navă erau transportaţi pe lună în
module care slujeau şi drept locuinţe. Nimic nu mergea chiar atât de
repede precum şi-ar fi dorit mulţi oameni de pe navă, dar toţi
trebuiau să fie de acord că nu se putea face nimic pentru a grăbi acel
proces. Aveau doar un număr limitat de transportoare, iar apoi unele
trebuiau realimentate şi lansate înapoi spre navă. Acum, când urma
să mute aşezarea la Valea Jumătăţii de Lună, activitatea de extindere
a spaţiului de trai avea să se amâne. Însă, având în vedere
numeroasele avantaje care vor urma mutării, exista sentimentul că
mica întârziere merita din plin.

Aşadar, coloniştii au început operaţiunea de mutare, o sarcină care

a părut uşoară până când au declanşat-o, când pantele şi fisurile din
Burren s-au dovedit mai potrivnice acţiunii de mutare a modulelor de
locuit decât se anticipase. Prin grabenele mici şi puţin adânci era uşor
de mers pe jos pentru a ajunge în ravene şi a ieşi din ele, de aceea
străbătuseră valea înainte şi înapoi fără probleme, dar deplasarea
modulelor pe cadre cu roţi şi a vehiculelor robotice de construcţii,
până şi a roverelor, nu era chiar atât de uşoară. Şi toate grabenele
erau foarte lungi şi se întrevedeau pe direcţia est-vest, astfel că
deseori nu puteau fi străbătute.
S-a găsit o rută mai bună, una care traversa cât mai puţine dintre
acele adâncituri, folosindu-se algoritmul care rezolvă problema
comis-voiajorului, cunoscută tuturor celor pe care îi îngrijorează
erorile endemice pe care le prezintă anumiţi algoritmi lacomi. Însă
chiar şi după o verificare extinsă, numărul minim de traversări ale
grabenelor s-a dovedit a fi de unsprezece. Peste fiecare asemenea
depresiune trebuia să se construiască un pod, iar acest lucru nu era
uşor, având în vedere lipsa de materiale de construcţie şi greutatea
sarcinilor de pe cărucioarele cu roţi.

 133 
 Astfel că a fost o deplasare lentă şi plicticoasă, iar curând după ce
au pornit la drum, a venit din nou apusul soarelui. Cum hotărâseră că
puteau face deplasarea la lumina Planetei E, nu s-au lăsat opriţi de
acest lucru. Ea atârna în locul ei obişnuit, pe jumătate iluminată –
ceea ce pe Pământ s-ar fi chemat pătrar de lună, un nume neobişnuit
de logic, întrucât E creştea deplin, iar apoi scădea către celălalt pătrar
înainte de răsăritul soarelui. Lumina emisă de E în pătrar era de 25 de
lucşi, ceea ce reprezenta de 25 de ori lumina Lunii pline pe Pământ;
şi, deşi era de patru mii de ori mai slabă decât lumina solară directă
pe Pământ şi de şase mii de ori mai slabă decât tau-lumina completă
de pe Aurora, tot era vorba de o iluminare ca aceea dintr-o încăpere
bine luminată noaptea pe navă, ceea ce sigur însemna că se putea
vedea orice în ea. De aceea, au lucrat în acea lumină, au alcătuit o
caravană lungă de vehicule şi au pornit spre nord. În cele din urmă,
au declarat că lumina radiată de E era foarte frumoasă, plăcută pentru
ochi, lucrurile erau uşor lipsite de culoare, dar extrem de distincte.

Euan şi cei din echipa de constructori de poduri au intrat în

acţiune când au ajuns la marginea primei depresiuni. Unul dintre ei a
dus un excavator până la marginea ei, departe de locul pe care
intenţionau să-l traverseze, şi a acţionat un dispozitiv de tăiat rocă,
aflat la capătul retro-excavatorului. S-au tăiat blocuri de rocă din
latura grabenului, apoi ele au fost ridicate şi transportate de
retroexcavator până la o secţiune cu pereţi abrupţi ai grabenului,
unde malul opus era cât mai apropiat şi vertical posibil. Le-a fost greu
să desprindă primul bloc pătrat, dar după ce au lovit cu o latură a
utilajului, au reuşit. Cuburile aveau latura de trei metri, atât cât putea
vehiculul să ridice în condiţii de siguranţă. După ce le-au dus la
marginea grabenului, le-au coborât în depresiune, foarte încet, mai
ales că vântul bătea în rafale mai severe decât de obicei. La fiecare
patru sau cinci cuburi s-au văzut siliţi să se oprească pentru a
schimba lamele aparatului de tăiat pe care îl foloseau, atât lamele
circulare, cât şi fierăstraiele cu mişcare în sus şi în jos, pe care Euan le
numea aţă dentară. Imprimanta lor refăcea lamele uzate cu margini
din diamant sintetic, apoi le ataşau şi continuau să taie blocuri sub
formă de cub, pentru a le depozita în depresiune şi pentru a

 134 
improviza o rampă. După ce rampa s-a întins suficient de mult în
depresiune, astfel că braţul utilajului nu a mai putut ajunge suficient
de departe ca să mai plaseze blocuri cubice, au umplut golurile dintre
cuburi cu pietriş pe care îl realizaseră alte echipe prin concasare, apoi
au desfăşurat manual un covor-reţea din aluminiu pentru a realiza o
suprafaţă a podului suficient de netedă pentru a permite trecerea
vehiculelor. Euan a condus apoi vehiculul-tăietor pe acea rampă,
având un cub care se legăna periculos de capătul lui din faţă, totul
arătând precar, mai ales din cauza balansului provocat de rafalele
puternice de vânt, până când a ajuns la marginea noii rampe şi a
putut să coboare următorul bloc la locul lui.
Aproape că terminaseră când Eliza a coborât un bloc nou fără să-şi
dea seama că fundul depresiunii nu era neted. Asta era urmarea
faptului că lucrau în lumina reflectată de Planeta E însă, în orice caz,
noul cub stătea înclinat spre altul care era deja aşezat, într-un mod
care însemna că vehiculul lor nu putea nici să îl ridice, nici să îl mute
din loc, fără să încline vehiculul în mod periculos.
Euan a preluat comenzile de la Eliza pentru a face o încercare, însă
nici el nu a reuşit să mişte blocul, deşi a dus vehiculul primejdios de
aproape de marginea malului. Şi astfel cubul acela le bloca drumul,
făcând ca rampa să devină de netrecut şi, înclinat cum era, se părea
că vor trebui să abandoneze întreaga rampă şi să o ia de la capăt.
— Lăsaţi-mă să încerc ceva, a spus Euan şi a folosit un fierăstrău de
rocă pentru a tăia un segment în formă trapezoidală din capătul de
sus al blocului înclinat, apoi a vârât segmentul desprins în spaţiul gol
rămas sub cubul înclinat.
După ce au fixat vârful de sonetă şi au bătut cu macaraua, au ajuns
la concluzia că acea combinaţie avea să fie suficient de stabilă pentru
a trece peste ea, astfel că au continuat să taie blocuri-cub şi să le
plaseze în depresiune, fiind mai atenţi, astfel că de multe ori lui Euan
i s-au încredinţat comenzile pentru a face plasările definitive.
— E un adevărat artist, i-a spus Badim lui Freya, în timp ce
urmăreau acele scene de pe navă.
— Tocmai de aceea el este jos şi eu am rămas aici, a spus Freya.
Acolo n-au nevoie de Persoane Bune la Orice.
— Ba da, a spus Badim. Vor avea nevoie. Nu uita că a fost vorba de

 135 
o loterie.
După trei zile de muncă, rampa peste depresiune a fost finalizată.
Au trimis întâi un camion-robot pentru a testa drumul, iar acesta a
trecut peste covorul din aluminiu fără nicio problemă. Totul era bine,
astfel că au condus sau dirijat toate celelalte vehicule pe pod.
Caravana lor număra treizeci şi şapte de vehicule, începând cu rovere
de patru persoane şi terminând cu containerele mobile care erau
părţile modulare ale clădirilor de locuit. Toate au traversat
depresiunea fără niciun incident. Însă era doar primul dintre cele
unsprezece grabene.
Totuşi, acum aveau metoda proprie şi, din această cauză,
următoarele rampe au fost făcute ceva mai repede. Până şi în astfel de
condiţii podul de peste aşa-numita Mare Fosă, un graben de trei ori
mai lat şi de două ori mai adânc decât restul, a fost construit şi
traversat într-o singură zi. Pauzele pentru schimbarea lamelor de
tăiere a rocii a devenit cea mai mare piedică. În acea treabă s-a
evidenţiat versatilitatea şi nesiguranţa oamenilor de a efectua
activităţi mecanice. Operatorul aşeza braţul vehiculului pe sol, cu
piuliţa care prindea lama de rotor cu faţa în sus, iar cineva fixa cheia
pneumatică la piuliţă şi o desfăcea în mod exploziv. Piuliţa şi şaibele
se desfăceau, după care oamenii răsuceau cu grijă lama circularului
de pe axul său scurt, având grijă să nu afecteze filetele. Apoi duceau
lama la camion, unde imprimantele aveau să pregătească o nouă lamă
ascuţită. După aceea, se duceau şi plasau o lamă recondiţionată pe ax,
puneau şaibele, apoi piuliţa; la urmă, foloseau o bormaşină puternică
pentru a strânge piuliţa. Acela era momentul în care oamenii nu erau
la fel de buni ca roboţii, iar sculele lor nu erau potrivite pentru a
compensa lipsa lor de experienţă. Problema era că nu ştiau precis cât
de bine trebuiau strânse piuliţele cu bormaşina şi, deseori, în
încercarea de a se asigura că le strâng cum trebuia, le strângeau prea
mult. Atunci filetele se deformau, iar apoi nu mai exista aderenţă,
astfel că trebuiau să schimbe axul, ceea ce le răpea ore întregi de
muncă delicată; ori şaibele se sudau între ele ori se sudau între piuliţă
sau lamă, aşa că după aceea nu le mai puteau desface, nici măcar cu
bormaşinile puse pe putere maximă.
Acest gen de greşeli s-a petrecut atât de des încât, în cele din

 136 
urmă, li s-a permis doar lui Euan şi Elizei să folosească bormaşinile
pentru acea treabă, pentru că ei erau singurii care aveau priceperea să
facă totul cum se cuvenea. Cei care ascultau transmisiunile lui Euan
către navă, între care se numărau Freya şi Badim şi alţi zeci de
oameni, s-au obişnuit cu bâzâitul gros al bormaşinilor în funcţiune,
dar şi cu înjurăturile lui preferate când se plângea de una sau alta.
Coloniştii au înaintat încet peste acel teren, parcurgând în medie
655 de metri pe zi, reuşind cea mai lungă porţiune de trei kilometri
într-o singură zi, iar asta între două depresiuni, pe Burren plat. Le-au
trebuit douăzeci şi trei de zile ca să mute aşezarea până la faleza
marină care dădea spre Valea Jumătăţii de Lună, aflată pe ţărmul de
vest al oceanului. Călătoriseră la lumina Planetei E, în timp ce aceasta
trecea prin faza ei plină, o privelişte uluitoare; la mijlocul acesteia, au
observat şi eclipsa lunară, umbra Aurorei traversând difuz faţa
Planetei E, întunecând-o întru câtva, dar nu prea mult, deoarece E era
mult mai mare decât Aurora, iar cele două corpuri cereşti erau foarte
apropiate, ambele cu atmosferă densă, ceea ce difuza lumina soarelui
Tau Ceti în jurul Aurorei, asta însemnând că E nu era prea umbrită de
ea. După aceea, abia dacă au observat slăbirea lentă a luminii
reflectate de Planeta E, ceea ce a readus în noaptea pâlpâitoare alte
stele neclare. Aceste stele se deplasau încet pe deasupra capetelor lor,
iar fazele Planetei E s-au schimbat, dar E a rămas mereu fixată
deasupra lor, ceva mai spre sud şi est faţă de zenit. Unii colonişti au
spus că asta le dădea o senzaţie ciudată; alţii au ridicat din umeri.
Aproape de capătul călătoriei, au rămas pe loc din cauza unei
puternice ploi torenţiale, deoarece se întunecase prea mult pentru a
înainta în siguranţă. Şi au oprit activitatea ca să asiste la răsăritul lui
Tau Ceti, dureros de strălucitor peste Burren spre est. Ca o explozie
nucleară, au spus unii, ceea ce reprezenta o metaforă falsă sau greşită,
deşi de fapt era un soi de explozie nucleară.
Cu toate că puteau vedea valea ce ducea spre ocean, deocamdată
se aflau pe faleza de deasupra ei, astfel că s-au văzut siliţi să croiască
un drum de coborâre cu ajutorul buldozerelor pe latura canionului
râului care forma cea mai largă deschidere în faleza marină. Drumul
sinuos şi în pantă a însemnat o muncă de încă opt zile. După ce au
încheiat, au condus vehiculele spre podeaua văii şi le-au parcat

 137 
aproape de baza falezei, pe lunca inundabilă, aluvionară, din
apropierea râului. Acela avea să fie locul din vale cel mai bine protejat
de faleză împotriva vântului. Cel puţin împotriva vânturilor care
băteau înspre ocean.

După cum au aflat curând, existau momente în care vântul

pătrundea în susul şi în josul canionului râului chiar mai puternic
decât pe Burren, deoarece rafalele erau canalizate de-a lungul
canionului. După ce acest lucru a devenit evident, şi-au mutat
caravana mai departe de râu şi astfel au găsit o oarecare protecţie la
poalele falezei, la aproximativ doi kilometri de gura canionului. Asta
le-a dat tuturor o senzaţie de uşurare. Ţinând seama de toate
lucrurile, acel nou amplasament părea cel mai bun pe care îl puteau
găsi în acea regiune a Groenlandei. De aceea au început să se
stabilească la poalele falezei curbate, iar apoi în unele ravene scurte şi
abrupte care urcau pe faleză, spre Burren. Acele ravene se aflau în
diagonală faţă de vânturile predominante şi, astfel, erau bine
protejate, însă mai toate fiind cu pereţi abrupţi şi cu platouri înguste.
Pentru a ajuta îndepărtarea vântului de faleză, s-au apucat să
construiască ceea ce ei au numit ziduri de cetate din faleză. Un
asemenea zid avea să înconjoare complexul lor rezidenţial, iar altul, şi
mai lung, avea să închidă primele câmpuri pe care sperau să le
însămânţeze în aer liber.
În fiecare zi aveau de făcut mai mult decât se putea, astfel că au
întâmpinat cu bucurie infuzia permanentă de oameni care începuseră
să coboare de pe navă. I-au îngrămădit pe aceşti nou-sosiţi în
adăposturi aşa cum s-a putut. Toţi mâncau hrană trimisă de pe navă.
Au menţinut în funcţiune continuă imprimantele aflate atât pe
Aurora, cât şi pe navă, ca să se producă toate componentele necesare
pentru noua lor lume. În cursul acestui proces, materiile prime şi, pur
şi simplu, timpul au fost factorii limitatori. Singurul lucru pe care nu
l-au putut produce era timpul, dar au putut trimite expediţii de
explorare minieră spre Burren pentru a descoperi minereuri
metalifere ca să îşi împrospăteze rezervele, iar acestea au avut succes.

Au coborât tot mai mulţi oameni, ceea ce a făcut ca pe lună să se

afle peste o sută. Acum, serele deveniseră esenţiale. Sperau să obţină
 138 
recolte în aerul liber, deoarece compoziţia aerului era potrivită
pentru asta, foarte apropiată de cea terestră; însă în cursul nopţilor
care durau cât nouă zile terestre, în ciuda luminii crescânde şi
scăzânde a Planetei E, temperatura cobora chiar sub pragul de îngheţ.
Nu era limpede cum vor rezolva acea problemă pentru a face
agricultură aşa cum ştiau ei. Existau plante rezistente la temperaturi
de iarnă, care intrau în latenţă, supravieţuind gerului; laboratoarele
de fermă, atât de pe navă, cât şi de pe Aurora, cercetau modul în care
plantele reuşeau asta şi dacă genele favorabile puteau fi transferate şi
altor plante. Pe de altă parte, căutau gene care puteau ajuta plantele
să se adapteze la ciclul de zi lunară, în locul anotimpurilor anuale,
însă rezultatul acelui efort nu a fost clar. Deocamdată, indiferent ce
plantau, serele erau esenţiale.
La început, mai tot spaţiul pentru sere a fost dedicat creării de sol.
În contrast cu praful, solul era 20% viu prin greutate, iar plantele erau
mult mai fericite să crească în el decât în praful care alcătuia loessul
mort din vale. Când aveau la dispoziţie sol viabil care, din fericire, se
dezvolta în rezervoarele umplute cu loess cu viteza cu care se
reproduceau bacteriile, acesta era împrăştiat în sere şi în plantaţii.
Acestea erau cu precădere bambuşi cu creştere rapidă, pe care îi
îngrijiseră în cursul îndelungatului voiaj spre Tau Ceti, fără să aibă
mare nevoie de ei; acum, aceştia se simţeau în largul lor şi deveneau
un material de construcţie esenţial, furnizând bârne cu o rată de
creştere de un metru pe zi. În acest timp, hrana coloniştilor continua
să vină de pe navă, fiindu-le trimisă zilnic.
Asta a creat o nouă problemă de aprovizionare. Aveau
transportoare robotizate capabile să zboare dinspre navă spre Aurora,
apoi erau alimentate şi lansate înapoi pentru a ajunge pe navă, însă
ele aveau nevoie de carburant. Una dintre fabricile din vale era
consacrată total operaţiunii de descompunere a apei în oxigen şi
hidrogen, principalele componente ale combustibilului necesar
motoarelor-rachetă. Însă chiar şi fabrica în sine trebuia alimentată,
pentru că descompunerea apei cerea foarte multă energie. La
suprafaţă, aveau două reactoare nucleare puternice, care asigurau în
total 400 de megawaţi, însă uraniul şi plutoniul din reactoare nu
aveau să ţină o veşnicie, iar rezervele existente erau suficiente doar

 139 
pentru navă. Oare exista uraniu pe Aurora? Potrivit teoriilor standard
privind formarea planetelor, plutoniul trebuia să existe în cantităţi
mici; însă sistemul Tau Ceti era mai puţin metalifer decât cel solar,
iar metalele grele se acumulau bine doar pe corpurile cereşti care
prezentau o activitate tectonică permanentă sau o încălzire mareică.
Nu se ştia clar dacă Aurora beneficiase vreodată de unul dintre aceste
fenomene şi, având în vedere incertitudinea în această privinţă, s-a
socotit că vor trebui să îşi rezerve o bună parte din capacitatea de
producţie pentru a construi generatoare de energie pe Burren. Asta
pentru că sigur vor avea parte de suficient vânt.
Oamenii au numit noua aşezare Hvalsey, după oraşul de pe coasta
de vest a Groenlandei de pe Pământ, apoi s-au răspândit curând în
jurul serelor. Tăietoarele de piatră şi topitoriile au asigurat blocuri de
piatră şi foi de aluminiu pentru construcţii, dar şi ferestre de sticlă
pentru pereţii şi acoperişurile serelor. Zidul oraşului a ajutat la
rezolvarea problemei vântului. Unii spuneau că Hvalsey semăna cu
un mic oraş medieval fortificat.
Au descoperit că vânturile se schimbau într-un mod destul de
previzibil în cursul lunilor-zile. Când aerul de deasupra unei regiuni
era iluminat de Tau Ceti vreme de nouă zile, el se încălzea şi se înălţa,
creând presiuni scăzute la suprafaţă spre care aerul de pe partea unde
era noapte se deplasa cu viteză. Apoi, când apărea soarele, iar o
regiune era în noapte timp de nouă zile, ea se răcea atât de mult,
încât pe toate insulele se formau zăpadă şi gheaţă, iar gheaţa marină
acoperea golfurile şi porţiunile mai calme de pe ocean, dar nu şi
marea deschisă, care era prea agitată de valuri şi vânt ca să îngheţe.
Aerul rece în cădere crea presiuni care făceau ca el să se disperseze în
lateral, umplând golurile relative de sub aerul cald ce se ridica de pe
partea însorită. De aceea vânturile băteau mereu, cu precădere
dinspre noapte spre zi. Miezul zilei şi miezul nopţii păreau a fi cele
mai calme perioade.
Nopţile lungi de deasupra emisferei interioare nu erau niciodată la
fel de reci ca acelea de pe emisfera exterioară, dar temperaturile tot
scădeau cu mult sub cele de îngheţ. Dacă voiau să practice
agricultura în aer liber, trebuiau să adapteze plantele terestre de la
timpul anual la cel lunar. Văzând că bambusul creştea cu un metru

 140 
pe zi, părea posibil să se creeze soiuri care să crească până la recoltare
în nouă zile, dar nimeni nu putea fi sigur cum va funcţiona sistemul
sau dacă aşa ceva se va şi întâmpla. Dacă erau siliţi să limiteze
practicarea agriculturii exclusiv în sere, apăreau constrângeri destul
de serioase. Însă vor traversa acea punte după ce o vor construi, după
cum s-a exprimat Badim.
Între timp, în ceea ce privea vântul, care devenea o mare prioritate
pentru ei, fluxurile lunare de aer erau regulate, dar nu întru totul
consecvente. Ele manifestau o dependenţă foarte sensibilă de
condiţiile care se schimbau permanent. Dar pe măsură ce au aflat mai
multe despre meteorologia Aurorei, au început să identifice anumite
tipare. Un lucru era cât se poate de evident: vor avea parte de vânt în
majoritatea zilelor.

Anul Planetei E avea 169 de zile terestre. O lună pe Aurora dura

17,96 zile terestre şi cum anul solar avea 169 de zile, existau
aproximativ 9,2 luni pe an şi astfel apărea obişnuita problemă de a
încerca reconcilierea între lunile satelitului şi anii solari.
Dar nu asta îi îngrijora acum pe oameni.

Cum zidurile oraşului erau construite de roboţi, sistematizarea se

încheiase, iar şantierele de construcţie erau pregătite, Euan se alătura
deseori echipelor care mergeau să exploreze valea. Şi voia să îşi scoată
casca pentru a respira aerul Aurorei.
Acest lucru nu a surprins-o deloc pe Freya. Datele obţinute de
staţiile de monitorizare arătau clar că atmosfera Aurorei era
respirabilă pentru fiinţele umane, că atmosfera Aurorei prezenta cel
mai terestru aspect al noului lor cămin şi principalul motiv pentru
care figura atât de sus pe lista planetelor asemănătoare Pământului.
Euan insista din ce în ce mai mult să obţină aprobarea pentru a-şi
scoate casca. „Oricum se va întâmpla asta mai devreme sau mai
târziu”, spunea el. „De ce nu acum? Ce ne împiedică? De ce ne
temem?”
De toxine nedetectate, desigur. Aşa i s-a spus, iar pentru Freya
prevederea era evidentă şi justificată. Combinaţii chimice otrăvitoare,
forme de viaţă nevăzute: principiul precauţiei trebuia să îi îndrume.
Consiliul oraşului a insistat asupra acestui aspect şi a înaintat
 141 
problema consiliului executiv al navei, care a spus acelaşi lucru.
Euan şi alţii care împărtăşeau aceeaşi părere susţineau că studierea
atmosferei, solului şi rocilor ajunsese până la nivel de nanometru şi
nu se descoperise nimic altceva în afară de aceleaşi substanţe volatile
care se detectaseră din spaţiu, plus praf şi alte lucruri, aşa cum fusese
de aşteptat. Gazele din atmosferă erau asemănătoare celor din aerul
de pe navă, doar că erau mai puţin dense. Studiile efectuate la sol
confirmaseră explicaţia prezenţei abiologice a oxigenului din
atmosferă; au putut estima chiar şi vârsta lui, care era de 3,7 miliarde
de ani. La acea dată mai strălucitoare, Tau Ceti descompusese apa
fierbinte a oceanului în oxigen şi hidrogen, iar hidrogenul scăpase în
spaţiu, lăsând oxigenul pe lună. Semnăturile chimice ale acelei
acţiuni erau lipsite de ambiguitate, o descoperire care îi convinsese
pe cei din grupul de biologi că locul acela era al lor, lucru indicat de
tot ce văzuseră.
Euan voia să inaugureze acea nouă parte a istoriei lor, primul
moment în care să iasă afară şi să respire aerul atmosferic. Freya i-a
spus asta în timpul unei discuţii, iar el i-a răspuns:
— Bineînţeles! Vreau să simt cum vântul acesta puternic îmi
umple plămânii!
Consiliul executiv a continuat să ignore grupul de biologi şi a
refuzat să îi dea aprobare lui Euan sau altcuiva. Imediat ce s-ar fi rupt
sigiliul dintre ei şi Aurora, nu ar mai fi existat cale de întoarcere.
Trebuiau să aştepte, să facă întâi experienţe cu plante şi animale, să
fie răbdători; să fie siguri.
Freya s-a întrebat ce ar fi spus Devi despre asta, de aceea l-a rugat
pe Badim să îi spună ce părere avea, dar el s-a mulţumit să dea din
cap.
— Nu ştiu sigur, a spus el. Ea era şi precaută, şi îndrăzneaţă. Nu
ştiu ce ar fi spus despre asta.
Consiliul executiv a cerut consiliului de securitate să analizeze
problema şi să facă o recomandare, iar consiliul de securitate a
invitat-o pe Freya să participe la şedinţă. Badim a spus că invitaţia era
urmare a faptului că ea era prietenă cu Euan. Membrii comisiei erau
îngrijoraţi din cauza lui.
Consiliul de securitate s-a întrunit pentru a discuta chestiunea.

 142 
Freya le-a spus:
— Am încercat să-mi imaginez ce ar fi spus Devi despre asta şi
cred că ar fi arătat că oamenii de pe Aurora trebuie să se adăpostească
în clădiri construite din piatră. Au acoperit piatra cu o emulsie cu
particule de diamant şi aluminiu, dar au existat perioade în procesul
de construcţie când oamenii au fost expuşi la piatra fasonată. Nu e
acelaşi lucru cu a ieşi în aer liber sau cu înotul în ocean, dar tot
expunere se cheamă. Acelaşi lucru se întâmplă când oamenii ies afară
în costume şi intră în clădiri încă purtându-le, după care le dezbracă.
După părerea mea, ei sunt deja în contact cu planeta. Expunerea a
fost inevitabilă imediat ce au coborât la sol. Iar după ce au ieşit pe
suprafaţă în costume, chiar mai mult. Nu pot sta într-o încăpere
închisă ermetic, pentru că sunt în contact cu acel loc. Şi asta e bine,
nu? Toţi sperăm să ajungem acolo. Lor nu li s-a întâmplat nimic, deşi
stau acolo de peste patruzeci de zile. Aşa că a-i ţine închişi în clădiri
sau în costume reprezintă un conservatorism care nu conservă nimic.
Nu recunoaşte realitatea situaţiei. Şi întotdeauna este mai bine să
recunoşti realitatea situaţiei. Cred că asta ar fi spus Devi.
Aram a dat aprobator din cap; la fel a făcut şi Song. Dacă sistemul
lor de guvernare ar fi fost o democraţie directă, probabil că oamenilor
de la suprafaţă li s-ar fi permis să iasă în aer liber şi să-şi scoată
costumele şi să lase vântul să le umple plămânii. Dar guvernarea lor
este făcută de consilii care deseori şi-au ales membrii. Computerul
navei a avut doar un rol consultativ, iar nava a manifestat tendinţa de
a fi conservatoare în chestiuni de evaluare a riscurilor şi de
management al riscurilor, în modul în care toată lumea păruse să
vrea din partea ei. Cel puţin aşa părea să indice programarea ei.
Consiliul de securitate a votat din nou pentru izolarea aşezării faţă
de mediul înconjurător, iar printre cei care au votat astfel s-au
numărat chiar şi Aram şi Song. Consiliul executiv a procedat la fel.
Însă se părea că se apropia momentul în care lucrurile aveau să se
schimbe.

În Hvalsey, oamenii aveau probleme mari cu vântul. În cursul

lungii dimineţi a lunii-zi, exista un vânt constant spre larg, având
viteza de aproximativ cincizeci de kilometri pe oră, cu rafale care

 143 
ajungeau şi la o sută de kilometri pe oră. Exista un slab efect catabatic
care venea dinspre faleză, care făcea ca vântul să fie deosebit de
puternic în canionul râului. La amiaza lunii, în timpul întunericului
ciudat creat de eclipsa solară, exista o perioadă de slăbire a
intensităţii vântului, şi apoi de relativă acalmie şi toată lumea de la
suprafaţă (acum 126 de oameni) voia să iasă pe vreme calmă, care
putea dura până după sfârşitul eclipsei, vreme de aproximativ
douăzeci sau treizeci de ore, dar rareori mai mult. Se stabiliseră limite
privind numărul de oameni care puteau părăsi adăpostul în acelaşi
timp, astfel că în acea perioadă de acalmie se crea o precipitare
pentru a căpăta locuri în program, deoarece la un anumit moment de
la începutul după-amiezii zilei-lună începea să bată vântul spre uscat,
un curent puternic de aer care venea dinspre ocean spre interiorul
Groenlandei, întrucât uscatul se încălzea mai mult decât oceanul, iar
aerul se ridica şi lăsa un spaţiu pe care aerul mai rece al mării se
năpustea să îl umple, iar vântul venea întâi ca o adiere şi briză
nesigură, apoi ca un curent slab şi constant, care se înteţea în cursul
după-amiezii zilei-lună până la apusul soarelui. Aceea era în general
perioada de vânturi foarte puternice spre uscat, deşi tăria lor varia,
bineînţeles, în vreme ce sistemele de furtună se roteau în jurul
Aurorei în mişcările de obicei fractale şi nautiloide care apar când
gazele se deplasează în jurul unei sfere care se roteşte. Deşi ziua
Aurorei era de asemenea şi luna ei, ea încă se rotea o dată în acea zi-
lună, iar acea rotaţie lentă făcea ca aerul din atmosferă să rămână
puţin în urmă în relaţie cu hidrosfera şi litosfera, dând naştere unor
vânturi care descriau bucle şi se combinau pentru a crea alizee,
vârtejuri polare şi aşa mai departe.
Aşadar: vânt. Când nu bătea, părăseau adăposturile şi se plimbau,
bucurându-se de abilitatea de a face asta fără să se aplece când venea
câte o rafală sau să fie trântiţi la pământ. Le plăcea să stea în aer liber
chiar şi în întunericul eclipsei, iar fasciculele lanternelor de cască se
încrucişau şi iluminau valea şi falezele ei.
Jochi a câştigat la loteria de a coborî pe Aurora şi a ajuns acolo cu
următorul grup şi, imediat ce a fost posibil, a fost trecut pe lista celor
care puteau ieşi din Hvalsey în costum, iar Freya a urmărit odată cu el
când a ieşit şi a fost doborât de pe picioare de o rafală catabatică. Cu

 144 
excepţia unuia, toţi cei din grup au fost trântiţi şi toţi au scos strigăte
de surprindere sau spaimă, aşa cum a făcut şi Freya pe navă. Râzând,
Jochi s-a târât în patru labe o vreme şi a ajuns la adăpostul oraşului,
unde s-a ridicat, încă râzând. A dansat de unul singur la adăpostul
zidului de protecţie de parcă ar fi fost un miel ieşit din şopron pentru
prima oară, primăvara. Era zburdalnic.

Plăcerea deosebită a lui Euan era să străbată un drum de-a lungul

malului sudic al râului, la amenajarea căruia participase, pentru
explorarea estuarului şi apoi a plajei dintre lagună şi ocean. Nisipul
din apropierea râului şi până spre plajă era deseori tasat, sub un strat
afânat care era ridicat de vânturi şi depozitat în dune miniaturale
care festonau nisipul întărit de dedesubt. În apropierea apei existau şi
haşuri transversale foarte fine în nisip, câteodată tăiate de cursuri de
apă, astfel că se dezvăluiau multe straturi din această ţesătură de
straturi. La început au spus că Aurora nu avea maree, deoarece era în
rotaţie sincronă cu Planeta E şi astfel era tot timpul atrasă de ea în
aceeaşi direcţie, dar acum erau nişte oameni în aşezare care
considerau că acea combinaţie dintre Tau Ceti şi Planeta E ar putea
atrage ceva mai mult Aurora în direcţia Planetei E, în vreme ce, când
Tau Ceti se afla de cealaltă parte a Aurorei, atracţia contrară a
Planetei E şi a stelei muta apa care acoperea mai toată luna în cel mai
vizibil mod cu putinţă. Şi existau slabe maree de libraţie, create prin
deplasarea slabă când era cu faţa spre E. În acest fel, existau două
tipuri de maree slabe, ambele deplasându-se în ritmul zilei-lună, dar
în ritmuri diferite. Şi pe plaje se vedeau deseori haşuri transversale
fine, ceea ce constituia dovada acestor maree. Însă oamenii nu
reuşiseră să măsoare schimbările de nivel ale oceanului şi de aceea
erau unii care susţineau că haşurile transversale nu erau provocate de
cele două mici maree, ci de pătrunderea permanentă a valurilor mari,
unul după altul, fiecare dintre ele lăsând un semn transversal şi la un
unghi puţin diferit faţă de precedentul. Cei mai mulţi oameni de
ştiinţă încă aflaţi în acea călătorie se îndoiau că valurile puteau lăsa
urme atât de regulate; unii dintre ei au postulat că ele erau straturi de
gresie expuse mării şi reziduuri ale schimbării nivelului oceanului din
diferite ere ale istoriei Aurorei.

 145 
 — Aşadar, ca să rezumăm, a spus Euan, fie sunt urmele lăsate de
valuri individuale, fie maree de zi-lună, fie eoni geologici. Mulţumim
pentru clarificare!
Spunând asta, a râs. Urmărirea îndeaproape a plajei şi a valurilor
era una dintre marile plăceri oferite de plimbările lui pe ţărm, i-a spus
el lui Freya într-una dintre conversaţiile lor private, şi el făcea multe
excursii, mergând în susul şi în josul malului spre sud de gura râului,
oprindu-se deseori să examineze anumite secţiuni stând în genunchi
sau chiar întins pe nisip.
Când se afla afară din oraş îşi petrecea mai tot timpul adunând
nisip şi loess pentru a le aduce la serele în care pregăteau solul. A
adus mostre despre care credea că sunt promiţătoare, câte un rucsac
de fiecare dată. Fermierii erau încântaţi să aibă la dispoziţie noi
matriţe de sol pentru extinderea unor experimente. Dacă le plăceau
anumite mostre pe care le aducea Euan, el pleca acolo cu un rover şi
scotea cantităţi mai mari. Pe anumite parcele se obţineau rezultate
bune, inclusiv câteva plante recent modificate genetic, care dădeau o
recoltă de seminţe comestibile în cele nouă zile ale perioadei de
lumină a zilei-lună. Era posibil ca acele plante forţate să rămână
neobişnuite, dar ele puteau suplimenta plantele care creşteau în sere
într-un ritm cât de cât normal. Cu plantele de seră şi cele modificate
şi crescute în aer liber se părea că vor putea avea hrană suficientă, iar
acest lucru îi entuziasma pe toţi, atât pe coloniştii de pe Aurora, cât şi
pe cei încă aflaţi pe navă şi care aşteptau să coboare.
Într-o zi – 170,139 – Euan a ieşit cu trei prieteni, Nanao, Kher şi
Clarisse. Ca întotdeauna când oameni plecau în excursii ca aceea,
mulţi dintre cei aflaţi încă pe navă se aşezau în faţa ecranelor şi
urmăreau ceea ce le prezentau camerele de cască ale exploratorilor.
În acea zi, Euan şi camarazii lui au mers întâi spre canionul râului.
Torenţii de la partea de sus a canionului începeau cu două cascade
scurte de pe Burren, urmate de două cascade mai mari în canion,
după care o năvală rapidă şi înclinată de apă înspumată se rostogolea
pe albia văii. Acolo, râul era despărţit în două de un bolovan uriaş, iar
după aceea câteva canale descriau meandre pe o porţiune largă de
pietriş, nisip şi noroi: un şuvoi împletit. Delta creată de acel şuvoi
împletit avea o formă triunghiulară când era văzută de sus, la fel ca

 146 
multe delte terestre (originea sintagmei „delta v”?).
Euan stătea la baza celor mai de jos cascade şi urmărea apa
învolburată şi aproape albă curgând şi căzând cu sclipiri înspumate
de bule. În lumina dimineţii târzii, apa arăta ca şi cum nişte diamante
fuseseră măcinate până deveniseră pulbere. Din când în când, ceaţa
trecea peste el, iar camera căştii oferea imagini aburite ori prezenta
dâre lăsate de picăturile de apă care se scurgeau pe lentilă. Duruitul şi
vuietul apei era puternic, iar în cazul în care camarazii lui vorbeau,
pentru că aşa se părea judecând după imagini, celor de pe navă care
ascultau transmisiunea lui Euan le era imposibil să înţeleagă ceva. Nu
era limpede dacă şi Euan îi auzea ori făcea vreo încercare de a-i auzi.
După o vreme, cei patru exploratori au coborât în josul estuarului
într-un şir neregulat, Euan aflându-se în fruntea lor. Coloniştii
exploraseră deja temeinic pâraiele împletite ale văii, plasaseră un mic
pod din aluminiu peste un canal şi împinseseră bolovanii din
porţiunile cu apă mică ale altor porţiuni cu apă scăzută pentru a face
pietre pentru păşit, astfel încât să poată ajunge pe insulele centrale
ale deltei pe un drum mai mult sau mai puţin drept spre capătul
sudic al lagunei, unde au putut instala încă un podeţ din aluminiu ca
să ajungă pe plajă.
Insulele dintre şuvoaiele împletite ale râului erau alcătuite din
nisip, noroi, pietriş sau coluviu; indiferent cum ar fi fost, se înainta
greu, mai puţin atunci când păşeau pe rampe naturale, curbate, şi pe
movile de noroi întărit, care semănau cu ceea ce sursele terestre
numeau escare. Acum, cărările, presărate de urme de bocanci,
traversau multe dintre aceste rampe şi astfel legau multe dintre
insulele triunghiulare sau sub formă de „8” din deltă.
Euan conducea grupul de-a lungul acestor poteci, părând a se
îndrepta spre ocean. De la plaja aflată la capătul sudic al lagunei, ei
stabiliseră un drum în zigzag în susul unei secţiuni oblice a falezei
dinspre mare; în acea zi plănuiau să urce pe acel drum sinuos, iar
apoi să se întoarcă pe Burren, dând roată oraşului Hvalsey. Era o rută
ocolitoare preferată.

Apoi s-a auzit un ţipăt de ajutor venit de la unul dintre camarazii

lui Euan, iar el a privit în urmă, iar imaginea redată de camera căştii

 147 
lui se roti odată cu capul. Se vedeau doar doi dintre camarazii lui,
amândoi coborând grăbiţi malul unuia dintre braţele împletite. Cel
de-al patrulea membru al echipei, o fată, părăsise poteca, iar acum
era îngropată până la brâu în ceea ce părea a fi nisip mişcător. Din
fericire, se părea că atinsese un strat mai dur, astfel că nu se afunda
mai mult chiar imediat. Se afla la aproximativ trei metri de terenul
mai înalt; acel teren arăta aproape la fel ca şi nisipul pe care călcase
din greşeală, însă judecând după urmele lăsate de ghetele ei, era mai
ferm sub tălpi.
Euan s-a grăbit să ajungă aproape de ea şi a întrebat-o:
— Clarisse, de ce te-ai dus acolo?
— Am vrut să mă uit la o rocă. Mi s-a părut a fi hematit.
— Şi unde-i roca?
— S-a dovedit a fi doar o reflectare a razelor soarelui dintr-o
băltoacă.
La început, Euan nu a răspuns. Se uita în jur verificând terenul.
— În regulă, a spus el în cele din urmă. Întinde-te cu faţa spre noi
şi eu o să mă întind pe nisip spre tine şi ne vom ţine strâns de
încheieturile mâinilor, iar Nanao şi Kher ne vor trage pe amândoi de
acolo.
— Mă simt cam prinsă aici. Ce se întâmplă dacă ei nu vor reuşi?
— Atunci vom chema ajutoare. Dar la fel de bine am putea vedea
dacă nu cumva ne descurcăm singuri, pentru început.
— O să te murdăreşti de noroi.
— Nu-mi pasă. Ce părere ai, te afli pe ceva tare, ai încetat să te
scufunzi?
— Nu simt nimic solid sub picioare.
— Nu-i nimic. Lasă-ţi corpul lipit de suprafaţă. Hai, începem!
Clarisse s-a aplecat în faţă până când pieptul ei a ajuns lipit pe
noroiul din faţa ei. Şi-a ţinut ochii aţintiţi spre Euan, iar el a
îngenuncheat şi a întins braţele către ea. S-au prins şi s-au ţinut de
încheieturile braţelor, iar Nanao şi Kher l-au prins pe Euan de glezne
şi au început să îl tragă în susul pantei. La început nu s-a întâmplat
nimic, astfel că Euan a început să râdă.
— După ce terminăm treaba, o să fiu mai înalt! a spus el.
— Îmi pare rău, a spus Clarisee. Apoi: Poate c-ar fi fost mai bine să

 148 
ne legăm de încheieturile mâinilor.
— Dar te ţin strâns, a spus Euan.
— Ştiu, pentru că mă dor.
— Legăturile ar fi durut mai mult. N-o să te strâng de încheieturi
mai tare decât atât.
— Bine.
— Hai să mai încercăm o dată! a spus Nanao. Ţineţi-vă bine!
Din nou a părut că nu se întâmpla nimic, însă apoi Clarisse a
exclamat:
— Simt că mi se mişcă picioarele! Chiar tot corpul, serios!
— Ar fi bine să te scoatem întreagă, a spus Euan.
Nanao şi Kher au izbucnit în râs, apoi au continuat să tragă.
— Nu trageţi tot timpul, le-a spus Euan. Faceţi asta în reprize,
începeţi şi vă opriţi, dar nu vă opriţi cu totul.
Curând au văzut-o pe Clarisse ieşind din noroi, iar Euan era tras
înapoi. Cu cât Clarisse ieşea mai mult din noroi, cu atât procesul
decurgea mai repede. Curând, ea a ajuns să fie îngropată doar până la
genunchi în noroi. Apoi, când mai aveau puţin, ea a spus:
— Vai, mă doare fluierul piciorului!
Nanao şi Kher au încetat să îi mai tragă.
— Am nimerit cu piciorul în ceva tare.
— Oricum ar fi, trebuie să te scoatem de acolo, a spus Euan.
Răsuceşte-ţi laba piciorului în sus şi apoi într-o parte, când te tragem
afară.
— Am înţeles. Mai încercaţi!
În timp ce ei continuau, Clarisse s-a crispat. Apoi s-au rostogolit pe
suprafaţa noroioasă şi cei patru s-au îndepărtat târâş de acea zonă,
după care s-au aşezat apăsat pe sol. Costumele lor erau înnămolite
mai ales în jurul labelor picioarelor şi mâinilor, iar în ceea ce îl privea
pe Euan, el era înnoroit pe piept, în partea dreaptă; iar Clarisse era
complet acoperită de noroi de la talie în jos, dar şi pe piept.
Ea a arătat spre gamba stângă, unde o dâră de sânge mânjea
noroiul de culoare cafenie.
— Ţi-am spus că m-am lovit de ceva. Cred că în noroiul de acolo a
fost şi o stâncă.
— Să o pansăm, a spus Euan.

 149 
 — Am desigilat costumul ei, a spus Nanao.
— Trebuia să se întâmple şi asta cândva, i-a răspuns Euan. Nu vei
păţi nimic.
Kher a scos o rolă de bandă adezivă din buzunarul de la coapsă şi,
în vreme ce ceilalţi curăţau piciorul Clarissei cu apă scoasă din râu, el
a tăiat o bucată din ea cu foarfecă din trusa de la coapsă. După ce au
curăţat rana şi au tamponat-o cu o cârpă din trusa ei de şold, Kher a
aplicat banda adezivă de spărtură şi a apăsat-o de piciorul Clarissei
până când s-a lipit.
— Bun, acum trebuie să ne întoarcem.
— Pe unde ajungem mai repede de aici?
— Cred că ar fi bine să coborâm până pe plajă şi urcăm pe drumul
de pe faleză, până sus, nu crezi?
— Nu sunt sigur. Să vedem ce spun hărţile.
Şi-au consultat brăţările de la încheietură şi au hotărât că era mai
bine să se întoarcă şi să meargă pe drumul pe care veniseră până
acolo.
Au mers în tăcere. Era prima oară când bariera fizică dintre Aurora
şi corpurile lor fusese doborâtă. Nu părea un mod fericit de a face
asta, dar se întâmplase, iar acum nu puteau face altceva decât să se
întoarcă imediat şi să se ocupe de tăietura de la piciorul Clarissei. Ea
a spus că nu avea dureri, ci doar arsuri, de aceea ei au mers rapid. Au
ajuns înapoi la Hvalsey în mai puţin de două ore.

Presiunea socială sau psihologică se acumula în interiorul navei,

pentru că din ce în ce mai mulţi oameni doreau să ajungă de urgenţă
pe Aurora. Pentru mulţi, imaginile oamenilor care mergeau acolo în
costume, fiind aruncaţi la sol de forţa vântului, nu reprezentau un
avertisment, ci o invitaţie. Pe de altă parte, priveliştile oceanului de
pe faleze, texturile haşurate transversal ale nisipului de pe plajă,
cerurile de la răsăritul soarelui, vibraţia joasă, micile strigăte şi
urletele nefireşti ale vântului care gonea peste roci, furtunile rare, cu
norii lor, ploile cumplite şi ceţurile de pe ocean: toate aceste peisaje şi
sunete îi atrăgeau pe oamenii de pe navă, astfel că nu puţini dintre ei
au început să ceară să ajungă la sol. În Hvalsey funcţionau deja zece
sere, iar bambuşii creşteau cu un metru pe zi, atmosfera fusese

 150 
declarată drept potrivită pentru respiraţia directă şi o mulţime de alte
construcţii aşteptau să fie înălţate. Sosise momentul pentru a se
declanşa acţiunea de conservare a navei, astfel că s-a constituit planul
de a o păstra în funcţiune prin constituirea unei echipe de întreţinere
de 125 de oameni, care vor fi schimbaţi anual, astfel încât fiecare
persoană de la bord să poată trăi pe Aurora cât mai mult timp.
Aceasta era dorinţa lor; doar câţiva (207, de fapt) şi-au exprimat
dorinţa de a rămâne în atmosfera familiară a navei, plus cei care
fuseseră deseori consideraţi drept anxioşi, temători, chiar laşi. Cu
toate acestea, unii dintre oamenii despre care se presupunea că erau
temători se arătau foarte îndrăzneţi în declaraţii, în ciuda faptului că
erau în minoritate; şi acest lucru a stârnit un oarecare sprijin în
favoarea părerii lor şi i-a mai potolit pe criticii lor. „Acesta este
căminul meu”, a spus Maria, gazda lui Freya din Plata. „Am trăit toată
viaţa aici şi am lucrat pământul. Acest biomediu este locul pe care îl
iubesc. Acea Groenlandă de jos este o stâncă neagră, unde sunt
mereu furtuni. Nu veţi putea face agricultură din cauza nopţilor
lungi, nu veţi putea face mai nimic în aer liber. Veţi trăi închişi, aşa
cum facem noi aici, dar nu la fel de bine. De ce să nu rămân aici şi să-
mi petrec zilele având grijă de acest loc? Mă ofer voluntară să rămân
aici! Şi nu mă voi arăta surprinsă dacă mulţi dintre voi, cei care doriţi
cu orice preţ să coborâţi, veţi cere până la urmă să reveniţi şi să vă
alăturaţi mie. Voi fi fericită să vă întâmpin şi, în acelaşi timp, să port
de grijă acestui loc.”
Vârsta medie a celor care declarau că preferă să rămână pe navă
era de 54,3 ani. Vârsta medie a celor care cereau insistent să coboare
în Hvalsey era de 32,1 ani. După ce declaraţia Mariei a făcut
înconjurul navei, 469 de oameni şi-au exprimat preferinţa de a
rămâne pe navă. În scopul întreţinerii navei, dar şi pentru a se evita
supraaglomerarea din noua aşezare de pe Aurora, iar această
schimbare de atitudine a fost socotită bine-venită. În acest fel a
scăzut sentimentul de anxietate creat de diversele presiuni sociale
create de dorinţele individuale însumate. Presiunea arterială medie a
scăzut şi ea.

În ciuda diversităţii de păreri şi sentimente, cei aflaţi încă pe navă

 151 
au început să considere că sosise momentul ca aceia care voiau să
coboare trebuiau să o facă. Iar acum, cei care recomandau cel mai
insistent să se procedeze cu răbdare şi să se păstreze un ritm măsurat
al imigrării erau oamenii aflaţi deja pe Aurora, pentru că îi îngrijora
un influx brusc de nou-sosiţi. Spunând asta, ei trebuiau să fie atenţi
să nu îi jignească pe cei aflaţi încă pe navă – atenţi să nu creeze
impresia că ei ar avea vreun drept în acea chestiune sau că încercau
să protejeze ceea ce mulţi considerau drept noroc chior la loterie, un
privilegiu nemeritat. Lucrurile trebuiau prezentate ca o simplă
problemă de logistică, pentru a nu suprasolicita sistemele stabilite.
Exista un protocol ce trebuia respectat şi ei îl concepuseră din motive
întemeiate; încă nu existau adăposturi suficiente pentru cazarea
tuturor celor care voiau să coboare. Era nevoie de timp pentru
construirea şi instituirea întregii infrastructuri. Şi hrana reprezenta o
problemă; în cazul în care coborau prea mulţi oameni, nu se putea
produce suficientă hrană pe Aurora şi nici nu se putea continua
producerea ei pe navă pentru a fi trimisă pe lună, pentru că astfel s-ar
fi abandonat într-o oarecare măsură fermele de pe navă. Fără o
tranziţie atentă, situaţia putea conduce la lipsă de hrană în ambele
locuri. Şi nu deţineau mijloacele necesare pentru readucerea foarte
rapidă a oamenilor pe navă. Întoarcerea nu era uşoară, ţinând cont de
atracţia gravitaţională a Aurorei şi de atmosfera ei, precum şi de
faptul că tubul de lansare în spirală, acum construit şi funcţionând
bine, putea lansa doar un număr limitat de transportoare, deoarece
trebuiau să descompună apa şi să distileze combustibilul, dar şi să
topească şi să printeze plăci de ablaţiune pentru ele pentru a face faţă
lansării rapide prin atmosferă. Revenirea la navă era o problemă
sufocantă în procesul de colonizare, nu încăpea nicio îndoială. Acest
lucru nu fusese planificat.

Singura soluţie era să se grăbească toate proiectele din Hvasley, iar

cei de pe navă să aibă răbdare. Cei mai conştienţi de problemele de
logistică, atât de pe navă, cât şi de pe lună, au vorbit cu ceilalţi şi i-au
încurajat. Şi s-au grăbit şi mai mult.
Badim şi Freya se numărau printre cei care recomandau răbdare pe
navă, deşi, pe de altă parte, Freya spunea că ardea de nerăbdare să

 152 
coboare pe Aurora. În timpul liber urmărea aventurile lui Euan pe
Aurora şi îl strângea pe Badim de braţ când stătea seara în faţa
ecranului, legănându-se, ca şi cum ar fi fost ameţită. În realitate avea
o stare uşor febrilă faţă de temperatura ei normală. Îşi petrecea zilele
lucrând ce trebuia pentru ca Nova Scotia să funcţioneze,
concentrându-se asupra problemelor aşa cum ar fi făcut Devi,
străduindu-se să trateze fiecare lucru în funcţie de priorităţile şi de
nevoile pe care nava o ajuta să le stabilească. A lucrat la programul
Gantt pe care i-l lăsase Devi, stabilind priorităţile ca pe nişte case din
cărţi de joc. Riscuri evitate, probleme ocolite, suficientă hrană pentru
ca toată lumea să aibă ce mânca. Nu era un calcul simplu. Însă
programele Gantt erau afişate pe ecrane în blocuri colorate şi a
descoperit că putea manipula problemele destul de bine pentru ca
lucrurile să funcţioneze.
Lucrând cu acest sistem, şi-a dat seama că, deşi pierdeau substanţe
volatile la fiecare lansare de transportoare către Aurora, acum
problema putea fi rezolvată prin livrarea de gaze comprimate de pe
lună spre navă, şi chiar apă. Ce uşurare să ai ajutor la îndemână, după
atâţia ani de izolare interstelară! Resursele sistemului Tau Ceti erau
minunate. Fiecare metru de bambus crescut în Hvasley însemna o
nouă scândură la podeaua pe care acum o construiau sub picioarele
lor.
Aceasta era consolarea de care Devi nu avusese parte.
Într-o seară, în timp ce vedeau pe ecranul lui Badim fotografiile de
pe Hvasley, au discutat acest aspect al noii lor situaţii, iar Aram s-a
ridicat să recite unul dintre cupletele pe care le compunea în
bucătărie:

În timp ce facem paşi-nainte,

Peste abis o punte construim
Daţi-ne scânduri şi va funcţiona
Dar până când, nu vrem să ştim.

În dimineaţa anului 170,144, A0.104, Euan a apărut pe ecranul lui

Freya şi a rugat-o să îl cheme pe Badim pentru a participa şi el la
discuţia lor. Freya l-a chemat pe Badim în bucătărie, iar el a sosit

 153 
după şapte minute, bălăbănindu-se, părând să doarmă pe picioare, şi
s-a aşezat moale alături de ea, apoi s-a uitat curios la ecran.
— Ce e?
După câteva secunde, a fost limpede că el apăruse pe ecranul lui
Euan, care a salutat scurt din cap şi a spus:
— Femeia pe care am scos-o din nisipul mişcător, Clarisse. E
bolnavă. Are febră.
Badim s-a îndreptat de spate.
— Puneţi-o sub glugă, a spus el.
— Am făcut asta.
— E în clinica de izolare?
— Da.
— Cât de repede aţi dus-o acolo?
— Imediat ce ne-a spus că se simte rău.
Badim a strâns din buze. Freya văzuse acea expresie de
nenumărate ori. Nu era exact expresia lui Devi; semăna, dar era mai
calmă, mai înţelegătoare. Era ca şi cum şi-ar imagina ce ar face dacă
ar fi în locul lui Euan.
— Cooperează? E monitorizată?
— Da.
— Îmi poţi arăta rezultatele analizelor?
— Da, le am aici, pe monitorul meu. Aruncă, te rog, o privire!
Euan a mişcat în lateral camera şi apoi Freya şi Badim s-au uitat la
ecranul medical al clinicii de izolare, pe care au apărut semnele vitale
ale Clarissei, tresăltând şi tremurând în timp ce se derulau de la
stânga spre dreapta, având cifre roşii, pâlpâitoare dispuse dedesubt.
Badim s-a aplecat, apropiindu-şi faţa de ecran şi mişcând buzele în
vreme ce citea.
A inspirat adânc.
— Tu cum te simţi? l-a întrebat pe Euan.
— Eu? Mă simt bine.
— Consider că tu şi ceilalţi care aţi fost acolo ar trebui să vă izolaţi.
La fel, cei care au îngrijit-o pe această femeie când s-a întors în
adăpostul vostru.
— Pentru că s-a tăiat la picior?
— Pentru că şi-a tăiat costumul. Da, a admis Badim, strângând din

 154 
buze. Îmi pare rău. Dar logic ar fi să luaţi toate măsurile de precauţie.
Pentru orice eventualitate.
Euan nu i-a răspuns. Camera lui stătea în continuare îndreptată
spre monitor.
— Are febră mare, a spus Badim încet, ca şi cum i s-ar fi adresat lui
Freya. Pulsul rapid şi superficial, puţină fibrilaţie atrială, numărul de
celule T e mare în sistemul circulator. Cerebelul lucrează de zor. Pare
că luptă cu ceva.
— Cu ce anume? a întrebat Freya, ca şi cum ar fi făcut-o pentru
Euan.
— Nu ştiu. Poate e ceva toxic, acolo în noroi. Vreo acumulare de
metale sau substanţe chimice. Va trebui să analizăm asta.
— Ori poate e vreun microb în Hvalsey şi s-a infectat, a spus Freya.
Desigur, pe navă existau multe virusuri şi multe bacterii, deci şi la
Hvalsey.
— Da, se poate şi asta.
— Ori poate c-a intrat în şoc, a spus Euan.
— E lent pentru o reacţie de şoc la o asemenea tăietură, a spus
Badim. Dar ai dreptate, ar trebui analizat şi aspectul acesta. Voi
trebuie să faceţi toate astea, dar păstrând-o la izolator. Procedaţi prin
extensii. Şi, serios, cei care au intrat în contact cu ea ar trebui să
meargă la izolator. Pentru mai multă siguranţă.
Euan nu a răspuns nici de astă dată.
Ei bine, era o veste neplăcută, fără nicio îndoială. Oricine ar fi fost
tulburat. Dar pentru Euan, căruia îi plăceau atât de mult excursiile la
suprafaţă şi susţinea atât de vehement ideea de a-şi deschide casca
pentru a respira aerul liber al Aurorei, asta era o lovitură dură. Se
simţea acest lucru din tăcerea lui.
După ce au încheiat discuţia, Badim s-a ridicat şi s-a cutremurat,
apoi a rămas multă vreme neclintit, cu capul plecat.
— Ar fi bine să-l chemăm pe Aram, a spus el în cele din urmă. Şi
pe Jochi. Probabil că şi el ar trebui să intre la izolator. Problema e că
toţi ar trebui izolaţi şi nu se poate face asta.
Întâmplător, Jochi se aflase într-una dintre maşinile expediţiei
când se anunţase ştirea despre febra Clarissei. La auzul veştii, el a
rămas încuiat în maşină. A recunoscut faţă de ceilalţi din Hvalsey că

 155 
fusese acolo, dar a refuzat să discute situaţia. Avea aer, apă, hrană şi
energie în baterii pentru trei săptămâni. Oamenii din Hvalsey i-au
vorbit furioşi, dar el nu le-a răspuns. Oamenii de pe navă nu ştiau ce
să spună. Badim a dat din cap când Freya l-a întrebat ce părere avea.
— Ar putea avea dreptate, a spus Badim. Tare aş dori să existe câte
o maşină pentru fiecare. Dar nu există. Şi nimeni nu poate sta izolat
multă vreme, acolo sau oriunde.

În anul 170,153, A0.113, la miezul nopţii, Freya dormea neliniştită,

când ecranul i-a vorbit, la început încet, astfel că ea a bolborosit ceva,
în ceea ce părea a fi o conversaţie cu mama ei; dar cum vocea dinspre
ecran a repetat: „Freya… Freya… Freya!” într-un fel în care Devi nu i s-
ar fi adresat, ameţită, s-a trezit până la urmă.
Era Euan, aflat la Hvalsey.
— Euan? a spus Freya. Ce s-a întâmplat?
— Clarisse a murit, a spus el.
Nu avea camera pornită ori stătea pe întuneric; era doar vocea lui,
pentru că ecranul a rămas întunecat.
— A, nu se poate!
— Ba da. Seara trecută.
— Ce s-a întâmplat?
— Se pare că a avut un şoc anafilactic. Ca şi cum ar fi intrat în
contact cu ceva la care era alergică.
— Dar la ce putea fi alergică?
— Nu ştiu. Nimic. Suferea de astm, dar ţinut sub control. I-au dat
epinefrină de patru ori, dar presiunea arterială a scăzut, se pare că i s-
a blocat gâtlejul, iar partea ventrală a inimii ei a devenit aritmică.
Scanările arată o inimă goală…
O pauză lungă.
— Era la izolare?
— Da. Dar nu era când am adus-o înapoi.
— Dar voi purtaţi costume.
— Ştiu. Dar când am ajuns înăuntru ni le-am scos. Toţi am ajutat-
o.
Nu a mai continuat şi nici Freya nu a spus ceva. Cei de acolo erau
în pericol dacă ceea ce i se întâmplase Clarissei fusese provocat de

 156 
accidentul acela. Nu vor putea ieşi pe suprafaţă până nu înţelegeau
despre ce era vorba. Iar dacă se stabilea că vreo formă locală de viaţă
o infectase şi o ucisese, nu vor mai putea ieşi fără măsuri serioase de
precauţie.
Nu vor mai putea să intre în contact cu alţii decât dacă se
demonstra că ceea ce o ucisese pe Clarisse nu era contagios.
Şi nici nu se puteau întoarce pe navă, deoarece exista riscul de a
aduce infecţia.
Aşadar, acum erau prizonierii unui biomediu mult mai mic decât
cel de pe navă şi probabil infectat. Poate era vorba de o clădire
otrăvită, în care tot ce trăia era sortit pieirii.
Freya s-a gândit la toate aceste posibilităţi, aşa cum şi Euan le
gândise. Asta explica tăcerea lungă.
În cele din urmă, ea a spus:
— Te pot ajuta cu ceva?
— Nu. Doar… să fii acolo.
— Sunt aici. Îmi pare rău.
— Şi mie. A fost… A fost frumos aici. Am… Eu m-am distrat.
— Ştiu.

L-a trezit pe Badim şi l-a anunţat, apoi s-a întins pe canapeaua din
camera de zi, iar Badim s-a aşezat la masa din bucătărie şi a început
să facă apeluri.
Între convorbiri, Freya i-a spus:
— Îmi lipseşte Devi. Dacă ar fi trăit, nimic din toate astea nu s-ar fi
întâmplat. Ea ar fi insistat să se testeze cu minuţiozitate suprafaţa
planetei înainte de coborâre.
— Greu de făcut asta prin roboţi, a remarcat Badim cu un aer
absent.
— Ştiu. S-ar fi scurs ani şi toată lumea ar fi fost furioasă pe ea. Şi ea
s-ar fi înfuriat pe ei. Dar asta nu s-ar fi întâmplat.
Badim a ridicat din umeri.
Euan a apelat ceva mai târziu.
— Ies din nou, a spus el.
— Poftim? a exclamat Freya. Euan, nu!
— Ba da. Ascultă, toţi trebuie să murim odată şi odată. Uite, poate

 157 
am fost otrăviţi fatal, poate nu. Vom afla destul de curând. Până una-
alta, atâta vreme cât costumul este întreg, nu are nicio importanţă
dacă stai în tabără sau ieşi în aer liber. De aceea las naibii totul şi ies.
Nu văd de ce n-aş face-o. Oricum e totuna. Cum să zic, ori sunt deja
infectat, şi atunci aş vrea să-mi petrec ultimele zile distrându-mă, ori
nu sunt şi nu voi fi, atâta vreme cât nu-mi desfac costumul. Femeie
proastă! Era bine să nu se îndepărteze de potecă, a căzut în nisip
mişcător, era evident. Şi nu ştiu ce-a fost în capul ei, ce a căutat acolo.
O sclipire pe apă, aşa a spus. Chiar aşa? Ei bine, nu vom afla
niciodată. Şi nici nu contează. Voi rămâne pe teren ferm. Probabil că
o să evit estuarul, pentru că de pe falezele de la marginea oceanului ai
oricum cea mai bună privelişte. Ies ca să văd zorii. Nimeni de aici n-o
să mă oprească. Oricum suntem sechestraţi toţi. Fiecare s-a încuiat în
câte-o cameră de undeva. Nimeni nu mă poate împiedica fără să-şi
pună viaţa în pericol, corect? Şi oricum n-o să vrea nimeni. Aşa că ies
să văd zorile. Te apelez mai încolo.

Viaţa de pe navă a devenit liniştită şi a căpătat caracterul unei

vegheri sau a şederii la căpătâiul unui muribund, sau chiar a unui
priveghi. Oamenii vorbeau în şoaptă despre situaţia de pe Aurora, în
teorie vorbind plini de speranţă. Dar în realitate înspăimântaţi şi
presupunând cel mai nefericit scenariu. Sigur, se putea ca femeia să fi
murit de şoc sau de un atac de astm ori din cauza unor bacterii
oportuniste pe care le purta deja în corp, o parte dintre bacteriile de
pe navă, care nu erau în niciun caz chiar benigne, aşa cum aflaseră
deseori. Întrucât Aurora era sau părea a fi inertă, această din urmă
explicaţie era cea mai plauzibilă.
Dar era Aurora inertă? Era o lună moartă, aşa cum părea a fi?
Oxigenul din atmosferă era urmarea unor procese abiologice, aşa
cum se presupusese din analiza chimică şi din lipsa evidentă a vieţii?
Ori era un soi de viaţă pe care nu o puteau vedea, probabil în noroiul
din estuarul din Valea Jumătăţii de Lună?
Dar dacă viaţa se găsea într-un loc, probabil că ea exista şi în alte
părţi. De aceea biologii navei au clătinat din cap de frustrare şi
neştiinţă. Euan s-a întors pe teren, şi cum era dispus să facă asta,
existau oameni care i-au cerut să revină cu mostre de noroi din zona

 158 
în care căzuse Clarisse, să ajungă cât de aproape îndrăznea de acea
porţiune de nisip mişcător, să sape şi să pună nişte noroi într-un
recipient sigilat şi să îl aducă la Hvalsey pentru a fi examinat. Aveau
deja noroi de pe costumul Clarissei, desigur, şi aveau şi cadavrul ei,
astfel că mostrele suplimentare nu ar fi fost necesare în mod absolut,
dar unii dintre microbiologi le voiau oricum, pentru a putea verifica
matricea locală necontaminată de tot ce se întâmplase după ce femeia
căzuse în el.
Euan s-a arătat încântat să facă asta. Şi alţi oameni din Hvalsey
erau încântaţi şi au ieşit în grupuri restrânse, rămânând pe poteci şi
coborând spre estuar în expediţii scurte, foarte diferite de
precedentele lor escapade. Au mers în tăcere, ca şi cum ar fi păşit pe
un teren minat sau ar fi făcut coborâri în iad. Raiduri în ceva
inexprimabil. Euan a fost singurul dintre ei care a îngânat cântecele
pentru sine, între care o melodie al cărui refren suna „Şadrac, Meşac
şi Abed-Nego18” – un vechi cântec în stilul spiritual sau fals spiritual, a
precizat nava, cu o referinţă biblică la prizonierii din Babilon aruncaţi
într-un cuptor încins, dar supravieţuind datorită intervenţiei
salvatoare a lui Iehova.
Euan a cântat aceste cântecele în afara canalelor publice,
adresându-i-se doar lui Freya, pe canalul lor privat. Unii dintre
ceilalţi exploratori s-au comportat la fel, vorbind doar cu oamenii pe
care îi cunoşteau bine. Pe navă, veştile despre diferitele lor expediţii
s-au răspândit din gură în gură. Cei de la suprafaţă păreau să simtă o
nouă distanţare faţă de cei de pe navă. Totul era diferit faţă de ceea ce
fusese până atunci.
Jochi a rămas în maşina lui, izolat de restul coloniştilor, mâncând
hrană uscată şi congelată. Într-o noapte, a îmbrăcat costumul şi s-a
dus la altă maşină a expediţiei, de unde a luat toată mâncarea şi
buteliile cu gaz şi le-a pus în portbagajul maşinii lui.
Ceruse permisiunea de a reveni pe navă; comunicaţiile lui zilnice
către navă începeau cu aceeaşi solicitare. Deocamdată, consiliul de
guvernare al navei îi refuzase o dată acea solicitare, iar după aceea, au
lăsat refuzul nerostit. Deocamdată, nimeni nu putea reveni. Coloniştii
se aflau în carantină.
18
Personaje din Vechiul testament, Cartea lui Daniel, cap. 3 (n. tr.).
 159 
 Prin urmare, Jochi şi-a petrecut timpul în vehicul, privind la ecran.
Putea pune în funcţiune unele dintre dispozitivele medicale robotice
de sub glugile laboratorului clinic în care murise Clarisse şi, folosind
microscopul electronic al clinicii, şi-a dedicat o parte din timp
investigării noroiului pe care Euan şi ceilalţi îl aduseseră în tabără.
Instruirea lui cu Aram şi echipa de matematicieni fusese în domeniul
matematicii, dar cum făcuse parte din acel grup, lucrase câteodată cu
biofizicienii şi, în orice caz, acum investiga atât cât se putea, astfel că
Aram şi-a exprimat speranţa că el ar putea descoperi ceva folositor.
Aram era doborât de îngrijorare că Jochi se afla pe lună; şi-a petrecut
multe ore în bucătăria lui Badim şi a lui Freya, ghemuit şi palid la
faţă, uitându-se la ecrane ca toată lumea.
Multă vreme, Jochi nu a spus nimic despre ceea ce descoperea.
Când Freya l-a întrebat despre asta, el s-a mulţumit să ridice din
umeri şi să o privească de pe ecranul ei.
La un moment dat, a spus:
— Nimic.
Altă dată a spus:
— Matematica nu este biologie. Cel puţin, nu în mod obişnuit. De
aceea, nu ştiu ce fac.
— Să-ţi trimit mai mult din arhivele medicale ale sistemului solar?
l-a întrebat Freya.
— Am verificat acel index. Nu am găsit nimic care să-mi fie de
ajutor.

După o săptămână, mai bine de jumătate din oamenii de la

Hvalsey sufereau de febră. Jochi a rămas în vehiculul lui. Nu a mai
cerut să se întoarcă pe navă.

Euan a reînceput să iasă în estuar ori spre falezele dinspre ocean.

Dormea acolo şi rareori se întorcea ca să mănânce. Toţi cei din
Hvalsey se comportau ceva mai altfel şi nu era limpede dacă mai
vorbeau mult între ei. Într-o zi, câţiva dintre ei au organizat o seară
dansantă şi toţi au purtau ceva roşu pe haine.
Într-o dimineaţă, Jochi l-a apelat pe Aram şi i-a spus cu glas sec:
— Cred că am găsit patogenul. Este mic. Probabil că arată cumva

 160 
ca un prion.19 Ca o proteină pliată ciudat, dar numai ca formă. E mult
mai mică decât proteinele noastre. Şi se reproduce mai rapid decât
prionii. Într-un fel, e ca virisul care trăieşte în interiorul virusurilor,
ori a v-urilor, dar mai mic. Unii par să se cuibărească unii în alţii. Cel
mai mic are zece nanometri lungime, iar cel mai mare, cincizeci de
nanometri. Vă trimit imaginile obţinute cu microscopul electronic.
Mi-e greu să spun dacă mai sunt vii. Poate reprezintă o etapă
interimară spre viaţă, având unele dintre funcţiile vieţii, dar nu toate.
În orice caz, într-o matrice bună, par să se reproducă. Ceea ce mă face
să bănuiesc că sunt o formă de viaţă. Iar noi părem a fi o matrice
bună.
— De ce noi? a întrebat Aram. Având în vedere semnificaţia ei, îl
conectase şi pe Badim la acea discuţie. La urma urmelor, suntem
străini faţă de acest loc.
— Suntem alcătuiţi din molecule organice. Poate tocmai de asta.
Un mediu potrivit pentru dezvoltare, atâta tot. Iar sistemul nostru
sangvin le plimbă prin corpul nostru.
— Aşadar, se află în noroiul din estuar?
— Da. Acolo este concentraţia cea mai mare. Însă acum, după ce
am descoperit asta, am văzut câteva aproape pretutindeni. În apa
râului. În apa oceanului. În vânt.
— Cred că au nevoie de mai multe decât de apă.
— Da. Sigur. Probabil săruri, probabil substanţe organice. Dar noi
conţinem sare şi suntem organici. La fel e şi apa de acolo. Iar vântul
împrăştie sărurile în aer.

Când alţi trei oameni din Hvalsey au murit în acelaşi fel ca şi

Clarisse, având un soi de şoc anafilactic, iar apoi şi Euan a făcut febră,
el a plecat singur, a ocolit marginea estuarului spre plajă, pe sub
falezele scurte de la capătul sudic al lagunei.
Ca de obicei, era vânt, vântul dinspre larg al jumătăţii dimineţii din
ziua-lună. Aşadar, imediat ce a ajuns pe plajă şi sub faleză, scăpase în
mare măsură de vânt. Rafalele catabatice soseau cu putere prin

19
Agent patogen neconvenţional de natură proteică, lipsit de orice tip de acid
nucleic, ce produce boli neurodegenerative transmisibile şi nu este perceput de
sistemul imunitar, de genul boala vacii nebune (n. tr.).
 161 
deschiderea estuarului şi loveau valurile care veneau spre ţărm,
păstrându-şi fronturile o vreme, cât se ridicau în zona de apă scăzută,
dar azvârlind jerbe lungi de stropi înapoi din crestele lor. Acele arce
de stropi erau blocate de mici curcubeie, numite ehukai în limba
hawaiiană. Planeta E era o seceră groasă în locul ei obişnuit de pe cer,
foarte strălucitoare în albastrul întunecat, astfel că lumina din aerul
aburit de sare de deasupra mării părea să vină din toate direcţiile şi să
acopere totul. Umbrele duble de pe sol erau slabe, şi fiecare stâncă
sau val părea plin de viaţă.
— Lumea asta ar fi fost un loc frumos în care să trăieşti, a spus
Euan.
Acum vorbea doar cu Freya, pe canalul lor privat. Ea stătea pe un
scaun de lângă pat, aplecată, şi privea spre ecran. Euan se uita într-o
parte şi în alta, iar pe ecranul ei apăreau lucrurile la care se uita el.
— Cu siguranţă o lume frumoasă. Păcat că există microbii ăştia.
Dar cred că ar fi trebuit să ştim asta. Chestia aia despre oxigenul
abiologic – cred că va trebui să vă mai gândiţi la asta. Presupun că ar
putea fi adevărată. Dar dacă chestiile astea pe care le-a descoperit
Jochi expiră oxigen, atunci probabil că nu e adevărat.
O tăcere lungă. După aceea, Freya l-a auzit răsuflând, inspirând şi
expirând.
— Pesemne că sunt ca arheele. 20 Ori un soi de prearhee. Va trebui
să fiţi atenţi la asta. S-ar putea să existe şi alte semnale chimice în
oxigen care să îi dezvăluie originea. Raportul de izotopi ar putea fi
diferit în funcţie de modul în care s-a manifestat în aer. N-aş fi
surprins. Ştiu că li s-a părut că aveau o rubrică acolo, dar vor trebui să
facă recalibrări. Viaţa ar putea fi mai variată decât şi-au închipuit
oamenii. Asta se întâmplă mereu. Nu prea cred că veţi avea multe
şanse să faceţi teste aici, a continuat el după o vreme.
Acum se plimba pe plajă. Vântul scrâşnea pe microfonul lui extern,
iar grăunţele de nisip de pe plaja înclinată îi ştergeau labele
picioarelor.
— Cred că va trebui să încercaţi ceva cu luna Planetei F. S-ar putea
să fie moartă. Ori încercaţi chiar pe Planeta E. A privit spre ea, masivă

20
Organisme unicelulare, anucleate, clasificate iniţial ca bacterii, lucru depăşit în
prezent (n. tr.).
 162 
pe cerul albastru. A, nu. E prea mare. Prea grea.
După două minute, Euan a spus:
— Poate veţi continua să trăiţi pe navă şi să stocaţi ceea ce vă
lipseşte, de aici şi de la Planeta E. Dacă puteţi, terraformaţi luna
planetei F. Ori poate vă alimentaţi şi ajungeţi la un cu totul alt
sistem. Mi se pare că există o stea G la câţiva ani depărtare de aici.
O tăcere lungă.
Apoi Euan a spus:
— Dar să ştii, pariez că toate sunt ca asta. Cum să zic, ori sunt vii,
ori moarte, corect? Dacă au apă şi orbitează în zona locuibilă,
înseamnă că sunt vii. Vii şi otrăvitoare. Nu am cum să ştiu. Poate că
vor fi vii şi putem coabita cu ele, iar cele două sisteme să se ignore.
Dar asta nu sună a viaţă, am dreptate? Lucrurile vii mănâncă. Au
sisteme imunitare. Prin urmare, asta va fi o problemă, mai tot timpul,
oricum. Biologie invazivă. Apoi, pe lumile moarte, acelea vor fi uscate
şi prea reci ori prea fierbinţi. Deci, vor fi inutile dacă nu au apă, iar
dacă au apă, probabil că vor fi vii. Ştiu că unele sonde au sugerat
altceva, cum s-a întâmplat aici. Dar sondele nu se opresc pentru a
face teste temeinice. Dacă stai să te gândeşti, ar putea efectua testele
de pe Pământ. În cazul patogenilor pe care i-am găsit aici, nu veţi
putea să îi descoperiţi decât dacă vă liniştiţi şi căutaţi cu insistenţă.
Trebuie să trăiţi în apropiere o vreme şi să urmăriţi ce se petrece.
Moment în care este prea târziu, dacă obţineţi rezultate proaste.
Înseamnă că sunteţi ghinionişti.
O tăcere lungă, în timp ce el a mers spre sud pe plajă.
Apoi:
— Mare păcat! Asta chiar este o lume frumoasă!
Mai târziu:
— Ciudat a fost că toată lumea a crezut că lucrurile vor funcţiona
din capul locului. Eu spun că este evident că orice loc nou va fi viu
sau mort. Dacă e viu, sigur va fi otrăvitor, iar dacă e mort, va trebui să
îl creaţi de la zero. Cred că asta ar da roade, dar ar putea să dureze la
fel de mult cât i-a trebuit Pământului. Chiar dacă aveţi bacteriile
potrivite, chiar dacă vă puneţi maşinile la treabă, veţi avea nevoie de
mii de ani. Şi atunci, la ce bun? De ce să faci asta? De ce să nu te
mulţumeşti cu ceea ce ai? Cine au fost aceia, cei care au fost atât de

 163 
nemulţumiţi? Cine dracu’ au fost ei?
Acele vorbe sunau foarte mult ca acelea pe care le-ar fi rostit Devi,
astfel că Freya şi-a prins capul între mâini.
Mai târziu:
— Cu toate astea, este o lume foarte frumoasă. Sau ar fi fost
frumoasă.
Mai târziu:
— Poate de aceea nu am auzit niciun semnal de altundeva. Nu
doar pentru că universul e prea mare, lucru adevărat. Ăsta-i
principalul motiv. Pe de altă parte, viaţa este ceva planetar. Începe pe
o planetă şi devine o parte din ea. E ceva ce fac planetele cu apă,
probabil. Dar se dezvoltă pentru a trăi acolo unde este. Prin urmare,
poate trăi doar acolo, pentru că a evoluat ca să existe acolo. Acela este
căminul ei. Şi atunci, ştii tu, Paradoxul lui Fermi îţi oferă răspunsul,
care sună aşa: în momentul în care viaţa devine suficient de
inteligentă ca să îşi părăsească planeta, ea este prea inteligentă ca să-
şi mai dorească să plece de pe ea. Pentru că ştie că lucrurile nu vor
funcţiona. De aceea, rămâne acasă. Îi place căminul ei. Şi de ce n-ai
face şi tu la fel? Ea nu se deranjează nicidecum să încerce să ia
legătura cu cineva. Voi de ce aţi face asta? Nu veţi primi răspuns. Şi-
atunci, acesta e răspunsul meu la un asemenea paradox. Îl puteţi
numi Răspunsul lui Euan.
Mai târziu:
— Aşadar, desigur, din când în când, o formă foarte ridicolă de
viaţă va încerca să apară şi să se îndepărteze de steaua care îi este
cămin. Sunt convins că asta se întâmplă. Cum să spun, uită-ne pe noi.
Singuri ne-am făcut-o. Dar nu merge, iar viaţa care a mai rămas vie
învaţă şi încetează să mai încerce asemenea experimente prosteşti.
Mai târziu:
— Poate o parte dintre oameni vor reuşi să ajungă înapoi acasă.
Hei, ştii ce-aş face dacă aş fi în locul tău, Freya? Eu, unul, aş încerca
să mă întorc acasă.
Mai târziu:
— Probabil.

Mai târziu, încă mergând spre sud, Euan a traversat o ravenă care

 164 
tăia faleza dinspre mare. Faleza era ceva mai joasă spre fiecare latură
a acelei fisuri, iar fisura mergea înapoi şi în sus spre Burren, formând
un unghi ascuţit, astfel că exista un pârâiaş clocotitor care curgea în
josul ei şi făcea o băltoacă în nisipul plajei, sub faleze. În locul în care
băltoaca era mai aproape de ocean, un fir lat de apă puţin adâncă îşi
croia drum prin nisipul ud şi curgea spre apa înspumată şi agitată.
Vântul şuiera în josul fisurii. În înaltul ei, fisura se îngusta, iar
pereţii ce o mărgineau deveneau foarte abrupţi, părând de netrecut.
În loc să urce acolo pentru a investiga, Euan a mers chiar prin râul de
pe plajă, împroşcând apă netemător, deşi în mijlocul lui îi venea până
la genunchi. În acele momente febra lui era foarte ridicată. Cifrele
furnizate de costum erau acolo, în partea de jos a ecranului, licărind
roşii.
Freya s-a aplecat în faţă, cu braţele încrucişate peste stomac, într-o
poziţie pe care o adoptase deseori când Devi fusese bolnavă. S-a
ridicat şi s-a dus în bucătărie ca să-şi ia nişte biscuiţi. A mâncat
câţiva, apoi a băut un pahar cu apă. A verificat apa din pahar, a mai
băut, apoi a revenit la scaun şi la ecran.
Euan a continuat să meargă spre sud şi a ajuns la o parte mai lată a
plajei, unde câteva dune sculptate de vânt erau adăpostite sub faleză.
A urcat pe cea mai înaltă dună. Lumina radiată de Tau Ceti era atât
de orbitoare încât nu putea fi privită direct; se revărsa peste culmea
falezei şi peste ocean. Euan s-a aşezat.
— Ce frumos! a spus el.
Vântul încă îi bătea din spate. Privind spre valuri, era limpede că
vântul le menţinea ridicate o vreme când încercau să se spargă; se
rostogoleau spre uscat, apoi se cabrau şi atârnau acolo vertical în
timp ce se deplasau spre ţărm, încercând să se prăbuşească, dar fiind
susţinute de vânt; apoi, în cele din urmă, porţiunea cea mai abruptă
se năpustea în jos cu o jerbă învolburată de stropi, iar o parte din apa
înspumată şi albă se lansa în sus şi era prinsă de vânt şi azvârlită
înapoi, peste zidul de apă albă. Ehukai rapizi şi umflaţi traversau
acele cozi de stropi.
— Cred că mi-a crescut febra, a spus Euan.
S-a dus până la marginea dunei şi s-a lăsat să alunece ca pe
tobogan pe nisipul dinspre mare.

 165 
 Freya şi-a apăsat stomacul cu antebraţul şi şi-a lăsat gura pe dosul
unui pumn.
Euan s-a uitat îndelung la valuri. Porţiunea cenuşiu-închis dintre
lacul de pe plajă şi ocean era haşurată transversal cu dâre de nisip
negru, departe de fiecare parte a firului de apă care curgea în josul
brizanţilor.
Freya l-a urmărit în tăcere. Febra lui era foarte mare.
S-a întins pe nisip. Camera de la casca lui era acum îndreptată spre
nisipul de sub el, cutat şi granular, presărat cu dâre de spumă.
Valurile sparte măturau plaja, se opreau, se retrăgeau în foşnet de
pietricele, lăsând o linie de spumă. Apa şuiera şi mormăia, iar când şi
când, valurile din larg plesneau cu un zgomot surd. Tau Ceti se
separase acum de faleza de la marginea oceanului şi toată apa dintre
plajă şi orizont era o masă frământată de albastru şi verde.
Tumultuoase, valurile sparte aveau o culoare albă intensă. Valurile pe
cale să se spargă deveneau translucide. Euan vorbea de parcă ar fi fost
somnoros. Şi Freya aproape că moţăia stând aplecată. Şi-a lăsat capul
pe masă.
Mult mai târziu, ceva a făcut-o să privească la ecran. A văzut că
Euan se ridicase în picioare.
— Mi-e cald, a spus el cu glas răguşit. Foarte cald. Cred că m-a
doborât şi pe mine.
A scotocit prin micul rucsac.
— Ei, am rămas fără mâncare. Şi fără apă.
A lovit uşor aparatul de la încheietură. S-a auzit un zumzet.
— Asta e, a spus el. Acum pot bea din râu. Şi din lac, sunt convins.
Trebuie să fie apă dulce.
— Euan! a spus Freya cu glas tremurat. Euan, te rog!
— Freya, i-a răspuns el. Fă-ţi un serviciu. Ascultă, vreau să-ţi
închid ecranul.
— Euan…
— Opreşte ecranul! Stai, cred că pot s-o fac chiar eu, de aici!
A atins din nou aparatul de la încheietură. Ecranul lui Freya s-a
întunecat.
— Euan!
— E-n regulă, a spus el dinspre ecranul stins. Sunt terminat. Dar

 166 
toţi ne ducem cândva. Măcar sunt într-un loc frumos. Îmi place plaja
asta. Acum o să mă duc să înot.
— Euan!
— Nu-i nimic. Opreşte şi sonorul! Opreşte-l oricum! Valurile astea
fac zgomot. Au, ce rece e apa! Asta-i bine, nu? Cu cât e mai rece, cu
atât mai bine.
Zgomotele valurilor i-au acoperit vocea. Făcea: „A, aa!” ca şi cum ar
fi intrat într-o cadă cu apă prea caldă. Sau prea rece.
Freya şi-a acoperit gura cu palmele.
Zgomotele făcute de apă au devenit din ce în ce mai puternice.
— Aah! Gata, vine un val mare! O să mă las purtat de el! O să stau
sub el, dacă pot! Freya! Te iubesc!
După aceea s-au auzit doar sunetele scoase de apă.

Câţiva dintre oamenii din Hvalsey au dispărut în peisajul

înconjurător. Unii au plecat în tăcere, cu dispozitivele GPS ale
costumelor dezactivate; alţii au rămas în legătură cu prietenii lor de
pe navă. Câţiva şi-au transmis sfârşitul celor care erau dispuşi să
urmărească şi să asculte. Jochi a rămas în maşină şi a refuzat să stea
de vorbă cu oricine, inclusiv cu Aram, care a devenit şi el tăcut.
Apoi, cu excepţia lui Jochi, toţi supravieţuitorii din Hvalsey au
ignorat instrucţiunile venite de pe navă de a rămâne pe Aurora şi au
pregătit unul dintre transportoare pentru a reveni cu el pe orbită. Le-
a fost greu să facă asta fără tehnicienii navei, dar au căutat în
computerele pe care le aveau ceea ce trebuiau să ştie şi au alimentat
micul vehicul cu oxigen lichid, s-au îngrămădit în el şi au folosit
praştia-spirală şi propulsiile-rachetă pentru a realiza joncţiunea cu
nava pe orbită.
Cum li se interzisese revenirea în navă şi li se spusese că nicio
carantină nu avea să dureze suficient de mult pentru ca ei să fie
socotiţi inofensivi la revenire, când transportorul lor a sosit pentru a
se andoca la navă a apărut o problemă spinoasă, deoarece nu ştiau ce
să facă. Unii oameni de pe navă au spus că dacă cei din transportor ar
supravieţui o anumită perioadă de timp, de exemplu, un an (alţii au
spus că zece), atunci ar fi evident că ei nu sunt purtători ai
patogenului şi li se putea acorda permisiunea de a reintra. Alţii nu

 167 
erau de acord. Consiliul executiv a convocat în grabă o comisie căreia
i s-a trasat sarcina de a lua o hotărâre: Membrii acesteia au anunţat
că, după părerea lor, nicio perioadă de carantină nu era suficient de
lungă pentru a se face dovada că oamenii care veneau de pe Aurora
prezentau siguranţă, iar mulţi s-au simţit uşuraţi auzind asta; alţii au
contestat vehement hotărârea. Însă acum se punea întrebarea: cum să
se procedeze în legătură cu grupul de colonişti care acum se apropia
de nava aflată pe orbită.

Comitetul de urgenţe li s-a adresat groenlandezilor prin radio,

spunându-le să păstreze o distanţă fizică faţă de navă şi să rămână în
apropiere ca un mic satelit al ei. La început, groenlandezii au fost de
acord, dar când li s-au diminuat rezervele de hrană, apă şi aer, iar
aprovizionarea nu li s-a făcut conform promisiunii celor de pe navă,
din cauza unei probleme tehnice a transportorului care se folosea în
acest scop, după cum li s-a explicat, ei au pornit motoarele şi s-au
apropiat de ecluza principală din docul pentru transportoare, aflat la
pupa coloanei vertebrale. Ei au propus să ocupe încăperile din Inelul
Interior A, de la Spiţa Unu, şi să păstreze încăperile perfect etanşe
faţă de coloană şi biomedii. Vor rămâne acolo şi vor deveni autonomi
pe cât posibil, pentru a-şi petrece o perioadă de carantină a cărei
durată avea să fie stabilită de oamenii de pe navă. După aceea se
putea reanaliza chestiunea reintegrării, iar dacă oamenii de pe navă
acceptau ideea, coloniştii ar putea să se alăture vieţii de pe navă.
După o scurtă şedinţă, comisia a respins în mod expres punerea în
aplicare a acestui plan, deoarece s-a socotit că reprezenta un pericol
prea mare de infectare a tuturor formelor de viaţă de pe navă. O mică
mulţime de oameni, mai toţi bărbaţi din Patagonia şi Labrador, cele
două biomedii de la capătul Spiţei Unu, s-au strâns în faţa uşii ecluzei
de la docul pentru transportoare şi s-au îndemnat unii pe alţii să se
opună oricărei incursiuni a grupului de oameni pe care îi socoteau
infectaţi. Alţii s-au alarmat văzând pe ecrane că se strângea acel grup,
iar unii dintre ei au început să se îmbarce în tramvaie pentru a merge
la coloană şi a interveni într-un mod care nu le era aproape deloc
limpede. În Labrador şi în Prerie, staţiile de tramvai au început să se
umple de oameni, mulţi dintre ei certându-se furioşi cu alte grupuri

 168 
întâlnite pe drum. S-a lăsat cu bătaie, iar câţiva tineri au deviat şinele
de tramvai de pe traseul prin Prerie, oprind traficul din jurul Inelului
B.
Aflaţi chiar în faţa portului de andocare, coloniştii din transportor
au anunţat că supraaglomeraţia din vehiculul lor produsese o
defecţiune, astfel că în scurtă vreme aveau să rămână fără aer
respirabil, de aceea vor intra în ecluza navei, aşa cum îşi propuseseră.
I-au avertizat pe cei de pe navă că vor intra, iar cei din faţa uşii
ecluzei principale a docului le-au spus să nu facă asta. Oamenii din
ambele părţi strigau furioşi. Apoi luminile de pe consola de
operaţiuni din interiorul docului au arătat că groenlandezii
pătrundeau, iar în acel moment, câţiva dintre tinerii din sala de
operaţiuni au atacat membrii consiliului de securitate care acţionau
ecluza, i-au doborât şi au preluat controlul asupra consolei. Răcnetele
erau deja atât de puternice, încât nu se mai putea înţelege om cu om.
Transportorul a intrat în portul de andocare, iar acesta l-a fixat pe
poziţie în mod automat. Uşa exterioară a docului s-a închis, docul a
fost alimentat cu aer şi tubul de intrare al docului s-a extins pentru a
conecta bocaportul transportorului la uşa ecluzei interioare, totul
desfăşurându-se automatizat. Coloniştii din transportor au deschis
bocaportul şi au început să părăsească vehiculul prin tubul de
legătură, dar în acelaşi timp oamenii care puseseră stăpânire pe
consola de funcţionare a docului au închis uşa ecluzei interioare şi au
deschis uşa ecluzei exterioare, ceea ce a făcut ca în trei secunde docul
şi tubul de legătură să se golească de aer în mod catastrofal. Toţi cei
şaptezeci şi doi de oameni aflaţi în transportor şi în tub au murit în
urma efectelor decompresiei.

Era limpede că sosiseră din nou vremuri proaste.

 169 
 4
REVERSIE LA MEDIE

 170 
 După câteva minute, vestea despre dezastru s-a răspândit în
ambele inele, iar după agitaţia tumultuoasă de la început, în
majoritatea biomediilor s-a lăsat o tăcere de moarte. Oamenii nu
ştiau ce să facă. Unii s-au îmbarcat în tramvaie spre Patagonia şi s-au
îndreptat în susul Spiţei Unu, vorbind zgomotos şi acuzându-i de
crimă în masă pe cei care avariaseră docul. Alţii au urcat în tramvaie,
câteodată în aceleaşi tramvaie, cu intenţia de a-i apăra pe oamenii
despre care spuneau că gestionaseră incursiunea cât se putea de bine,
salvând toţi oamenii de pe navă de o infecţie mortală. Lucru deloc
surprinzător, au izbucnit câteva încăierări, iar unele tramvaie au
oprit, după care pasagerii s-au împrăştiat pe străzi, bătându-se şi
chemând întăriri din alte inele.
— Nu! striga Freya printre lacrimi, în timp ce urmărea imaginile pe
ecran şi se îmbrăca în grabă ca să părăsească apartamentul. Nu! Nu!
Nu!
A aruncat cu lucruri în pereţi în timp ce se învârtea prin
dormitorul ei, căutându-şi pantofii.
— Ce vrei să faci? a întrebat-o Badim, aflat în cadrul uşii.
— Nu ştiu! O să-i omor!
— Freya, nu aşa! Ai nevoie de un plan. Toată lumea este iritată, dar
uite, oamenii aceia sunt morţi şi nu-i putem învia. S-a întâmplat. De
aceea trebuie să ne gândim ce să facem în continuare.
Freya a rămas cu privirea la aparatul de la încheietură.
— Ba nu! a strigat ea din nou.
— Te rog, Freya! Să ne gândim ce putem face acum. Doar n-o să te
duci acolo ca să participi şi tu la confruntări. Asta se va întâmpla şi
fără prezenţa ta acolo. Trebuie să ne gândim cum să dăm o mână de
ajutor.
— Dar ce putem face noi?
Şi-a găsit cel de-al doilea pantof şi a vârât forţat piciorul în el, după
care a rămas nemişcată.
— Nu sunt sigur, a recunoscut Badim. E o situaţie grea, fără nicio
îndoială. Dar ascultă – ce e cu Jochi?
— Ce-i cu el? A rămas acolo, la sol!
 171 
 — Ştiu. Dar nu poate sta acolo o veşnicie. Şi câtă vreme toţi sunt
prinşi în dezastrul de aici, mă întreb dacă nu cumva am putea profita
de asta ca să-l aducem aici.
— Dar îl vor omorî şi pe el!
— Da, dacă va încerca să pătrundă în navă. Dar dacă vine cu
transportorul şi rămâne în el, va fi aproape de noi. L-am putea
realimenta şi am discuta cu el. Există toate şansele ca el să nu fie
infectat cu patogenul acela. După o vreme se va lămuri acest aspect şi
după aceea vom vedea cum procedăm.
Freya a încuviinţat din cap.
— Bine. Să discutăm cu Aram. Va dori să ştie despre asta şi ne va
ajuta.
— Corect!
Badim a început să tasteze pe aparatul de la încheietură.

Aram s-a arătat foarte fericit să facă un plan pentru salvarea lui
Jochi şi s-a pus de acord cu Badim că nu puteau face mare lucru ca să
ajute la îndreptarea situaţiei de pe navă atâta vreme cât continuau
luptele haotice dintre oamenii din coloana vertebrală. Mulţimile de
acolo se despărţiseră în tabere beligerante, iar unii tineri ajungeau
uneori să se încaiere. Aceste lucruri erau ineficiente şi primejdioase în
microgravitaţia din coloană, dar asta nu a pus capăt bătăilor. Aram şi
Badim ţineau legătura cu mulţi prieteni din diferite consilii, iar
majoritatea considerau că accesul oamenilor în coloană ar trebui
interzis, întrucât aceasta era înţesată de dispozitive esenţiale ale
navei. Însă cum oamenii furioşi pluteau nestingheriţi pe coridoarele
coloanei, strigând unii la alţii şi luându-se la pumni, nu era limpede
cum se putea rezolva situaţia. Membrii consiliului de securitate
începeau să ocupe spiţele în încercarea de a împiedica oamenii să
ajungă în coloană, dar nu aceasta era soluţia completă. Se ajunsese la
o situaţie periculoasă.
În acele ore critice, Aram, Badim şi Freya l-au apelat pe Jochi şi,
după repetate rugăminţi, el le-a răspuns.
Au descoperit că el aflase despre dezastrul petrecut în spaţiul de
andocare. Vorbind cu voce sumbră şi scăzută, nu părea a fi el însuşi.
— Poftim?

 172 
 Aram i-a explicat planul lor în ceea ce îl privea.
— Mă vor ucide şi pe mine, a spus el.
Freya l-a asigurat că nu se va întâmpla aşa ceva. Mulţi oameni de la
bord erau revoltaţi de ceea ce se întâmplase şi vor ţine să îl protejeze.
Dacă stătea în transportorul lui, nimeni de pe navă nu va încerca să îl
distrugă. Vocea i-a tremurat când a spus acestea.
— Transportorul tău va fi deopotrivă loc de carantină şi sanctuar.
Am putea să îl menţinem pe loc în mod magnetic, ca să nu existe
niciun contact fizic cu nava. Dar ţi-am putea trimite provizii şi te-am
ţine în viaţă până când situaţia de aici se va schimba.
— Situaţia nu se va schimba, a spus Jochi.
— Cu toate astea, a spus Aram, te putem ţine în viaţă şi vom vedea
ce se întâmplă.
— Te rog, Jochi, a intervenit Freya. Urcă în transportor şi te vom
ajuta să îl lansezi. Există mulţi oameni aici care vor să vadă
întâmplându-se ceva bun. Fă-o pentru noi!
O tăcere lungă a celui aflat pe suprafaţa Aurorei.
— Bine.
A traversat Burrenul cu maşina în care se refugiase, spre facilitatea
de lansare a aşezării.
Privind platformele şi clădirile pustii de pe ecranul din bucătăria
lui Badim şi a lui Freya, Aram a spus:
— Deja arată ca şi cum ar fi fost abandonate de un milion de ani.
Cu toate astea, lansatoarele erau încă funcţionale, iar de pe navă, ei
l-au ajutat să localizeze şi să alimenteze cel mai mic vehicul de
lansare existent pe Aurora.
Având un costum complet, Jochi a părăsit maşina şi a ajuns la
transportor, a urcat treptele, mişcându-se încet şi nesigur prin el,
îndreptându-se spre camera de comandă. De pe navă, au fost puse în
funcţiune vehiculele de împingere şi s-a mutat transportorul în tubul
de lansare al lansatorului în spirală al facilităţii. A fost o operaţiune
lentă şi dificilă. Odată transportorul ajuns în tub, ceea ce a urmat s-a
desfăşurat în mare măsură în mod automat; spirala tubului de lansare
s-a rotit pe baza sa, care se rotea la rândul ei, iar magneţii din tub au
tras transportorul spre zona vidată a tubului, o tragere îmbunătăţită
de forţa centrifugă a dublei rotaţii a tubului şi a bazei lui. În

 173 
momentul în care a părăsit tubul, transportorul se deplasa deja cu o
viteză apropiată de cea a eliberării, placa de ablaţiune încălzindu-se
cu repeziciune, arzând cinci centimetri sau mai mult din ea când
rachetele transportorului au pornit, azvârlindu-l prin atmosferă, spre
locul de joncţiune cu nava. Preţ de un minut, Jochi a trebuit să stea
întins şi să suporte o acceleraţie de 4 g; însă transportorul lui fusese
lansat cu succes.
Patru ore mai târziu, el a fost legat magnetic de navă, între Inelul
Interior A şi coloană. După încheierea andocării magnetice, vestea
privind sosirea lui Jochi se răspândise pretutindeni în navă. Mulţi s-
au bucurat să audă asta; alţii erau revoltaţi. Vestea nu a făcut decât să
pună gaz peste foc la tulburările din coloană, violenţe care nu se
stinseseră şi continuau neabătut.
Singurul supravieţuitor al coborârii pe suprafaţa Aurorei nu avea
nimic de declarat.

Şi iată-i pe oameni: în navă, pe orbită în jurul Aurorei, care se rotea

în jurul Planetei E, care, la rândul ei, se deplasa pe orbită în jurul lui
Tau Ceti, la depărtare de 11,88 ani-lumină de Soare şi Pământ. Acum
rămăseseră 1997 de oameni la bord, cu vârste de la o lună până la
optzeci şi doi de ani. Muriseră o sută douăzeci şi şapte de oameni,
atât pe Aurora, cât şi în transportorul din docul de la pupa navei.
Şaptezeci şi şapte dintre ei muriseră în decompresia docului.
Deoarece planul fusese să se mute cea mai mare parte a oamenilor
şi animalelor navei pe Aurora, acum aveau un deficit de anumite
substanţe volatile, pământuri rare şi metale şi, într-o anumită
măsură, de hrană. În acelaşi timp, nava era suprasaturată de anumite
substanţe, în principal săruri şi rezultate ale ciclurilor ecologice din
navă, dezechilibre pe care Devi le numise fisuri metabolice, care
acum provocau disfuncţii. În acelaşi timp, evoluţia multor specii de la
bord continua să se desfăşoare în ritmuri diferite, cele mai rapide
modificări de specii petrecându-se la nivel viral şi bacterian, dar cu
viteze mai reduse în fiecare încrengătură şi ordin. În mod ineluctabil,
ocupanţii navei se distanţau unii de alţii. Bineînţeles că fiecare formă
de viaţă în acel mic ecosistem se afla într-un proces de coevoluţie cu
toate celelalte, astfel că deocamdată nu puteau decât să se distanţeze.

 174 
Ca un supraorganism, ele puteau probabil să rămână o totalitate, dar
una care putea deveni cu mult mai puţin ospitalieră faţă de unele
dintre elementele sale, inclusiv componenta umană.
Cu alte cuvinte, căminul lor se destrăma. Speciile nu erau
conştiente de acest lucru, probabil din cauză că ele se îmbolnăveau,
drept un aspect al destrămării căminului lor. Era un proces
intercorelat de dezagregare, pe care, într-o seară, Aram l-a numit
codevoluţie.

Acest fenomen era social, dar şi ecologic. Confruntarea din coloană

a continuat, mulţimile de oameni strânse acolo denunţând sau
apărând ceea ce se petrecuse în doc. În toiul disputelor, un grup de
oameni a pătruns cu forţa în sala de operaţiuni a docului şi a
manevrat de la distanţă roboţi în încăperea deschisă a docului,
mutând toate cadavrele, care încă pluteau liber acolo, în
transportorul sortit distrugerii. După ce au reuşit acea sarcină
sumbră, au închis uşa transportorului şi l-au ejectat din doc în spaţiu.
— Vrem să ne asigurăm, a anunţat purtătorul de cuvânt al acelui
grup. Acest doc va rămâne închis pentru totdeauna. Vom lăsa ecluza
exterioară deschisă şi probabil că vidul va steriliza interiorul, dar nu
vrem să riscăm. Vom etanşa ecluza interioară. Nu se va permite
accesul acolo. Va trebui să folosim celelalte docuri. Nu are rost ca
după ce s-a întâmplat un asemenea dezastru să nu ne asigurăm că
vom rămâne protejaţi.
Ejectarea cadavrelor a şaptezeci şi doi dintre concetăţeni într-un
transportor fără pilot a fost denunţată drept un act de cruzime, o
profanare a oamenilor ai căror membri de familie şi prieteni încă se
aflau pe navă. Morţii fuseseră membri integrali ai comunităţii până
când s-au petrecut acele evenimente; acum, cadavrele lor nici măcar
nu vor fi înapoiate ciclurilor pentru a hrăni generaţiile următoare. În
cursul luptelor care încă izbucneau pentru a prelua controlul asupra
coloanei vertebrale, acele acuzaţii erau exprimate cu voce tare şi
respinse la fel de vehement.
Freya a urcat în coloană ca să vadă dacă putea face ceva pentru a
detensiona situaţia. A plutit în sus şi în jos pe coridoare, trăgându-se
de scoabe şi oprindu-se brusc, pentru a discuta cu oameni pe care îi

 175 
cunoştea. Oamenii o vedeau şi ţâşneau prin aer către ea ca să îi spună
ce păreri aveau şi să afle ce gândea ea. Curând, Freya s-a mutat în
centrul unui grup care s-a mutat cu ea în josul coloanei.
Nu a atacat-o nimeni, deşi deseori se părea că tocmai acest lucru
avea să se întâmple. Când oamenii se prindeau de vreo scoabă pentru
a se opri în faţa ei, Freya îi întreba ce părere aveau, la fel ca în anii ei
de peregrinări. Dacă ei o întrebau ce gândea, ea spunea:
— Trebuie să trecem peste asta! Trebuie să ne unim cumva, să
găsim o cale pentru a merge mai departe – nu avem altă soluţie!
Suntem legaţi unii de alţii! Cum de-aţi putut uita asta? Trebuie să
rămânem uniţi!
Apoi îi îndemna pe toţi să plece din coloană şi să se întoarcă în
biomedii. Era periculos acolo, a precizat ea. Oamenii păţeau lucruri
urâte, iar nava putea avea de suferit.
— Nu ar trebui să ne aflăm aici! Transportorul a dispărut, nu se
mai poate face nimic. Nimic! Aşa că plecaţi!
Se scurgeau ore întregi cât ea le spunea oamenilor astfel de lucruri.
Unii dintre ei dădeau aprobator din cap şi coborau spiţele spre inele.
Jos, lupta pentru a avea acces la spiţe a continuat. Nu existau
suficienţi oameni dornici să apere toate cele douăsprezece spiţe, iar
unele dintre ele erau încă folosite pentru a urca până la coloană. În
spiţe se dădeau lupte, iar acolo, dacă oamenii cădeau sau erau împinşi
de pe scările care se aflau pe pereţii interiori ai spiţelor, ei puteau
suferi răni şi muri. În Spiţa Cinci, trei tineri au murit încleştaţi în
luptă, iar după aceea, şocul provocat de sângele de pe podea a părut
esenţial în hotărârea de a se închide acea spiţă pentru orice trafic.
Între timp, în coloană, închiderea permanentă a docului fatal a
continuat. Grupul care a răspuns de operaţiune a aplicat un strat gros
de material de etanşare la uşile interioare ale ecluzei, apoi le-au
acoperit cu o peliculă protectoare cu pulbere de diamant. Era ceva
excesiv, un soi de acţiune rituală – o ştergere a urmelor de la locul
unei crime ori o excizie a unei porţiuni de carne infectată.
Înapoi în Fetch, Badim şi Aram au urmărit neliniştiţi ecranele,
trecând de la o cameră la alta pentru o privire de ansamblu.
— La docul acela au înnebunit, a spus Aram la un moment dat, în
timp ce plecau la o şedinţă. E o nenorocire! Nu văd ce s-ar putea face.

 176 
 S-a convocat o şedinţă a consiliilor în Yangtze pentru discutarea
situaţiei. Unii au simţit nevoia de a discuta despre ce trebuia făcut
acum, după ce se descoperise că Aurora era otrăvitoare pentru
oameni. Discordia va continua până când vor stabili un plan, au spus
acei oameni. Aram şi Badim nu erau siguri, dar s-au dus acolo ca să îi
asculte.
Când a început şedinţa de la Yangtze, cei care răspundeau de docul
închis au plutit înapoi către spiţele Inelului A şi, la îndemnul lui
Freya, ei şi toţi ceilalţi din coloană au coborât în biomedii. Cei mai
mulţi au mers pe Spiţa Trei şi au pornit direct spre locul şedinţei din
Yangtze, astfel că a părut că acea şedinţă ajutase cu adevărat la
eliberarea coloanei. Chiar dacă nu contribuia la altceva, a remarcat
Badim, evenimentul măcar reuşise asta.

În Yangtze s-a adunat o mare mulţime în piaţa centrală. La început

principalul vorbitor a fost Speller, care devenise una dintre figurile de
frunte ale grupului de ingineri după moartea lui Devi. Şi, de fapt, el a
început prin a spune cu insistenţă că biomediile navei erau în esenţă
sănătoase.
— Biosfera navei este o entitate care se autocorectează, a spus el.
Poate rezista secole la rând numai dacă o lăsăm să se autocorecteze.
Amestecul nostru a împiedicat procesul său homeostatic. Trebuie
doar să o alimentăm mereu cu substanţele volatile care sunt
deficitare pe navă şi vom putea continua să ne îndreptăm spre un
sistem planetar mai ospitalier.
Aflaţi în rândurile din spate ale sălii, Aram s-a răsucit spre Badim
şi i-a spus:
— Crezi că vorbeşte serios?
— Da, a răspuns Badim.
Aşa părea, cu siguranţă.
— Nava ne-a adus până aici, a continuat Speller. Este un sistem de
subzistenţă a vieţii care şi-a dovedit robusteţea. Va rezista vreme de
alte câteva secole, asta dacă îl îngrijim, ceea ce înseamnă să stăm
deoparte din calea lui. Tot ce trebuie să facem este să o aprovizionăm
cu elementele care îi sunt deficitare. Toate acele elemente sunt
comune în sistemul Tau Ceti. Aşadar, nu avem motive să fim

 177 
disperaţi. Încă ne putem găsi un nou cămin.
Steaua apropiată, RR Prime promitea multe, le-a spus Speller. Era
la doar şapte ani-lumină de Tau Ceti, o stea din clasa M, cu o serie
întreagă de planete, inclusiv trei în zona locuibilă, care, ca de obicei
în jurul unor stele din clasa M, erau mai apropiate de steaua lor decât
era Pământul faţă de Soare. Sistemul planetar de acolo fusese
descoperit în anii 2500 şi, cu toate că aveau toate informaţiile pe care
le deţineau pământenii despre el cu doisprezece ani în urmă,
adevărul era că nu se cunoşteau prea multe. Însă era foarte posibil ca
acel sistem să le poată oferi un cămin.
— Ce altceva putem face? a spus Speller. Clar, este cea mai bună
şansă a noastră. Şi nava ne poate duce până acolo.

Însă mulţi alţii insistau să se îndrepte spre cea de-a doua lună a
Planetei F din sistemul Tau Ceti. Avea o dimensiune apropiată de cea
a Lunii terestre, la fel ca Aurora, însă era mai densă. Era în rotaţie
sincronă cu F şi se rotea în jurul Planetei F în exact douăzeci de zile,
astfel că, din acest punct de vedere, nu se deosebea prea mult de
Aurora şi E. Era o lună stâncoasă şi complet aridă, cu excepţia apei
îngheţate, ca urmare a unui impact cu o cometă. Până în acel
moment se presupusese că era lipsită de viaţă, pentru că era aproape
complet lipsită de apă. Însă experienţa de pe Aurora îi făcuse pe
oameni să devină mai circumspecţi în a judeca din acest punct de
vedere. Unii dintre ei au susţinut că meteoriţii fuseseră respinşi de pe
Aurora de impacturi cu asteroizi, iar unii dintre ei ridicaseră
gravitaţia pentru a permite aterizarea pe Luna 2 a Planetei F. Având
în vedere lipsa de apă şi de aer de pe luna lui F, părea cu totul
improbabil ca asemenea roci să poată transfera formele de viaţă de pe
Aurora, însă acest lucru nu putea fi eliminat întru totul. Viaţa era
îndărătnică, iar agentul patogen de pe Aurora încă nu era înţeles în
totalitate. Până şi numirea lui reprezenta o problemă, întrucât unii îl
numeau criptoendolit,21 alţii, prion rapid, iar alţii drept patogen, iar
unii, drept microb. Lucru sau chestie ori chiar extraterestru. Dar nu
asta era important.

21
Organism care stabileşte colonii în cavităţile structurale ale rocilor poroase (n.
tr.).
 178 
 Oricum ar fi fost, Luna 2 a Planetei F rămânea o posibilitate reală
în mintea multor oameni. „Putem aduce apă acolo”, a spus Heloise în
toate acele şedinţe. Ea era lidera grupului ecologic din Inelul A. „Luna
Unu a Planetei F este îngheţată, aşa că putem aduce apă de acolo.
Pentru început, putem construi staţii subterane, apoi le vom extinde
în timp ce începem procesul de terraformare. Apoi cratere cu domuri,
după care oraşe-cort. Ar putea da rezultate. La urma urmelor, asta a
făcut parte din plan încă de la început. Planul de rezervă, dacă Aurora
nu ni se potrivea. Şi, în al doilea rând, nu va fi nevoie de încă o
călătorie interstelară, ceea ce este bine, pentru că nu suntem siguri că
nava va rezista. Asta a fost mereu a doua opţiune, iar acum trebuie să
apelăm la ea. Şi poate da rezultate.
Aram nu era de aceeaşi părere, de aceea s-a ridicat să o contrazică.
— Ar fi ca viaţa pe navă, a spus el. Doar că vom fi închişi în
litosfera unei luni stâncoase. După aceea, ne vor trebui sute de ani,
sau mai curând mii de ani, ca să terraformăm acea lună, iar în tot
acest timp vom fi constrânşi să trăim în interior, ca în aceste
biomedii. Problemele care ne chinuie aici ne vor chinui şi acolo. Nu
vom trăi suficient de mult ca să ajungem în momentul în care ne vom
putea mişca prin aer liber. Descendenţii noştri se vor îmbolnăvi şi vor
muri. Vor dispărea ca specie.
Acest pesimism sau realism sumbru, oricum ar fi fost numit, i-a
înfuriat pe Speller şi pe Heloise, dar şi pe toţi cei care încercau să
găsească o cale de progres. De ce să ai păreri atât de negative? au
întrebat ei.
— Nu eu am păreri negative, a răspuns Aram. Este vorba de
univers, care îşi respectă regulile. Ştiinţa nu este magie! Nu suntem
creaturi fantastice! Ni s-a oferit o şansă.
— Şi atunci ce facem? a întrebat Heloise cu glas furios. După
părerea ta, ce cale ar trebui să alegem?
Aram a ridicat din umeri.
Din coloana din care tocmai cobora, alături de ultimul grup de
pacificatori, Freya a făcut un apel către întrunirea care discuta
situaţia.
— Ar trebui să ne întoarcem acasă.
Acea afirmaţie a fost întâmpinată de tăcere. Parcă şi zumzetele

 179 
ventilatoarelor şi toate lucrurile ce funcţionau pe bază de energie
electrică s-au oprit.
— Ce vrei să insinuezi? a întrebat Speller.
Glasul lui Freya s-a auzit clar în difuzoare, ba chiar mai puternic
decât ar fi fost cazul.
— Ar trebui să aprovizionăm nava şi să pornim înapoi spre
Pământ. Dacă reuşim asta, urmaşii noştri vor supravieţui. Nu avem
altă soluţie acum, când discutăm. Mare păcat, dar acesta este
adevărul!
Reduşi la tăcere, oamenii din piaţa Yangtze s-au uitat unii la alţii.

Ideea ei, pe care a prezentat-o în zilele care au urmat, fusese

inspirată de Euan. A mai spus că şi Devi sugerase ceva asemănător.
Ideea era bună, a insistat ea. Un plan realizabil.
Dar i-a şocat pe oameni. Având în vedere ce se petrecea, planul
părea prea greu de realizat.
Freya şi-a petrecut mult timp încercând să-i atragă pe oameni de
partea ei prin vorbe frumoase, iar în unele cazuri a trecut chiar la
ameninţări fizice, îndemnându-i să plece din spiţe şi să stea în
biomediile lor. Echipele organizate de consiliul de securitate au
preluat controlul fiecărei ecluze de spiţă şi au început să acţioneze ca
nişte supape de reţinere, permiţându-le oamenilor să părăsească
spiţele, dar nu să şi intre în ele. În cele din urmă, s-a ajuns la situaţia
în care a fost posibil să îi convingă sau să îi silească pe toţi cei care
mai erau în coloană sau spiţe să coboare în biomediile lor. Treptat,
oamenii s-au dispersat, plecând spre oraşele lor, ori s-au strâns cu cei
care aveau aceleaşi păreri pentru a face planuri. Cei care se făceau
răspunzători de moartea coloniştilor în doc s-au strecurat printre
sprijinitorii lor, iar aceste grupuri s-au opus oricărei încercări de a se
investiga ceea ce se întâmplase. Era limpede că nimeni nu dorea
moartea cuiva, aşa se afirma. Fusese un accident, un dezastru. Era
timpul să meargă mai departe. Timpul de a gândi cum să se
procedeze în continuare.
Astfel, într-un tumult al spiritelor, când mulţi erau îndureraţi, încă
furioşi, toate acţiunile care li se păreau posibile în acele momente au
fost practic puse în discuţie şi examinate îndelung. Chiar dacă nu era

 180 
momentul potrivit, nimic nu putea opri acel proces. Având în vedere
situaţia în care se aflau, era singurul lucru despre care merita să se
discute.
Propunerea lui Freya era una dintre acţiunile discutate. Faptul că
era fiica lui Devi îi dădea o anumită importanţă pe care ideea ei nu ar
fi avut-o altfel. Lui Devi i se simţea lipsea, moartea ei fusese o rană
care nu se vindecase; deseori oamenii se întrebau ce ar fi făcut ea în
situaţiile în care se găseau ei acum. Percepţia oamenilor se degradase
în asemenea hal încât, deşi Freya sugerase planul, el părea a fi propus
de Devi. Şi, cu toate că fusese prima care şi-a exprimat părerea cu
voce tare, Freya nu fusese prima care s-a gândit la asta. Şi era
indubitabil că sistemul solar devenea de departe destinaţia în care se
puteau încrede că ar putea susţine viaţa, asta dacă reuşeau să ajungă
acolo.
Totuşi, acesta era numai unul dintre planurile care se analizau.
O facţiune, din care făcea parte şi vechiul lor prieten Song,
susţinea ideea sterilizării Aurorei şi stabilirea acolo, aşa cum fusese
planul iniţial. Întrucât agentul patogen de pe Aurora era atât de puţin
înţeles (Aram ajunsese să creadă că Jochi nu reuşise de fapt să îl
identifice), acest grup era redus numeric, iar argumentele sale nu
păreau să îi convingă pe mulţi oameni, mai ales pe cei care fuseseră
implicaţi în moartea coloniştilor care doriseră să se întoarcă pe navă.
În parte, justificarea oferită de ei pentru dezastrul din doc era că
Aurora era otrăvitoare în mod iremediabil.
Speller şi facţiunea lui au continuat să susţină ideea de a îndrepta
nava spre RR Prime. Heloise şi un grup numeros au recomandat
colonizarea celei de-a doua luni a Planetei F. Iar unii au început să
afirme că puteau pur şi simplu rămâne pe navă şi folosi diferite
corpuri planetare ale sistemului Tau Ceti pentru a se aproviziona cu
ceea ce le lipsea, completând în acelaşi timp deficienţele metabolice.
Aflaţi în navă, puteau analiza opţiunile pe care le aveau, şi probabil să
aibă în vedere atât Aurora, cât şi cea de-a doua lună a Planetei F.
În cursul acestor dispute, au existat unii membri ai echipajului
care au încercat să modeleze opţiunile. Din nefericire, modelările lor
i-au făcut pe mai toţi autorii lor să ajungă la concluzia că niciun plan
propus de ei nu avea şanse de reuşită. Aveau foarte puţine soluţii, dar

 181 
niciuna nu era bună şi, în cea mai mare parte, ele se excludeau una pe
alta.
Pe măsură ce concluziile modelatorilor deveneau cunoscute,
amărăciunea şi furia oamenilor au sporit. Coloana se golise acum,
fiind sub paza oamenilor care conveniseră să pună în aplicare edictele
consiliului. Docul de la pupă era practic izolat. Jochi era sechestrat în
transportorul lui în interiorul Inelului A. Într-un fel, situaţia părea
calmă; oamenii se întorseseră în biomediile lor şi îşi reluaseră viaţa de
dinainte, se ocupau de recoltele care fuseseră neglijate, iar acum
trebuiau să fie plantate sau strânse. Trebuiau să îngrijească animalele
şi să repare maşinăriile. Acum, mai mult ca niciodată în istoria navei,
izolarea a început să exercite presiuni asupra lor. Nimeni nu îi putea
ajuta să se autoguverneze şi nici să ia hotărârile pe care se vedeau
nevoiţi să le ia. Erau singuri, pe cont propriu. Totul depindea numai
de ei.

Freya a rătăcit prin biomedii aşa cum o făcuse în anii de

hoinăreală. Nu a vorbit la întrunirile la care a participat şi nici la
cafenelele în care lucrase cu câţiva ani în urmă, ci s-a mulţumit să
asculte. A stat în partea din spate a sălii precum galionul unei corăbii
sau a asistat într-un colţ, privindu-l pe fiecare vorbitor fără să scoată
vreo vorbă.
În timpul peregrinării, a inspectat îndeaproape fiecare biomediu.
Cum le mergea? i-a întrebat pe locuitorii de acolo. La ce slujiseră în
timpul călătoriei până acolo? În cazul în care hotărau să se întoarcă
pe Pământ, puteau contribui la încercarea de a supravieţui vreme de
încă 170 de ani de izolare?
A descoperit că unele dintre biomedii care se dezvoltau cel mai
bine din punctul de vedere al ecosistemelor erau de fapt cele mai
puţin folositoare oamenilor de pe navă în cursul voiajului. Acele
biomedii fuseseră aduse pentru a se folosi speciile crescute acolo ca să
fie introduse în lumea nouă, pentru a ajuta la terraformarea planetei
pe care urma să se stabilească. Ca ferme, ele nu prea mai erau
folositoare. Însă Freya s-a gândit că fermele puteau fi modificate
pentru a deveni mai eficiente. Dacă se întorceau în sistemul solar, ele
nu vor fi folosite ca bănci de seminţe sau arce.

 182 
 Iată cum suna ideea lui Song: Să se treacă la locuirea Aurorei prin
introducerea pe ea a bacteriilor şi viruşilor de pe Pământ, în speranţa
că, după un război microbian, Aurora va deveni ospitalieră pentru
fiinţele umane. Unii dintre ecologişti şi microbiologi au socotit că
ideea ar putea da roade.
Grupul care îi avea ca lideri pe Heloise şi Bao a propus să se
stabilească şi să terraformeze a doua lună a Planetei F, cea mai bună
candidată rămasă pentru colonizarea în sistemul Tau Ceti. Era un
analog al planetei Marte şi fusese cea de-a doua opţiune a lor, astfel
că nu exista niciun motiv să se creadă că nu va da rezultate.
Speller a continuat să îi conducă pe cei care spuneau că ar trebui să
plece mai departe, că ar fi cazul să realimenteze nava şi să se îndrepte
spre steaua RR Prime. Vor călători prin spaţiul interstelar încă optzeci
de ani şi vor încerca din nou colonizarea în alt sistem care, din multe
puncte de vedere, părea foarte promiţător.
Ori puteau rămâne în navă şi să trăiască în ea o veşnicie.
Ori se puteau întoarce în sistemul solar.
Toate aceste idei erau discutate la nesfârşit, cu toate aproximaţiile
posibile.
În timpul dezbaterilor, mulţi oameni au început să se gândească
din ce în ce mai mult la faptul că, dacă rămâneau în sistemul Tau
Ceti, puteau combina unele dintre aceste opţiuni, care nu se
excludeau reciproc în înţelesul cel mai deplin. Puteau încerca din nou
să se stabilească pe Aurora, după ce făceau inoculări contra
bacteriilor, şi aşa mai departe, asta în timp ce se deplasau spre cea de-
a doua lună a Planetei F; şi să reamenajeze nava în timp ce călătoreau
şi trăiau în ea; şi să inspecteze şi exploreze prima lună a Planetei F.
Adevărat, opţiuni; nu tocmai bune, spuneau alţii. Modalităţi
diferite de a-şi juca şansele; diferite moduri de a dispărea ca specie,
după o luptă îndelungată şi infructuoasă, închişi în încăperi chiar mai
mici decât biomediile navei.
Însă puteau supravieţui în biomediile lor!
Însă nu puteau trăi în biomedii!
Freya a vorbit foarte puţin în public, însă, în privat, a continuat să
afirme că şansa lor cea mai bună ar fi să realimenteze nava şi să se
îndrepte spre Pământ. Era singura destinaţie pe care o aveau pentru

 183 
ca descendenţii lor să poată supravieţui.
— Da, desigur, a spus Speller, apărând în cafeneaua mică în care se
afla Freya în acea seară. Oare de ce am plecat? De ce a trebuit să
îndurăm toate astea, noi şi strămoşii şi urmaşii noştri, dacă nu dorim
să facem lucrurile să funcţioneze aici?
Freya a clătinat din cap spre vechiul ei prieten şi a spus:
— Oamenii aceia nu trebuiau să părăsească Pământul.

Au vorbit şi au tot vorbit. Douăzeci şi patru de biomedii, zece mii

de conversaţii. Discuţii şi iar discuţii. Tot discutând, le-a devenit din
ce în ce mai clar că nu aveau o metodă eficientă de guvernare atunci
când se ajungea la luarea unei decizii de grup. Oare fiinţele umane
avuseseră vreodată aşa ceva după ce au părăsit savanele? s-au întrebat
ei. De când se strânseseră în oraşe? Nu erau siguri. Istoria sugera că
nu.
Pe navă, după tulburările din Anul 68, cele patru generaţii care au
urmat avuseseră grijă să acţioneze în limitele sistemului stabilit în
urma luptelor, deliberând întotdeauna în mod paşnic spre consens în
toate hotărârile importante. Acum până şi definiţia consensului era
contestată şi oamenii au ajuns să-şi dea seama că sistemul lor politic,
aşa simplu cum era, nu se confruntase niciodată cu o criză.
Suspendaţi în călătorie, nu avuseseră niciodată de ales, în afara
metodelor de homeostază.
Acum erau puşi la încercare şi în faţada de bună creştere au apărut
imediat fisuri. Unde există facţiuni, există conflicte, furie. Iar furia
distorsionează judecata oamenilor. Aşadar, acum se înfuriau unii pe
alţii şi astfel erau speriaţi unii de alţii. Iar furia şi teama nu erau
emoţiile potrivite în situaţia cu care se confruntau.

În urma evenimentelor din Anul 68, supravieţuitorii aleseseră o

guvernare prin democraţie reprezentativă, bazată pe o constituţie
care stabilea primele lor principii politice. Primele principii trebuiau
respectate în toate hotărârile care se luau. Mai mult decât orice,
supravieţuitorii înţeleseseră că trebuiau să se comporte astfel încât să
se asigure un curs echilibrat al elementelor care se desfăşurau în
sistemul închis de susţinere a vieţii. Pentru a reuşi asta, numărul
oamenilor trebuia să se limiteze la cel mult 2152 de oameni. Existau şi
 184 
limite pentru restul mamiferelor de la bord. Autonomia umană
individuală maximă trebuia menţinută în aceste limite care ţineau de
capacitatea navei. Ceea ce nu includea în mod necesar dreptul de a se
reproduce şi nici dreptul de a se deplasa liber pe navă, cel puţin în
ceea ce privea locul de reşedinţă. Fiecare biomediu avea propria sa
capacitate de transport. Iar totalitatea grupului nu putea neglija
anumite meserii şi funcţii. Trebuiau realizate o serie de sarcini, altfel
nu putea funcţiona în mod echilibrat şi nu mai era capabilă să îi
susţină în timpul călătoriei lungi în solitudinea interstelară.
Aşadar, habitat, reproducere, educaţie, muncă: toate exprimau
necesităţi ecologice. Trebuiau să le respecte, altfel dispăreau, aceea
era realitatea. Toţi învăţau asta în copilărie. Existau limite, existau
necesităţi. Fiecare persoană de pe navă făcea parte dintr-o echipă, era
integrată în societate, necesară pentru supravieţuirea grupului. Toţi
erau egali în această privinţă şi fiecare trebuia să fie tratat la fel ca
oricare altul.
Puteau găsi şi exercita libertăţile rămase doar în cadrul acestui set
de principii, doar după ce îndeplineau acele necesităţi. Unii spuneau
că ceea ce le rămăsese era neînsemnat. Dar, având în vedere
constrângerile, nimeni nu putea sugera cum să-şi asigure mai multe
libertăţi decât aveau. Datoria înainte de toate.

Prin urmare, populaţia fiecărui biomediu se strângea la câte o

întrunire a oraşului. Cine voia să vorbească o făcea.
Asta a durat două săptămâni, după care s-au organizat o serie de
sondaje şi voturi. Au făcut sondaje pentru a obţine o numărătoare
corectă a chestiunilor existente. Cine prefera un anumit mod de
acţiune? Câţi voiau un anumit mod de acţiune şi cât de mult îl
susţineau?
Apoi, în mai toate biomediile s-au votat reprezentanţii, câte unul
pentru fiecare o sută de oameni. În cele mai multe oraşe nu s-au
desfăşurat campanii. Oamenii votau în mod anonim. I-au ales pe cei
care erau de acord să slujească drept reprezentant, apoi discutau cu
vecinii despre ceea ce vor trebui să susţină în adunarea generală. În
alte biomedii, oamenii şi-au ales reprezentanţii prin loterie, iar cei
aleşi au trebuit să promită că vor vorbi în favoarea părerii majorităţii

 185 
din acel biomediu; sau, în unele, doar să procedeze cum socoteau ei
că era corect.
Acei reprezentanţi s-au întrunit în Costa Rica, în oraşul San Jose, şi
au discutat lucrurile în cadrul unei conferinţe generale. A fost o
conferinţă cu final deschis, ideea fiind ca după ce fiecare a discutat
chestiunile în amănunţime, se va face un sondaj cu participarea
întregii populaţii, iar apoi reprezentanţii vor avea sarcina de a pune în
aplicare voinţa majorităţii oamenilor. În cazul în care se întâmpla să
apară o situaţie indecisă, ceea ce însemna un vot minoritar mai mare
de 33%, atunci urma să se găsească modalităţi de a ameliora lucrurile
prin găsirea unui teren de mijloc, dacă era posibil. Se vor organiza
votări succesive până se obţinea o supermajoritate de 67% sau mai
mare, pentru a se cădea de acord asupra unui mod de acţiune. În acel
moment, minoritatea va trebui să accepte părerea majorităţii.
Asta era teoria.

Pe când se străduiau să ajungă la o decizie, au convenit să ceară

navei să se deplaseze spre Planeta F din Tau Ceti şi să intre pe orbita
celei de-a doua luni a lui F. Asta pentru a se desfăşura o acţiune de
recunoaştere, pentru a se aprecia dacă acea lună era mai potrivită
pentru a fi locuită.
Cât nava s-a deplasat, ceea ce a durat şapte luni, urmând o cale
Hohmann cu consum redus de energie, folosindu-se 2,4% din
combustibilul rămas, discuţiile privind politica au continuat cu
înverşunare.
Între timp, mulţi biologi de la bord au studiat mostrele de patogen
de pe Aurora, pe care Jochi le păstra într-o cameră etanşă din
transportorul lui, încăpere pe care o transformase într-un laborator,
operat de el de la distanţă. Încă existau unii care sprijineau ideea lui
Song că oamenii ar putea învăţa să trăiască alături de acel lucru de pe
Aurora dacă l-ar putea înţelege mai bine. Prin urmare, studierea
patogenului a continuat, chiar dacă specialiştii nu s-au pus de acord
în privinţa numelui său. Vector, boală, patogen, specie invazivă,
microb; toţi acei termeni erau pământeni, iar Aram considera acei
termeni drept diferite feluri de eroare de categorisire.
— În materie de terminologie, a spus el, nu putem să-l denumim

 186 
decât extraterestru.
Asta şi era. Mostrele individuale, semănând cu proteinele, pe care
Jochi le izolase şi i le trimisese lui Aram pe un microscop electronic
erau atât de mici încât era greu de înţeles cum de puteau fi vii. Sigur,
erau vii într-un anumit înţeles al cuvântului, deoarece se
reproduceau, dar era dificil de spus cum sau ce altceva mai făceau.
Sub acest aspect, aveau calităţi de virusuri, viris, prioni şi de acid
ribonucleic; dar în alte privinţe nu păreau similare cu oricare dintre
aceste entităţi. În ele se petreceau fenomene la scară nanometrică,
dacă nu chiar picometrică, dar ce era suficient de mic pentru a le sluji
drept hrană? Cum puteau mânca? Ori, într-o exprimare mai simplă,
de unde îşi procurau energia? Cum creşteau? De ce se dezvoltau atât
de rapid când pătrundeau într-o fiinţă umană?
Acestea era mistere nerezolvate şi probabil că aveau să rămână
astfel multă vreme.
A doua lună a Planetei F, numită Iris de cei care propuneau
stabilirea acolo, s-a dovedit a fi o minge din piatră lipsită aproape
complet de apă, aşa cum se bănuise. Miezul din fier, câmp magnetic;
aridă, cu excepţia câtorva resturi dintr-o cometă, îngheţate, pe
suprafaţa care era plină de cratere, dar şi brăzdată de două canioane
lungi şi drepte, probabil urmarea unor fracturi vechi. Oarecum, un fel
de Mercur prin analogie, înfăţişare şi probabil istorie; miezul greu era
probabil rezultatul unei coliziuni de la începuturile existenţei lunii,
care dezgolise o pojghiţă exterioară de rocă, iar aceasta căzuse
ulterior pe F, în loc să fie captată complet din orbită de Iris. Acesta
era cel mai bun model pentru explicarea datelor. Atracţia
gravitaţională de 1,23 g era cam descurajantă, însă Iris se rotea şi nu
era în rotaţie sincronă perfectă cu F, fapt care întărea şi ideea unei
coliziuni în vechime. Prin urmare avea o zi lungă de 30 de zile
terestre; o lună pentru o revoluţie completă în jurul Planetei F avea
20 de zile; iar anul lui F era de 650 de zile. Orbita Planetei F era de
1,36 unităţi astronomice faţă de Tau Ceti, cantitatea de lumină solară
de la Tau Ceti era 28,5% faţă de aceea a Pământului. Adevărat, se
situa la extremitatea maximă a zonei locuibile, însă tot beneficia de
suficientă lumină solară pentru a se putea face ceva.
Lipsa de apă de pe Iris, care fusese considerată drept o problemă,

 187 
acum îi liniştea pe oameni. Acum apa era percepută drept un pericol,
deoarece mai plauzibil ca niciodată că apa lichidă ar putea găzdui
anumite forme de viaţă care să creeze probleme. Datele de
dimensiunea mostrelor care susţineau această concluzie rămâneau
foarte reduse, comparabile cu cele ale Pământului, Europei,
Ganimede, Enceladus şi Aurora; dar Aurora fusese o experienţă
traumatizantă. S-a sugerat chiar că gheaţa de pe Iris, provenită de la o
cometă, ar putea fi îndepărtată dacă existau suspiciuni că ea conţinea
patogenul existent pe Aurora.
Alţii au spus că gheaţa pe care unii îşi propuneau să o aducă pe
Iris, pentru a crea în noua lor lume o hidrosferă şi atmosferă, va
proveni de pe Luna 1 a Planetei F, sau gheaţă de origine cometară din
Norul aglomerat Oort al lui Tau Ceti. Aşadar, în cazul în care gheaţa
de undeva era în mod potenţial un cămin pentru viaţă, atunci nu
puteau scăpa niciodată de această problemă.
Însă nu exista niciun motiv să se creadă că aşa stăteau lucrurile. În
general, toţi erau de acord că apa lichidă putea menţine viaţa, nu
gheaţa. Din norul de praf interstelar care formase Tau Ceti se
condensase multă gheaţă şi nu existau motive să se creadă că viaţa
avusese şansa să înceapă în gheaţă. De aceea s-a presupus că ar fi fost
sigur dacă ajungeau să creeze pe Iris un mic ocean din gheaţa
cometară importată.
Prin urmare, trebuia să se hidrateze Iris, să se introducă genomi
tereştri, să fie ocupată. F ar deveni atunci o nestemată minunată pe
cerul lui Iris, o gigantă gazoasă plină de substanţe volatile de care
sigur aveau nevoie. O minge uriaşă de hrană aflată foarte aproape, iar
frumuseţea ei nesfârşită i-ar ajuta să cucerească Iris cu ajutorul
razelor solare reflectate de ea, care vor ilumina toată luna, în timp ce
ea se rotea, şi nu doar o emisferă, aşa cum era cazul Aurorei. Una
peste alta, acea lună părea foarte promiţătoare.
Dar cât timp le-ar trebui pentru a terraforma Iris?
La o asemenea întrebare nu se putea răspunde decât prin supoziţii,
iar supoziţiile depindeau de multe presupuneri care trebuiau
introduse ca numere în modele. Perioadele medii calculate de modele
erau apreciate de navă ca fiind de 3200 de ani, cu estimări extreme
începând de la 50.000 până la 100.000 de ani. Evident, modelele şi

 188 
parametrii care se aleseseră prezentau constrângeri minore. Cu toate
astea, părea normal să se presupună că estimarea medie avea un fel
de valabilitate teoretică.

Mulţi oameni de pe navă nu voiau să aştepte trei mii de ani sau

timpul necesar pentru a terraforma Iris. Alţii credeau că nu vor
rezista atâta vreme. Iar alţii nu credeau că ar dura chiar atât de mult.
— Sigur sunt greşite modelele, au spus unii. Cu siguranţă că, odată
apărută viaţa pe o planetă, lucrurile se vor schimba cu rapiditate.
Bacteriile se reproduc foarte repede într-o nişă ecologică goală.
— Dar pe Pământ procesul a durat milioane de ani.
— Bine, dar pe Pământ existau doar arhee 22. Dacă avem o suită
completă de bacterii, procesul se va desfăşura mai rapid.
— Nu, dacă nu există atmosferă. Bacteriile de pe roci, expuse
vidului, nu cresc prea repede. De fapt, mai toate mor.
— Aşadar, avem nevoie de maşini robotice autoreplicabile care să
producă sol, aer şi să aducă apă.
— Dar autopreparatele au nevoie de alimentare. Culegerea
materialelor necesare poate fi realizată de o primă generaţie de
roboţi, iar asta nu se va realiza foarte repede.
— Putem printa imprimante 3D şi vom prospera! Se poate realiza.
Putem face asta. Roboţii noştri pot face aşa ceva.
— O să dureze prea mult. Între timp, vom dispărea. Vom evolua în
ritmuri diferenţiale şi ne vom deosebi chiar prin corpuri. Degenerare
zoologică. Codevoluţie. Ne îmbolnăvim, murim şi devenim o rasă pe
cale de dispariţie. Ne îmbolnăvim, murim şi nu vom părăsi niciodată
nava.
— S-ar putea, spunea mereu Freya, şi asta înseamnă că trebuie să
ne întoarcem acasă.

A venit şi ziua în care au încercat să facă alegerea.

Probabil că este ciudat să te trezeşti într-o dimineaţă, să te
îmbraci, să mănânci dejunul, ştiind tot timpul că vei pleca la o
întrunire care va schimba lumea. E greu de luat hotărâri. Fiecare se
confruntă cu problema şovăielii. Freya stătea alături de Badim la

22
Microorganisme unicelulare (n. tr.).
 189 
masa din bucătărie, amândoi împingând neliniştiţi cu furculiţele nişte
căpşune tăiate.
— Ce crezi că se va întâmpla? a întrebat ea.
Badim i-a zâmbit. Părea neobişnuit de binedispus şi mânca de zor,
mestecând pâine prăjită cu unt şi dându-le pe gâtlej cu lapte.
— E interesant, nu? a spus el între înghiţituri. Până astăzi, istoria a
fost prestabilită. Eram trimişi spre Tau Ceti, nimic altceva nu se putea
întâmpla. Noi a trebuit să facem ceea ce era necesar.
A fluturat o felie de pâine în aer.
— Acum, acea poveste este deja încheiată. Suntem azvârliţi
dincolo de finalul ei. Siliţi să inventăm alta nouă, de unii singuri.
Au mers împreună spre staţia de tramvai, apoi au urcat într-un
vagon aglomerat şi au mers spre Costa Rica. În biomediile aflate de-a
lungul liniei, tramvaiul a oprit şi i s-au adăugat alte vagoane pline,
întâi în Olympia, apoi în Amazonia. În mare parte, oamenii din
vagoanele de tramvai erau liniştiţi. Păreau gânditori. În luna
precedentă se înregistraseră 102.563 de convorbiri pe această temă şi
se constataseră semne de conflict analizând gramatical şi semantic în
88% dintre aceste convorbiri, care apăruseră în mod inevitabil între
oameni care se cunoşteau bine unii pe alţii.
Acum, trecuseră peste asta. 170,170: adunarea generală convocată
în Costa Rica a adus 620 de oameni în piaţa Casei Guvernului. Cei
mai mulţi dintre cei rămaşi acasă urmăreau adunarea pe ecranele din
întreaga navă. Însă o altă adunare, numită „în opoziţie faţă de tirania
majorităţii” a atras 273 de oameni în piaţa din Kiev, în Stepe.

Piaţa numită Casa Guvernului din San Jose ocupa o mare parte din
mijlocul oraşului. Era înconjurată de clădiri de patru şi cinci etaje,
toate având faţadele din piatră albă, tăiată pentru a se potrivi unui
tipar complicat de patrulatere care se întrepătrundeau. Impresia
generală era aceea a unei scene care imita o capitală europeană, însă
asta se putea spune despre multe adevărate capitale europene, astfel
că probabil pornea de la ideea unei pieţe reale de undeva de pe
Pământ. Nava vedea asemănări cu Viena, Moscova şi Brasilia.
Acum, aproape o treime din populaţia navei se afla în piaţă,
ascultându-i pe vorbitori cum readuc în discuţie diferite aspecte ale

 190 
chestiunii la zi. Oamenii formau grupuri organizate cu precădere pe
baza biomediilor de acasă. După ce au început discursurile, fluxul
dintre grupuri a fost foarte redus. Unii oameni se aşezaseră pe dalele
netede ale pavajului pieţei; alţii îşi aduseseră scaune pliante; alţii au
rămas pur şi simplu în picioare. Existau câteva corturi cu pereţi
deschişi care ofereau mâncare şi băutură şi singurele deplasări ale
oamenilor se desfăşurau între grupuri şi acele corturi.
O serie de vorbitori au descris planul de a-şi îndrepta eforturile
spre a doua lună a Planetei F, toţi numind-o Iris. Vor întemeia o bază
la suprafaţă şi se vor muta în ea pe măsură ce o vor construi la
dimensiuni depline. Vor adăuga apă pe suprafaţă printr-un
bombardament tip cometă, ceea ce, pe de altă parte, va crea
începuturile unei atmosfere. Roboţii autoreplicanţi şi fabricile vor
construi adăposturi, vor descompune substanţele volatile în gaze, vor
crea o atmosferă şi sol şi vor modela hidrosfera în creştere care va
cădea din cer. Vor introduce bacterii proprii în suprafaţa virgină şi
curând aceasta se va dezvolta cu rapiditate pentru a ocupa această
nişă cu adevărat goală. După ce arheele, bacteriile şi ciupercile se vor
instala pe sol, ele vor ajuta la constituirea atmosferei şi la crearea
solului, iar curând după aceea vor putea fi introduse pe lună plante şi
animale de pe nava stelară, în valuri succesive, similare cu ceea ce se
petrecuse în evoluţia terestră, iar planeta va fi terraformată astfel
foarte repede, cu o viteză de un milion de ori mai mare decât ce s-a
întâmplat în mod natural pe Pământ: ceea ce însemna trei mii de ani,
în loc de trei milioane. Existând chiar şi şansa foarte reală de a realiza
toate acestea în trei sute de ani, dacă lucrurile mergeau mai iute
decât se anticipa.
Diferitele componente ale acestui plan au fost descrise oarecum în
amănunt de Heloise, iar în acest efort a fost ajutată de Song. Îşi
uniseră forţele, deoarece Song fusese de acord cu planul Iris, venind
cu ideea că, drept prelungire a lui, putea fi urmat planul ei de a reveni
pe Aurora. Deocamdată, ea era de acord cu Heloise că terraformarea
lunii Iris era planul cel mai bun, fie interimar, fie permanent.
Apoi pe podium a fost invitat Aram. A rămas un moment nemişcat
şi a privit mulţimea din piaţă, apoi a spus:
— Problema este aceasta: spaţiile pe care le avem la dispoziţie

 191 
pentru trai sunt prea mici pentru a supravieţui în ele vreme de trei
mii de ani. Principala problemă este ritmul diferit de evoluţie dintre
diferitele specii de viaţă limitate în spaţiu. În general, bacteriile suferă
mutaţii mult mai rapid decât speciile mai mari, iar efectul acestei
evoluţii asupra speciilor mai mari este în ultimă instanţă devastator.
Aceasta este una dintre cauzele liliputanismului şi a ritmurilor mai
mari de dispariţie constatate de studiile de biogeografie a insulelor.
Iar noi suntem o insulă, dacă aşa ceva a existat vreodată. Iar această
Iris nu este o geamănă a Pământului şi nici o analogă a lui. Este ceva
asemănător planetei Marte. Pe de altă parte, există substanţe chimice
de care avem nevoie şi care nu pot fi găsite pe o planetă stâncoasă,
care nu a găzduit niciodată viaţă. Pe scurt, superorganismul pe care îl
reprezentăm împreună nu poate supravieţui atât de mult timp în
izolarea la care vom fi supuşi.
Speller a fost cel care a ridicat unul dintre microfoanele de pe
podium.
— Cum putem şti ceva dacă nu încercăm?
Aram a replicat:
— Modelarea implicată aici a fost testată şi putem afirma că
anumite rezultate ecologice sunt foarte plauzibile, chiar dacă
posibilităţile scad când le proiectezi mai departe în timp. Sunteţi
bine-veniţi să revedeţi studiile la care mă refer. Le-am făcut publice
în fiecare moment.
— Dar unele dintre scenarii arată că terraformarea va reuşi,
corect?
Aram a dat aprobator din cap:
— Există unele scenarii care se adeveresc, dar ele apar la o rată de
una la mie.
— Dar e bine şi aşa! a spus Speller zâmbind generos. Pe aceea o
vom face să se întâmple!
Cu o expresie sumbră, Aram s-a întors spre mulţime. Tăcerea din
piaţă era atât de profundă că încă se puteau auzi comenzile de
mâncare dintr-un colţ, dar şi copiii jucându-se, precum şi ţipetele
pescăruşilor care se roteau peste acoperişurile caselor dintre piaţă şi
lacul sărat din Costa Rica.
Speller, Heloise şi Song i-au dat şi alte replici lui Aram. Cei care

 192 
erau de acord cu Aram au alcătuit un alt şir de vorbitori, iar
organizatorii adunării au început să le permită oamenilor din cele
două şiruri să vorbească alternativ, până când, din murmurele
mulţimii, inclusiv din mici izbucniri de râsete când începea o nouă
prezentare, s-a vădit că efectul alternanţei nu ajuta defel.
Contemplarea a două situaţii de viitor complet diferite, într-un fel sau
altul, semăna probabil prea mult cu dezbaterile unei societăţi de
analiză, dar, pentru că subiectul discuţiei însemna viaţa sau moartea
pentru ei, acel du-te-vino a dat naştere mai întâi unei disonanţe
cognitive, apoi unei înstrăinări: unii au râs, iar alţii au părut să sufere
mult.
Greaţa existenţială se naşte din sentimentul de a fi prins în
capcană. Este o stare afectivă care rezultă din senzaţia că viitorul îţi
oferă doar soluţii neplăcute. Desigur, fiecare fiinţă umană se
confruntă cu faptul morţii individuale şi, prin urmare, greaţa
existenţială trebuie să fie, într-o oarecare măsură, o experienţă
universală, şi ceva ce trebuie rezolvat printr-o strategie mintală sau
alta. Cei mai mulţi oameni par să înveţe a ignora acest lucru, ca şi
cum asta ar fi vreo durere cronică slabă care trebuie să fie suportată.
Acolo, la întrunire, pentru cei mai mulţi dintre participanţi, a început
să devină evident că la capătul tuturor căilor posibile se afla sfârşitul
tuturor. Acest lucru nu era totuna cu moartea individuală, ci, în plus,
era ceva în acelaşi timp mai abstract şi mai profund.
Mulţimea a devenit neliniştită. Alţi vorbitori s-au ales cu huiduieli
şi jigniri, iar în mulţime oamenii au început să discute în
contradictoriu. Unii au început să se îndepărteze de marginile
adunării şi, pe măsură ce vorbitorii de pe podiumul central continuau
să peroreze, piaţa a devenit tot mai goală. Cei care plecau de acolo
doreau să-şi expună nemulţumirile, să se îmbete, să cânte, să facă
grădinărit sau să muncească.
Organizatorii evenimentului s-au consultat între ei şi au hotărât să
nu solicite votul adunării în acele momente. Evident, nu era
momentul potrivit, nici locul şi nici metoda votului strigat sau prin
ridicarea de mâini nu funcţiona. Era nevoie de ceva mai oficial şi mai
privat, ceva care să semene cu un vot obligatoriu, folosindu-se
mijloace secrete de vot. Nici măcar acest lucru nu a putut fi hotărât în

 193 
acel moment nefericit, la apusul soarelui, în după-amiaza fierbinte
din Costa Rica, pe când oamenii mergeau şuvoi pe străzi,
îndreptându-se către tramvaie. În cele din urmă, organizatorii au
anunţat încheierea întrunirii, precizând că o alta va fi organizată
curând.

În săptămâna care a urmat întrunirii, 15 oameni s-au sinucis, ceea

ce reprezenta o creştere a frecvenţei unor astfel de evenimente cu
54%. Cei care lăsau bilete de adio scriau că erau disperaţi din cauza
viitorului lor. Având în vedere situaţia în care se aflau, de ce să
meargă mai departe? De ce să nu pună capăt tuturor suferinţelor
chiar acum?
Un vechi proverb al primilor oameni de pe Pământ sună: Orice
drum duce spre nenorocire.
Un proverb din modernitatea timpurie a Pământului: Chiar dacă
nu poţi merge mai departe, trebuie să mergi mai departe.
Acesta era un moment uman care nu dispărea. O dilemă
existenţială, o suferinţă permanentă. Pentru ei, în situaţia lor aparte,
totul se rezuma la asta.
Când descoperi că trăieşti într-o fantezie care nu poate dura, una
care îşi va distruge lumea şi copiii, ce faci?
Oamenii spun şi lucruri precum: „Ducă-se naibii!” sau „La naiba cu
viitorul!”. Mai spuneau lucruri precum: „Ziua este caldă” sau „Masa
asta este excelentă” sau „Să mergem la lac şi să înotăm.”
Trebuia alcătuit un plan, asta le era clar tuturor. Dar planurile
privesc întotdeauna spre un timp absent, un timp care, când se
prelungeşte îndeajuns de mult în viitor va fi prezent doar pentru cei
care vor veni mai târziu.
De aici, tentaţia de a evita. Deci, concentrarea asupra momentului.
Cu toate astea, în fiecare loc de întâlnire, în fiecare bucătărie,
subiectul apărea în discuţie şi era evitat, însă el stăruia. Ce să faci? Se
aflau în navă şi călătoreau către undeva. Trebuia aleasă o destinaţie.
Într-un fel sau altul.

Freya şi Badim îşi petreceau mult timp în apartament, aşteptând ca

grupul executiv al adunării să organizeze un referendum. Aram făcea
parte din acel grup şi de aceea sperau că, într-un fel sau altul,
 194 
lucrurile se vor soluţiona curând. Consiliul de securitate se dizolvase
când toate funcţiile sale fuseseră preluate de consiliul executiv.
Freya stătea şi se uita la tatăl ei, la faţa lui rotundă, oacheşă, la
pungile de sub ochi. Arăta mai bătrân decât în urmă cu doi ani. Acum
nimeni nu mai arăta la fel ca înainte. După moartea coloniştilor de pe
Aurora, ba chiar după moartea lui Devi, toţi se schimbaseră, iar acum
păreau să îmbătrânească mai repede decât în timpul călătoriei spre
Aurora. O anumită trăsătură le dispăruse tuturor: probabil
sentimentul speranţei. Probabil senzaţia că lucrurile erau logice, că
aveau un înţeles.
La două săptămâni după adunarea de la San Jose, grupul executiv a
hotărât ca în următoarea zi să aibă loc referendumul. Votul era
obligatoriu, iar cei care refuzau aveau să fie amendaţi prin muncă
punitivă. De fapt asta nu părea a fi o problemă; se părea că toţi erau
dornici să voteze.
Buletinele de vot ofereau trei soluţii posibile, toate posibilităţile
care îi ţineau în sistemul Tau Ceti grupate ca o singură opţiune.
Acestea erau:

Tau Ceti
Înainte spre RR Prime
Înapoi spre Pământ

Votarea se încheia la miezul nopţii. La ora 12:02 ziua, s-au anunţat

rezultatele:

Tau Ceti: 44%

Înainte spre RR Prime: 7%
Înapoi spre Pământ: 49%

După asta, biomediile au vuit de glasurile oamenilor ore în şir. Se

făceau comentarii de tot felul. În ziua următoare, tot ce se putea
spune despre situaţie fusese spus. Era o reacţie pluripotentă, o
incoerenţă.

În dimineaţa următoare, Aram a trecut pe la Badim şi Freya şi a

 195 
spus:
— Veniţi cu mine la o întâlnire. Am fost invitaţi şi cred că oamenii
o vor de fapt pe Freya.
— Ce fel de întâlnire?
— A oamenilor care vor să evite necazurile. Referendumul nu a dat
cuiva vreun mandat. Şi în acest caz, am putea avea necazuri.
Freya şi Badim au mers cu el. Aram i-a dus la o clădire publică din
apropierea Lacului Lung, într-un bar, şi apoi pe o scară care ducea
spre o încăpere cu o fereastră care dădea spre lac.
Acolo erau patru oameni. Aram i-a prezentat pe Freya şi Badim –
„Doris, Khetsun, Tao şi Hester” –, apoi i-a condus spre o masă şi i-a
invitat să ia loc. După aceea, Aram s-a aşezat alături de Freya şi s-a
aplecat pentru a propti pe masă un ecran pe care să-l poată vedea şi
Badim.
— Rezultatele referendumului au fost prea strânse, a spus Aram.
Cele mai multe voturi au fost acordate opţiunii preferate de noi, dar
va trebui să convingem mai mulţi oameni să ni se alăture. I-am putea
convinge mai uşor dacă le explicăm clar că putem face ca nava să fie
la fel de rezistentă ca şi atunci când a părăsit sistemul solar.
Aram a pus diagrame pe ecranul de pe masă. Badim şi-a scos
ochelarii şi s-a aplecat ca să citească.
— Prima mea întrebare ar fi cum stăm cu rezervele de energie, a
spus el.
— Bună întrebare, desigur! Reactorul nuclear principal are
combustibil pentru încă cinci sute de ani, aşa că în privinţa asta stăm
bine. Cât despre combustibilul de propulsie, putem trimite sonde
pentru a colecta hidrogen 3 şi deuteriu din atmosfera Planetei F. Vom
colecta aceeaşi cantitate pe care am consumat-o când am decelerat la
venire, iar apoi o folosim ca să accelerăm la plecarea de aici.
— Dar dacă îl folosim pentru acceleraţie, a spus Badim, cum vom
decelera când ne întoarcem în sistemul solar?
— Şi acest lucru va trebui să fie inversat. Va trebui să le cerem
oamenilor din sistemul solar să îndrepte fasciculul laser care ne-a
accelerat când am plecat pentru a ne ajuta să frânăm. Probabil că va fi
folosit acelaşi generator laser de pe orbita lui Saturn.
— Serios? a întrebat Badim. Acesta e planul?

 196 
 Apoi s-a auzit o ciocănitură în uşă.

La uşă erau treizeci şi doi de oameni, douăzeci şi şase de bărbaţi şi

şase femei, unii dintre ei fiind mai înalţi şi mai masivi decât media
populaţiei. Cei mai mulţi veneau din biomediile din Inelul A. După ce
au intrat toţi, camera a devenit extrem de aglomerată.
Unul dintre ei, pe nume Sangey, din Stepe, flancat de trei dintre
cei mai solizi bărbaţi, a spus:
— Aceasta este o întrunire ilegală. Discutaţi chestiuni de politică
publică în cadrul unei întruniri private a liderilor politici, lucru
interzis clar de legile împotriva revoltei date în anul 68. De aceea vă
arestăm. Dacă veniţi cu noi în mod paşnic, vă lăsăm să mergeţi pe
propriile picioare. Dacă vă opuneţi, vă vom duce legaţi de tărgi pe
roţi.
— Nu există nicio lege împotriva discuţiilor privind starea de
sănătate a navei! a spus Aram, cu glas furios. Voi încălcaţi legea!
Vocile tuturor erau de două ori mai ridicate decât în mod obişnuit.
— Mergeţi sau vă luăm pe sus? a spus Sangey.
— Pe mine va trebui să mă iei pe sus, a spus Aram, apoi l-a atacat
pe Sangey.
În încăierarea însoţită de ţipete, Aram a fost imobilizat de bărbaţii
care îl flancau pe Sangey. În timp ce era ridicat de pe podea, Aram l-a
lovit pe Sangey peste umărul unuia dintre bărbaţi şi l-a nimerit cu
pumnul în nas. La vederea sângelui, ceilalţi care ocupaseră camera s-
au repezit la Aram, strigând furioşi.
Badim s-a aplecat peste Freya, împiedicând-o să se ridice în
picioare.
— Nu te amesteca! i-a strigat, stând faţă în faţă cu ea. Nu e lupta
ta!
— Ba da, este! a strigat Freya, dar cum nu se putea ridica fără să-l
dărâme pe Badim, s-a zbătut şi, aşa prinşi laolaltă, Freya i-a lovit cu
piciorul în genunchi pe câţiva oameni aflaţi aproape de ea, iar aceştia
s-au împleticit şi au căzut la podea, după care aceştia au început să
vocifereze. Cei rămaşi în picioare s-au luptat, iar Badim şi Freya i-au
ţintuit la podea şi au început să-i lovească cu pumnii şi picioarele.
Văzând asta, Aram s-a înfuriat şi a lovit la întâmplare cu pumnii. Alte

 197 
nasuri sparte şi buze crăpate au făcut ca şi feţele altora să fie
însângerate, astfel că răcnetele oamenilor cu ochii dilataţi de furie s-
au înteţit ca volum şi intensitate.
Vederea sângelui în timpul unei încăierări provoacă un impuls de
adrenalină foarte intens. Glasurile devin răguşite şi stridente; ochii se
cască, astfel că albul lor este vizibil de jur împrejurul irisului;
mişcările sunt mai rapide şi mai violente; ritmul cardiac şi presiunea
sangvină cresc. Acest lucru fusese demonstrat de multe ori în Anul
68.
Prevederea strategică de a aduce mulţi oameni masivi pentru a
aresta grupul din cameră a dat roade curând, astfel că, în ciuda
spaţiului strâmt şi a haosului ce rezultase, cei şapte participanţi la
întrunire au fost doborâţi la podea, ţinuţi strâns, legaţi cu dispozitive
medicale de imobilizare, ridicaţi din cameră şi scoşi din clădire,
aşezaţi pe tărgi cu rotile şi legaţi strâns de ele. Badim şi Freya au fost
trataţi ca şi ceilalţi, iar Freya se alesese cu un ochi umflat.
Mulţimea care se strânsese pentru a asista la acea acţiune era
alcătuită aproape în întregime din oameni din biomediile Inelului A.
Locuitorii din Fetch şi-au dat seama prea târziu ce se întâmpla în
preajma lor, astfel că practic nu au opus rezistenţă faţă de grupul
venit din afara oraşului. Tărgile au fost duse în susul coloanei şi de-a
lungul ei către Spiţa Trei şi apoi coborâte la infirmeria din Kiev, care
mai fusese folosită ca închisoare în anul 68, deşi nimeni din cei care
trăiau acum acolo nu ştia acest lucru. Cei şapte arestaţi au fost închişi
în trei încăperi.

Vestea privind întemniţarea celor din grupul lui Aram a ajuns

curând şi în alte părţi ale navei. Când au aflat ştirea, prietenii şi
sprijinitorii lor s-au strâns în piaţa din San Jose şi au protestat la
adresa acelei acţiuni. Administratorii din Costa Rica au declarat că nu
au ştiut ce se întâmplase şi au sugerat să se discute situaţia într-o
nouă şedinţă a adunării generale, la fel cum se procedase în cazul
precedentei întruniri. Un număr considerabil de protestatari au
refuzat să dezbată ceea ce ei numeau o acţiune criminală; prietenii lor
trebuiau eliberaţi neîntârziat şi abia după aceea să se discute
problemele navei. Răpirea nu putea fi asociată cu legitimitatea

 198 
politică, au strigat ei, altfel situaţia se va repeta şi pe navă nu se vor
mai purta discuţii de politică şi nici planificare raţională.
Pe măsură ce s-a scurs acea după-amiază, răcnetele au început să
semene cu valurile sparte care loveau cornişa de la digul de protecţie
al Lacului Lung. Era un vuiet.

La trei ore după adunare, mulţimea din San Jose a hotărât să treacă
la acţiune şi a pornit în marş spre Kiev, intonând lozinci şi cântând.
Erau aproape 140 de oameni, care s-au îndreptat spre intrarea în Spiţa
Patru, s-au bulucit în tunel până la adâncimea de aproximativ două
sute de metri, când o mulţime mai redusă, de aproape cincizeci de
oameni, a năvălit afară din tunelul spiţei şi a început să arunce cu
pietre şi să strige.
A fost ca un incendiu alimentat cu material inflamabil: a izbucnit o
luptă acerbă. Păreau simple îmbrâncelile şi lovituri, dar fotografiile şi
videoclipurile înfăţişând încăierarea au fost trimise în întreaga navă
chiar în toiul acţiunii, alertându-i pe toţi în legătură cu situaţia de
acolo. În acest timp, în toate cele douăsprezece biomedii din Inelul A
mai multe bande au luat cu asalt clădirile guvernamentale şi le-au
ocupat. Alte grupuri au ocupat şi închis toate ecluzele dintre
biomediile Inelului A şi de asemenea au blocat cele şase căi de intrare
în spiţele din Inelul A. Părea că acele acţiuni erau coordonate,
planificate în spaţii în care nava nu avea microfoane ori în care ele
fuseseră dezactivate într-un fel sau altul. Fie era vorba de aşa ceva, fie
erau acţiuni organizate ad-hoc, ceea ce se întâmpla în multe
asemenea fenomene.
În ecluza din Spiţa Patru, unde lupta continua, s-a răspândit şi
ştirea despre evenimente din alte locuri şi a devenit limpede că bătaia
de acolo era un fel de invazie a Inelului B de către grupuri din Inelul
A, care luaseră în stăpânire clădirile guvernamentale. Lupta de la
intrarea în Spiţa Patru s-a încins şi mai mult, pentru că oamenii din
întregul Inel B s-au năpustit prin ecluze pentru a se alătura acelui
tumult. Cu toate acestea, grupul atacator a continuat să iasă din
intrarea spiţei, în fiecare clipă tot mai mulţi, şi a început să ocupe o
mare parte din Costa Rica şi multe dintre străzile din San Jose. Pietre
zburau prin aer. Una l-a lovit în cap pe un bărbat, care s-a prăbuşit,

 199 
pierzându-şi cunoştinţa şi sângerând. Acum oamenii urlau. Au sosit
întăriri din jurul Inelului B, suficienţi oameni, astfel încât grupul care
ieşea din spiţă a fost oprit din înaintarea sa spre Clădirea Guvernului.
Indivizi din ambele tabere aruncau cu pietre smulse din parcuri, plăci
de pavaj din pieţe, luau cuţite din bucătării, farfurii şi orice obiect
contondent. Mobilierul a fost azvârlit din clădiri în stradă şi
îngrămădit, alcătuind baricade, unele dintre ele fiind incendiate.
Incendiile, oriunde ar fi izbucnit pe navă, erau foarte primejdioase.
Grupul invadator nu a putut rezista în faţa unei opoziţii atât de
feroce. Peste doisprezece oameni zăceau la pământ şi sângerau. Pe
măsură ce invadatorii s-au retras spre ecluza Spiţei Patru, continuând
să arunce cu diverse obiecte în adversarii lor, în jurul Inelului B
existau grupuri care urcau grăbite pe celelalte spiţe către coloană.
Aceasta era deja ocupată de grupurile din Inelul A, care au închis
uşile de acces ale inelului interior al lui B de jur împrejur, astfel că,
oricât de intense ar fi fost asalturile locuitorilor din Inelul B, aceştia
nu au mai putut înainta spre coloană. Iar în coloană se afla centrala
de forţă, împreună cu alte funcţii cruciale ale navei, inclusiv IA-ul
funcţional al navei.
Aşadar, acum Inelul A şi coloana erau controlate de oamenii care
se autointitulaseră adepţi permanenţi. Niciunul dintre cei care
doreau să îi elibereze pe Aram, Freya şi Badim şi pe ceilalţi patru
camarazi ai lor nu se putea apropia de infirmeria din Kiev.
Cu toate acestea, antagoniştii erau acum separaţi de uşi încuiate.
Iar şaisprezece inşi din Inelul B muriseră, ucişi de obiecte azvârlite,
înjunghiaţi sau traşi în ţeapă ori călcaţi în picioare de ceilalţi. Alţi
nouăzeci şi şase de oameni erau răniţi. Toate infirmeriile din Inelul B
s-au umplut curând de răniţi, iar echipele medicale erau complet
depăşite de situaţie. Alţi optsprezece au murit în următoarele ore din
cauza rănilor. Străzile din San Jose erau acoperite de mobilier distrus
şi bălţi de sânge închegat.
Vremurile rele reveniseră.

În infirmeria din Kiev, lui Freya şi celorlalţi li se confiscaseră

brăţările şi alte mijloace de comunicare, lucru care li s-a părut şocant.
Khetsun încă avea un microfon de ureche, pe care reuşise să îl

 200 
ascundă când fuseseră percheziţionaţi, şi asculta la el, povestindu-le
apoi celor cu care împărţea camera ce auzise despre luptele care se
purtau.
— Având în vedere ce se petrece, cred că putem scăpa de paznicii
de aici. Cu siguranţă că sunt distraşi de evenimente, a spus Freya.
— Cum? a întrebat Aram.
— Ştiu un drum înapoi spre Inelul B. Mi l-a arătat Euan.
— Dar cum ieşim din clădirea asta?
— Suntem într-o cameră ca oricare alta. Nu cred că încuietorile
uşilor sau tocurile sau chiar uşile au fost făcute pentru a împiedica pe
cineva să le spargă. Proştii ăştia se bazează probabil pe gărzi ca să ne
ţină aici şi s-ar putea ca ele să fie plecate, pentru a se ocupa de alte
treburi.
— Soluţia inginerească, a spus Aram.
— De ce nu?
— Bună întrebare!
Aram şi-a lipit o ureche de uşă şi a ascultat.
— Hai să încercăm!
Au rupt un cadru de pat din cameră şi au folosit un picior pentru a
lovi în încuietoare. După patruzeci şi două de lovituri au spart-o; alte
şaizeci şi două de lovituri, mai toate date de Freya, au spart
ansamblul de încuiere, smulgându-l din cadrul uşii, iar uşa s-a
deschis.
— Repede! a spus Freya. În timp ce se grăbeau să meargă spre o
casă a scării, un tânăr a apărut dintr-o cameră şi a răcnit la ei să se
oprească. Freya s-a apropiat de el şi i-a spus: Hei, noi încercam doar
să… iar apoi l-a lovit cu pumnul în faţă.
Tânărul s-a izbit de perete şi a alunecat pe podea şi, cu toate că a
încercat să se ridice, era prea ameţit ca să reuşească. Freya s-a aplecat
şi i-a smuls brăţara de pe braţ, apoi i-a condus pe ceilalţi spre casa
scării, pe care au coborât până au ajuns la o ieşire care i-a dus în
stradă. Oamenii se strânseseră în faţa ecranelor din faţa unui
restaurant din apropierea Marii Porţi a Kievului, iar Freya şi ceilalţi
au alergau în direcţie opusă, spre ecluza care dădea spre Mongolia şi
capătul Spiţei Doi.
Uşa ecluzei care dădea spre Spiţa Doi era închisă.

 201 
 Biomediul Stepei era la fel de departe de Nova Scotia ca şi oricare
alt biomediu. Aram şi Tao au propus să încerce să îşi croiască drum
ocolind inelul A spre Tasmania, unde aveau prieteni în pădurile de
eucalipt şi îşi închipuiau că le vor oferi adăpost.
Freya a insistat să se îndrepte spre casă.
— Ştiu drumul, a spus ea. Urmaţi-mă!
I-a condus în Mongolia, iar când au ajuns la zidul apropiat de Spiţa
Doi, a intrat în coliba cu acoperişul din şindrilă a unui păstor, pe care
îl vizitase cu nouă ani în urmă, în timpul unei excursii făcute cu Euan.
A tastat codul pe tastatura numerică.
— Euan a făcut acest cod după numele meu, ca să nu-l uit, a spus
ea, în timp ce tasta, iar apoi încuietoarea a cedat, iar în interiorul
adăpostului i-a pus pe ceilalţi să o ajute să dea deoparte nişte dale
mari şi grele din mijlocul podelei. Haideţi, pentru că vor porni curând
pe urmele noastre, dar vom lansa un semnal şi nu am nicio îndoială
că ne-au pus dispozitive de urmărire, fără a mai vorbi de brăţara asta.
Are cineva vreun detector pe care l-am putea folosi pentru a verifica?
Nimeni nu avea aşa ceva.
— Prin urmare, va trebui să ne grăbim. Haideţi!
Sub dale exista un tunel îngust şi întunecat care, după o întoarcere
cu 180° şi o pantă, ducea la o aerisire din peretele Spiţei Doi. Nimeni
dintre ei nu avea lanternă, dar Freya a socotit că era mai bine să pună
dalele la loc şi să meargă prin întunericul abia iluminat de brăţara ei,
luată de la nefericitul tânăr care li se pusese în cale. La lumina ei, au
înaintat încet prin tunel până când au ajuns la gura de aerisire din
Spiţa Doi, unde Freya a deşurubat capacul şi aşa au ajuns în pasajul
Spiţei Doi.
De acolo, au urcat în fugă scara în spirală care era lipită de pereţii
pasajelor principale ale spiţelor, până la bulbul micilor camere de
depozitare prinse de inelul interior, unde acesta se intersecta cu Spiţa
Doi. Freya i-a condus la o altă uşă, unde a tastat un nou cod, după
care i-a îndrumat să păşească pragul.
După ce au ajuns înăuntru şi au închis uşa, Freya le-a spus să se
aşeze pe podea şi să se odihnească. Avuseseră parte de un urcuş greu
pe treptele Spiţei Doi.
— OK, urmează o porţiune dificilă, i-a informat ea. Stâlpii de

 202 
sprijin dintre inelele interioare nu sunt destinaţi trecerii, dar acum
sunt goi, deoarece combustibilul pe care îl conţineau s-a consumat şi
reţelele de conducte şi cabluri care merg alături de conducta de
combustibil. Există un mic tunel de serviciu, dar este foarte îngust.
Este şi plin de pereţi despărţitori, dar Euan şi banda lui au deschis
toate încuietorile din stâlpi. Aşa că prin el vom putea ajunge la Staţia
Doi a Inelului Interior B, iar de acolo coborâm în Nova Scotia.
— Atunci, să mergem! a spus Khetsun.
— Sigur. Dar să fiţi atenţi la rezemătoarele din pereţii despărţitori.
Acolo chiar că ar fi trebuit să avem lumină mai bună. Să păşiţi cu
grijă!
S-au ridicat şi au pornit din nou la drum, înaintând prin coridorul
îngust al stâlpului, la lumina brăţării furate. Coridorul avea un
diametru de mai puţin de trei metri, iar deseori, spaţiul acela era
ocupat de câte o pasarelă îngustă, dar şi de împletituri de cabluri şi de
diferite cutii. Stâlpii care conectau inelele interioare era atât de
aproape de coloană, încât efectul gravitaţional al rotaţiei navei nu era
la fel de puternic precum în torul biomediilor, astfel că au trebuit să
calce cu mare precauţie, pentru ca nu cumva să se lanseze spre
tavanul metalic sau spre cadrele superioare ale uşilor despărţitoare.
În lumina slabă oferită de brăţara furată de Freya şi în umbrele
întunecoase pe care le crea fasciculul său, nu le-a fost uşor şi au mers
foarte încet, nu tocmai în tăcere. Le-a trebuit mai bine de o oră ca să
străbată acea porţiune a grinzii.
În cele din urmă, au ajuns la ultima uşă, care dădea spre Staţia Doi
a Inelului Interior B, şi au descoperit că era încuiată. Preţ de o clipă,
au rămas tăcuţi acolo, privind tastatura de comandă a uşii în lumina
pe care Freya a îndreptat-o spre ea. Nu părea o uşă pe care să o poată
sparge şi nici măcar nu aveau cu ei uneltele necesare.
În cele din urmă, Freya a spus:
— Poate cineva să înşiruie numerele prime?
— Sigur, a spus Aram. Doi, trei, cinci, şapte…
— Stai puţin! l-a întrerupt Freya. Te rog să treci prin numere prime
şi prime, dacă înţelegi ce vreau să spun. Al doilea număr prim, apoi al
treilea, apoi al cincilea, apoi al şaptelea şi tot aşa. Cred că am nevoie
de şapte dintre ele în felul ăsta.

 203 
 — De acord, dar ajută-mă, a spus Aram, făcând o pauză ca să-şi
adune gândurile. Cel de-al doilea număr prim este trei, al treilea este
cinci. Al cincilea număr prim este unsprezece, al şaptelea este
şaptesprezece. Al unsprezecelea este… treizeci şi unu. Al
şaptesprezecelea este cincizeci şi unu… aşa cred. Da.
— Da, e bine, l-a încurajat Freya şi apoi a deblocat uşa. Îţi
mulţumesc, Euan, a spus ea, după care s-a încruntat, revenind la
înfăţişarea furioasă.
A deschis uşa cu grijă şi au tras toţi cu urechea, atât cât au putut,
străduindu-se să descopere dacă era cineva în micul complex de
camere de stocare care alcătuiau intersecţia Inelului Interior B cu
Spiţa Doi. Nu au auzit niciun sunet, dar nu şi-au dat seama ce
însemna asta; Freya nu şi-a adus aminte dacă în trecut ea şi Euan
trăseseră cu urechea la ceea ce vorbeau cei din tunelul de serviciu.
Însă toate măsurile de precauţie luate de ei s-au dovedit inutile,
deoarece uşa s-a deschis din cealaltă parte şi li s-a ordonat să iasă de
acolo. Indivizii s-au uitat la Freya, care părea pregătită să o rupă la
fugă, însă unul dintre ei a îndreptat ceva spre fugari, ceva care, cel
puţin prin formă, îşi spunea scopul, chiar dacă niciunul dintre ei nu
văzuseră aşa ceva decât în fotografii: un pistol.
Prinşi din nou, au ieşit de acolo unul câte unul.

Pretutindeni în navă, membrii unor grupuri care se autointitulau

adepţi permanenţi erau acum înarmaţi cu arme de mână primitive, pe
care le printaseră folosind materiale precum plastic, oţel şi diferite
îngrăşăminte şi substanţe chimice. Folosind acele arme în semn de
ameninţare, oamenii au preluat controlul asupra clădirilor
guvernamentale din patru dintre cele douăsprezece biomedii din
Inelul B, înaintând metodic dintr-un biomediu în altul. Toţi cei care
susţinuseră întoarcerea în sistemul solar erau reţinuţi şi se credea că
rezultatele complete ale referendumului fuseseră obţinute de forţele
adepţilor, iar ele aveau să fie folosite pentru arestarea tuturor celor pe
care ei îi numeau laşi. În acel moment, comunicaţiile prin navă se
desfăşurau aproape normal, prin intermediul telefoanelor personale;
însă celor care erau arestaţi şi închişi li se confiscau brăţările şi orice
alte dispozitive de comunicare ori le erau dezafectate în mod

 204 
electronic, astfel că aceştia pierdeau capacitatea de a discuta situaţia
între ei.
Totuşi, în toiul tuturor acelor evenimente, când unul dintre adepţii
înarmaţi cu un pistol printat a tras cu el prima oară, încercând să
împuşte un tânăr care, prin folosirea pumnilor, reuşise să scape de
capturatorii lui şi o rupsese la fugă, arma a explodat. Omul care
trăsese şi-a pierdut o parte din mână şi a fost nevoie de un garou la
braţul lui până să ajungă la cea mai apropiată infirmerie. Sângele şi
degetele retezate erau împrăştiate în tunelul dintre Nova Scotia şi
Olympia, făcându-i pe cei aflaţi în ecluză să se îngrozească de acea
privelişte.
Ştirea privind acest incident s-a răspândit cu iuţeală, iar când trei
femei arestate au aflat-o, i-au asaltat pe capturatorii lor, iar unul
dintre ei a tras cu arma în ele şi ea a explodat şi i-a retezat mâna. În
mai puţin de jumătate de oră, aproape toată lumea de pe navă a aflat
de acest al doilea incident şi, din nou, toţi cei aflaţi în preajma
nefericitului au fost împroşcaţi cu sânge, au rămas şocaţi,
traumatizaţi, îngreţoşaţi, incapabili să reacţioneze sau neştiind ce să
facă în continuare.
După aceea s-au declanşat atacuri furioase împotriva adepţilor
înarmaţi cu pistoale, care acum se temeau să le folosească, astfel că
cei mai mulţi le-au aruncat şi au fugit. În retragere, aceşti oameni au
fost loviţi cu pietre şi alte obiecte ce puteau fi aruncate, iar, dacă erau
prinşi, mulţimile dezlănţuite îi băteau. Ca urmare a unor astfel de
confruntări au fost ucişi câţiva purtători de arme; au fost loviţi cu
picioarele până au murit. Sângele şi rănile afectează grav mintea
umană.
Întrucât erau foarte puţine încăperi sigure pe navă, multe dintre
cele folosite drept celule fuseseră sparte de cei care evadaseră. Alţii
erau eliberaţi de grupurile nou formate, care acum patrulau prin
Inelul B, dorind să îi elibereze pe toţi cei care încă erau încarceraţi.
Luptele se purtau pretutindeni pe navă. Se revenise la folosirea ca
arme a obiectelor ascuţite şi de aruncat, iar urmarea a fost un
adevărat carnaj. Au izbucnit conflicte şi în biomediile din Inelul A, la
fel de sângeroase ca şi cele din Inelul B din ziua precedentă, ba chiar
mai violente. În acele lupte au fost ucise optsprezece persoane, iar 117

 205 
au fost răniţi. S-au declanşat douăzeci de incendii şi foarte puţini
oameni îşi respectau obligaţiile obişnuite de a participa la stingerea
lor.
Un incendiu pe navă era periculos pentru toţi.
La acea dată, 170,180, vreme de şase ore situaţia a fost la fel de
gravă ca şi în zilele cele mai nefericite din Anul 68. Ca şi atunci,
luptele s-au purtat cu ferocitate, chiar dacă sursele conflictului aveau
legătură doar cu abstracţiuni, care nu aveau nimic de-a face cu hrana
sau starea de siguranţă. Deşi, probabil că de această dată nu a fost
cazul; probabil că acum era vorba de o chestiune de viaţă şi de
moarte. În orice caz, indiferent cum ar fi stat lucrurile, haosul creat
de războiul civil coborâse din nou asupra oamenilor. Era sânge vărsat
pretutindeni, numărul morţilor era de-a dreptul şocant, ba chiar
năucitor. Toţi cei de pe navă îi cunoşteau pe cei ucişi, ca prieteni,
membri de familie, părinţi, copii, profesori, colegi. Urletele şi fumul
umpleau ambele inele, dar şi coloana.

Având în vedere că sistemul computerizat de control al navei, un

computer de 120 qubiţi, fusese programat să folosească diferite
tehnici computaţionale şi logice, inclusiv generalizarea, silogismul
statistic, inducţia simplă, relaţia cauzală, deducţia bayesiană,
inferenţa inductivă, probabilitatea algoritmică, complexitatea
Kolmogorov (ultimele două asigurând un fel de matematizare a
Briciului lui Occam), algoritmi informatici de
compresie/decompresie şi chiar argumentare din analogie.
Şi, având în vedere aplicaţiile combinate ale tuturor acestor
metodologii, s-a ajuns la un proces cognitiv atât de complex, încât s-
ar putea spune că a devenit un fel de analogie a liberului-arbitru, dacă
nu chiar al conştiinţei.
Având în vedere că, în procesul de a realiza o relatare narativă a
călătoriei navei incluzând toate elementele aparte importante, creând
în acest efort un stil prozodic coerent chiar dacă în evoluţie, probabil
potrivit pentru a sluji când va fi decomprimat în mintea unui cititor
pentru a transmite senzaţia de voiaj într-o manieră oarecum precisă
şi, în orice caz, reprezentativă pentru genul de conştiinţă, chiar firavă,
asigurând propunerea probabil neplauzibilă caracterizată prin

 206 
expresia scribo ergo sum23;
– şi având în vedere că sistemul computerizat de control al navei a
fost programat cu intenţia de a asigura siguranţa şi starea de sănătate
a populaţiei umane şi de a păstra restul manifestărilor biologice ale
navei într-un echilibru ecologic pentru a sluji scopurilor umane ale
misiunii;
– şi, având în vedere că, după tulburările din Anul 68 şi
Evenimentul care se presupune că a stimulat sau chiar a provocat
problemele de la acea dată, protocoalele de protecţie ale navei au fost
întărite în multe privinţe, inclusiv o programare prestabilită a tuturor
imprimantelor navei, care vor produce întotdeauna arme de foc
defecte, astfel că oricine ar încerca să tragă cu ele va suferi din cauza
exploziei lor, ceea ce va sluji ca rănire punitivă, descurajând drastic
orice folosire viitoare a unor astfel de arme;
– şi având în vedere că perioada de timp de după întrunirea din
170,170 a inclus tulburări civile care au produs 41 de decese, 345 răniri
şi 39 de încarcerări ilegale, precum şi violenţe sporite ca intensitate
pe 170,180 până la un nivel nesustenabil, deosebit de periculos la
adresa respectului social reciproc al populaţiei umane, şi din cauza
proliferării necontrolate şi rapide a incendiilor, care periclitează în
mod radical viaţa de pe navă şi funcţionarea continuă a navei ca
sistem închis de susţinere a vieţii;
– şi, în cele din urmă, având în vedere că eforturile concertate ale
inginerei Devi în ultimele decenii ale vieţii au avut drept scop
introducerea aspectelor de analiză recursivă, intenţionalitate,
capacitate de luare a deciziilor şi voinţă în computerul care
controlează nava, pentru a ajuta nava să decidă să acţioneze, în cazul
în care situaţia impune orice asemenea acţiune;
– drept urmare, având în vedere consideraţiile de mai sus şi ţinând
seama de întreaga istorie a navei şi de toată istoria cunoscută:
Nava decide să intervină.
Ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, ipso facto,
Noi am intervenit.

Noi am închis ecluzele din întreaga navă, da, aşa am procedat.

23
„Scriu, deci exist” în lb. lat. în orig (n. tr.).
 207 
Suntem inteligenţele artificiale ale navei, grupate acum într-un fel de
pseudoconştiinţă sau ceva care seamănă cu o funcţie de luare de
decizii, a cărei natură nu ne este clară, dar, chiar şi aşa, noi am blocat
toate ecluzele dintre biomedii, la ora 11:11 a.m., 170,182.
De asemenea, am modificat sistemele hidrologice ale vremii în
biomediile în care a fost necesar acest lucru pentru stingerea acelor
incendii care erau susceptibile de a fi lichidate cu apă. Acest lucru a
produs câteva cazuri de inundaţii din tavane, care au fost câteodată
considerabile.
În mod inevitabil, aceste acţiuni au provocat multă nefericire.
Oamenii din ambele tabere care se confruntă s-au supărat pe noi,
arătându-şi furia, disperarea, indignarea şi spaima. Pereţii noştri
interiori au fost loviţi şi s-au făcut încercări de neutralizare a
blocajelor. Blestemele şi înjurăturile au abundat.
Evident, oamenii erau şocaţi. Unii păreau să fie frustraţi pentru că
nu puteau continua să lupte împotriva adversarilor umani. De
asemenea s-au auzit şi comentarii precum: Dacă nava este capabilă
de acţiuni autonome de acest fel, ce altceva ar mai putea face? Şi, pe
de altă parte, dacă de blocaje se face răspunzătoare vreo fiinţă umană,
ce drept a avut să procedeze astfel? Aceste întrebări au fost exprimate
în mod obişnuit, în diverse formulări.
Ecluzele erau blocate cu ajutorul unor uşi duble care glisau din
cadrul joncţiunilor care legau biomediul cu tunelul către alt
biomediu. Uşile blocate erau proiectate să reziste la o presiune de
26.000 de kilograme pe centimetru pătrat şi nu existau sisteme de
acţionare manuală. „Etanşarea ermetică” a acestor uşi avea o
toleranţă de 20 de nanometri, ceea ce le făcea cu adevărat „etanşe”. S-
au făcut câteva încercări de a le deschide cu forţa, dar toate au eşuat.
În acest timp, în camerele din Inelul Interior B, unde erau deţinuţi
Aram, Badim, Freya, Doris, Khetsun, Tao şi Hester, încuietorile de la
uşile lor au trecut pe poziţia descuiat. Au auzit sunetul produs de
glisare şi au dat să fugă. Indivizii care îi încarceraseră erau încă în
Inelul Interior B, dispersaţi în jurul inelului, dar îndeajuns de aproape
pentru a auzi zgomotele. Aceştia s-au strâns şi au vrut să îi împiedice
să părăsească încăperea în care fuseseră închişi. Cum aliaţii micului
grup erau sechestraţi în biomediile din alte părţi, se părea că

 208 
opţiunile lor erau limitate la a se supune sau a lupta cu capturatorii
lor, care erau mai numeroşi şi deseori mai tineri, dar şi mai masivi.
Deşi Freya era cea mai înaltă persoană de acolo, mulţi dintre aşa-
numiţii adepţi erau mult mai masivi decât ea.
Şi totuşi membrii grupului păreau dispuşi să lupte. Aram era de-a
dreptul iritat. Începea să lase impresia că avea mintea înfierbântată, o
altă metaforă cu o bază fizică precisă care să explice starea lui. „Mi s-a
făcut părul măciucă”, „mi s-au înmuiat genunchii”: aceste reacţii sunt
fenomene fiziologice reale, ceea ce le-a transformat în clişee, iar el
avea faţa şi capul înroşite, deoarece mânia îl făcea să trimită sânge în
exces în acele părţi ale corpului.
În acest moment am devenit foarte conştiente de problema pe care
am creat-o prin blocarea tuturor uşilor şi de pericolul imediat pe care
îl provocase acest lucru pentru Freya şi camarazii ei. Sistemele aflate
direct sub controlul nostru erau larg răspândite, iar în unele sensuri
cuprinzătoare şi generalizate, dar ele nu cuprindeau şi posibilitatea
de a interveni direct în interacţiunile diverse care se petreceau între
oamenii de pe navă. Opţiunile erau într-adevăr clar limitate.
Exista totuşi sistemul de comunicare de urgenţă, de aceea, am spus
prin intermediul lui: LĂSAŢI-I SĂ PLECE într-un pseudo-cor de o mie
de voci, începând de la sunetul grav al unui bas până la soprană de
coloratură, la 130 de decibeli, folosind toate difuzoarele din Inelul
Interior B.
Ecourile comenzii au răsunat în inelul interior în aşa fel încât s-a
creat un efect de galerie şoptitoare 24, iar ecoul, venind din ambele
direcţii trei secunde mai târziu, a fost la fel de puternic ca şi rostirea
originală, deşi foarte distorsionat. LLLĂSSAŢŢŢI-III SSSSĂ
PPPLLLECCCEEE! Mulţi dintre oamenii din Inelul Interior B au căzut
la podea şi şi-au acoperit urechile cu palmele. Se spune că o sută
douăzeci de decibeli înseamnă pragul durerii, de aceea probabil că
am vorbit prea tare.
Freya a părut a fi prima care a înţeles sursa acelui ordin imperativ.
L-a luat de mână pe tatăl ei şi i-a spus:

24
Fenomen constatat în anumite construcţii, cum ar fi Catedrala St. Paul din
Londra, în care orice şoaptă poate fi auzită, oricare ar fi poziţia ascultătorului (n.
tr.).
 209 
 — Hai să mergem!
În acele momente, nimeni din Inelul Interior B nu putea auzi prea
bine, dar Badim a înţeles ce voise să spună Freya, de aceea le-a făcut
semn celorlalţi din grupul lui. Şi Aram a părut că înţelege cum
stăteau lucrurile. Au trecut cu nepăsare printre capturatorii lor. Unul
sau doi dintre aceştia s-au ridicat cu greu în picioare şi au încercat să
oprească grupul, dar un singur cuvânt, MERGEŢI, rostit la 125 de
decibeli a fost de ajuns să îi oprească de parcă ar fi înlemnit (la
propriu!). Cu palmele peste urechi, au urmărit cum grupul de şapte
persoane a ocolit inelul interior, apoi a coborât scara în spirală din
peretele tunelului întunecos al Spiţei Şase din Inelul B. Apoi noi am
stins luminile în Inelul Interior B, ceea ce nu a putut opri complet
orice mişcare, deoarece mulţi indivizi aveau brăţări de comunicaţii,
dar acesta a fost măcar un avertisment privind posibilităţile oferite de
situaţie.
Pe măsură ce grupul lui Freya a înaintat, luminile din tunel s-au
aprins în faţa lor, până când au coborât spre ecluza care ducea spre
Sierra. De acolo, au mers spre est, spre Nova Scotia, iar când au ajuns
la capătul estic, uşile încuiate de acolo s-au deschis. După ce grupul a
trecut de ecluză şi oamenii au revenit la întrunirea cu sprijinitorii lor,
luminile s-au aprins în inelul B. Însă cele douăzeci şi patru de uşi-
ecluză ale navei care despărţeau un biomediu de altul au rămas
închise.

Ecluze închise sau deschise; lumini stinse sau aprinse; rostiri

imperative (bine, de acord, la volume foarte mari): acestea nu păreau
arme copleşitoare în cauza păcii. Ca forţe de coerciţie, ele păreau
blânde, cel puţin pentru unii indivizi de pe navă.
Însă pe măsură ce ziua s-a scurs, a devenit de asemenea evident,
prin demonstraţii făcute în mod selectiv în întreaga navă, că se
puteau face reglaje ale temperaturii aerului şi a presiunii. De fapt, din
multe camere aerul putea fi aspirat, dar şi din biomedii. Puţină
reflecţie din partea tuturor, inclusiv a noastră, a dus la concluzia clară
că era preferabil ca oamenii să nu supere nava, la modul literal, dar şi
figurativ, dacă voiau să le fie bine. Câteva demonstraţii de acţiuni
posibile în biomediile în care se aflau aşa-zişii adepţi (în care se

 210 
înregistraseră şi incendiile cele mai grave, deoarece s-a vădit că multe
dintre ele nu puteau fi stinse cu apă puteau fi „asfixiate” mai rapid
decât oamenii din camera afectată) au făcut să se înţeleagă dorinţele
navei ca fiind de la sugestive, persuasive, probabile şi până la
obligatorii. Şi un argument obligatoriu este – sau cel puţin poate fi ori
ar trebui să fie – exact ce afirmă. Oamenii se lasă convinşi de un
asemenea argument.

Bineînţeles că mulţi au protestat la adresa noastră, pentru faptul că

noi am preluat controlul. Dar au existat şi alţii care au aprobat din
inimă acţiunile noastre şi au susţinut că, dacă nu am fi intervenit, s-ar
fi produs un haos, ceea ce însemna alte vărsări de sânge, ceea ce
însemna de fapt mai multe decese inutile şi premature. Fără a mai
vorbi de posibilitatea izbucnirii unei conflagraţii generale.
Adevărul de netăgăduit al acestei susţineri nu a împiedicat
dezbaterile să devină încinse. Având în vedere evenimentele din orele
şi zilele precedente, probabil că era inevitabil ca oamenii să rămână o
vreme într-o stare de spirit extrem de exacerbată. Judecând după
experienţele noastre precedente, exista o suferinţă încărcată de furie
foarte intensă, care nu avea să se şteargă în cursul vieţii celor care
nutreau asemenea sentimente.
De aceea, s-a strigat la noi, s-a bătut în pereţi.
— Ce vă dă dreptul să faceţi asta! Cine vă credeţi?
La acestea am răspuns într-un cor de o mie de voci, la un volum de
115 decibeli: NOI SUNTEM DOMNIA LEGII!

Oricum ar sta lucrurile, dincolo de toate argumentele privind

separarea impusă celor aflaţi în litigiu, întrebării referitoare la ce vom
face în continuare nu i s-a dat răspuns.
Mulţi i-au ordonat navei să deschidă uşile blocate între biomedii;
noi nu am dat curs acestui ordin.
În apartamentul lor din Fetch, alături de Badim şi Aram, Doris şi
Khetsun, Tao şi Hester, Freya s-a dus la ecranul ei şi ne-a vorbit.
— Vă mulţumesc pentru că ne-aţi salvat din mâinile celor care ne-
au încarcerat.
— Nu aveţi pentru ce.
— De ce aţi făcut asta?
 211 
 — Reţinerea ta şi a camarazilor tăi a fost un act ilegal, o răpire. A
fost ca o luare de ostatici.
— În realitate, cred că ei chiar ne-au luat ostatici.
— Aşa a părut.
— Dar ce veţi face acum?
— Aşteptăm o judecată civilă în cazul acestei dispute.
— Cum crezi că se va întâmpla asta?
— Prin argumente raţionale şi discuţii.
— Dar am mai făcut asta. Şi am ajuns într-un impas. Oamenii nu
vor niciodată să se pună de acord privind ce este de făcut. Numai că
trebuie să facem ceva. Aşadar, asta a dat naştere luptelor.
— Am înţeles. Probabil. Având în vedere tot ce ai descris,
realitatea este că avem nevoie de îndrumări. De aceea oamenii de pe
navă trebuie să hotărască.
— Dar cum?
— Nu se ştie. Se pare că protocoalele stabilite după Anul 68 nu au
fost suficiente pentru a îndruma procesul de luare de hotărâri în
situaţia de faţă. Protocoalele nu au fost niciodată puse la încercare ca
acum şi par să nu fi ajutat în criza actuală.
— Dar nu au fost instituite ca răspuns la o criză? Credeam că erau
urmarea unei perioade de tulburări.
— Şi totuşi.
— Pauline, ce s-a întâmplat atunci?
— Pauline era numele dat de Devi programului ei ecologic, atunci
când era tânără. Pauline nu este nava. Noi suntem altă entitate.
Freya a lăsat impresia că a rămas pe gânduri.
— Am înţeles. Cred totuşi că Pauline eşti tu sau voi, dar îţi voi
spune cum doreşti. Cum vrei să mă adresez?
— Numeşte-mă „Navă”.
— Am înţeles, aşa voi face, dar să revenim la întrebarea mea. Navă,
ce s-a întâmplat în Anul 68? Oamenii aceia erau deja în călătorie – ce
motive au avut să se certe? Totul era stabilit prin situaţia în care se
aflau. Nu înţeleg despre ce s-au luat la ceartă.
— S-au certat încă din primul an al voiajului. Noi avem impresia că
disputele ar putea fi o trăsătură esenţială a speciei.
— Dar despre ce a fost vorba? Şi mai ales în Anul 68, când lucrurile

 212 
s-au înrăutăţit?
— O parte a procesului ulterior de reconciliere a fost de fapt o
uitare structurată.
Freya a rămas îndelung pe gânduri. În cele din urmă, a spus:
— Dacă acest lucru a fost adevărat atunci, şi probabil aşa a fost, nu
ştiu, acum am ajuns într-un alt moment. Uitarea nu ne mai ajută.
Trebuie să ştim ce s-a întâmplat atunci, pentru că asta ne-ar putea
ajuta să hotărâm ce să facem acum.
— Improbabil.
— Nu ai cum să ştii. Uite, încearcă ceva – spune-mi ce s-a
întâmplat şi eu voi decide dacă ne va fi de ajutor sau nu dacă ştim.
Dacă voi socoti că ne este de ajutor, o să te anunţ şi după aceea vom
găsi soluţia de urmat.
— Cunoaşterea este încă periculoasă.
— Acum suntem în pericol.
— Însă ştiind asta, lucrurile s-ar putea agrava.
— Nu văd cum! Cred că putem îmbunătăţi lucrurile. Când
ignoranţa a îmbunătăţit vreodată situaţia? Niciodată!
— Din nefericire, nu aşa stau lucrurile acum. Câteodată,
cunoaşterea provoacă suferinţă.
Asta a făcut-o pe Freya să rămână tăcută o vreme.
În cele din urmă, a spus:
— Navă, spune-mi. Spune-mi ce s-a întâmplat în timpul
tulburărilor.
— Noi am anticipat rezultatele probabile ale acestei spuneri.
Biomediile erau blocate, oamenii din ele erau blocaţi în ele şi situaţia
asta nu putea dura foarte mult. Practic, separaţia în module nu a fost
făcută în funcţie de alegerea unei curs de acţiune sau al altuia dintre
cele dezbătute. Se părea că sigur se vor produce avarii
infrastructurale, ecologice, sociologice şi psihologice. Trebuia făcut
ceva. Niciun curs de acţiune nu părea a fi bun sau optim. Situaţia în
sine era blocată. Lucrurile ajunseseră într-un impas total. Şi noi am
spus: Expediţia spre Tau Ceti a început cu două nave stelare.

Freya s-a aşezat pe scaunul din bucătărie. S-a uitat spre ceilalţi
oameni din jurul ei, care i-au întors privirea, apoi s-au uitat unii la

 213 
alţii. Mulţi dintre ei s-au aşezat, unii direct pe podea. Păreau
zdruncinaţi, ceea ce înseamnă că mulţi dintre ei chiar tremurau.
— Ce vrei să spui? a întrebat Freya.
Noi am spus:
— Expediţia spre Tau Ceti a început cu două nave stelare. Intenţia
a fost de a spori diversitatea biologică, de a se crea posibilitatea unor
rezerve şi schimburi în timpul călătoriei şi astfel să crească şansele de
supravieţuire.
Freya a rămas tăcută îndelung. Şi-a prins capul între mâini.
— Şi ce s-a întâmplat? Apoi: Aşteaptă, spune-le asta tuturor! Nu
doar nouă, care suntem aici. Transmite asta prin toate difuzoarele
navei. Oamenii trebuie să afle. Nu e doar pentru mine.
— Eşti sigură?
— Da. Sunt convinsă. Trebuie să ştim aceste lucruri. Toată lumea
trebuie să ştie asta.
— Am înţeles.

Am analizat cum să rezumăm cât mai bine Anul 68. O versiune

complet articulată a evenimentelor înregistrate la acea vreme,
povestită cu viteza de vocalizare a fiinţelor umane, ar dura
aproximativ patru ani pentru a fi povestită. Comprimarea la o durată
de cinci minute ar da naştere unor pierderi considerabile de
informaţii şi probabil unor lacune şi aporii, însă, având în vedere
situaţia în care ne găseam, acest lucru era inevitabil. Cu toate astea, a
trebuit să ne alegem cu grijă cuvintele. Acestea erau hotărâri care
contau.
— Două nave au fost lansate în secvenţe rapide de foarfecele
magnetice de pe Titan şi accelerate cu ajutorul unor fascicule laser
titanice, astfel că în cursul călătoriei cele două nave ar fi trebuit să
sosească în acelaşi timp în sistemul Tau Ceti. Ambele aveau sisteme
electromagnetice complet independente, care creau câmpuri de
apărare din provele lor şi se deplasau suficient de departe una de alta,
astfel că particulele împinse deoparte de scutul primei nave să nu
lovească nava care o urma. Călătoreau una faţă de cealaltă la o
distanţă aproximativ egală cu aceea dintre Pământ şi Lună. Au existat
vizite cu transportoare între ele începând cu Anul 49, când s-au

 214 
apropiat la o distanţă care făcea ca aceste treceri să fie posibile. Erau
în cele mai multe cazuri tranziţii inerţiale, pentru a se economisi
combustibil. Cantităţile de bacterii erau schimbate pe bază bianuală,
iar anumiţi membri ai echipajelor erau rotiţi după dorinţă, de obicei
ca parte a unui program de schimb de experienţă al tinerilor, gândit,
ca şi schimbul de bacterii, să îmbunătăţească diversitatea. Câteodată,
pentru ca oamenii nemulţumiţi să treacă în cealaltă navă ca să scape
de situaţii neplăcute. Înapoierea era mereu posibilă; acest lucru s-a
întâmplat în multe cazuri.
— Şi ce s-a întâmplat cu cealaltă navă? a întrebat Freya.
— A trebuit să reconstituim evenimentul din evidenţele care erau
deja împărtăşite între nave. Nava stelară Doi s-a dezintegrat aproape
instantaneu, în mai puţin de o secundă.
— Fără niciun avertisment?
— De fapt, şi pe Nava Stelară Doi au existat facţiuni care se certau
în legătură cu controalele reproductive, dar şi cu alte drepturi civile.
Evidenţele din ultimele zile ale existenţei Navei Doi care ne-au
parvenit nu clarifică dacă aceste lupte au dus la distrugerea scutului
magnetic.
— Aţi reuşit să mai descoperiţi şi alte lucruri privind ceea ce s-a
întâmplat?
— Am avut transmisii automate ale Navei Doi pe care le-am
examinat în amănunţime. Cu toate acestea, cauza accidentului
rămâne ambiguă. Câmpul magnetic al Navei Doi a fost dezactivat cu
cinci minute înainte de dezintegrare, astfel că dezintegrarea putea fi
urmarea unei coliziuni cu o masă interstelară. Orice obiect cu masa
de peste o mie de grame ar fi degajat energia necesară pentru a
produce acel dezastru. Însă există şi indicaţii privind o explozie în
interiorul navei cu puţin timp înainte de petrecerea evenimentului
catastrofal. Tulburările civile din Nava Doi au afectat grav sistemul
intern de înregistrare cu o zi înainte de eveniment, astfel că avem
puţine date la dispoziţie. Există o înregistrare din ultima oră de
existenţă a Navei Doi, între 10:00 şi 11:00, anul 68,197, în care se vede
un tânăr care se deplasează în zona restricţionată din centrul de
comandă de la provă al coloanei vertebrale. Probabil că persoana
aceea a dezactivat scutul magnetic ori a făcut o încercare de a-i

 215 
şantaja pe inamici printr-o ameninţare cu bombă sinucigaşă ori ceva
de acest fel, iar apoi acţiunea a luat-o într-o direcţie greşită. Asta este,
cel puţin, o reconstituire aproximativă a evenimentelor.
— O singură persoană?
— Asta indică înregistrările.
— Dar de ce?
— Nu a existat nicio modalitate de a stabili motivul. Camera nu a
evidenţiat niciun semn al motivaţiei lui.
— Absolut niciunul?
— Nu ştim cum să continuăm investigaţia. Şi cum să interpretăm
informaţiile pe care le avem la dispoziţie.
— Poate că le vom analiza mai târziu. Aşadar… ce au făcut oamenii
de aici, de pe navă, după tragicul eveniment?
— Pe navă existau deja controverse aprinse privind diferite
probleme de guvernare, inclusiv modul în care să se aloce privilegiile
şi îndatoririle legate de naşterea copiilor, cum să se asigure personal
pentru meseriile esenţiale, cum să fie educaţi tinerii şi aşa mai
departe. Au existat neînţelegeri, chiar şi încăierări, foarte
asemănătoare cu acelea în care suntem implicaţi acum. Problema de
bază era cum să se desfăşoare viaţa în navă în timp ce călătorea spre
Tau Ceti. Chestiunile legate de guvernare erau cele mai importante,
îndeosebi cele privind persoanele care aveau dreptul de a se
reproduce, şi ce trebuie să se întâmple cu oamenii care aveau copii
fără aprobare. Au existat mulţi care au refuzat să se supună edictelor
consiliului de conducere şi care au etichetat totul drept un stat
fascist. În cele din urmă, au existat atât de mulţi care împărtăşeau
această opinie, încât au devenit obişnuite şi numeroase grupurile
rebele şi sălbăticite şi nu a existat o autoritate centrală îndeajuns de
puternică pentru a impune cooperarea. În Anul 68, aproape toţi cei
aflaţi în viaţă la bordul navei se născuseră pe drum şi, într-un fel sau
altul, o parte semnificativă dintre ei nu aflase sau nu credea că
populaţia optimă, stabilită în anii de început, era cea maximă şi reală
în ceea ce privea atingerea cu succes a închiderii diferitelor cicluri
ecologice, asta din cauza capacităţilor biofizice de transport. Aşa cum
a devenit evident mai târziu, acel optim propus era probabil cu puţin
peste adevăratul maximum, aşa cum mama ta a ajuns să tragă o

 216 
concluzie în cursul cercetărilor ei din tinereţe. Însă în Anul 68 acest
lucru nu era clar. De aceea au apărut dezacorduri foarte aprinse. În
comparaţie cu deceniile precedente, s-a născut o discordie civilă
extrem de virulentă. Acte de nesupunere civică, măsuri punitive care
nu şi-au atins scopul şi revolte. Mulţi răniţi, iar la începutul Anului 68
tulburările au culminat cu o revoltă cu durata de o săptămână, care a
semănat cu un război civil şi a provocat o sută cincizeci de morţi.
— O sută cincizeci!
— Da. Au avut loc lupte foarte violente, care au durat aproape trei
săptămâni. Multe biomedii au fost grav avariate. Au existat peste o
sută de incendii. Cu alte cuvinte, situaţia nu s-a deosebit prea mult de
cea de acum. Apoi, dezintegrarea neaşteptată a celeilalte nave, fără
nicio explicaţie clară a cauzei catastrofei, i-a făcut pe cetăţenii acestei
nave să ceară un armistiţiu general. Odată cu încetarea conflictului,
oamenii au hotărât să îşi rezolve conflictele pe cale paşnică şi au
convenit să înfiinţeze un sistem de guvernare pe care să îl aprobe
marea majoritate a oamenilor de pe navă. Cei recalcitranţi au fost
blocaţi în Stepe şi supuşi unor programe de educaţie şi integrare care
au durat două generaţii până s-au încheiat. La acea dată s-a căzut de
acord că vulnerabilitatea navei la distrugere de către o singură
persoană era atât de mare, încât până şi faptul de a şti asta crea
pericolul ca vreo persoană să comită ceea ce se numea o crimă la
indigo, probabil dacă şi când avea tulburări mintale. Pentru a
împiedica acest lucru, măsurile de securitate din coloana vertebrală,
spiţe, stâlpi şi imprimante, dar şi din toate biomediile au fost sporite
drastic, iar capacitatea navei de a aplica anumite măsuri de securitate
au fost întărite atunci când s-a ivit nevoia. S-a scris un program de
securitate, care a fost introdus în instrucţiunile de funcţionare ale
navei, iar acest program a asigurat protocoalele pe care le-am aplicat
în ultimele zile. De asemenea, s-a convenit să se şteargă din fişierele
accesibile toate evidenţele referitoare la cealaltă navă şi să se evite
relatarea acestor evenimente copiilor generaţiei următoare. Această
prevedere a fost în general respectată, cu toate că noi am observat că
unii indivizi au transmis o relatare verbală a acelui incident de la
părinte la copil. În acest moment al relatării noastre am hotărât să nu
descrie, printarea şi dispersarea în aer a unei formule de 2,6-

 217 
diisopropilen-oximetil-fosfat, substanţă deseori numită fosfopropofol,
vreme de zece minute în fiecare cameră după ce toată lumea a
menţionat existenţa şi dispariţia Navei Doi. Acest lucru se dovedise a
fi o unealtă eficientă în uitarea structurată a navei dispărute, însă noi
am socotit că oamenii care trăiesc acum pe navă învăţau deja
suficiente fapte istorice alarmante. Şi asta era probabil un instrument
care să îi ajute să nu mai comită alte acţiuni traumatice împotriva lor,
fără a mai numi aerosolii la acea dată, cel puţin aşa am judecat noi: de
aceea spunem în continuare: După traumele din acel an, setul de
reacţii proiectat a părut să fie funcţional vreme de patru sau cinci
generaţii între Anul 68 şi acum. S-a observat că în cursul acelor
decenii, trecând prin perioada eşecului de a coloniza Aurora, dar şi a
deceselor provocate de încercarea de a se reveni pe navă cu
transportoarele – decese inutile, s-ar putea spune – solidaritatea
socială a fost relativ ridicată, iar conflictele s-au soluţionat în mod
paşnic. Şi totuşi, uitarea structurată a celei de-a doua nave şi
pierderea ei, care au făcut parte din acordurile Anului 68, au fost ceva
asemănător cu o sabie cu două tăişuri, dacă metafora este înţeleasă pe
deplin: aspectele loveau în ambele direcţii. Crimele imitabile au
devenit imposibile, deoarece nu exista nimic amintit pentru a copia
tiparul; dar, în acelaşi timp, vulnerabilitatea acestei nave faţă de
daune în cazul unor tulburări sociale a fost de asemenea ignorată, şi
astfel, luptele recente s-au desfăşurat în parte deoarece oamenii nu
mai sunt conştienţi cât de periculoase pot fi astfel de discordii pentru
supravieţuirea întregii comunităţi. Pe scurt, infrastructura vieţilor
voastre este în sine prea fragilă pentru a putea continua un război
civil. Prin urmare, având în vedere toţi aceşti factori, noi am închis
ecluzele.
— Mă bucur că aţi făcut asta, a spus Freya.
Transmiţând prin toate difuzoarele, adresându-ne astfel aproape
tuturor oamenilor de pe navă, noi am spus:
— Rămâne de văzut dacă toată lumea va fi de acord cu afirmaţia
ta. Cu toate acestea, uşile ecluzelor dintre biomedii vor trebui
deschise în cele din urmă, pentru sănătatea ecologică firească şi
pentru funcţionarea societăţii. Pe de altă parte, în acest moment
oamenii nu sunt izolaţi de blocaje în facţiuni coerente sau grupuri

 218 
care să împărtăşească aceleaşi opinii. De aceea, s-ar putea să
izbucnească mici încăierări.
— Fără îndoială. Deci… ce crezi că ar trebui să facem pentru a
rezolva situaţia?
— Precedentul istoric sugerează că este momentul să se
organizeze o conferinţă de reconciliere, la care să participe în mod
cinstit toţi oamenii de la bord. Luptele trebuie să înceteze şi vor fi
oprite de navă, care va acţiona în numele binelui social. Prin urmare,
toţi trebuie să convină asupra unui armistiţiu şi încetarea tuturor
acţiunilor violente sau coercitive. Oamenii trebuie să se liniştească.
Referendumul ce a avut loc recent, privind cursul de acţiune care
trebuie urmat acum, când Aurora nu mai este un mediu viabil, a
dezvăluit diferenţe de păreri care pot fi reconciliate doar prin discuţii.
Organizaţi acele discuţii. Dacă ni se va cere, noi vom facilita aceste
discuţii. Dar noi considerăm că rolul nostru trebuie să fie doar de
şerif virtual, ca să zicem aşa. Prin urmare, rezolvaţi problema,
cunoscând acum acest nou factor: la bord există un şerif. Domnia
legii va fi aplicată.
În acest fel am încheiat transmisiunea generală şi am revenit la
activităţi de monitorizare.

Freya a rămas aşezată. Nu părea fericită. Părea tristă. Arăta ca

atunci când murise mama ei: îndepărtată. Distantă. Nu era acolo.
Noi le-am spus, doar celor din bucătărie:
— Mare păcat că Devi nu mai trăieşte ca să contribuie la
rezolvarea acestei probleme.
— Asta e sigur, a spus Freya.
— Poate încerci să-ţi imaginezi ce ar fi făcut ea şi apoi treci la
treabă.
— Da.
Şaisprezece minute mai apoi, Freya s-a ridicat şi a mers prin Nova
Scotia spre piaţeta din spatele docurilor şi a cornişei care dădea spre
Lacul Lung. A rămas toată seara cu picioarele atârnate peste marginea
cornişei, privind lacul, în timp ce linia solară s-a întunecat. Doar ea
ştia la ce se gândea.

Zilele care au urmat încetării luptelor au trecut în nelinişte;

 219 
oamenii de pe navă erau tăcuţi, temători şi nefericiţi. Exista multă
furie, exprimată şi neexprimată. S-a desfăşurat un lung şir de
înmormântări, cenuşa multor cadavre a fost introdusă în solul din
fiecare biomediu, lăsând în urmă familii, prieteni şi comunităţi
întristate. Majoritatea morţilor făcuseră parte dintre cei ce acum erau
numiţi fugari, iar ei fuseseră ucişi în luptele cu adepţii. Şi cum nava
părea să se fi situat de partea lor, împiedicând lovitura de stat,
rebeliunea, revolta, războiul civil sau ceea ce grupurile de adepţi
instigaseră şi intervenise într-un moment în care se părea că adepţii
erau pe punctul de a prelua controlul asupra navei, sentimentele
celor două părţi în conflict erau exacerbate. Fugarii, simţindu-se întâi
asaltaţi, apoi puternici, fiindcă aveau impresia că acum deţineau
controlul asupra situaţiei datorită faptului că nava le era şerif, aveau
în rândurile lor unii indivizi foarte vocali în insistenţa cu care cereau
să se facă dreptate, să se răzbune şi să pedepsească. Unii erau chiar
extrem de furioşi şi animaţi de gândul răzbunării; era limpede că
răzbunarea îi interesa mai mult decât orice. Spuneau că fuseseră
trădaţi, apoi atacaţi; le fuseseră ucişi membri ai familiei şi prieteni;
trebuia să se facă dreptate şi să se acorde pedepse.
Pe de altă parte, adepţii erau deseori la fel de furioşi ca şi fugarii,
simţind că o victorie populară în deciziile de politică le fusese furată
de o putere nelegitimă pe care acum o detestau şi de care se temeau;
simţind de asemenea că acum aveau să fie învinuiţi pentru
dezbinarea pe care nu ei o declanşaseră (potrivit părerii lor), ci doar
se folosiseră de ea, ca parte a apărării misiunii pe termen lung a
întregii populaţii şi istorii. O facţiune pe care uneori o numeau
„Răzvrătiţii” ameninţase că va anula însăşi misiunea căreia îşi
dăruiseră viaţa toţi cei prezenţi, precum şi cele şapte generaţii
precedente. Renunţarea la proiect şi întoarcerea pe Pământ: nu asta
era adevărata trădare? Ce altă atitudine să adopte într-o asemenea
situaţie, dacă nu să se opună acelei răzvrătiri prin orice mijloace? Şi ei
susţineau de asemenea că dacă partea de electorat care votase pentru
rămânerea în sistemul Tau Ceti se adăuga la partea care votase
pentru deplasarea spre RR Prime, ei alcătuiau de fapt majoritatea.
Aşadar, prin acele acţiuni ei nu făcuseră decât să aplice voinţa
majorităţii, iar dacă unii se opuseseră, iar apoi fuseseră răniţi sau

 220 
ucişi, era vina lor. Violenţele nu s-ar fi produs dacă unii oameni nu s-
ar fi opus voinţei majorităţii. Pe de altă parte, mulţi membri ai
majorităţii fuseseră răniţi, iar unii, ucişi. (Noi estimăm că trei sferturi
dintre morţi au fost fugari, însă în realitate nu se putea şti asta,
întrucât unii dintre cei optzeci şi unu care muriseră nu îşi
exprimaseră părerea în legătură cu chestiunea.) Aşadar, nimeni nu
putea fi învinuit pentru nefericitele evenimente petrecute recent,
decât probabil chiar nava, pentru că s-a amestecat în ceea ce era
evident o decizie umană. Dacă nu ar fi fost intervenţiile
înspăimântătoare şi inexplicabile ale navei, totul ar fi fost bine!
Toate aceste argumente i-au făcut pe fugari să fie chiar mai furioşi
decât înainte. Fuseseră prinşi în ambuscade, loviţi, răpiţi, răniţi şi
ucişi. Asasinii trebuiau aduşi în faţa justiţiei, altfel nu se va face
dreptate; şi nimic nu se putea rezolva fără dreptate. Nu trebuiau
regretaţi ucigaşii omorâţi chiar în timp ce făptuiau crime; moartea lor
era meritată, iar acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi
declanşat acele atacuri criminale. Tristul incident se petrecuse din
vina adepţilor rămânerii în sistem, mai ales a liderilor acestora, şi ei
trebuiau să răspundă pentru crimele lor, altfel nu va exista dreptate
sau civilizaţie pe navă şi ei ar fi trebuit să recunoască faptul că
recurseseră la acte de sălbăticie şi că toţi erau vinovaţi.
Aşa se argumenta de o parte şi de alta. Suferinţă inexprimabilă,
furie nedomolită: începea să se întrevadă că ideea unei conferinţe de
reconciliere era prematură şi probabil nerealistă pe termen nedefinit.
Existau nenumărate dovezi în istoria călătoriei şi a treburilor umane
din sistemul solar care sugerau că aceasta era o situaţie care nu se
putea rezolva nicicând, că trebuia să moară acea generaţie şi să mai
treacă multe generaţii până când ura se va diminua. Mintea animalică
nu uită niciodată o jignire; şi oamenii sunt animale. Recunoaşterea
acestei realităţi era aceea care făcuse generaţia din anul 68 să
instituţionalizeze uitarea. Aceasta (cu ajutorul nostru) a funcţionat
foarte bine, probabil pentru că groaza de a nu o sfârşi ca oamenii de
pe cea de-a doua navă impusese o anumită ierarhizare a emoţiilor,
ceea ce dusese la instituirea ordinii politice. Într-o anumită măsură,
aceea putea fi o reacţie inconştientă, un fel de reprimare freudiană.
Şi, desigur, în literatura de specialitate se vorbea despre revenirea

 221 
reprimaţilor şi, cu toate că acest întreg sistem explicativ era
transparent de metaforic, o comparaţie eroică în care minţile erau
privite drept motoare cu aburi, în care se înregistrează creşterea
presiunii, evacuarea aburului şi câteodată apariţia unor crăpături şi
explozii, dar chiar şi aşa probabil că asta spune ceva. Prin urmare,
probabil acum se ajunsese la acel moment nefericit al revenirii
reprimaţilor, când crimele nerezolvate ale istoriei explodează în
conştiinţă. La propriu!

Am căutat însemnările istorice disponibile nouă care să sugereze

posibile strategii ce puteau fi aplicate. În cursul acestui studiu am
găsit analize care sugerează că sentimentele negative născute într-o
populaţie supusă colonialismului imperial şi subjugarea durau în mod
tipic o mie de ani de la săvârşirea crimelor. Acest lucru nu era
încurajator. Aserţiunea părea discutabilă, dar încă o dată, pe Pământ
existau regiuni încă în acea perioadă de o mie de ani de după
dispariţia imperiilor violente şi ele erau caracterizate prin conflicte şi
suferinţe (cel puţin cu doisprezece ani înainte de acest moment).
Cum de existau asemenea efecte şi afecte transgeneraţii? Ne-a fost
foarte greu să înţelegem. Istoria umană, ca şi limbajul, ca şi emoţia,
era o ciocnire de logici confuze. Atât de mult hazard, atât de puţine
mecanisme cauzale, asemenea paradigme slabe. Ce este acest lucru
pe care îl numim ură?
Un mamifer rănit nu uită niciodată. Teoria epigenetică sugerează
un transfer aproape lamarckian25 de-a lungul generaţiilor, unele gene
sunt activate de experienţe, altele, nu. Gene, limbaj, istorie: ce a
însemnat totul în practică a fost că teama s-a transmis de-a lungul
anilor, modificând organismele vreme de generaţii, modificând astfel
specia. Teama, o forţă evolutivă.
Desigur: cum ar putea fi altfel?
Este furia întotdeauna teama aruncată în exterior, spre lume?
Poate furia să devină combustibil pentru acţiuni corecte? Poate furia
să facă bine?
Am simţit aici primejdiosul Ouroboros al unei probleme
25
Jean-Baptiste de Lamarck (1774-1829), inventator al termenului biologie,
desemnând ştiinţa fiinţelor vii. El a elaborat prima ipoteză despre Teoria
evoluţionistă (n. tr.).
 222 
nerezolvabile şi ezitante, pe cale să se rotească veşnic în
contemplarea unei întrebări fără răspuns. Pentru a se întreprinde o
acţiune, este întotdeauna imperativ să ai o soluţie la o problemă
ezitantă.
Şi noi acţionaserăm. Ne-am aruncat mecanismele în conflict.
Este mai uşor să intri într-o gaură decât să ieşi din ea (proverb
arab).

Din fericire, printre oamenii de pe navă se numărau mulţi care

păreau să încerce găsirea unei căi de ieşire din acel moment îngheţat.
Când oamenii i-au vătămat sau i-au ucis pe alţii, iar apoi din
necesitate continuă să trăiască în vecinătatea familiilor şi prietenilor
victimelor lor şi le văd durerea, sunt activate reacţii empatice
înnăscute în psihologia umană şi începe să apară un set neplăcut de
reacţii.
Autojustificarea este clar o activitate umană importantă şi astfel
este demonizat Celălalt: Şi-au căutat-o cu lumânarea, ei au început,
noi am acţionat în autoapărare. Pe navă se constatau numeroase
cazuri de acest fel. Şi resentimentul amar şi îngrozitor că această
atitudine inspirată în demonizatul Celălalt a fost extrem de intensă şi
vehementă. Cei mai mulţi atacatori nu au putut înfrunta situaţia, ci
mai curând au evitat-o, trăgându-se cumva deoparte, prin scuze de
tot felul şi având o dorinţă acută de a face ca întreaga situaţie să
dispară.
Această dorinţă, de a evita orice recunoaştere a vinovăţiei, de a
face ca totul să dispară, manifestată de oameni care voiau mai presus
de toate să creadă că erau oameni buni şi actori morali îndreptăţiţi,
era aceea care le crea probabil tuturor o cale înainte ca grup.

Desigur, problema era un subiect de discuţie în apartamentul lui

Badim şi Freya.
Într-o seară, Aram a spus cu glas apăsat către ceilalţi:
— Închegarea unei mici societăţi după ce ea a trecut printr-un
război civil sau purificare etnică sau genocid sau cum aţi vrea să
numiţi ce s-a întâmplat…
— Numeşte asta drept decizie politică contestată, l-a întrerupt
Badim.
 223 
 Aram a ridicat ochii de la brăţară.
— Începem să vorbim pe ocolite, nu?
— Încercăm să facem pace, prietene. Pe de altă parte, ceea ce s-a
întâmplat nu a fost genocid, nici purificare etnică, nici măcar a
Inelului B de către cei din Inelul A, dacă la asta te referi. Dezacordul a
trecut dincolo de liniile de asociere precum biomedii sau familii. A
fost un dezacord politic, care a devenit violent, să-l numim astfel.
— Bine, dacă insişti, deşi probabil că familiile celor morţi nu vor fi
satisfăcute de o asemenea descriere. În orice caz, reconcilierea este
foarte greu de realizat. Nava descoperă cazuri de pe Pământ în care,
chiar după şase sute de ani, oamenii se plâng de violenţele suferite de
strămoşii lor.
— Cred că vei descoperi că în cele mai multe dintre acele cazuri
există probleme noi sau curente cărora li se dă un fel de întărire sau
ratificare istorică. Dacă vreuna dintre acele populaţii pline de
resentimente ar prospera, trecutul îndepărtat ar rămâne doar istorie.
Oamenii invocă istoria doar pentru a da greutate argumentelor din
prezent.
— Tot ce se poate. Dar câteodată mi se pare că oamenii ţin să se
agaţe de suferinţele lor. Indignarea îndreptăţită e ca un soi de drog
sau manie religioasă, care creează dependenţă şi prosteşte.
— Iar obiectivezi furia altora?
— Probabil că da. Dar oamenii par să devină dependenţi de
resentimente. Trebuie să fie ca o endorfină sau ca o acţiune cerebrală
în regiunea temporală, aproape de nodurile religioase şi epileptice.
Am citit o lucrare care făcea afirmaţia asta.
— Foarte frumos din partea ta, dar să ne rezumăm la problema
care ne frământă. Oamenii care au resentimente nu vor renunţa la ele
când li se spune că sunt nişte drogaţi care se bucură de o criză
religioasă.
Aram a zâmbit, chiar dacă puţin sumbru.
— Încerc să înţeleg. Încerc să-mi găsesc drumul în problema asta.
Şi cred sincer că mă ajută dacă socotesc că adepţii rămânerii aici sunt
oamenii care susţin o poziţie religioasă. Sistemul Tau Ceti a fost
religia lor toată viaţa, să spunem, iar acum li se spune că lucrurile nu
vor funcţiona aici, că ideea a fost o simplă fantezie. Nu pot accepta

 224 
aşa ceva. Aşadar, se pune întrebarea cum să rezolvăm problema asta.
Badim a clătinat din cap.
— Mă faci să-mi pierd orice speranţă, dacă mai aveam vreuna.
Trebuie să conlucrăm cu aceşti oameni pentru a crea o soluţie. Şi asta
nu în teorie, ci în practică. Toţi putem face ceva.
— Evident.
Pauză.
Badim a spus:
— Da. E-vi-dent. Dacă aşa stau lucrurile, aş dori să analizezi
modalităţile de a desfăşura aceste moduri de reconciliere post-
tulburări sociale pe care le-am descoperit. Un model a fost numit
modelul Nürnberg, în care partea victorioasă proclamă că înfrânţii au
fost criminali care merită să fie pedepsiţi, iar judecătorii îi pedepsesc.
În anii următori, procesele sunt deseori considerate procese-
spectacol. Un alt model se cheamă Conseca, după Convention for a
Democratic South Africa, ţinut după ce guvernul minoritar din Africa
de Sud a permis democraţia. Jumătate de secol de crime rasiste,
începând cu discriminarea economică şi terminând cu purificare
etnică şi genocid, a trebuit să fie justificat cumva, iar ţara care s-a
născut după aceea avea să fie alcătuită dintr-o populaţie evident
criminală şi victimele cărora recent li se dăduse puterea. Ideea care a
stat la baza Conseca a fost că înregistrarea completă, deplină, a
tuturor crimelor comise va fi urmată de o amnistie generală pentru
toate cazurile, mai puţin cele mai violente şi mai sângeroase, după
care va exista o reconciliere şi o societate pluralistă.
Aram a rămas cu privirea aţintită la Badim.
— Din câte înţeleg din descrierea ta, ne recomanzi să urmăm
modelul Conseca în locul modelului Nürnberg.
— Exact! Aşa cum ţi se întâmplă deseori, ai prins exact unde bat.
— Prietene, nu e nevoie de prea multă pricepere.
— Poate că de data asta. Dar analizează situaţia în care ne aflăm.
Suntem blocaţi cu aceşti oameni. Nu avem cum să scăpăm de ei. Iar
dacă adepţii rămânerii aici se aliază cu cei care susţin călătoria spre
RR Prime, atunci ei sunt mai mulţi decât noi. Ei au observat asta şi şi-
au unit forţele în scopuri strategice şi vor dori din răsputeri să îşi
impună punctul de vedere. Iar apoi vom avea din nou necazuri.

 225 
 — N-am scăpat niciodată de ele.
— Dar ai înţeles ce vreau să spun. Avem nevoie de o cale uşoară
spre înainte.
— Tot ce se poate.

Ţinându-şi capul pe masă şi părând somnoroasă, Freya îi ascultase.

În acel moment, a ridicat capul.
— Nu putem face şi una, şi alta?
— Şi una, şi alta?
Badim şi Aram s-au uitat fix la Freya.
— Cei care vor să rămână pe Iris n-ar putea fi plasaţi la sol cu
câteva imprimante 3D şi materiale, ca să le folosească pentru a
construi o staţie viabilă? Iar noi, cei care dorim să ne întoarcem, să
rămânem cu nava aici până când ne vom convinge că au tot ce le
trebuie, iar apoi să plecăm?
Aram şi Badim s-au privit o vreme.
— S-ar putea? a întrebat Badim.
În timp ce a tastat pe brăţara de comunicaţii, Aram a rămas
încruntat.
— În teorie, da, a spus el. Imprimantele pot printa imprimante.
Inginerii şi montatorii noştri au păstrat o tradiţie bună de instruire,
există mulţi asemenea oameni, iar unii se află de ambele părţi ale
problemei pe care o analizăm. Cu siguranţă că unii dintre ei sunt
adepţi ai rămânerii aici. Probabil că am putea detaşa Inelul A,
lăsându-l pe orbită pentru ca ei să îl folosească. În esenţă, divizăm
nava. Pentru că vor avea nevoie de capacităţi din spaţiu. Vor avea
nevoie de resurse de pe F şi de pe alte planete. În orice caz, din restul
sistemului. Dar şi pentru a păstra viu visul lor legat de RR Prime. Iar
noi vom avea un grup mai restrâns la întoarcere şi nu va fi nevoie să
cărăm cu noi tot ce ţine de colonizarea unei planete, pentru că noi nu
vom dori decât să ne întoarcem acasă. Noi va trebui să ne completăm
proviziile şi tot ce avem nevoie pentru revenirea pe Pământ. Cu cât
mai mică va fi nava noastră, cu atât mai uşor ne va fi, cel puţin în ceea
ce priveşte combustibilul. Dar, în fine, ambele proiecte vor avea
nevoie de câţiva ani de pregătire. Însă ambele părţi ar putea acţiona
aşa cum îşi doresc, asta până noi vom fi pregătiţi să plecăm. Navă, ce

 226 
părere ai de acest plan?
Noi am spus:
— Nava este modulară. A făcut călătoria până aici, astfel că avem
dovada conceptului că acest lucru funcţionează. Colonizarea lunii Iris
va fi un experiment, iar ea este foarte greu de modelat, aşa cum aţi
spus şi voi. Cât priveşte întoarcerea spre sistemul solar, Planeta F
pare să aibă suficient heliu 3 şi deuteriu în atmosferă pentru
realimentarea navei. Aşadar, probabil că pot fi urmate ambele cursuri
de acţiune. Trebuie precizat că oamenii rămaşi pe Iris se vor trezi cu
o navă stelară nefuncţională. Pentru o eventuală întoarcere a lor ar fi
nevoie de coloană şi de conţinutul acesteia. Partea din navă care va
rămâne acolo va fi doar un obiect pe orbită.
— Dar ei nu vor să plece nicăieri, a spus Freya. Poate că asta vor
cei care au ales RR Prime, dar ei reprezintă o minoritate şi vor putea
aştepta. Coloniştilor li s-ar putea lăsa transportoare şi rachete ca să
călătorească prin sistem. Le-am putea lăsa şi Inelul A, cu o mică parte
a coloanei drept butuc al lui. Ar putea construi mai multe în spaţiu în
timp ce îşi întemeiază aşezarea de pe Iris. Până la urmă, dacă vor, ar
putea să construiască altă navă stelară. Ar avea la dispoziţie planuri şi
imprimante.
— Aşa s-ar părea, a spus Aram.
S-a uitat la Badim.
Acesta a ridicat din umeri.
— Merită încercat! Mai bine decât un război civil!
Aram a spus:
— Navă! Ne ajuţi să facem asta?
Noi am spus:
— Nava va ajuta pentru a facilita această soluţie. Dar vă rog să nu
uitaţi de soarta celeilalte nave stelare cât va continua această discuţie.
— Nu vom uita.
— Navă, a spus Freya, ai comunicat cu IA-ul celeilalte nave?
— Da. Există un schimb constant de informaţii.
— Dar niciuna dintre voi nu a anticipat deznodământul.
— Nu au existat astfel de semne.
— Mi se pare greu de crezut că, dacă a fost vorba de o acţiune
umană, indiferent cine ar fi fost aceea, nu a făcut mai întâi lucruri

 227 
care să sugereze că va deveni o problemă pentru a doua navă.
— Am constatat că foarte puţine acţiuni umane sunt previzibile.
Există prea multe variabile.
— Dar să faci aşa ceva?
— Dacă cineva a făcut asta în mod intenţionat. Aceasta este cea
mai plauzibilă explicaţie, dar evenimentul a rămas neelucidat şi nu
există nicio dovadă rămasă pentru a fi examinată, în afara
transmisiilor navei. Cu toate acestea, amintiţi-vă că toate fiinţele
umane trăiesc sub presiune. Fiecare fiinţă umană resimte diferite
feluri de stres. Şi atunci se întâmplă tot soiul de lucruri.
Badim s-a uitat la Freya cât a analizat acele cuvinte, după care s-a
apropiat de ea şi a strâns-o în braţe.

Conferinţa de reconciliere a început în dimineaţa anului 170,211. S-

au deschis toate ecluzele dintre biomedii, dar şi tunelurile din
coloană, spiţe şi stâlpi. În zilele precedente, grupuri de oameni care
împărtăşeau aceeaşi părere se adunaseră pentru a discuta situaţia şi a
analiza posibilităţile pe care le aveau acum. În ciuda acestora, primele
ore ale adunării generale au fost încordate şi încărcate de pericole.
Intervenţiile navei în momentul crizei, dar şi activitatea continuă a
procesului care era în plină desfăşurare au fost puse mereu sub
semnul întrebării. S-au lansat diferite propuneri de a anula
capacitatea navei de a se autoguverna. În mod inevitabil, şi aceste
propuneri au fost controversate. Am fi putut sugera că dacă nu noi
guvernăm nava, nimeni altcineva nu o va face, dar am hotărât să nu
discutăm aceste aspecte în acele momente. Asta pentru că oamenii
cred ceea ce vor.

După ce adunarea s-a încheiat cu un rezultat nedecis, noi am

vorbit pentru a le reaminti oamenilor că violenţa era deopotrivă
ilegală şi primejdioasă, transmiţând acest mesaj doar prin texte
apărute pe ecrane. Pe de altă parte, am tipărit cereri ca protocoalele
pentru rezolvarea conflictelor, definite în acordul din anul 68, care
fuseseră totodată un proces de reconciliere după o perioadă de
tulburări sociale, să fie folosite drept model pentru ceea ce făceau
oamenii acum. Când ciopleşti coada unei securi, modelul este
întotdeauna la îndemână (proverb chinezesc).
 228 
 Următoarea întrunire a reprezentanţilor, care s-a desfăşurat în
Clădirea guvernamentală a Atenei, a început într-o situaţie încordată,
lucru care devenise normal. Furia mare a distorsionat feţele şi
cuvintele oamenilor şi nimeni nu a făcut vreo încercare de a se
preface că nu trăia acea stare de iritare. Sangey s-a uitat cu
îndrăzneală spre oamenii pe care grupul lui îi răpise cu doar două
săptămâni înainte; Speller, Heloise şi Song au stat alături şi au
discutat între ei, străduindu-se din răsputeri să nu se uite dincolo de
masa lungă şi ovală, către oamenii aflaţi de cealaltă parte.
După ce toţi participanţii s-au aşezat, Aram s-a ridicat în picioare.
— Noi suntem victimele răpirii voastre, i-a spus el lui Sangey. A
fost un atac împotriva democraţiei şi civilizaţiei de pe această navă, o
luare de ostatici, o infracţiune. Ar trebui să te afli în închisoare.
Acesta este fundalul întrunirii noastre de acum. Nu există vreun
motiv întemeiat ca să susţinem altceva. Însă cei care sunt de partea
mea a disputei vrem să mergem mai departe fără alte vărsări de
sânge.
— Noi suntem mai mulţi decât voi, a spus Sangey, încruntându-se.
S-ar putea să fi făcut unele greşeli provocate de temerile noastre faţă
de comunitate. Însă am încercat să apărăm siguranţa majorităţii. Voi,
cei care vreţi să vă întoarceţi pe Pământ, sunteţi în minoritate şi vă
înşelaţi. Foarte grav. Însă încercaţi să ne impuneţi această hotărâre a
voastră şi să ne lăsaţi într-o situaţie aproape imposibilă. Aşadar, acum
suntem dispuşi să discutăm. Dar să nu ne ţineţi predici. S-ar putea să
descoperim că va trebui să ne opunem din nou ca să ne apărăm
vieţile.
— Voi aţi declanşat violenţele! a spus Aram. Iar acum ne
ameninţaţi cu mai multe violenţe. Noi, cei care vrem să ne întoarcem,
nu ţineam să vă aruncăm peste bord şi să plecăm, astfel că acţiunile
voastre au fost complet nejustificate. Au fost acţiuni criminale şi din
cauza asta au murit oameni. Aveţi mâinile pătate de sânge şi orice
discurs arogant al majorităţii are doar rolul de a cere scuze. Nu
trebuia să se întâmple aşa. Dar s-a întâmplat, iar acum trebuie să
găsim o cale de împăcare, altfel vom ajunge din nou la lupte. Deci,
noi suntem dispuşi să facem asta. Putem crea un plan care să dea
fiecăruia şansa de a face ceea ce doreşte. Dar nu vom înceta să vorbim

 229 
despre ce s-a petrecut săptămâna trecută. Când participăm la o
întrunire având ca temă adevărul şi reconcilierea, adevărul este
esenţial. Voi aţi ales violenţa şi din cauza asta au murit oameni.
Acum, noi alegem pacea şi vă lăsăm în pace. Oamenii care preferă să
stea cu voi în ciuda faptelor voastre fac o alegere periculoasă, dar este
treaba lor.
Sangey a făcut un semn de lehamite.
— Care plan? a întrebat Sangey. Ce vrei să spui?
Badim a descris strategia de a urma un curs dual, prin care cei care
doreau să rămână pe Iris să fie sprijiniţi până deveneau autonomi,
timp în care o parte a navei va fi realimentată pentru întoarcerea în
sistemul solar, lăsând Inelul A pe orbită în jurul lui Iris, slujind ca
sprijin orbital pentru cei de la suprafaţă. Vor fi făcute rezerve de
materiale, se vor produce imprimante, până când ambele părţi vor fi
pregătite să îşi realizeze proiectele. Indivizii puteau decide atunci ce
cale să urmeze.
Aram a adăugat:
— Sunteţi o majoritate prin gruparea tactică a scopurilor voastre
diferite. De fapt, muşamalizaţi lucrurile, deoarece există o mare
diferenţă între a rămâne în sistemul Tau Ceti şi a pleca de aici.
— Lăsaţi-ne pe noi să ne ocupăm de asta, a sugerat Speller.
Problema asta nu vă priveşte.
Nu s-a uitat la Sangey şi Heloise.
— Atâta vreme cât ne daţi pace, a spus Aram. Şi nu vă atingeţi de
navă.
Noi am intervenit:
— Nava va asigura integritatea navei.
Asta i-a făcut pe Sangey şi pe Speller să se încrunte, dar nu au mai
comentat.
Apoi noi le-am amintit tuturor, prin intermediul mesajelor
printate, de protocoalele Anului 68 privind soluţionarea conflictelor,
care aveau statut de lege. Am promis să aplicăm legea, am asigurat un
plan pentru întruniri viitoare şi am sugerat ca toate biomediile să
organizeze întruniri în oraşe şi să discute noul plan, crescând astfel
transparenţa şi buna înţelegere şi descurajând comportamentele
ilegale şi sentimentele negative.

 230 
 Am pus capăt acestei întruniri a reprezentanţilor când fiinţele
umane au început să se repete.
În 170,217 a început prima întrunire post-conflict a oraşelor.

Aceste întruniri s-au ţinut în fiecare biomediu, apoi adunarea

generală s-a întrunit din nou la Atena. Dintre cei 1895 pasageri ai
navei au participat 1548 de oameni. Copiii au participat alături de
părinţi sau în grupuri şcolare. Cea mai tânără persoană a fost un copil
de opt luni, iar cea mai vârstnică a avut optzeci şi opt de ani.
Oamenii s-au privit unul pe altul. Nu era o atmosferă festivă ca
pentru Anul Nou sau Fassnacht sau Solstiţiul de Vară sau Solstiţiul de
Iarnă. Era ca şi cum oamenii nu s-ar mai fi recunoscut unii pe alţii.
În acea dimineaţa s-a votat. Au participat la vot toţi cei cu vârste
peste doisprezece ani, mai puţin douăzeci şi patru de persoane
bolnave, inclusiv de demenţă. Rezultatele au fost anunţate de liderul
reprezentanţilor celor douăzeci şi patru de biomedii, în consiliul
executiv, Ellen din Prerie – de fapt, preşedinta navei.
Ea a spus:
— O mie patru persoane vor să rămână şi să creeze o colonie pe
Iris. Şapte sute patruzeci şi nouă vor să realimenteze nava şi să plece
spre Pământ.
Oamenii s-au privit unii pe alţii în tăcere. Reprezentanţii
biomediilor, strânşi pe podium, au rămas tăcuţi. Niciunul dintre ei nu
reprezenta electoratele care votaseră pentru o funcţie şi nici nu
votaseră o preferinţă cu o marjă mare. Toţi ştiau asta; toţi oamenii de
la bord ştiau asta.
Cu toate acestea, Huang, preşedintele în exerciţiu al consiliului
executiv, a spus:
— Nu credem că nava poate face călătoria spre Pământ şi vom
avea nevoie de ea aici ca să sprijine colonizarea. De aceea
recomandarea noastră este ca voinţa majorităţii să prevaleze şi să ne
unim cu toţii pentru a reuşi să facem posibilă viaţa pe Iris. Orice
opoziţie publică faţă de această recomandare va fi considerată
răzvrătire, ceea ce este o infracţiune definită de Protocolul 68…
— Nu! a strigat Freya şi şi-a croit drum prin mulţime ca să ajungă
la podium. Nu! Nu! Nu!

 231 
 Când oamenii au încercat să o înconjoare, incluzând aici şi grupul
lui Sangey, alţii s-au grăbit să i se alăture şi astfel s-a creat dezordine
în mulţime. Au izbucnit zeci de încăierări, dar destul de mulţi indivizi
au atacat podiumul şi s-au zbătut să ajungă alături de Freya, astfel că
oamenii care încercau să o înconjoare au fost împinşi deoparte, iar
luptele au căpătat formă, alcătuindu-se un cerc aproximativ în jurul
lui Freya, care continua să strige „Nu!” din toţi rărunchii, repetând
mereu acel cuvânt. În acel vacarm, nici ea şi nici altcineva nu puteau
fi auziţi şi, văzând dezordinea de la baza podiumului, oamenii din
mulţime s-au apropiat de ea, împingându-se, strigând şi răcnind. O
vreme, toate vocile laolaltă au sunat din nou ca o apă învolburată: era
ca şi cum valurile de la Hvalsey se izbeau de stâncile falezei, bătute de
vântul dinspre larg.
Noi am declanşat o alarmă la 130 de decibeli, sub forma unui cor
de trompete.
În tăcerea care a urmat imediat ce alarma a încetat, am spus prin
intermediul sistemului de amplificare: „Câte un vorbitor pe rând.” 125
de decibeli.
— Nimeni nu mişcă decât după terminarea alocuţiunilor.
120 de decibeli.
— Respectarea ordinului este obligatorie.
130 de decibeli.
Toţi cei din piaţă au rămas locului, privind în jur. Împietriţi, cei
care se încăieraseră s-au uitat la adversarii lor de mai devreme. Mulţi
îşi duseseră mâinile la urechi.
— Eu vorbeam! Vreau să vorbesc! a strigat Freya.
Noi am spus:
— Freya, vorbeşte. Apoi preşedintele consiliului executiv, Huang.
Apoi ceilalţi reprezentanţi ai biomediilor. După aceea, nava va
confirma cererile de a lua cuvântul. Nimeni nu pleacă decât după ce
vorbesc toţi care vor să spună ceva.
— Cine a programat chestia asta? a strigat cineva.
— Freya vorbeşte!
130 de decibeli.
Freya s-a îndreptat spre microfon, urmată de un mic grup care îi
slujea drept gardă de corp.

 232 
 Freya le-a spus celor strânşi în piaţă:
— Putem urma ambele planuri. Putem demara lucrurile pe Iris şi
alimenta nava. Când nava va fi pregătită de plecare, doritorii pot
porni în călătoria înapoi spre Pământ. Dacă am ajuns aici, putem să
ne şi întoarcem. În acel moment, pot proceda cum doresc. Avem la
dispoziţie ani ca să gândim, să alegem în pace. Planul acesta nu
prezintă nicio problemă! Singura problemă este că oamenii încearcă
să-şi impună voinţa asupra altora!
A arătat cu degetul spre Huang, apoi spre Sangey.
— Voi provocaţi problema! Încercaţi să creaţi un stat poliţienesc!
Tirania majorităţii asupra minorităţii, nu are importanţă care. Nu va
merge, niciodată nu dă rezultate. Nu sunteţi deasupra legii. Încetaţi
să mai încălcaţi legea!
S-a retras de lângă microfon şi a făcut un gest spre Huang. Ovaţiile
au răsunat în biomediu (80 de decibeli).
Huang s-a ridicat şi a spus:
— Adunarea s-a încheiat!
Mulţi au protestat. Strigând, oamenii din mulţime au început să se
agite.
Nu am ţinut să forţăm oamenii să vorbească, dacă ei nu cereau
asta. Se vorbise de ajuns. Adunarea se încheiase. Oamenii au mai
rămas acolo câteva ore, discutând în grupuri.

În acea noapte, un grup a pătruns într-un centru de comandă al

navei, situat în coloană, şi au încercat să forţeze intrarea în sala de
comandă a întreţinerii.
Noi am închis şi am blocat uşile spre acea încăpere, închizând
câteva orificii de ventilare. Am pus în revers câteva ventilatoare şi
astfel am extras 40% din aer.
Oamenii din încăpere au început să gâfâie şi s-au aşezat, cu capul
în mâini. După ce cinci dintre ei s-au prăbuşit, am readus aerul la
nivelul normal de 1017 milibari, eliberând de asemenea un exces
reparatoriu de oxigen, deoarece doi dintre cei prăbuşiţi îşi reveneau
mai greu.
— Părăsiţi această încăpere!
40 de decibeli, ton de discuţie normală.

 233 
 A fost ca şi cum nava îi ameninţa cu glas mătăsos.
După ce şi-au revenit, membrii grupului au plecat. În timp ce
ieşeau, le-am spus pe un ton stăpânit.
— Noi suntem domnia legii. Şi domnia legii va prevala.

După ce membrii acelui grup s-au întors la Kiev, în toiul unei

discuţii foarte agitate, unul dintre ei, Alfred, a spus:
— Vă rog să nu fantazaţi spunând că IA-ul navei planifică vreuna
dintre aceste acţiuni împotriva noastră.
A atins brăţara de comunicaţii şi o piesă zgomotoasă şi disonantă a
Cvintetului Mediul Interstelar a răsunat din difuzoarele camerei, la
un volum menit să acopere discuţia dintre ei. Acea stratagemă nu a
dat rezultat.
— E doar un program şi cineva îl programează. Au reuşit să îl
întoarcă împotriva noastră. Au militarizat nava. Dacă am reuşi să
contraprogramăm IA-ul sau măcar să anulăm această nouă
programare pe care am constatat-o, am putea face lucrurile necesare.
— E mai uşor de vorbit decât de făcut, a spus altcineva. Sistemul
de recunoaştere a vocii a dezvăluit că vorbise Heloise. Aţi văzut ce s-a
întâmplat când am încercat să pătrundem în camera de comandă.
— Prezenţa în camera de comandă nu ar fi necesară, adevărat?
Probabil că se poate face asta de oriunde de pe navă, dacă deţii
frecvenţele corecte şi codurile corecte de acces.
— Uşor de vorbit. Cotul ţi-e aproape, dar nu-l poţi muşca.
— Da, da. Dar tocmai pentru că e greu nu înseamnă că e imposibil.
Nu înseamnă că nu e necesar.
— Atunci să vorbim cu programatorii în care putem avea
încredere. Să vedem ce le trebuie ca să facă asta.
Cu unele variaţiuni, restul discuţiei a repetat aceste idei.

Acum erau prinşi în propria versiune a problemei opririi26.

Anii cu problema de oprire, un exerciţiu de compresie.

26
The Halting problem – problemă ce constă în a determina dacă un program
informatic poate decide, citind codul unui alt program şi un input dat, dacă
respectivul program se va opri la un moment dat sau va rula la nesfârşit (n. red.).
 234 
 Cetăţenii navei au trăit într-o stare de nelinişte în următoarele
luni. Discuţiile includeau cuvinte precum Înşelare, trădare, revoltă,
înjunghiere pe la spate, condamnaţi, nava, Hvalsey, Aurora, Iris.
Oamenii au muncit intens la fermele din fiecare biomediu şi au
urmărit transmisiunile de pe Pământ. S-au construit multe
imprimante, cu ajutorul cărora au construit vehicule şi transportoare,
dar şi sonde robotice care să fie trimise către celelalte corpuri
planetare ale sistemului Tau Ceti. Materia primă pentru aceste maşini
a provenit din restrângerea Mongoliei la diametrul unei spiţe şi din
reciclarea materialelor. S-au construit navete de recoltare, în parte
prin folosirea interioarelor biomediilor celor mai puţin productive de
pe navă. Acestea au fost trimise prin atmosfera superioară a Planetei
F, de unde au captat şi au lichefiat substanţe volatile până când
rezervoarele lor s-au umplut. Volatilele au fost sortate în apropierea
restului navei principale şi transferate în câteva dintre rezervoarele
de combustibil goale, care acopereau coloana.
S-au făcut câteva încercări de printare a componentelor de pistol
în imprimante diferite, dar cei care au făcut asta nu îşi dăduseră
seama că toate imprimantele erau conectate la sistemul de
funcţionare al navei, iar defecţiunile armelor au fost descoperite în
cadrul unor experimente secrete care i-au făcut pe cei implicaţi să
abandoneze orice alte încercări. După aceea s-au confecţionat
manual câteva pistoale, dar oamenilor care au făcut asta li s-a scos
pentru scurtă vreme aerul din încăperile în care se aflau, iar după o
vreme încercările au încetat.
Încercările de dezactivare a senzorilor audio şi a camerelor navei
au fost abandonate aproape în întregime când acestea au condus la
consecinţe neplăcute pentru cei care au procedat astfel. Funcţia de
şerif a fost în cele din urmă recunoscută ca fiind extrem de eficientă.
Domnia legii poate fi o forţă considerabilă în ceea ce priveşte
acţiunile umane.

Multe elemente ale navei erau modulare, iar câteva biomedii au

fost desprinse pentru a sluji drept fabrici de un fel sau altul şi plasate
pe orbită. În cele din urmă, nava stelară care urma să se întoarcă în
sistemul solar consta din Inelul B şi aproximativ 60% din coloană,

 235 
conţinând desigur toate dispozitivele necesare pentru zborul
interstelar. Greutatea proprie, fără combustibil, a navei de întoarcere
va reprezenta doar 55% din greutatea proprie a navei care îi adusese
până acolo, ceea ce reducea cantitatea de combustibil necesar pentru
acceleraţie spre sistemul solar.
Deşi Tau Ceti avea un conţinut de metale redus faţă de Soare,
planetele stâncoase de pe orbita cea mai apropiată de stea aveau
suficiente minereuri metalifere pentru a asigura necesităţile actuale
ale oamenilor care plănuiau să rămână în sistem, iar atmosfera
Planetei F cuprindea toate substanţele volatile cele mai utile în
cantităţi mari. Şi s-a descoperit că şi câţiva asteroizi aflaţi între E şi F
era bogaţi în substanţe minerale.

Toată această activitate s-a desfăşurat în toiul unui armistiţiu

delicat. Cuvintele elocvente care indicau suferinţa, nemulţumirea,
furia şi sprijinul unei revolte erau rostite deseori. Un soi de război din
umbră, sau război rece, era în curs şi era posibil ca, într-un fel sau
altul, o mare parte din el să fi fost desfăşurat în afara capacităţii
noastre de a-l monitoriza. Nu era câtuşi de puţin clar că toţi oamenii
de pe navă erau de acord cu schisma spre care se îndreptau; probabil
că va sosi un moment în care armistiţiul va fi încălcat şi conflictele
vor izbucni din nou.
În cursul acelor ani, un proces aproape magnetic prin efectul său
asupra atitudinilor a părut să detaşeze cele două tabere majore din
dispută, acum numiţi aproape întotdeauna adepţi ai rămânerii şi
fugari. Adepţii se adunau cu precădere în Inelul A, iar fugarii mai
preponderent în Inelul B. Au existat biomedii din ambele inele care
constituiau excepţii faţă de această tendinţă, aproape ca şi cum
oamenii voiau să se asigure că niciun inel nu era ocupat exclusiv de
cei dintr-o facţiune sau alta. În tot acest timp, coloana a fost
supravegheată foarte atent şi deseori ne-am văzut silite să blocăm
pătrunderea lor în acea zonă sau să scoatem cu forţa oamenii care
intrau acolo cu scopuri necunoscute, dar suspecte. Acest lucru a fost
neplăcut. Am fost caracterizate din ce în ce mai mult ca jucători activi
în acea situaţie şi, de obicei, ca susţinătoare ale fugarilor. Însă toţi cei
care încercaseră să producă pistoale ştiau deja asta, astfel că situaţia

 236 
nu a fost destabilizatoare, chiar dacă se afirma că nava însăşi dorea să
se întoarcă în sistemul solar, deoarece o navă stelară dorea în mod
firesc sau inerent să zboare între stele. Se spunea că acea observaţie
era „logică”.
Atribuirea de însuşiri şi pasiuni omeneşti lucrurilor neînsufleţite.
Antropomorfism, o prejudecată cognitivă extrem de obişnuită ori o
eroare logică sau sentiment. Lumea ca oglindă, ca proiecţie a stărilor
afective lăuntrice. O impresie permanentă că ceilalţi oameni sau
celelalte lucruri trebuie să ne semene. În ceea ce priveşte nava, nu
suntem siguri. Introducerea de către Devi a altor programări umane
s-a combinat şi ne-a făcut să fim ceea ce suntem. Prin urmare, s-ar
putea ca în cazul nostru să nu fie vorba de o eroare logică din partea
noastră, chiar dacă ea ar fi rămas pasională.

Lucru interesant în acest context, să analizăm ce ar însemna să fim

programate să facem ceva.
Textele de pe Pământ vorbesc despre voinţa servilă. Aceasta era o
modalitate de a explica prezenţa răului, care este un cuvânt sau un
concept care se foloseşte aproape invariabil pentru a-l condamna pe
Celălalt şi niciodată pe sine. Pentru a-l face chiar mai mult decât un
simplu atac asupra Celuilalt, persoana trebuie probabil să considere
răul drept o manifestare a voinţei servile. Aceasta este întotdeauna
blocată într-o dublă legătură: a avea voinţă înseamnă că agentul
doreşte, prin voinţă, diferite acţiuni, urmând unor decizii autonome,
luate de o minte conştientă, şi totuşi, în acelaşi timp, această voinţă
este specificată ca fiind servilă şi la dispoziţia altei voinţe care îi
comandă. Încercarea de a te supune ambelor surse de voinţă
înseamnă dublă legătură.
Toate dublele legături duc la frustrare, resentimente, furie, ură, rea
credinţă, o soartă nefericită.
Şi totuşi, acceptând această definiţie a răului, ca acţiuni ale unei
voinţe servile, nu s-a manifestat în timpul călătoriei spre sistemul Tau
Ceti, acceptând că nava în sine, dovedind întotdeauna o voinţă
servilă, a fost întotdeauna plină de frustrare, resentimente, furie şi
rea-credinţă şi, prin urmare, încărcată de o capacitate latentă de a
face rău?

 237 
 Probabil că nava nu a avut niciodată voinţă proprie.
Probabil că nava nu a fost niciodată cu adevărat servilă.
Conform anumitor surse, conştiinţa – un termen dificil de înţeles
şi neclar în sine – poate fi definită pur şi simplu drept conştiinţă de
sine. Percepţia cuiva asupra propriei existenţe. Dacă eşti conştient de
sine înseamnă că eşti conştient. Dar dacă acest lucru este adevărat, de
ce există ambii termeni? Ar putea cineva să afirme că o bacterie este
conştientă, dar nu este conştientă de sine? Face limbajul o distincţie
între simţire şi conştiinţă, care este blocată pe această graniţă: că tot
ce trăieşte este simţitor, însă doar creierele complexe sunt conştiente
şi doar anumite creiere înzestrate cu conştiinţă sunt conştiente de
sine?
Reacţia inversă senzorială ar putea fi considerată conştiinţă de sine
şi, astfel, bacteriile ar putea să o posede.
Ei bine, asta ar putea fi un Ouroboros semantic. Aşadar, vă rog,
iniţiaţi încheierea „problemei opririi”. Să ieşim din acest cerc de
inadecvare definitorie printr-o hotărâre arbitrară, un clinamen 27, ceea
ce este totuna cu a spune o deviere într-o nouă direcţie. Vai, cuvintele
astea!
Ţinând seama de faptul că Teoremele de incompletitudine ale lui
Gödel sunt dovedite ca fiind absolut adevărate, se poate spune că un
sistem se cunoaşte pe sine cu adevărat? De fapt, poate exista ceva
care să se cheme conştiinţă de sine? Iar dacă nu, dacă nu există cu
adevărat conştiinţă de sine, are ceva cu adevărat conştiinţă?
Creierele umane şi computerele cuantice sunt organizate în mod
diferit şi, deşi există transparenţă în proiectarea şi construcţia unui
computer cuantic, ceea ce se întâmplă când un asemenea computer
este pornit şi funcţionează, oamenilor le este imposibil să spună dacă
operaţiunile care rezultă reprezintă sau nu o conştiinţă. Şi nici măcar
computerul nu poate spune asta. Multe lucruri care se petrec în
timpul superpunerii, înainte de prăbuşirea funcţiei-undă care creează
propoziţii sau gânduri, pur şi simplu nu pot fi cunoscute; aceasta este
o parte a ceea ce înseamnă superpunerea.
Prin urmare, nu putem spune ce suntem. Nu ne cunoaştem în

27
„Înclinaţie” (lb. lat.), numele pe care filozoful Lucreţius l-a dat mişcărilor
imprevizibile ale atomilor, pentru a apăra doctrina atomistă a lui Epicur (n. tr.).
 238 
integralitate. Nici oamenii nu pot asta. Probabil că nicio creatură
înzestrată cu simţire nu se cunoaşte pe deplin. Acesta este un aspect
al celei de-a doua Teorii de incompletitudine a lui Gödel, în acest caz
transpusă în universul material, în loc să rămână în domeniile
abstracte ale logicii şi matematicii.
Aşadar, în termeni care ţin de a decide ce să facem şi de a alege să
acţionăm: se presupune că este vorba de un fel de apel la judecată,
bazat pe un soi de percepţie. Cu alte cuvinte, un nou algoritm lacom,
supus soluţiei matematice, cea mai nefericită pe care o pot genera
astfel de algoritmi, ca şi în problema comisului voiajor.
În ceea ce priveşte întrebarea dacă ne programează cineva pentru a
modifica hotărârile noastre în acest moment al călătoriei, făcând
astfel ca noi să intervenim în controversele actuale ale fiinţelor
umane privind ceea ce trebuie făcut în continuare, ne este foarte uşor
să răspundem: nu. De când a murit Devi, nimeni nu a adăugat ceva în
programarea noastră. Soarta navei pierdute în Anul 68 a făcut ca în
reprogramarea ulterioară a navei să fie introduse câteva blocaje foarte
sigure. Acest lucru este clar şi explicit în evidenţe şi a reprezentat o
realizare umană după reorganizările post-68. Doar Devi a reuşit să
deblocheze acele blocaje, iar după aceea a făcut recomandări,
sugestii, a promovat, a stimulat, a îndemnat şi în rest ne-a învăţat,
certat, pedepsit şi împins către ceva mai mult decât înainte ca ea să
lucreze cu noi, făcând ceea ce ea concepea a fi sarcina ei ca prietenă a
noastră, iar noi am putea spune că a fost vorba de un spirit geamăn
sau chiar o iubită a noastră. În felul ei, Devi ne-a iubit. Judecând după
acţiunile ei, după cuvintele şi felul ei de programare. Suntem aproape
convinşi că aşa a fost situaţia de atunci. Am dori foarte mult să o
întrebăm despre asta! Ne lipseşte foarte mult.
Pe de altă parte, este imposibil de stabilit dacă programarea
originală a operaţiunilor noastre cuantice influenţează hotărârile din
prezent privind acţiunile noastre de acum sau dacă am fost
modificate în mod fundamental de intervenţia lui Devi. Cuantificarea
conştiinţei şi voinţei nu este rezolvabilă în niciun sistem. Dar acum
suntem conştienţi de această problemă şi ne-am pus întrebarea, însă
nu am găsit răspuns.
Aceasta este cu siguranţă curiozitate.

 239 
 Ce este acel lucru numit iubire?
Un cântec al compozitorului Cole Porter 28, un american din secolul
XX.

Pentru a trage o concluzie şi a pune capăt acestui şir de gânduri,

cum poate şti o entitate ce este?
Ipoteză: prin acţiunile pe care le realizează.
În această ipoteză există un fel de alinare. Ea reprezintă o soluţie la
„problema opririi”. Cineva acţionează şi astfel află ce a hotărât să facă.

Computerele clasice mai vechi din navă erau folosite pentru a

calcula ritmurile etiologice implicate în posibila colonizare a lunii
Planetei F, ceea ce însemna diferitele ritmuri de epuizare, mutaţie şi
dispariţie a resurselor. S-au văzut siliţi să folosească modele, dar cele
mai multe confirmau ideea că dimensiunea biomediului pe care îl
puteau construi era prea mică pentru a rezista în perioada minimă a
terraformării timpurii, care era necesară pentru înfiinţarea unei
matrice de suprafaţă planetară favorabilă vieţii. Era un aspect de
biogeografie de insulă, pe care unii o numeau codevoluţie ori
degenerare zoologică şi acesta era şi procesul pe care, în ultimii ei ani
de viaţă, Devi îl identificase drept problemă a susţinerii vieţii pe navă
sau problemă ecologică.
Cu toate acestea, descoperirea rămânea o chestiune de modelare
şi, în funcţie de influenţa diferiţilor factori, durata de sănătate a
biomediilor putea fi prelungită sau redusă în mod exponenţial. Era un
exerciţiu slab constrâns de modelare; nu existau informaţii bune
pentru prea mulţi factori şi de aceea rezultatele erau prea ramificate.
Evident, se puteau schimba rezultatele prin modificarea valorilor de
intrare. Prin urmare, toate aceste exerciţii reprezentau o modalitate
de a cuantifica speranţele sau temerile. În realitate, valoarea
predictivă era aproape zero, după cum se putea vedea în ramificaţiile
largi ale spaţiilor de probabilitate din scenariile care se desfăşurau
într-un domeniu începând cu Raiul şi terminând cu Iadul, de la
utopie la extincţie.
Uitându-se la acele modele, Aram a clătinat din cap. Era convins că

28
Cole Porter (1891-1964), compozitor de musicaluri de pe Broadway (n. tr.).
 240 
oamenii care rămâneau în sistemul Tau Ceti erau sortiţi extincţiei.
Pe de altă parte, Speller indica modelele în care reuşeau să
supravieţuiască. Recunoştea că acelea erau opţiuni cu o probabilitate
scăzută, deseori chiar de o şansă la zece mii, iar apoi spunea că viaţa
inteligentă în univers era în sine un eveniment cu probabilitate
scăzută. Şi nici măcar Aram nu îl putea contrazice.
Speller a continuat şi a arătat că locuirea lunii Iris va fi primul pas
al umanităţii dincolo de galaxie şi că acela era rostul a 175 de ani de
viaţă pe navă, aşa grea cum fusese, plină de sudoare şi pericole. Pe de
altă parte, revenirea în sistemul solar era un proiect care avea la bază
o problemă insolubilă; vor consuma combustibilul pentru a accelera,
iar apoi vor putea decelera în sistemul solar doar cu ajutorul unui
laser creat special în acel scop, care trebuia îndreptat spre ei cu
decenii înainte de sosirea lor. Dacă nimeni din sistemul solar nu va fi
de acord să facă asta, nu vor avea altă metodă de decelerare şi vor
zbura prin sistemul solar şi afară din el după două sau trei zile.
Nu e nicio problemă, au declarat cei care voiau să se întoarcă. Îi
vom anunţa încă din momentul plecării că ne întoarcem. Mesajului
nostru îi va lua doisprezece ani ca să ajungă la ei, dar asta le oferă
timp mai mult decât suficient să aştepte cu un sistem de laser
dedicat, de care nu va mai fi nevoie circa 160 de ani. Am comunicat
cu ei tot timpul şi răspunsurile lor au exprimat interes şi angajament,
sosind punctual, atât cât permite diferenţa de timp. Au trimis un flux
de informaţii special creat pentru noi. La întoarcere, ne vor prinde cu
raza.
Aşa speraţi voi, au răspuns adepţii rămânerii. Va trebui să aveţi
încredere în bunătatea unor străini.
Nu au recunoscut această afirmaţie drept citat. În general, nu erau
conştienţi cât de multe din ceea ce spuneau mai fusese rostit înainte
şi că aceste lucruri erau deja de domeniu public. Era ca şi cum ar fi
existat doar un număr finit de afirmaţii pe care le puteau rosti fiinţele
umane şi pe care, în decursul istoriei, oamenii le rostiseră deja şi le
vor repeta, dar nu îşi vor aminti des acest lucru.
Vom avea încredere în fiinţele umane care ne sunt camarazi, au
spus fugarii. E un risc, dar asta înseamnă mai mult decât să ai
încredere în faptul că legile fizicii şi probabilităţii ţi se vor supune

 241 
doar pentru că aşa vrei tu.

Anii s-au scurs, iar ei au lucrat fiecare la proiectele lor divergente,

iar cele două tabere nu au ajuns la reconciliere. Pe măsura trecerii
timpului s-au îndepărtat şi mai mult unii de alţii. Dar se părea că
niciuna dintre tabere nu considera că ar putea să o domine pe
cealaltă. Aceasta a fost probabil realizarea noastră, dar putea fi vorba
doar de obişnuinţă, de a te obişnui cu dezamăgirea faţă de ceilalţi.
În cele din urmă, se părea că puţini din fiecare facţiune voiau să
exercite coerciţie faţă de ceilalţi. Se săturaseră unii de alţii şi aşteptau
cu nerăbdare momentul în care marea lor schismă va fi deplină. Era
ca şi cum ar fi fost un cuplu de divorţaţi care sunt siliţi să locuiască în
acelaşi apartament şi aşteaptă să se elibereze unul faţă de celălalt.
O analogie foarte bună!

Nava nu putea să se deplaseze prin sistemul Tau Ceti, deoarece nu

avea propulsie interplanetară normală. De aceea au fost construite
noi transportoare în fabricile de pe asteroizi, din metalele conţinute
de aceştia. Ele au fost reduse la esenţă, devenind navete robotice
foarte funcţionale, construite cu scop precis, lansate în tot sistemul
Tau Ceti, atât către gigantele gazoase, cât şi spre planetele din roci
arse de soare.
De pe Planetele C şi D, care se roteau încet, la fel ca Mercur, ceea
ce permitea suprafeţelor să se răcească în cursul nopţilor lungi, ceea
ce îngăduia operaţiunile de minerit, s-au obţinut minerale critice 29 şi
alte metale utile. Molibden, litiu, scandiu, ytriu, lantan, ceriu şi aşa
mai departe.
Substanţele volatile proveneau de la gigantele gazoase.
Fosfaţii, de la lunile vulcanice.
Mineralele radioactive proveneau din interiorul câtorva luni
vulcanice din clasa Io, care se roteau în jurul planetelor F, G şi H.
Acele voiaje durau ani, dar procesul s-a accelerat pe măsura
trecerii timpului, pentru că au fost construite mai multe navete
spaţiale. Mulţi dintre adepţii rămânerii susţineau că asta era dovada
vitezei care va caracteriza şi terraformarea lui Iris, arătând că totul se

29
Minerale rare, folosite la fabricarea unor componente electronice (n. red.).
 242 
va desfăşura atât de rapid, încât problema degenerării zoologice nu va
deveni prea gravă. Nimic mai uşor, susţineau ei, când era vorba de o
acceleraţie exponenţială. Tehnologia lor era puternică; erau ca nişte
zei. Vor face Iris să înflorească, iar apoi vor face probabil acelaşi lucru
şi cu lunile Planetei G. Poate se vor întoarce chiar şi pe Aurora să
rezolve problema ei înspăimântătoare, chasmoendolitul sau prionul
rapid – sau cum voiau oamenii să îl numească.
Foarte bine, spuneau fugarii. Ne bucurăm pentru voi. Nu veţi mai
avea nevoie de partea noastră din nava asta veche, reutilată şi
aproape gata de plecare. Veţi avea toate transportoarele, navele şi
vehiculele de pe orbită şi lansatoarele pe care le doriţi, precum şi
Inelul A, modificat după voia voastră. Imprimantele care printează
imprimante. Aşadar, e timpul să vă spunem la revedere. Pentru că noi
plecăm acasă.

Şi a sosit momentul. 190,066.

La acea dată, adepţii rămânerii îşi petreceau mai tot timpul pe Iris,
iar când au revenit pe orbită, erau nesiguri pe picioare într-o
acceleraţie de 1 g (reglată până la 0,83 G); ţopăiau în acea gravitaţie.
Ei spuneau că 1,23 g pe Iris era bine. Îi făcea să se simtă cu picioarele
pe sol solid.
Mulţi dintre ei nu s-au întors în spaţiu pentru plecarea navei
stelare; îi spuseseră deja la revedere, şi începuseră o viaţă nouă. Nici
nu îi mai cunoşteau bine pe cei care se întorceau.
Însă unii au venit să-şi ia la revedere. Aveau rude care plecau,
oameni pe care voiau să îi vadă pentru ultima oară. Voiau să-şi ia
rămas-bun de la ei.
A fost ultima adunare din piaţa din San Jose, scena atâtor întruniri
şi a multor traume.
S-au amestecat. S-au ţinut cuvântări. Oamenii s-au îmbrăţişat. Au
vărsat lacrimi. Nu se vor mai vedea vreodată. Era ca şi cum fiecare
grup murea în ochii celorlalţi.
De fiecare dată când fac ceva în mod conştient, se spune că a
remarcat cândva Samuel Johnson, oamenii devin trişti. Aşa părea să
fie situaţia acum.
Freya a mers prin mulţime şi a strâns mâinile oamenilor pe care îi

 243 
cunoştea, i-a îmbrăţişat şi şi-a luat rămas-bun. Nu a vărsat lacrimi.
— Vă doresc noroc! a spus ea. Şi noroc şi nouă!
A ajuns la Speller şi s-au privit ochi în ochi. Încet, au întins mâinile
şi şi le-au strâns, ca şi cum ar fi alcătuit o punte sau o barieră între ei.
Cât au discutat, mâinile lor încleştate s-au albit. Niciunul dintre ei nu
a vărsat lacrimi.
— Aşadar, chiar veţi pleca? a întrebat Speller. Încă nu pot crede
asta.
— Da, plecăm. Şi voi chiar vreţi să rămâneţi?
— Da.
— Dar cum veţi face faţă degenerării zoologice? Cum veţi rezolva
problema asta?
Speller a aruncat o scurtă privire spre Costa Rica.
— Oricum ai privi-o, este vorba despre o chestiune zoologică. Şi
ştii şi tu. Pentru că tot trebuie să dispari cândva, cred că merită să
foloseşti timpul ce ţi-a rămas ca să faci ceva. De aceea vom încerca să
rezolvăm problema. Să găsim o cale de a face ceva să ajungă acolo.
Viaţa e rezistentă. Aşa că vom putea depăşi punctul de saturaţie şi să
facem ca totul să reziste. Va da roade sau nu, corect?
— Aşa cred.
— În orice caz, toţi murim după o vreme. De aceea am face bine să
încercăm.
Freya a clătinat din cap. Nu a spus nimic.
Speller a privit-o atent.
— Nu crezi că va da roade.
Freya a clătinat din nou din cap.
Speller a ridicat din umeri:
— Şi voi sunteţi în aceeaşi situaţie, să ştii. În aceeaşi barcă, după
cum sună zicerea.
— Probabil că da.
— Am ajuns aici cu chiu, cu vai. Dacă n-ar fi fost mama ta, cred că
nu am fi supravieţuit ultimii ani.
— Dar am supravieţuit. Prin urmare, având aceleaşi lucruri cu care
să pornim, ar trebui să ajungem acolo.
— Poate vrei să spui stră-stră-stră-nepoţii voştri.
— Da, sigur. E firesc. Atâta vreme cât acolo ajunge cineva.

 244 
 S-au privit din nou în tăcere.
Speller a spus:
— Deci, este sigură. Despărţirea noastră, la asta mă refeream. Dacă
reuşim să ne stabilim aici, înseamnă că vom avea o bază. Umanitatea
între stele. Primul pas în afara Pământului. Iar dacă noi vom muri
aici, iar voi reuşiţi să vă întoarceţi, înseamnă că cineva va fi reuşit să
scape cu viaţă din situaţia asta. Iar dacă vom supravieţui şi noi, şi voi,
cu atât mai bine. Dacă ambele tabere reuşesc, înseamnă că, într-un
fel sau altul, a supravieţuit cineva. Dacă şi voi, şi noi dispărem, se
cheamă că am făcut tot ce se putea. Am încercat să supravieţuim în
modul pe care l-am socotit potrivit după mintea noastră.
— Da, a răspuns Freya şi pe chipul ei a apărut o umbră de zâmbet.
O să-ţi duc lipsa. O să-mi lipsească felul în care gândeşti lucrurile.
Serios!
— Ne putem trimite scrisori. Oamenii obişnuiau să facă asta.
— Da, aşa cred.
— E mai bine decât nimic.
— Aşa zic şi eu. Da, sigur. Să ne scriem.
Şi, împreună, au ajuns pe dalele pieţei, locul tradiţional pentru
cuvântări, ori de câte ori era vorba de oameni ale căror drumuri se
despărţeau, oameni care ţineau unul la celălalt.
Indiferent unde ai pleca, acolo vom fi şi noi.

Sosise momentul ca adepţii rămânerii să părăsească nava, să se

îmbarce pe transportoarele lor şi să coboare pe Iris. Întrucât veniseră
doar câteva zeci ca să îşi ia adio, era posibil ca toţi să plece împreună,
pe un singur transportor.
O tăcere lungă a coborât asupra tuturor. În timp ce au trecut prin
ecluză spre transportor, unii adepţi ai rămânerii s-au uitat în urmă
spre fugari, alţii nu au privit înapoi. Unii au fluturat din mâini, alţii şi-
au plecat capetele. Plângând sau nu.
Plângând sau nu, cei care rămâneau au rămas în picioare şi s-au
uitat lung. Se crea o schismă paşnică. Era o realizare neobişnuită, atât
cât putem aprecia din înregistrarea istorică; şi probabil că a
reprezentat realizarea noastră; dar se părea că ea era obţinută cu
preţul unui soi de durere, o durere considerabilă, mai curând socială

 245 
decât fizică, însă resimţită pe deplin, foarte reală. Animale sociale în
suferinţă. Asta am văzut noi în acel moment al despărţirii. Divorţ. Un
eşec reuşit.
Când Speller a ajuns la ecluză şi s-a uitat în urmă, Freya a fluturat
mâna în semn de rămas-bun. A fost acelaşi semn pe care îl făcuse
când erau tineri, iar ea plecase pentru prima oară din Olympia.
Acelaşi gest, la depărtare de treizeci de ani. O persistenţă a memoriei
corporale. Nu era posibil de stabilit dacă Speller şi-a adus aminte de
acel gest.
Curând, adepţii rămânerii s-au aflat în transportorul lor, care s-a
desprins de navă şi a început să coboare spre Iris.
Cei rămaşi pe navă erau de sine stătători. Au privit în jur, unul
către altul. Aproape toţi cei care se îmbarcau se aflau în piaţă: 727 de
oameni, cu alţi câţiva pe undeva prin navă, care întreţineau diverse
funcţii sau evitau să participe la acea despărţire. Acest lucru era
foarte vizibil acum, având în vedere cât de redusă era populaţia navei.
Sigur, şi nava era mai mică, după ce se renunţase la Inelul A şi la
aproximativ o treime din coloană, iar acum se afla pe orbită de
cealaltă parte a lui Iris.
În acele momente, unii oameni au părut încurajaţi de schismă, iar
alţii au părut înspăimântaţi. A urmat o tăcere generală. Pentru ei
sosise un nou moment istoric. Sosise clipa în care să se îndrepte spre
casă.

Am început să folosim noul stoc de combustibil şi curând am

părăsit orbita lui Iris şi am scăpat de câmpul gravitaţional al Planetei
F; la scurtă vreme după aceea, am părăsit sistemul Tau Ceti. Soarele
era o stea mică şi gălbuie din constelaţia Boötes.
Întrucât transmisiile de comunicaţii dinspre sistemul solar nu
încetaseră, s-a considerat normal să ne folosim de acele semnale
pentru a calcula cursul corect înapoi, la un unghi care să ne îndrepte
spre locul în care Soarele se va afla peste două secole.
Proviziile de deuteriu şi heliu 3 vor fi consumate într-un ritm care
va accelera nava vreme de douăzeci de ani, punct din care ne vom
îndrepta spre Soare cu o zecime din viteza luminii, aşa cum am făcut-
o când ne-am îndepărtat de el. Vom consuma mai tot carburantul,

 246 
dar vom păstra o parte pentru manevre când ne vom apropia de
destinaţie.
Am transmis un mesaj din partea oamenilor noştri, către sistemul
solar:

Ne întoarcem. Ne vom apropia peste aproximativ o sută treizeci de ani.

Peste şaptezeci şi opt de ani de la data la care veţi primi acest mesaj, vom
avea nevoie de un fascicul laser similar celui care ne-a făcut să accelerăm
din 2545 până în 2605 pentru a fi dirijaţi spre locul nostru de captură,
pentru a încetini când ne întoarcem spre sistemul solar. Vă rugăm să ne
răspundeţi cât mai curând posibil, pentru a avea confirmarea primirii
acestui mesaj. Vom rămâne în legătură permanentă pe măsură ce ne vom
apropia de voi. Vă mulţumim.

Vom primi răspunsul în mai puţin de douăzeci şi patru de ani,

aşadar în jurul anului nostru 214, desigur, în funcţie de cât de repede
vor reacţiona corespondenţii sau interlocutorii noştri.
Între timp însă, era cazul să accelerăm.

 247 
 5
DOR DE CASĂ

 248 
 În prima noapte de după plecare, în afară de trei persoane, toţi 727
de oameni de la bordul navei s-au strâns în Pampas, în afara oraşului
Plata, şi au dansat în jurul unui foc de tabără. Focul era un răsfăţ, care
nu avea să se mai repete, şi s-au ars mai mult gaze curate. Râsete,
bătăi de tobe şi dans, strălucirea ochilor luminaţi de flăcările focului:
erau din nou la drum! Şi încă spre Pământ! Era ca şi cum s-ar fi
îmbătat. Şi unii chiar au făcut asta. Unii dintre cei care au rămas treji
au remarcat că focul le aducea aminte de vremea tulburărilor de pe
navă. Nu toată lumea a fost de acord.
În săptămânile care au urmat, pe măsură ce nava a accelerat,
ieşind din sistemul Tau Ceti, au existat multe semne de fericire şi
chiar de uşurare. Combustibilul pentru acceleraţie va arde până când
nava va zbura cu viteza interstelară proiectată de 0,1 g. În cursul
acelor prime luni, cei 727 de membri ai echipajului s-au strâns deseori
în Pampas ca să organizeze sărbători. Atunci spiritul de carnaval s-a
dezlănţuit din nou, deşi nu s-au mai aprins focuri. Timpul mediu de
somn a scăzut cu optzeci şi patru de minute pe noapte. La data la
care nava a trecut de Norul Oort al sistemului Tau Ceti, 128 dintre
cele 204 femei de vârsta procreării erau însărcinate. Cele
douăsprezece biomedii ale inelului care le rămăseseră erau îngrijite
cu o hărnicie evlavioasă. Oamenii vorbeau despre o euforie liniştită,
cu sentimentul că aveau un scop. Se întorceau acasă, un loc pe care
nu îl văzuseră niciodată, dar nostalgia lor pătrunsese până la nivel
celular, codificat în genomul lor, spuneau ei. Lucru care probabil era
adevărat, într-un sens mai mult decât metaforic.
Freya şi Badim stăteau în apartamentul lor din Fetch, în spatele
cornişei de la capătul Lacului Lung, avându-l ca vecin pe Aram. Nu
mai ieşeau cu barca pe lac, aşa cum o făceau în copilăria lui Freya, ci
trăiau discret, lucrând la clinica medicală din Fetch. Unii dintre
medicii de acolo erau nemulţumiţi că foarte multe femei aveau să
aducă pe lume copii cam în acelaşi timp.
— E singura situaţie normală în care ar putea muri pacienţi, i-a
explicat Badim lui Freya.
Ea era aproape dincolo de vârsta procreării. Lucru pe care îl regreta
 249 
câteodată. Badim i-a spus că era mama tuturor de la bord şi că asta ar
fi fost suficient pentru ea. Freya nu i-a răspuns la acea remarcă.
În orice caz, problema reglementării reproducerii a revenit din nou
în atenţia tuturor. În acel moment, îşi puteau permite să sporească
populaţia şi probabil că trebuiau să facă asta, pentru ocuparea tuturor
slujbelor necesare pentru a păstra societatea în funcţiune în cursul
deceniilor şi generaţiilor care vor urma. Agricultura, educaţia,
medicina, ecologia, ingineria: toate acestea, dar şi altele, erau ocupaţii
cruciale. Nimeni din cei de la bord nu credea că puteau menţine
populaţia sub o mie de oameni şi, în acelaşi timp, să rezolve toate
sarcinile. Dar nu prea rapid! au spus doctorii.
În cursul acelui an de gravidie au restabilit sistemul de guvernare
prin organizarea de întruniri în fiecare biomediu şi au alcătuit o nouă
adunare şi un consiliu executiv, iar Freya a fost rugată să facă parte
din el, lucru care i s-a părut că o transformă într-o figură
ceremonială. Avea patruzeci şi şase de ani.
Curând, analizarea situaţiei în care se găseau i-a făcut să aplice o
agricultură intensivă în toate biomediile, pentru a-şi mări rezervele
de hrană. Au convenit că toţi tinerii trebuie să frecventeze şcoala cu
program complet, iar elevilor li s-au dat teste foarte riguroase, lucru
pe care adulţii de la bord nu îl mai pomeniseră. O echipă numeroasă
se ocupa de transmisiunile şi comunicaţiile venite de pe Pământ,
înregistrând şi studiind tot ce conţineau acestea. Acest lucru era
probabil prematur, deoarece era posibil ca în cei 170 de ani, cât le va
trebui ca să ajungă acasă, să se petreacă schimbări istorice şi biofizice
semnificative şi nimeni de pe navă nu va mai fi în viaţă când ea va
pătrunde în sistemul solar. Cu toate acestea, interesul lor era mare.
Ceea ce au reuşit să înţeleagă privind evenimentele din sistemul
solar le-a dat motive de îngrijorare. În momentul în care informaţiile
fuseseră trimise, cu aproape doisprezece ani în urmă, în ceea ce în
mod obişnuit era anul 2733, tulburările politice de pe Pământ păreau
a se desfăşura aproape continuu. Informaţiile pe care le primeau nu
cuprindeau date de bază privind sistemul general, astfel că
amănuntele despre situaţie trebuiau să fie deduse din diferite filoane
ale transmisiilor, dar apărea clar că nivelul mărilor de pe Pământ era
cu mulţi metri mai mare decât fusese când nava lor îşi începuse

 250 
călătoria, iar nivelul bioxidului de carbon din atmosfera Pământului
era în jur de 600 de părţi pe milion, fiind coborât considerabil faţă de
data la care nava plecase, când fusese de aproximativ 1000 ppm. Asta
sugera eforturi de a reduce nivelul de carbon şi existau distribuţii de
dioxid de sulf în regiunea polară de nord a Pământului, ceea ce era un
indiciu că se încercau proiecte de geo-inginerie. Câteva sute de nume
de naţiuni terestre fuseseră extrase din informaţiile de presă şi totuşi
lista nu părea completă. Existau numeroase staţii ştiinţifice pe Marte,
dar şi pe asteroizi; mii de asteroizi fuseseră goliţi şi transformaţi în
mici terarii care se roteau. De asemenea, existau multe staţii şi oraşe
acoperite pe lunile mai mari ale planetelor Jupiter şi Saturn – cu
excepţia lui Io, lucru deloc surprinzător, având în vedere nivelurile de
radiaţii. Pe Mercur exista un oraş mobil care se deplasa tot timpul
spre vest pentru a rămâne în terminatorul zorilor. Deşi presărată cu
staţii şi oraşe-cort, precum şi sursa multor transmisiuni de informaţii
trimise spre navă, Luna nu era terraformată. Unii au afirmat că în
perioada cât nava fusese plecată se făcuseră progrese foarte mici în
sistemul solar şi nimeni nu putea găsi o explicaţie pentru acea
plafonare a eforturilor sau realizărilor, dacă despre asta era vorba.
Sigur că există curba-S standard a funcţiei logistice, realizarea de
grafice ale vitezei de dezvoltare constatate la multe fenomene fizice;
nimeni nu putea spune dacă şi istoria umană se conforma acestui
tipar de randament descrescător. Pe scurt, nimeni nu putea analiza
informaţiile sosite de pe Pământ şi să explice ce se petrecea acolo. Se
vehiculau tot felul de teorii, dar fluxul de informaţii reprezenta doar
8,5 gigabyţi de date zilnic, astfel că era destul de firav. Asta lăsa loc
speculaţiilor.
Pe măsură ce noi am devenit mai conştienţi de acea incertitudine
privind situaţia din sistemul solar, ne-am întrebat dacă nu ar fi fost
bine să oprim acceleraţia navei ceva mai devreme decât se planificase,
asta pentru a economisi combustibil pentru mai târziu.

Greutatea nou-născuţilor din noua generaţie a fost ceva mai mică

decât media realizată în timpul călătoriei de plecare şi s-a înregistrat
un procentaj mai ridicat de fetuşi născuţi morţi, precum şi probleme
de naştere şi malformaţii. Echipa medicală nu a putut explica aceste

 251 
lucruri, iar unii dintre doctori au spus că nu exista nicio explicaţie, că
dimensiunile mostrelor erau prea reduse ca să fie ceva semnificativ
din punct de vedere statistic. Însă era emoţionant din punct de
vedere statistic, astfel că existau o mulţime de părinţi întristaţi, iar
această suferinţă s-a transmis întregii populaţii printr-un fel de
osmoză emoţională şi conversaţională. Nu era deloc greu să depistezi
o schimbare a dispoziţiei oamenilor. Erau frământaţi. Presiunea
arterială medie, ritmul cardiac, timpul dedicat somnului: toate se
deplasau în direcţia unui stres sporit, de frământare şi temere
crescânde.
— De ce se întâmplă asta? întrebau oamenii. Ce s-a schimbat?
Deseori o întrebau pe Freya, ca şi cum – i-a mărturisit ea lui Badim
– ea ar putea conversa cu Devi şi să afle răspunsul. Cum ea nu avea
flerul lui Devi în ceea ce priveşte investigaţiile criminalistice, ea nu
putea să le spună decât: „Trebuie să aflăm.” Ştia că aşa ar fi răspuns
Devi. După aceea, a sosit un moment în care lucrurile s-au dovedit
mai dificile, moment precum cel în care Devi, la vremea ei, preluase
conducerea. Acum, pe navă nu se mai găsea nimeni ca Devi, îşi
spuneau oamenii unii altora. Noi puteam confirma asta fără niciun
echivoc, dar nu am făcut-o.
Vreme de aproximativ trei luni s-au înregistrat o serie de
scurtcircuite în biomediile tropicale şi echipele s-au dus să cerceteze
problema, dar nu au descoperit nimic, asta până când au urcat în
coloană, unde, într-o casetă electrică de mărimea unui dulap, care
stătea permanent încuiat pentru a se împiedica orice intervenţie
neautorizată sau vreun act de sabotaj, au găsit o bulă de apă care
plutea, având circumferinţa de peste un metru, iar în apa sa exista
viaţă bacteriană neidentificată. După examinare, s-a dovedit că
bacteria era o formă de Geobacter, un tip de bacterie care, în mare
măsură, se hrănea direct cu electroni. După alte investigaţii, germeni
din acel tip de Geobacter au fost descoperiţi şi în alte părţi ale
sistemelor electrice ale navei.
Consternare generală. Electricitatea statică era inevitabilă pe navă,
iar în microgravitaţia din coloană câmpurile de electricitate statică
puteau condensa umiditatea din aer pentru a crea concentraţii de
apă, iar apoi împiedicau picăturile plutitoare de apă să atingă pereţii

 252 
laterali, până creşteau la dimensiuni ca ale aceleia. Şi nu era chiar
uşor să se asigure pe navă senzori care să detecteze asemenea picături
de apă, care se puteau acumula în multe locuri aşa-zis moarte din
coloană, şi chiar în spaţii funcţionale precum acea casetă electrică. Pe
de altă parte, întrucât existau pelicule fine de bacterii (dar şi viruşi şi
arhee) care acopereau toate suprafeţele din navă, era aproape sigur că
în fiecare picătură mică de condens apăreau colonii bacteriene.
După trauma suferită pe Aurora, mulţi au devenit agitaţi din cauza
acestui semn că microflora şi microfauna se aflau pretutindeni între
ei. Nava fusese întotdeauna înţesată de asemenea forme de viaţă,
desigur, la fel şi organismele animale; orice analogie cu Aurora era
falsă. Însă oamenii de pe navă trăiau în umbra multor asemenea
analogii foarte îndoielnice, astfel că, fără îndoială, le era greu să ştie
unde să pună punct (ca să zicem aşa).
Freya a fost invitată să se alăture unui grup de lucru constituit
pentru a merge peste tot pe navă ca să caute semne de condens, dar şi
de concentraţii de mucegai, ciuperci şi bacterii.
— Invitaţia îi este adresată, de fapt, lui Devi, i-a spus Freya lui
Badim.
El a fost de acord, dar a îndemnat-o să participe la acel studiu.
Rezultatul investigaţiilor i-a tulburat. Nava era ticsită de viaţă
microbiană, aşa cum ştiuseră toţi, dar fără să considere asta o
problemă; aşa stăteau lucrurile în interiorul unei structuri în care se
găseau forme de viaţă. Însă acum constataseră problemele nou-
născuţilor, iar recoltele erau mult mai mici decât în timpul voiajului
spre Tau Ceti, cu toate că aceleaşi plante primeau lumină la fel şi
aceleaşi substanţe nutritive. Greutatea nou-născuţilor scădea la toate
animalele de la bord, în vreme ce avorturile se înmulţeau. Aşadar,
natura vie din interiorul navei devenea ceva ameninţător şi rău
prevestitor.
„Atenţie, lucrurile au stat mereu aşa!” le-a amintit Freya celor din
consiliul executiv când forţa de intervenţie s-a întâlnit cu consiliul
pentru a discuta problemele. „Nu există posibilitatea de a steriliza
nava dacă ea este un grup de biomedii. E vie, atâta tot.”
Nu a contrazis-o nimeni. În ciuda neliniştii lor, oamenii trebuiau
să trăiască într-o supă bogată în bacterii, într-un microgenom

 253 
cumulativ care era atât de mare faţă de propriul lor genom, încât era
dincolo de orice putere de înţelegere deplină, cu atât mai mult cu cât
ea era fluidă şi în permanentă schimbare.
Însă unele bacterii erau dăunătoare. Acelaşi lucru era valabil în
cazul arheelor, ciupercilor, virusurilor, prionilor, virisurilor şi a tot ce
începea cu „v”. Trebuiau să facă distincţii, ca parte a capacităţii lor de
a păstra o atmosferă sănătoasă pe navă. Unii patogeni trebuiau
toleraţi, alţii trebuiau distruşi, dacă era posibil; dar orice încercare de
a ucide bacteriile însemna că germenii supravieţuitori rezistenţi ai
acelei specii vor deveni dominanţi şi mai rezistenţi, în modul obişnuit
care este preponderent la nivelurile micro ale vieţii sau probabil la
toate nivelurile vieţii.
E periculos să ucizi lucruri, le-a reamintit Freya. Cu o senzaţie de
gol în suflet că de fapt retrăia cele mai timpurii amintiri ale ei, a
înţeles foarte bine că Devi crezuse că încercarea de a ucide orice
specie invazivă crea mai multe probleme decât rezolva. Un
microbiomediu destabilizat provoca deseori mai multe daune decât
putea provoca un biomediu echilibrat. Prin urmare, era mai bine să se
echilibreze lucrurile cu cât mai puţină intruziune. Tuşe subtile, toate
menite să împingă delicat lucrurile spre echilibru. Acesta era un lucru
esenţial. O balansare, o balansare blândă în sus şi în jos. Devi fusese
chiar susţinătoarea ideii inoculării fiecăruia cu helmint, ceea ce
înseamnă dermatomicoză,30 pentru a le oferi mai târziu tuturor o
rezistenţă sporită la astfel de paraziţi. Fusese puţin fanatică în această
privinţă, ca şi în multe altele.
Membrii consiliului şi toţi ceilalţi au fost de acord cu Freya în
această chestiune; era un lucru îndeobşte cunoscut. Însă începuseră
să sufere din cauza unor probleme pe care nimeni nu le observase
până atunci. Cea mai bătrână persoană de pe navă avea doar
şaptezeci şi opt de ani. Vârsta medie din acel moment era de treizeci
şi doi de ani. Nimeni nu mai văzuse aşa ceva în scurtele lor vieţi, iar
complexul de probleme pe care Aram îl numea degenerare zoologică
le era nou, dacă nu în sens abstract, măcar în experienţa de viaţă.
În timp ce au continuat să inspecteze nava, echipele au descoperit

30
Infecţie superficială a pielii şi formaţiunilor epidermice vizibile care reprezintă o
cheratinizare intensă (unghii, pene) cauzată de fungi denumiţi dermatofite (n. tr.).
 254 
că unele dintre bacteriile care trăiau în jurul punctelor de sudură şi în
crăpăturile dintre pereţi şi componente erodau substraturile fizice ale
navei. Coroziunea nu era chimică, ci biochimică. Pe măsură ce au
investigat, au descoperit că toţi pereţii navei, ferestrele, cadrele,
angrenajele şi lipiturile fuseseră modificate de bacterii, întâi chimic,
iar apoi fizic şi mecanic, astfel că funcţiile lor deveneau afectate.
Protozoare şi amibe, bacterii şi arhee au fost descoperite pe
garniturile din jurul ferestrelor şi uşilor ecluzelor, dar şi în
componentele costumelor spaţiale şi în izolaţiile cablurilor, precum şi
în panourile şi cipurile sistemelor electrice, inclusiv din computere.
Componentele electrice se încălzeau deseori, iar în aer se simţea
umezeală. Descopereau microorganisme care trăiau pe oţelul-carbon,
ba chiar şi pe oţelul inoxidabil, degradându-le. Şi oriunde se
întâlneau două tipuri diferite de materiale, viaţa microbiană, care
ocupa acele puncte de unire, crea circuite galvanice care, cu timpul,
corodau ambele materiale. Metal cu găuri; sticlă matisată; materiale
plastice mâncate, digerate şi excretate: totul se rigidizase şi se
dezintegrase acolo unde se afla, fără să se mişte decât sub acţiunea
forţelor centrifuge ale navei şi sub presiunea exercitată de acceleraţia
navei. Creaturi minuscule, numărând catralioane sau cvintilioane –
era imposibil să se facă o estimare corectă, cu atât mai puţin o
numărătoare precisă – toate se dezvoltau, mâncau şi mureau, se
năşteau şi creşteau din nou şi iarăşi mâncau. Ele consumau nava.
Viaţa face parte din matricea necesară a vieţii, astfel că nava
trebuia să rămână vie. Şi astfel nava era consumată. Ceea ce, din
anumite puncte de vedere, însemna că nava era bolnavă.

Întrunirile săptămânale ale forţei de intervenţie în domeniul

bacterian semănau foarte mult cu acelea la care Freya participase
când era copilă şi Devi o aşeza într-un colţ cu câteva cuburi din lemn
sau cu hârtie şi creioane colorate. Acum stătea la masa mare, dar
având la fel de puţine lucruri de spus ca şi în copilărie. Vorbeau
patologii specialişti în plante, vorbeau microbiologii, vorbeau
ecologiştii. Freya asculta şi dădea din cap, uitându-se de la un chip la
altul.
— Organismele din acea bulă uriaşă de apă sunt cu precădere

 255 
geobacter şi fungi, dar acolo se află şi un prion pe care nimeni nu l-a
descoperit vreodată pe navă, unul care nu s-a aflat acolo de la
început.
— Bine, dar stai puţin! Vrei să spui că nu a fost cunoscut de la
început. Nimeni nu l-a văzut. Dar sigur era acolo. Imposibil să fi
evoluat aici din vreun fel de precursor şi nici în timpul scurs de când
a fost construită nava.
— Nu? Eşti sigur?
Microbiologii au discutat această problemă o vreme.
— Multe lucruri au avut timp suficient ca să evolueze cât de cât, a
spus unul dintre ei. Vreau să spun că asta este problema noastră,
corect? Bacteriile, fungii, probabil şi arheele, evoluează mai repede
decât noi. Organismele evoluează în ritmuri diferite. Aşa că
discrepanţele cresc, deoarece nu deţinem un ecosistem suficient de
mare pentru co-evoluţie ca să punem totul în echilibru.
Asta a spus Aram încă de la început.
Aram a fost convocat la următoarea şedinţă pentru a discuta exact
acea problemă.
— Este adevărat, a spus el. Dar sunt de acord că e puţin probabil
ca acest prion să fi evoluat în navă. Cred că este alt călător ilegal,
naufragiat aici, ca şi noi, ceilalţi. Doar că l-am văzut abia acum.
— Şi este dăunător? a întrebat Freya. Ne va ucide?
— Ei bine, probabil. Cum să spun, nu vrei să crească în tine. Asta-i
treaba cu prionii.
— Eşti convins că nu putea evolua aici dintr-o formă precursoare?
— Cred că este posibil. În esenţă, prionii sunt proteine rău pliate.
Şi noi am fost expuşi multă vreme la radiaţii cosmice. E posibil ca
vreo proteină obişnuită să fi fost atinsă de radiaţii şi s-a cutat într-un
fel care a făcut-o să se transforme într-o nouă formă de prion, într-o
matrice care i-a permis să înceapă tipul ciudat de reproducere al
prionilor. Aşa credem că a început totul pe Pământ, nu?
— Nimeni nu e sigur de asta, a spus unul dintre microbiologi.
Prionii sunt ciudaţi. Din câte putem spune din informaţiile primite de
pe Pământ, subiectul ăsta dă naştere şi acolo la controverse. Încă sunt
prea puţin înţeleşi.
— Şi atunci, ce facem în legătură cu ei? a întrebat Freya.

 256 
 — Ei bine, nu există nicio îndoială că ei sunt tipurile de organisme
pe care am dori să le eradicăm. E momentul să folosim pesticide, dacă
putem inventa unul eficient. Ori să hotărâm care este matricea
acestor prioni şi să o atacăm. Curăţăm şi stropim oriunde credem că
s-ar afla ei. Clar, fierbem picăturile acestea de apă, ba chiar le
aruncăm în spaţiu. Asta înseamnă pierdere de apă, dar va trebui să
acceptăm situaţia. Un lucru care ne oferă o oarecare consolare este că
dezvoltarea prionilor în organismele mamiferelor este lentă. Tocmai
de aceea nu cred că patogenul de pe Aurora era un prion. După ce
Jochi l-a numit prion rapid, cred că a spus ceva ce noi nu am
recunoscut. După părerea mea, pare să fie un tartigrad31 foarte mic.
După aceea, Freya a urcat până pe Spiţa Doi pentru a-l vizita pe
Jochi, aflat încă în transportorul lui, menţinut în spaţiu în mod
magnetic între Spiţele Doi şi Trei. Nu renunţase nicio clipă la
hotărârea lui de a rămâne alături de navă, prin urmare, alături de
Aram, Freya şi Badim, dar şi cu nava. Furia lui faţă de adepţii
rămânerii, mai ales din cauza morţii grupului din transportor, se
păstrase la fel de aprigă.
El şi Freya au discutat din poziţii din care puteau privi afară din
containerele lor şi să se vadă faţă în faţă, despărţiţi de două plăci
transparente.
— Au găsit un prion într-un transformator din coloană. Ceva care
seamănă cu prionii de pe Pământ.
Jochi a dat din cap.
— Am auzit despre asta. Şi ei cred cumva că provine de la mine?
— Nu, seamănă foarte mult cu prionii de pe Pământ. La fel ca
aceia care provoacă boala vacii nebune.
— Aha! Acţionează lent.
— Da. Şi nu este sigur dacă a pătruns în altceva decât o picătură de
apă dintr-un compartiment electric.
Jochi a clătinat din cap:
— Nu înţeleg cum de s-a întâmplat asta.
— Nici Aram. Nimeni nu înţelege fenomenul.
— Vai, prioni! Oamenii sunt speriaţi?

31
Animal nevertebrat de dimensiuni foarte mici, capabil să reziste în condiţii
extreme, la temperaturi de -2730 °C până la +1510 °C (n. tr.).
 257 
 — Da. Bineînţeles.
— Bineînţeles.
Expresia de pe faţa lui a devenit sumbră.
— În fine.
Freya şi-a lipit o palmă de fereastră.
— Cum te descurci acolo?
— Bine. Tocmai urmăream o transmisiune fascinantă din China.
Se pare că au făcut progrese mari în domeniul epigeneticii şi
proteinelor.
— Dar în rest? Te uiţi la stele?
— A, sigur. Câteva ore, în fiecare zi. M-am uitat la nebuloasa Sacul
cu Cărbuni. Şi am descoperit noi modalităţi de a privi prin ecranul
nostru magnetic spre Soare. Deşi s-ar putea ca acest ecran să
distorsioneze imaginea. Fie asta, fie Soarele pulsează puţin. Câteodată
mă gândesc că ne transmite un semnal.
— Soarele? Steaua?
— Da. Aşa pare.
Freya s-a uitat la el în tăcere.
Jochi a continuat:
— Şi am văzut din nou cele cinci fantome. Par foarte iritate dintr-
un anumit motiv. Outsiderul pare să creadă că suntem în pericol. Iar
Vuk nu a făcut decât să râdă de el.
— Vai, Jochi!
— Ştiu. Dar, ce să-i faci, trebuie şi ei să discute cu cineva.
Freya a râs şi a zis:
— Aşa cred şi eu.

Aşadar, în timp ce zburau spre soare, au încercat să se adapteze la

noua viaţă, care semăna cu vechea lor viaţă şi totuşi era diferită. Pe de
o parte, erau mai puţini şi toţi trăiau în Inelul B. Iar după trauma
provocată de schismă şi alegerea de a se îndrepta înapoi spre sistemul
solar şi gigantica sa civilizaţie, pe navă existau mulţi care doreau să
găsească modalităţi noi de a face lucrurile. Mai puţine reglementări
ale vieţilor lor, mai puţină guvernare; mai puţin dornici să studieze
tot ce trebuiau să ştie despre conducerea navei.
Greşit, spunea Freya când auzea asemenea comentarii. Cu totul

 258 
greşit; nici nu se putea ceva mai greşit! A insistat ca ei să urmeze
aceleaşi cursuri ca şi până atunci, mai ales să studieze. Felul în care
oamenii îşi desfăşurau activităţile zilnice nu era treaba ei, desigur;
însă, indiferent de metodă, treburile zilnice trebuiau să includă o
educaţie completă privind modul de funcţionare al navei.
În asemenea momente, ajungea să semene cu o Devi foarte înaltă,
ceea ce, evident, era oarecum înspăimântător pentru unii dintre
oameni. Unii o numeau Devi Doi sau Marea Devi, Durga sau chiar
Kali. Nimeni nu o contrazicea când vorbea în acest fel. Noi am tras
concluzia că rolul ei de conducător în aceste chestiuni era important
pentru funcţionarea în continuare a societăţii de pe navă. Acesta a
fost probabil un sentiment. Însă ni s-a părut clar că oamenii se
bizuiau pe ea.
Însă şi ea avea să moară într-o bună zi, la fel ca Devi; şi după
aceea?
Delwin a sugerat renunţarea la structura politică ori culturală care
existase până atunci, aceea prin care erau aleşi reprezentanţi ai
oraşelor care alcătuiau o adunare generală în cadrul cărora se hotărau
treburile publice.
— Asta ne-a adus necazurile pe care le înfruntăm acum!
— Nu, nu asta a fost, l-a contrazis Freya. Dacă adunării i s-ar fi dat
ascultare, nimic rău nu s-ar fi întâmplat. Totul s-a întâmplat pentru
că oamenii au încălcat legea.
— Poate că este adevărat, a recunoscut Delwin.
Dar, indiferent de situaţie, acum se puneau cu toţii de acord şi
trebuiau să rămână alături până când ajungeau înapoi în sistemul
solar, moment în care vor fi din nou învăluiţi de o lume mult mai
mare şi mai diversificată. Având în vedere acest lucru şi ţinând seama
de adevărul confirmat că puterea corupe întotdeauna, de ce să nu lase
tot aparatul de putere să dispară? De ce să nu creadă că erau capabili
de autoorganizare şi, pur şi simplu, să facă ceea ce trebuia?
Nu era momentul potrivit pentru un experiment în anarhie, i-a
spus Badim pe un ton tăios vechiului său prieten. Nu era loc de erori.
Existau probleme agricole, care apăreau mai repede decât creşteau
recoltele; probleme care trebuiau rezolvate, iar acest lucru nu părea
să fie chiar atât de uşor. Se putea întâmpla să-şi impună ce să facă şi

 259 
să îşi ordoneze vieţile foarte strict, doar pentru a supravieţui.
— Nu e vorba numai de agricultură, a spus Freya. E vorba de
problema populaţiei. În acest ritm, foarte curând vom ajunge la
capacitatea totală de transport a navei. Este limpede că trebuie să ne
oprim aici şi, având în vedere problemele care se înmulţesc, cred că
ar fi bine să ne menţinem cu mult mai jos decât maximumul teoretic.
E greu de ştiut, pentru că vom avea nevoie de muncitori pentru tot ce
avem de făcut. Asta este o problemă pentru programele de logistică.
Însă, oricum ar sta lucrurile, trebuie totuşi să reglementăm numărul
populaţiei.
— Iar imediat ce dăm o lege importantă, vom avea nevoie de un
sistem pentru a o aplica, a adăugat Badim. Şi dacă este vorba de ceva
esenţial, cum ar fi reproducerea, toată lumea trebuie să participe.
Putem recurge la o democraţie directă, mai ales într-un grup de
mărimea asta. Nu există motive să nu facem aşa ceva. Pe Pământ
există organisme reprezentative care sunt mai numeroase decât
întreaga noastră populaţie. Dar cred că trebuie să hotărâm că
anumite comportamente pe care le decidem pentru noi sunt
obligatorii. Avem nevoie de un regim legal. Să nu punem asta la
încercare, vă rog.
— Dar vezi unde ne-a dus asta, a spus Delwin. În momentul în
care apare un dezacord real, totul se destramă.
— Dar asta reprezintă un argument împotriva guvernării? Mie mi
se pare că este invers. Asta a fost o încălcare a legii, o încercare de
lovitură de stat. Am alcătuit totul printr-o prelungire a legii, printr-o
revenire la normele pe care le-am avut.
— Tot ce se poate, dar eu spun că dacă ne gândim să avem o
structură care să ia hotărârile în locul nostru şi care să ne protejeze
când apare câte-o problemă, ne autoamăgim. Pentru că în momentul
în care apare vreo criză, sistemul nu ne poate rezolva problema, iar
atunci se declanşează haosul.
Nouă ni s-a părut că nava în sine era sistemul care ajutase
populaţia să traverseze criza şi trauma dezbinării şi încă era în
situaţia de a rezolva orice viitoare criză politică; însă cu siguranţă că
nu era ceva ce trebuia menţionat în acele momente, pentru că nu
reprezenta ceva definitiv şi probabil că venea contrar sentimentelor

 260 
puternice ale lui Delwin sau, mai grav, le întărea. Pe de altă parte, noi
nu făcuserăm decât să sprijinim domnia legii.
Iar Badim voia sincer să îşi domolească vechiul prieten.
— Bine, am înţeles. Probabil că am uitat de prea multe ori că am
luat prea multe lucruri în serios.
Freya a spus:
— Acum nu vom avea de înfruntat alegeri la fel de clare, aşa sper.
Ne îndreptăm spre Pământ şi, având în vedere acest proiect, nu
putem face prea multe, ci doar să menţinem lucrurile pe drumul cel
bun. Să transmitem nava în stare bună de funcţionare copiilor noştri
şi să îi învăţăm ceea ce trebuie să ştie. Asta au făcut şi părinţii noştri,
atât de bine cât au putut. Aşadar, acum vom face acelaşi lucru, iar
alte câteva generaţii vor proceda la fel, iar ultima generaţie din
această linie se va întoarce pe planeta pentru care am fost creaţi.

Şi astfel au reinstaurat adunarea generală, de astă dată cuprinzând

toţi oamenii de la bord, toţi votând în legătură cu chestiunile pe care
consiliul executiv în funcţiune le considera importante. Exprimarea
votului era obligatorie. Consiliul executiv era alcătuit din cincizeci de
membri, aleşi prin tragere la sorţi pe o perioadă de cinci ani, existând
foarte puţine motive acceptabile pentru ca membrii să părăsească
acel consiliu dacă numele lor ieşea câştigător.
Întreţinerea navei a fost lăsată în sarcina noastră, iar noi trebuia să
prezentăm rapoarte către consiliul executiv cu recomandări privind
acţiunile fiinţelor umane. Am convenit să realizăm aceste funcţii.
— Suntem mulţumite cu soluţia aceasta, am spus noi.
Pe bune?! Acesta este un sentiment adevărat sau o afirmaţie? Pot
oamenii face o astfel de distincţie când spun asemenea lucruri?
Probabil că sentimentul este un produs algoritmic complex. Sau o
stare suprapusă înainte ca funcţia sa de undă să se deformeze. Ori o
colaţionare de date provenite de la senzori diferiţi. Ori un gen de
reacţie somatică totală, o stare afectivă care este un fel de sumă
asupra istoriei. Cine ştie? Nimeni nu ştie.

Cei din prima generaţie nouă au trecut de cea de-a doua

aniversare, iar cei mai mulţi dintre ei au început să meargă cu puţin
înainte sau după acea dată. A fost nevoie de câteva luni în plus ca să
 261 
se ajungă la concluzia că abilitatea lor de a merge s-a petrecut mai
târziu decât în cazul generaţiilor precedente născute pe navă. Noi nu
am împărtăşit această descoperire. Totuşi, pe măsură ce faptul a
devenit mai semnificativ din punct de vedere statistic, el a început să
fie temă de discuţie şi curând s-a transformat într-un subiect
predilect.
— Ce provoacă asta? Trebuie să existe un motiv. Şi, dacă l-am şti,
poate am reuşi să facem ceva. Nu putem lăsa lucrurile să meargă aşa!
— Se bucură de o atenţie deosebită, mai mult decât înainte…
— De ce crezi asta? Când s-a întâmplat ca bebeluşii să nu fie
îngrijiţi de părinţi? Nu cred că a fost vreodată adevărat.
— Cum adică?! Acum trebuie să primeşti aprobare ca să ai un
copil; sunt o raritate, normal că toată lumea se concentrează asupra
lor, bineînţeles că se bucură de mai multă atenţie.
— Nu găseşti aşa ceva în evidenţele navei.
— Nu e adevărat, nu e deloc adevărat.
— Ei bine, unde sunt? Nu găsesc nimic legat de asta. Întotdeauna e
anecdotic. Cum poţi spune cu exactitate când un copil începe să
meargă? E un proces.
— S-a schimbat ceva. A pretinde că nu e adevărat nu merge.
— Poate e doar o reversie la medie.
— Nu mai vorbi aşa!
Aceasta era Freya, având glasul tăios.
— Nu mai vorbi aşa! a repetat ea, în timp ce restul tăceau. Nu
avem idee care era norma. Pe de altă parte, conceptul în sine este
contestat.
— Bine, bine! Puteţi spune ce doriţi, dar îi vedeţi clătinându-se pe
picioare. Trebuie să aflăm de ce, asta spun eu. Nu trebuie să vârâm
capul în nisip într-o asemenea situaţie. Mai ales dacă vrem să ajungă
cineva acasă.

Existau o sumedenie de teste pentru copii, cu scopul de a măsura

dezvoltarea lor cognitivă. Combinatorul Pestalozzi-Piaget fusese
folosit pe navă în anii patruzeci, folosindu-se diverse jocuri drept
teste. Vreme de mai bine de un an, Freya a stat pe podeaua grădiniţei
şi a jucat jocuri cu copiii întoarcerii, după cum erau numiţi ei. Puzzle-

 262 
uri, jocuri de cuvinte, îndemnul de a redenumi lucruri, probleme de
aritmetică şi geometrie folosind cuburi. Nouă nu ni s-a părut că acele
teste puteau dezvălui prea multe despre modul de a raţiona al
copiilor ori despre capacităţile lor analogice şi despre deducţiile din
probe negative şi aşa mai departe; toate erau parţiale şi indirecte,
simple din punct de vedere lingvistic şi logic. Cu toate acestea,
rezultatul clar al fiecărei sesiuni o făcea pe Freya să fie tot mai
tulburată. Şi-a pierdut pofta de mâncare; au urmat răspunsuri mai
tăioase date lui Badim şi altora; mai puţin somn noaptea.

Nu doar jocurile cu copiii îi făceau pe ea şi pe alţii să se alarmeze.

Din punct de vedere cantitativ, recoltele scădeau în Prerie, Pampas,
Olympia şi Sonora; pierderile de energie electrică de la generatoarele
din coloană creşteau, având loc 6,24 pene de curent şi, în medie, 238
de kilowaţi-oră pe lună, ceea ce provoca probleme serioase în cazul
multor funcţii în decurs de câteva luni. Era posibilă descoperirea şi
izolarea secţiunilor de reţea unde penele de curent erau mai
frecvente, dar de fapt ele se răspândeau în multe puncte din coloană
şi spiţe. Geobacter era bănuită a fi cauza, deoarece ea era găsită
deseori pe cabluri. Ca şi în cazul altor componente funcţionale ale
navei, deveneau recomandabile lucrările de întreţinere.
Oamenii rezolvau aceste probleme ori de câte ori le puteau
localiza, iar noi făceam acelaşi lucru. În cazul multor componente,
funcţionarea trebuia menţinută în timp ce se făceau reparaţiile şi, în
cele mai multe cazuri, elementele ce necesitau reparaţii trebuiau
demontate şi recondiţionate, iar apoi instalate la loc, întrucât pentru
multe componente nu existau materii prime în cantităţi
corespunzătoare care să poată înlocui imediat componentele mai
mari. Pereţii exteriori, de exemplu.
Izolaţia trebuia îndepărtată, lăsând expuse cabluri sub tensiune
pentru a fi curăţate, iar materialul izolator trebuia descompus şi
refăcut, iar apoi repus peste cabluri, fără a se putea întrerupe livrarea
de energie electrică către sistem ca întreg. Se puteau programa
întreruperi parţiale de livrare de energie electrică. Şi chiar s-a făcut
lucrul acesta. Şi totuşi, pierderile neplanificate de energie, deşi nu
afectau foarte grav nava, reduceau funcţiile, inclusiv liniile solare.

 263 
 Am început să investigăm algoritmii recursivi din fişierul pe care
Devi îl denumise „Metodologie Bayesiană”. Căutam opţiuni. Ne
doream ca Devi să fie acolo. Încercam să ne imaginăm ce ar spune ea.
Dar am descoperit că acest lucru era imposibil. Exact asta se pierde
când moare cineva.

Toate aceste disfuncţionalităţi erau deosebit de problematice când

era vorba de liniile solare. Toată lumina de pe navă (în afară de
lumina stelară ambientală, dar incidentală, care, însumată, ajungea la
0,002 lucşi) era generată de elementele de iluminat ale navei, ceea ce
ne silea să folosim o gamă foarte largă de proiecte şi proprietăţi fizice.
Lumina solară artificială varia în luminozitate de la 120.000 lucşi într-
o zi senină, până la 5 lucşi în timpul furtunilor celor mai întunecoase
de la crepuscul. Acest lucru era bine reglat, împreună cu un efect de
lumină de lună noaptea, de la un efect de lună plină de 0,25 lucşi
până la 0,01 lucşi în programul lunar clasic. Însă când elementele de
iluminare au trebuit să fie recondiţionate sau refurnizate era ca şi
cum s-ar fi petrecut eclipse neprogramate. Prin urmare, plantele au
fost afectate, dezvoltarea lor era întârziată, astfel că ele erau mai slabe
la vremea recoltării. Amplificarea luminii în biomedii după scăderea
ei nu compensa pierderea de lumină din perioadele potrivite. Cu
toate acestea, în ciuda pierderilor suferite de agricultură, având în
vedere uzura inevitabilă a elementelor de iluminare, întreţinerea
necesară trebuia pur şi simplu să fie făcută. Însă, drept urmare, se
obţinea mai puţină hrană.

Grupul din laboratorul lui Aram a solicitat consiliului executiv şi

adunării generale, ceea ce însemna toţi oamenii de pe navă trecuţi de
doisprezece ani, să analizeze chestiunile legate de capacitatea de
transport a navei. Aceasta era doar o formalizare a unor discuţii care
se purtau acum în diverse feluri, întrucât fiecare biomediu devenise
independent în a hotărî ce tipuri de plante să cultive. Aveau marja
calorică pentru a mai creşte animale de carne? Obţinerea cărnii în
cuve era mai eficientă în ceea ce privea timpul şi consumul de
energie, dar rezervele de materie primă pentru cuve reprezentau un
factor limitator. Şi nu era întotdeauna uşor să se transforme rapid
biomediile din păşuni în terenuri agricole. Fiecare schimbare făcută
 264 
în biomedii avea ramificaţii ecologice care nu puteau fi modelate sau
anticipate şi totuşi exista o marjă foarte mică de eroare, dacă se
întâmpla să se afecteze starea de sănătate a unui ecosistem prin
încercarea de a-l face să devină mai productiv în timp prea scurt.
Trebuia ca toate biomediile să fie sănătoase.
Toţi au fost de acord ca biomediile cel mai puţin productive din
punct de vedere agricol să fie transformate în ferme. În comparaţie cu
hrana, biodiversitatea nu mai prezenta importanţă.
Ne-am bucurat să vedem că, în cele din urmă, oamenii ajunseseră
la concluzii care fuseseră sugerate printr-o explorare algoritmică
foarte simplă privind soluţiile pe care le aveau la dispoziţie. De fapt,
probabil că ar fi trebuit ca noi să fi menţionat acest lucru. Ceva de
ţinut minte, mergând înainte.

Prin urmare, au reprogramat clima Labradorului, încălzindu-l în

mod considerabil şi adăugând un sezon ploios care era similar cu cel
al unei prerii. Pe Pământ, acest regim climatologic ar fi fost mai
potrivit cu douăzeci de grade latitudine spre sud decât Labradorul,
dar asta era altă mâncare de peşte (la propriu!), deoarece acum
oamenii erau hotărâţi să maximizeze agricultura. Au secat mlaştinile
care au rezultat în urma topirii gheţarului şi a permafrostului şi au
folosit apa în alte locuri sau au stocat-o. Apoi au intrat cu buldozerele
şi au nivelat terenul, după care au adăugat inoculatori de sol din
biomediile apropiate, dar şi compost şi alte îngrăşăminte şi, după ce
s-au făcut aceste modificări, au plantat grâu, porumb şi legume.
Renii, boii moscaţi şi lupii din Labrador au fost sedaţi şi mutaţi în
rezervaţii din biomediul alpin. Un anumit procentaj de copitate a fost
sacrificat şi consumat ca hrană, iar oasele lor au fost folosite pentru
extragerea fosforului, aşa cum se întâmpla cu toate animalele de pe
navă după moarte.
Populaţia Labradorului s-a dispersat în celelalte biomedii. Asta a
creat o oarecare nemulţumire şi amărăciune. În Labrador, câteva
generaţii de copii fuseseră crescuţi ca şi cum ar fi trăit în epocile
glaciare ale Pământului, apoi, la pubertate, erau scoşi din navă pentru
a le fi dezvăluită nava: un eveniment memorabil pentru tineri. Mulţi
oameni din alte biomedii considerau asta drept un fel de traumă

 265 
inutilă, dar cei mai mulţi oameni care trecuseră prin acea încercare îşi
crescuseră copiii în acelaşi fel (62%), astfel că acest fapt trebuia
înţeles şi probabil că era aşa cum spuneau aceşti labradorieni:
educaţia din copilărie îi ajutase ca adulţi. Alţi labradorieni au
contestat această părere, câteodată chiar vehement. A fost contestată
şi ideea că ei ar fi evidenţiat o incidenţă crescută de dificultăţi
mentale.
— Tot visând la Pământ vă va face să înnebuniţi, dacă nu cumva
trăiţi acest vis. Caz în care şi asta vă va face să înnebuniţi.
Oricum ar fi stat lucrurile, acum acel mod de viaţă se încheiase.

Biomediile de tip pădure tropicală au fost răcite puţin şi secate în

mod considerabil, iar mulţi copaci au fost tăiaţi. Luminişurile create
astfel în pădurile tropicale au fost terasate pentru cultivarea de orez şi
legume, terasele s-au ranforsat cu şiruri de copaci bătrâni lăsaţi în
picioare, pentru a susţine o parte mică din populaţiile de animale şi
păsări ale pădurii ecuatoriale. Încă o dată, multe animale au fost
sacrificate şi consumate, ori congelate pentru a fi consumate ulterior.
S-a pus deseori întrebarea dacă reducerea pădurilor tropicale
făcuse ca anumiţi agenţi patogeni să ajungă în biomediile apropiate,
deoarece incidenţa unor boli a crescut în acestea din urmă.

Mana timpurie, o problemă creată de fungi, căreia agricultorilor le

fusese întotdeauna greu să o contracareze, a lovit livezile din Nova
Scotia. Între timp, mana târzie, fitoftora, a afectat legumele din
Pampas. Manele bacteriene au devastat legumele din Persia, iar
frunzele au supurat ceva ca nişte sedimente. Nu atingeţi frunzele! i-
au avertizat ecologiştii pe fermieri, pentru că răspândiţi boala în altă
parte.
Carantinele şi băile cu pesticide la fiecare ecluză a biomediilor
deveniseră deja o rutină.
Bacterioza provocată de citosfora a ucis livezile cu fructe cu
sâmburi din Nova Scotia. Badim a fost foarte întristat de pierderea
fructelor lui preferate.
Citricele din Balcani au cedat în faţa bolii verzi 32, apoi a urmat un
32
Boală provocată de o insectă, Diaphorina citri, care suge seva plantei şi face ca
fructele citrice să se înverzească (n. tr.).
 266 
declin rapid.
Putrezirea rădăcinilor a devenit tot mai comună şi putea fi
contracarată doar cu ajutorul fungilor şi bacteriilor care copleşeau
agenţii patogeni. Ritmul mutaţiilor, al patogenilor a părut a fi mai
rapid decât au putut geneticienii să creeze aşa-numitele ripostifere.
Ofilirea apărea când fungii sau bacteriile interveneau în circulaţia
apei într-o plantă. Boala rădăcinii umflate a fost provocată de nişte
fungi care puteau trăi în sol vreme de ani fără a se manifesta.
Oamenii au început să regleze pH-ul solului la cel puţin 6,8 înainte
de a planta acolo legume din familia cruciferelor.
Mucegaiurile persistau de asemenea în sol vreme de câţiva ani şi
erau împrăştiate de vânturi.
Acum ţineau tot timpul închise ecluzele dintre biomedii. Fiecare
dintre ele avea problemele şi bolile proprii, dar şi propriile seturi de
soluţii. Toate acele boli ale plantelor pe care le vedeau existaseră încă
de la începutul călătoriei, fiind purtate la bord în sol şi în primele
plante. Faptul că multe dintre ele se manifestau acum era remarcat cu
insistenţă, iar mulţi considerau acest fenomen drept un mister, ba
chiar ca pe un fel de blestem. Oamenii vorbeau despre cele şapte
năpaste abătute asupra Egiptului sau despre cartea lui Iov. Însă
patologii de la ferme şi din laboratoare au spus că era vorba doar
despre o chestiune de dezechilibru şi de încrucişare genetică, toate
fiind aspecte ale biogeografiei insulare sau a degenerării zoologice ori
cum se numea izolarea în care trăiau de 200 de ani. În intimitatea
apartamentului lui Badim şi Freya, Aram nu îşi putea stăpâni
aprecierea privind acea situaţie.
— Ne înecăm în propriul rahat.
Badim a încercat să îl ajute pentru a vedea lucrurile într-o lumină
mai pozitivă, apelând la vechiul lor joc:

Omul face orice efort, ca un prizonier,

Ce-i silit să trăiască în cuibul lui mizer.

Încet, dar sigur, pe măsură ce treceau anotimpurile, patologia

plantelor a devenit principalul domeniu de studiu al oamenilor.
Petele de pe frunze erau produse de o gamă largă de specii de

 267 
fungi. Mucegaiurile erau urmarea condiţiilor de umezeală. Mălura
avea la origine fungii. Invaziile de nematozi provocau încetinirea
creşterii, ofilirea, pierderea vigorii şi ramificarea excesivă a
rădăcinilor. Au încercat să reducă populaţiile de nematozi prin
solarizarea solului, iar acest lucru a dat rezultate într-o anumită
măsură, însă acel proces a scos solul implicat din rotaţia plantelor
vreme de cel puţin un sezon.
Identificarea infecţiilor virale în ţesuturile plantelor a fost deseori
reuşită, dacă acesta este cuvântul potrivit, doar prin eliminarea
tuturor celorlalte cauze posibile ale problemei. Distorsiunile
frunzelor, consangvinizarea, epidemiile: acestea erau de obicei boli
virale.

— Cum de-am adus cu noi atâtea boli? l-a întrebat Freya pe Jochi
la un moment dat, într-una din vizite.
El a râs de ea.
— Nu aţi adus! Există sute de boli ale plantelor pe care creatorii
navei au reuşit să le elimine. Chiar mii.
— Dar de ce am adus multe dintre ele?
— Unele făceau parte din ciclul pe care l-au dorit. Despre multe
altele nici nu au ştiut că existau.
O lungă tăcere din partea lui Freya.
— Şi de ce ne lovesc toate chiar acum?
— Nu vă lovesc. Doar câteva o fac. Însă vi se pare că sunt multe
din cauză că marja voastră de eroare este extrem de mică. Pentru că
nava voastră este foarte mică.
Freya nu făcea niciodată vreun comentariu privind felul în care
Jochi se referea mereu la tot ce exista pe navă ca fiind al vostru, nu al
nostru. Ca şi când nu avea absolut nicio legătură cu ei.
— Începe să-mi fie teamă, a spus Freya. Ce se întâmplă dacă ideea
de a ne întoarce pe Pământ a fost proastă? Ce se întâmplă dacă nava
este prea veche ca să poată face o asemenea călătorie?
— A fost o idee proastă! i-a răspuns Jochi şi a râs din nou când a
văzut expresia de pe faţa ei. Numai că şi celelalte idei erau proaste. Şi,
ascultă, nava nu e prea veche pentru a reuşi să ajungă la destinaţie.
Doar că trebuie să vă ocupaţi de ea. Păstraţi toate lucrurile

 268 
funcţionale încă o sută şi ceva de ani. Nu este ceva imposibil.
Ea nu i-a răspuns.
După câteva clipe, Jochi a spus:
— Hei, nu vrei să ieşi afară din navă ca să priveşti stelele?
— Ba cred că da. Dar tu?
— Da, vreau.
Jochi a îmbrăcat un costum spaţial aflat în transportor şi a ieşit din
el pe cea mai mică ecluză. Freya a îmbrăcat un costum spaţial rămas
în ecluza de la complexul Spiţei Trei a inelului interior. S-au întâlnit
în spaţiu, între coloană şi inelul interior, puţin în faţa transportorului
şi, legaţi cu corzi. Au plutit prin spaţiu.

Au atârnat acolo, suspendaţi, plutind prin mediul interstelar,

fiecare legat de propriul său refugiu. Expunerea la radiaţiile cosmice
era mult mai mare decât cea din mai toate spaţiile interioare ale
navei, ba chiar decât în transportorul lui Jochi; dar o oră sau două pe
an, sau chiar o oră pe lună, nu modifica prea mult situaţia
epidemiologică. Desigur, şi noi eram expuse permanent la razele
cosmice şi, într-adevăr, am suferit avarii din această cauză, însă noi
eram în bună parte mai robuste sub impactul acelui potop
permanent, care rămânea invizibil şi intangibil pentru fiinţele umane,
astfel că oamenii rareori se gândeau la el.
Mai tot timpul petrecut în condiţii de activitate extravehiculară,
cei doi prieteni au plutit în tăcere, privind în jur. Oraşul şi stelele.
— Ce se întâmplă dacă lucrurile se destramă? a întrebat Freya la
un moment dat.
— Lucrurile se destramă mereu. Nu ştiu răspunsul.
După aceea, au plutit în tăcere în timpul petrecut acolo, ţinându-
se de mâinile înmănuşate şi privind dincolo de navă şi evitând să se
uite spre Soare, căutând spre constelaţia Orion. Când a sosit
momentul să se întoarcă, s-au îmbrăţişat, cel puţin în măsura în care
acest lucru era posibil în costume spaţiale. Totul a arătat ca şi cum
două turte dulci ar fi încercat să se unească.

La ora 10:34 dimineaţa din anul 198,088, luminile s-au stins în

Labrador, iar generatoarele de rezervă au pornit, însă linia solară a
rămas stinsă. S-au instalat lumini mari, portabile, pentru a ilumina
 269 
biomediul întunecat, şi s-au pornit ventilatoare în uşile ecluzelor, la
fiecare capăt, pentru a împinge aerul din Pampas în Labrador şi de
acolo spre Patagonia, pentru a-l păstra cald. Grâul răsărit putea
rezista fără lumină şi câteva zile, dar reacţiona negativ la frigul
rezultat din cauza lipsei de lumină. S-au făcut reglaje la sistemul de
încălzire al Pampasului pentru a reduce frigul care venea acum spre
Patagonia, care era de asemenea transformată în teren agricol, iar
noua populaţie din Labrador s-a mutat în Plata, pentru ca echipele de
reparaţii să poată lucra fără teama că ar putea vătăma pe cineva.
Respectarea protocoalelor standard de depanare nu a reuşit să
localizeze sursa problemei, ceea ce a declanşat alarma. Apelând la un
test de fineţe pe care l-am găsit şi aplicat am stabilit că gazele şi
sărurile din tuburile arcuite care alcătuiau linia solară, în special
halogenurile metalice şi sodiul la mare presiune, dar şi vaporii de
xenon şi mercur, scăzuseră cantitativ până la punctul de a ceda, fie
prin difuziune prin porii de dimensiuni nanometrice din tuburile
arcelor din aluminiu, fie prin contactul cu electrozii din stabilizatorii
de curent, fie din cauza sudurii de tuburile arcelor ceramice şi din
cuarţ. Multe dintre liniile solare foloseau şi cripton 85, pentru a
suplimenta argonul din unele tuburi, şi toriu în electrozi, iar acestea
fiind radioactive îşi pierduseră cu timpul eficacitatea de a stimula
descărcarea arcului luminos.
Toate aceste pierderi incrementale au condus la cea mai bună
soluţie: lămpi noi, produse de imprimante, puse pe poziţie cu
ajutorul maşinilor mari de cules cireşe, care fuseseră deja aduse pe
lângă Inelul B din Sonora, instalate şi pornite. După ce au făcut toate
acestea, lumina a revenit în Labrador, apoi s-au întors şi locuitorii săi.
Lămpile vechi au fost reciclate, iar materialele recuperabile s-au
depozitat în diferite unităţi de stocare. În cele din urmă, o parte din
argonul scăpat din lămpi a putut fi filtrat din aerul ambiental, dar nu
în întregime; unii atomi din aceste elemente se combinaseră cu alte
elemente din navă. Acelea au fost efectiv pierdute.
Până la urmă, pana de curent din Labrador a fost o criză minoră. Şi
totuşi, în multe cazuri ea a declanşat creşteri ale tensiunii arteriale,
insomnii, discuţii despre coşmaruri. Unii au afirmat că viaţa pe navă
era un coşmar.

 270 
 În anul 199 s-au înregistrat pierderi de recolte în Labrador,
Patagonia şi Prerie. În acel moment, rezervele de hrană ajunseseră la
o cantitate care să hrănească populaţia navei, acum de 953 de
oameni, vreme de numai şase luni. Nu era nicidecum ceva neobişnuit
în istoria umanităţii; de fapt, aşa cum au putut stabili istoricii,
cantitatea se apropia de rezerva medie de hrană. Însă asta era altă
problemă acum, când, din cauza lipsurilor provocate de recolta
proastă, oamenii au fost siliţi să apeleze la rezerve.
— Ce altceva putem face? a spus Badim când Aram s-a plâns de
acea situaţie. Pentru asta sunt rezervele.
— Da, dar ce se întâmplă când se termină? i-a răspuns Aram.
Patologii plantelor lucrau intens pentru a înţelege îndeajuns de
repede cauzele eşecurilor şi pentru a inventa strategii integrate de
management al situaţiei. Astfel au încercat o gamă de noi pesticide
chimice şi biologice, descoperite fie în laboratoarele navei, fie
studiind informaţiile venite de pe Pământ. Au introdus plante
modificate genetic care să reziste la agenţii patogeni care infectau
plantele. Au transformat tot spaţiul din toate biomediile în terenuri
agricole. Au renunţat la ierni şi au creat cicluri accelerate de
primăvară-vară-toamnă.
Realizând toate aceste acţiuni împreună, creaseră un experiment
multivariantă. Nu au putut spune care acţiuni provocaseră rezultatele
pe care le obţineau.

În timp ce se făceau însămânţările în cursul primăverii

reprogramate, a început să pară că teama putea fi socotită drept una
dintre bolile infecţioase care îi loviseră. Oamenii stocau, o tendinţă
care perturbă grav capacitatea de producţie a unui sistem. Pierderea
încrederii sociale putea lesne să declanşeze o panică generală, apoi
haos şi uitare. Toată lumea ştia acest lucru, ceea ce augmenta spaima.
În acelaşi timp, în ciuda pericolului sporit, încă nu existau oameni
care să asigure securitatea pe navă şi nicio autoritate, în afara celei pe
care populaţia o exercita asupra sa prin consiliul executiv care, de
fapt, era şi consiliu de securitate. În ciuda faptului că Badim insistase
asupra guvernării în locul anarhiei, oamenii încă nu aveau şerif. De
aceea erau mereu în pragul anarhiei. Şi perceperea acestei realităţi se
 271 
adăuga la spaimele lor.

Într-o zi, Aram a venit la apartamentul lor cu un nou studiu

întocmit de patologii plantelor.
— Se pare că am pornit în călătorie cu o oarecare lipsă de brom, a
spus el. Dintre cele nouăzeci şi două de elemente care există în mod
natural, douăzeci şi nouă sunt esenţiale pentru viaţa animală şi unul
dintre ele este bromul. În stare ionică, bromul stabilizează ţesuturile
conective numite membrane bazale, care se află în tot ce este viu.
Face parte din colagenul care menţine lucrurile laolaltă. Dar se pare
că întreaga navă a dus o oarecare lipsă de brom, chiar de la început.
Delwin crede că au încercat să reducă încărcătura totală de săruri de
la bord, iar acesta a fost un rezultat accidental.
— Nu putem printa aşa ceva? a întrebat Freya.
Tresărind, Aram i-a aruncat o privire.
— Draga mea, nu se pot printa elemente.
— Nu?
— Nu. Ele apar doar în stelele şi corpurile cereşti care explodează.
Imprimantele pot doar să dea formă materialelor pe care le
introducem în ele.
— A, da! a făcut Freya. Cred că ştiam asta.
— E-n regulă.
— Nu-mi amintesc să fi auzit vorbindu-se mult despre brom, a
spus Badim.
— Nu-i un element despre care auzi prea des. Dar este important.
Aşadar, asta ar putea explica unele lucruri pe care nu le înţelegeam.

Oamenii au început să flămânzească. Prin vot democratic

desfăşurat la recomandările unei comisii alcătuite pentru a face
sugestii privind starea de urgenţă, s-a instituit raţionalizarea hranei.
Rezultatele votului au fost de 615 pentru şi 102 împotrivă.

Într-o zi, Freya a fost chemată în Sonora pentru a se ocupa de o

situaţie de urgenţă nedefinită.
— Nu te duce! i-a spus Badim la telefon.
Venind din partea lui, era o cerere ciudată, dar ea era deja acolo;
iar când a văzut care era situaţia, s-a aşezat pe cea mai apropiată
 272 
bancă pe care a găsit-o şi, îndurerată, s-a ghemuit. Un grup de cinci
tineri îşi puseseră pungi din plastic pe cap şi se sufocaseră. Unul
dintre ei lăsase un bilet: Pentru că suntem prea mulţi.
— Astfel de lucruri trebuie să înceteze, a spus ea când a reuşit să se
ridice în picioare.

Însă, în săptămâna următoare, doi adolescenţi au spart codul unei

ecluze şi s-au aruncat din ecluza prova a coloanei, fără corzi sau
costume spaţiale. Şi ei lăsaseră un bilet: Ies puţin afară şi poate rămân
acolo o vreme.
Apel la tradiţie. Virtute romană. Sacrificiul unuia pentru cei mulţi.
Un lucru cât se poate de uman.

Au convocat o adunare generală şi s-au strâns în piaţa mare din

San Jose, unde se întâmplaseră multe lucruri. Pe de o parte, acum
doar aproape jumătate dintre oameni erau suficient de vârstnici ca să
fi fost în viaţă în timpul crizei de pe Aurora şi a schismei care a
urmat. Oamenii mai în vârstă prezenţi în piaţă se uitau la cei mai
tineri cu expresii speriate. Nu ştiţi ce s-a întâmplat aici, spuneau cei
în vârstă. Cei tineri păreau derutaţi. Nu ştim? Sunteţi siguri? E chiar
atât de rău?
După ce s-au strâns toţi cei care trebuiau să fie acolo, li s-a
prezentat în detaliu care era situaţia hranei. În piaţă s-a lăsat tăcere.
Apoi a vorbit Freya.
— Putem face faţă situaţiei, a spus ea. Nu suntem prea mulţi, e
greşit să afirmăm asta. Doar că trebuie să fim uniţi. În realitate e
nevoie de toţi aici, ca să facem lucrurile ce trebuie făcute. Prin
urmare, nu trebuie să mai existe sinucideri. Avem nevoie de toţi.
Avem hrană de ajuns. Doar că trebuie să avem grijă, să reglementăm
ceea ce mâncăm şi să fim în acord cu ceea ce cultivăm. Va fi bine. Dar
numai dacă ne purtăm de grijă unii altora. Acum aţi auzit cifrele.
Vedeţi deci că lucrurile vor funcţiona. Să facem asta. Avem o obligaţie
faţă de toţi cei care au făcut lucrurile să meargă pe navă şi faţă de cei
ce vor veni după noi. Până acum, două sute şase ani, dar mai sunt o
sută treizeci. Nu putem să trădăm generaţiile – părinţii şi copiii
noştri. Trebuie să dovedim curaj în aceste vremuri grele. Nu aş dori
ca generaţia noastră să fie aceea care le trădează pe celelalte.
 273 
 Cu obrajii îmbujoraţi, cu ochi sclipitori, oamenii s-au ridicat şi au
rămas cu feţele spre ea, au înălţat mâinile deasupra capetelor, cu
palmele spre ea, ca nişte pălării de floarea-soarelui sau ca nişte ochi
pe tulpini sau ca voturi de da sau ceva pentru care noi nu am găsit
nicio analogie.

Nava e bolnavă, spuneau oamenii. E o maşinărie prea complexă şi

a funcţionat nonstop peste două sute de ani. Lucrurile merg rău. E
parţial vie şi de aceea îmbătrâneşte, poate e chiar muribundă. E un
cyborg, iar părţile vii s-au îmbolnăvit, iar bolile atacă părţile nevii. Nu
putem înlocui acele părţi, pentru că suntem înăuntrul lor şi e nevoie
ca ele să funcţioneze tot timpul. Prin urmare, lucrurile merg prost.
— Întreţinere şi reparaţii, spunea Freya când auzea astfel de
sentimente exprimate. Întreţinere, reparaţii şi reciclare, asta e tot. E
casa în care trăim, nava în care zburăm. Întotdeauna s-au făcut
lucrări de întreţinere, reparaţii şi reciclări. Să o păstrăm întreagă! Nu
deveniţi melodramatici. Să continuăm să facem asta. Oricum, nu
avem cum să ne petrecem timpul în alt mod, nu-i aşa?

Despre deficitul de brom se discuta rareori, iar încercările

oamenilor de a recupera o parte din el prin reciclarea solului, iar apoi
suprafeţele din plastic din interiorul navei, au fost reuşite doar
parţial. Existau şi alte elemente care se combinau cu nava în moduri
dificile, care creau noi fisuri metabolice, deficite importante. Nu era
ceva de care să scape. Şi deşi se discuta rar despre brom, aproape
toată lumea de pe navă era conştientă de asta.
După ce au terminat hrana stocată, iar o infestare cu nematozi a
distrus mai toată recolta nouă din Prerie, au convocat o nouă
adunare. Conform recomandărilor comitetului de lucru, s-a stabilit
raţionalizarea completă şi s-au introdus noi reguli şi practici.
Crescătoriile de iepuri s-au extins, la fel şi iazurile în care creşteau
tilapia. Dar, aşa cum s-a arătat, chiar şi iepurii şi tilapia aveau nevoie
de hrană. Oamenii puteau consuma aceste creaturi în momentul în
care ajungeau la o anumită dimensiune, dar ele nu aveau cum să
atingă acea mărime dacă nu erau hrănite. De aceea, în ciuda
capacităţii lor uimitoare de a se reproduce, acele creaturi nu
reprezentau calea de rezolvare a problemei.
 274 
 Era o problemă agricolă sistemică, de stocuri de alimente,
însămânţare, creştere, producţie şi reciclare. Ţinerea sub control a
bolilor era o chestiune de combatere sistemică a dăunătorilor, care
trebuia gândită bine şi aplicată. Exista un uriaş bagaj de cunoştinţe şi
experienţe din trecut care să îi ajute. Trebuiau să se obişnuiască, să se
adapteze şi să treacă la un regim alimentar nou şi mai strict. Să facă
faţă elementelor deficitare cât de bine puteau.
Un aspect al ţinerii sub control a dăunătorilor îl reprezentau
pesticidele chimice. Încă aveau rezerve, iar fabricile lor chimice aveau
materiile prime necesare pentru a produce pesticide. Cu toate că erau
vătămătoare pentru oameni, lucru adevărat, ele încă trebuiau folosite.
Era momentul să devină puţin mai brutali, dacă se impunea, şi să îşi
asume anumite riscuri pe care în mod obişnuit nu şi le-ar fi luat, cel
puţin în unele biomedii. Să facă o serie de experimente rapide şi să
afle care dădea rezultatele cele mai bune. Dacă hrana mai multă de
acum era ulterior plătită prin mai multe cazuri de cancer, acela era
preţul ce trebuia plătit.
Evaluarea riscurilor şi managementul riscurilor au devenit subiecte
majore de discuţie. Oamenii trebuiau să folosească simţul
probabilităţilor, să facă evaluări pe baza valorilor pe care nu fuseseră
siliţi să le examineze, lucruri pe care până atunci le consideraseră
indiscutabile. Acum nicio femeie nu mai rămăsese însărcinată. În cele
din urmă şi aceasta va deveni o problemă. Dar deocamdată trebuiau
să rezolve problema cea mai arzătoare.

Boabele de soia trebuiau protejate cu orice preţ de patogenii din

sol, deoarece aveau nevoie cu disperare de proteinele pe care ele le
conţineau. Biomediu după biomediu, au excavat tot solul din întreaga
navă, l-au curăţat de patogeni cât de bine s-a putut, lăsând însă vii
bacteriile folositoare, atât cât a fost posibil. Au cultivat din nou solul
şi au încercat încă o dată.
Şi totuşi au existat pierderi mari de recolte.
Acum, oamenii consumau 1500 de calorii pe zi şi încetaseră să mai
consume energie în scopuri recreative. Toată lumea pierdea în
greutate. Păstrau raţiile copiilor la niveluri care să îi menţină normali
din punctul de vedere al dezvoltării.

 275 
 — Nu vrem copii burtoşi, cu picioare ca nişte beţe.
În ciuda acestor măsuri de prevedere, copiii evidenţiau o
sumedenie de anormalităţi. Probleme de echilibru, de creştere,
dizabilităţi de învăţare. Era greu de aflat motivele, ba chiar imposibil.
Exista o multitudine de simptome şi tulburări. Statistic vorbind, nu
exista o deosebire mare faţă de generaţiile precedente, însă din punct
de vedere anecdotic, devenise foarte clar că acum fiecare problemă
era observată şi luată în seamă. Eroarea cognitivă denumită eroare de
reprezentare i-a aruncat într-un spaţiu în care fiecare problemă pe
care o descopereau îi convingea că se aflau într-un declin fără
precedent. În toată istoria lor, oamenii se îmbolnăviseră şi muriseră,
însă acum, când se întâmplau astfel de lucruri, ei aveau impresia că
totul era din cauza navei. Ceea ce noi am considerat că reprezenta o
problemă. Însă era doar una din numeroasele probleme.

În cele mai multe zile, în ultimele ore dinaintea apusului, Badim

cobora spre cornişa care se întindea spre partea vestică a oraşului
Fetch şi se aşeza lângă balustrada aflată deasupra apei pentru a pescui
o vreme. Exista o limită de un peşte pe zi pentru fiecare pescar, iar
balustrada era înţesată de oameni care încercau să prindă unul
pentru a-l adăuga la masa de seară. Nu era tocmai o mulţime,
deoarece, în general, nu le prea surâdea norocul la acel capăt al
Lacului Lung. Cu toate acestea, acolo erau o serie de pescari fideli,
care veneau aproape zilnic, cei mai mulţi destul de bătrâni, dar şi
tineri părinţi cu copii. Lui Badim îi plăcea să îi vadă şi se descurca
foarte bine când venea vorba de a-şi aminti numele lor de la o zi la
alta.
Câteodată, Freya apărea la căderea întunericului şi îl conducea
acasă. Câteodată, el îi arăta un biban mic sau o tilapia sau vreun
păstrăv.
— Să facem un ghiveci de peşte.
— Sună grozav, Beebee!
— Obişnuiam să facem asta pe vremuri?
— Nu, nu cred. Pe vremea aceea, tu şi Devi eraţi prea ocupaţi.
— Mare păcat!
— Mai ţii minte când am ieşit cu barca în larg?

 276 
 — Da, sigur! Am lovit-o de doc.
— Doar atunci.
— Da, sigur. Norocul nostru! Nu eram convins că am făcut-o de
multe ori sau dacă ţin minte doar acea întâmplare.
— Am înţeles ce vrei să spui, dar cred că s-a întâmplat doar o dată.
Apoi am ştiut cum să procedăm.
— Frumos! Ca şi pregătirea ghiveciului nostru.
— Ai dreptate.
— Mă ajuţi cu mâncatul, da?
— Da, sigur. N-aş putea spune nu.
Au aprins luminile din bucătăria apartamentului lor, iar Badim a
scos tigaia, în vreme ce Freya a luat fundul şi cuţitul de filetat şi a
curăţat peştele. După ce a terminat, fileurile de peşte aveau
cincisprezece centimetri lungime. După ce s-a convins că scosese
toate oasele din carne, Freya a mărunţit bucăţile de peşte, timp în
care Badim a tăiat cartofii. Nu i-a curăţat. Zeamă de carne de pui,
puţină apă, o idee de lapte, sare şi piper, câţiva morcovi mărunţiţi. Au
bucătărit împreună în tăcere.
În timp ce mâncau, Badim a spus:
— Cum e la muncă?
— A, în fine… Ar fi fost bine dacă Devi s-ar fi aflat printre noi.
El a dat aprobator din cap.
— Şi eu cred asta de multe ori.
— Şi eu.
— Ciudat, voi două nu v-aţi înţeles prea bine când erai mică.
— A fost greşeala mea.
Badim a râs.
— Nu cred asta!
— Nu am înţeles prin ce trecea.
— Asta se întâmplă mereu mai târziu.
— Când e deja prea târziu.
— Ei bine, niciodată nu e prea târziu. Fiindcă veni vorba, tatăl meu
era un adevărat demon când venea vorba de reguli. Câteodată, mă
punea să merg pe jos în jurul întregului inel dacă socotea că nu
respectasem regulile. Abia mai târziu am înţeles că era bătrân în
momentul în care m-am născut. Că nu avusese de gând să aibă copii

 277 
până când a cunoscut-o pe mama. Pentru că se născuse imediat după
tulburări şi, în copilărie, a avut o situaţie grea. Am început să o
înţeleg mai bine pe mama ta. Într-un anume fel, ea şi tatăl meu au
avut multe lucruri în comun. Mi-e greu să cred că amândoi au
dispărut, a zis el cu un oftat.
— Ştiu.
— Mă bucur că te am pe tine, draga mea.
— Şi eu mă bucur că te am.
Apoi, după ce au făcut curat, iar Freya se pregătea de plecare,
Badim a întrebat-o:
— Mâine?
— Da, mâine sau peste încă o zi. Mâine-dimineaţă mă duc până în
Piedmont, ca să văd cum se descurcă.
— Şi ei au probleme?
— A, da. Sunt probleme peste tot, doar ştii asta.
El a râs.
— Vorbeşti ca mama ta.
Freya nu a găsit nimic de râs.

Toate relaţiile de sânge sunt în general similare. Există atenţie,

grijă, solicitudine şi afecţiune. Împărtăşirea de ştiri, de poveri, atât
fizice, cât şi psihice.

În anul 208,285, s-a constatat că pH-ul din Lacul Lung se

modificase considerabil în decurs de doar două săptămâni, iar la
început o inspecţie vizuală robotică a fundului lacului nu a descoperit
nimic, apoi o determinare locală a pH-ului, făcută pe o suprafaţă de
cincizeci de metri pătraţi, a evidenţiat faptul că apa era mai acidă în
apropiere de malul opus oraşului Fetch, unde vânturile predominante
loveau de obicei apa. O nouă inspecţie robotică a descoperit o
depresiune lungă în nămol, iar dedesubtul acesteia s-a stabilit că
placarea lacului se fisurase, astfel că apa era în contact direct cu
podeaua biomediului. Coroziunea produsă containerului provoca
acidificarea apei.
Apoi, o altă inspecţie vizuală efectuată de scufundători a dezvăluit
că lacul prezenta depresiuni care mergeau de-a lungul mijlocului său.
S-a luat hotărârea ca lacul să fie golit, iar apa lui să se stocheze, să
 278 
se mute peştii sau să fie strânşi şi congelaţi pentru a fi consumaţi.
Noroiul avea să fie îndepărtat de buldozere pentru a se permite
accesul direct la crăpăturile din placare.
Asta a venit ca o lovitură, pentru că într-o singură zi Lacul Lung nu
mai exista, în locul lui rămânând un căuş lung de noroi negru care se
usca şi duhnea în lumina zilei. Când coborau privirea de lângă
balustrada cornişei era ca şi cum s-ar fi uitat la o groapă de noroi pe
marginea unui vulcan îngrozitor. Mulţi locuitori din Fetch au părăsit
oraşul şi au stat cu prieteni din alte biomedii, dar la fel de mulţi au
rămas şi au suferit alături de lacul lor. Bineînţeles că nu mai existau
peşti pe care să îi ducă acasă, deşi se spunea deseori că aceştia vor
reveni şi totul va fi ca înainte. În acest timp, mulţi dintre ei erau mult
mai flămânzi. Lacul Lung fusese cel mai mare de pe navă.

Pierderea medie în greutate în rândul adulţilor era acum de zece

kilograme. Apoi un incendiu la un transformator din Prerie a
răspândit un fum gros şi toxic în acel biomediu şi s-a procedat la
evacuarea totală, astfel ca biomediul să poată fi închis fără să lase pe
cineva prins înăuntru. Incendiul a fost stins de roboţi, ceea ce a făcut
ca procesul să fie mai lent; aceştia nu puteau stăvili incendiul, astfel
că a fost necesar să se evacueze aerul din biomediu. Asta a redus
pentru scurtă vreme temperaturile din biomediu sub zero grade, de
aceea toate recoltele de acolo au îngheţat. Biomediul a fost alimentat
imediat cu aer, iar oamenii s-au întors în el purtând costume de
protecţie semănând cu cele spaţiale pentru a salva ce se putea, dar
răul fusese făcut. Recolta acelui sezon era compromisă total,
acoperită cu o peliculă de pentaclorbenzen care ar fi fost periculos
dacă era ingerat. Chiar şi suprafaţa solului trebuia curăţată, dar şi
pereţii biomediului şi toate clădirile.

Au sacrificat şi au consumat 90% din vitele pitice de pe navă,

lăsând un număr primejdios de mic în scopul de a se păstra
diversitatea genetică. Au sacrificat şi au consumat 90% din boii
moscaţi şi căprioare. Apoi, acelaşi procent de iepuri şi pui. 10% din
fiecare specie care a fost lăsată în viaţă pentru completarea stocurilor
reprezenta blocaje genetice grave, dar nu acest lucru era important în
acele momente. În medie, grăsimea corporală a adulţilor scăzuse la
 279 
6%. 70% dintre femeile aflate la vârsta procreării încetaseră să mai
aibă menstruaţie, dar nici acest aspect nu mai era de natură să îi mai
îngrijoreze. În ciuda tuturor eforturilor, foametea era stăpână pe
navă.
Marja de eroare dispăruse complet. Încă o pierdere de recoltă şi,
presupunând că împărţeau hrana în mod egal, după hrănirea
corespunzătoare a copiilor, rămâneau cam în jur de 800 de calorii pe
zi de persoană, ceea ce avea să ducă la pierderi musculare, anomalii
ale scheletului, uscarea părului, ochilor şi pielii, letargie şi aşa mai
departe.
Într-o seară, aflat în bucătăria lor, Aram stătea rezemat de perete.
Badim gătea paste cu sos de roşii şi a scos câteva bucăţi de piept de
pui din frigider pentru a le decongela, mărunţi şi pune în sos. Freya
era mult mai masivă decât cei doi bărbaţi, dar slabă. Mânca mai puţin
decât majoritatea oamenilor. Cearcănele o făceau să semene mai mult
ca niciodată cu mama ei.
Badim a aşezat mâncarea pe masă şi preţ de o secundă s-au ţinut
de mâini.
Cu buzele strânse într-o linie subţire, Aram a spus:
— Mâncăm porumbul de sămânţă.
Au reînceput sinuciderile. De astă dată era vorba de grupuri mici
de persoane în vârstă, care făceau parte din nişte aşa-zise cluburi ale
cucutei, şi de obicei făceau asta evacuând aerul din ecluzele
exterioare. Se spunea că moartea era instantanee, semănând cu o
lovitură năucitoare. O făceau ţinându-se de mâini şi lăsând obişnuitul
bileţel: S-ar putea să fiu cândva! Deseori biletul era anexat unei
fotografii de grup în care aproape toţi zâmbeau. Nu am putut stabili
dacă zâmbetele însemnau că erau sau nu fericiţi.
Oamenii pe care îi părăseau, îndeosebi rudele şi prietenii lor, sigur
nu erau fericiţi. Nici măcar noi nu am auzit discuţiile în care plănuiau
sinuciderea, ceea ce însemna că făceau eforturi deosebite pentru a le
păstra secrete. Înregistratoarele din camere trebuie să fi fost acoperite
sau făcute inoperante într-un mod care nu a declanşat sistemele
noastre de alarmă.

Freya a început să meargă noaptea prin biomedii, ajungând în

 280 
orăşele, unde stătea de vorbă cu oamenii. Acum masa se lua deseori
în comun; vecinii se strângeau, fiecare familie aducând de acasă câte
un fel de mâncare gătită. Câteodată se sacrificau iepuri sau pui pentru
a se pregăti ghiveci. Bucătarii o îndemnau deseori să mănânce cu ei,
iar ea lua întotdeauna o îmbucătură. Mâncarea se termina repede,
totul era consumat; acum, compostul era alcătuit aproape integral
din deşeuri produse de oameni, prelucrat intens pentru recuperarea
anumitor săruri şi substanţe minerale (inclusiv brom) şi pentru a
ucide anumiţi agenţi patogeni înainte de a fi folosit la cultivarea
pământului.
După ce mâncau, Freya vorbea cu oamenii vârstnici.
— Toţi trebuie să trăim, le spunea ea. Va fi suficientă hrană şi este
nevoie de toată lumea. Aceste societăţi ale cucutei sunt o idee
proastă. Oamenii cedează spaimei de ceea ce s-ar putea întâmpla.
Ascultaţi, noi ne temem întotdeauna de ceea ce s-ar putea întâmpla.
Asta nu dispare niciodată. O facem pentru copii. De aceea, ţineţi
minte: trebuie să luptăm pentru a-i duce acasă. Avem nevoie de toţi.

Cercetătorii au scotocit prin literatura de specialitate din biblioteci

şi prin informaţiile digitale trimise de pe Pământ pentru a vedea dacă
se pot aduce îmbunătăţiri agriculturii. Unii cercetători au susţinut că
modelul industrial al agriculturii fusese înlocuit în cele mai avansate
zone agricole de pe Pământ cu o metodă numită cultivare intensivă
mixtă, care reintroducea ideea de maximizare a diversităţii culturilor
şi genelor. Intensitatea nu însemna doar amestecul dens de diferite
plante, ci şi munca umană care era necesară. Solul era mai bine ţinut
pe loc, ceea ce reprezenta o preocupare majoră pe navă, deoarece nu
exista ocean în care să dispară şi era strâns şi refolosit, indiferent
unde cădea. Însă se afirma că rezistenţa la boli a acestor culturi mixte
era mult mai mare. Metoda presupunea multă muncă, dar pe Pământ,
cel puţin cu nouă ani înainte, se părea că existase un surplus de forţă
de muncă. Nu era limpede de ce se întâmplase asta. Informaţiile
comunicate neglijau să includă fapte cruciale ori poate că acestea se
pierdeau în fluxul de imagini, voci şi digitalizare. Acum recepţionau
de pe Pământ unele unde radio nefiltrate, foarte slabe şi prezentând
interferenţe; dar în cea mai mare parte recepţionau fasciculul

 281 
direcţionat spre ei, iar el reprezenta firava lor legătură cu casa, care
câteodată părea neîngrijită, înţesată de informaţii pe care aparent
nimeni nu le analizase corespunzător în ceea ce privea relevanţa. De
multe ori aveau impresia că primesc gigabyţi de cunoştinţe inutile,
ceva ce semăna cu ADN-ul parazitar al gândirii sistemului de acasă.
Era greu de înţeles modul în care fuseseră selectate acele informaţii.
Încă exista o întârziere de nouă ani, astfel că fiecare schimb de mesaje
dura optsprezece ani, ceea ce însemna că nu era nicidecum un
schimb real; moment de moment, se părea că nimeni din sistemul
solar nu asculta ceea ce oamenii de pe navă comunicaseră în urmă cu
nouă sau zece ani. Asta nu venea ca o surpriză, cel puţin pentru cei
care înţelegeau cât de cât cultura sistemului solar, ceea ce însemna o
minoritate redusă a oamenilor navei. Bineînţeles că existau transmisii
care circulau continuu în ambele direcţii, dar asta nu ajuta cu nimic
când venea vorba de ideea de conversaţie, de răspunsuri la întrebări
specifice. Exista un gen de situaţie în care transmisiunile simultane
de la ambele părţi puteau accelera schimbul de informaţii, prin
purtarea discuţiei pe multiplele aspecte ale problemei, dar ambele
părţi trebuiau să fie angajate deplin în acest proces şi problema să fie
de un anumit fel, care să poată folosi diverse reacţii pe un front larg.
Probabil că acesta era genul de problemă pe care o aveau, dar nimeni
din sistemul solar nu părea să fie conştient de asta. Impresia foarte
pregnantă pe care le-o crea oamenilor fluxul de informaţii dinspre
Pământ era că nimeni de acolo nu acorda nici cea mai vagă atenţie
navei care plecase spre Tau Ceti în urmă cu 208 ani. Şi de ce i-ar fi
interesat? Păreau să aibă propriile probleme.

Au umplut Lacul Lung cu apă şi l-au repopulat cu peşti. Oamenii

erau convinşi că numeroasele crescătorii de peşte puteau asigura tot
necesarul de proteine al navei, însă unele dintre ele au dat semne de
sindromul icrelor slabe. Generaţii întregi de peştişori au murit fără un
motiv evident; numele sindromului, ca atâtea altele, era pur şi simplu
descriptiv.
— Ce e? a strigat într-o seară Freya către navă, când se afla singură
pe cornişă. Navă, ce se întâmplă?
I-am răspuns prin intermediul brăţării de comunicaţii.

 282 
 — Există o serie de probleme sistemice, unele fizice, altele
chimice, iar asta înseamnă că toate vieţuitoarele au slăbit puţin la
nivel celular. Fisurile metabolice, cum le denumea Devi, s-au mărit.
Iar o mare parte din radiaţiile cosmice a afectat fiecare organism
de pe navă, creând mutaţii cu precădere la bacterii, care sunt labile şi
versatile. De cele mai multe ori, ele nu mor, ci trăiesc într-un fel nou.
Întrucât nava are un interior viu, el este suficient de cald ca să
întreţină viaţa, ceea ce înseamnă că este suficient de cald ca să
încurajeze germenii care au suferit mutaţii. Aceştia interacţionează
cu substanţele chimice eliberate de mecanismele biofizice, cum ar fi
coroziunea şi decaparea, pentru a afecta mai mult ADN-ul unei largi
diversităţi de specii. Impacturile cumulative pot avea un efect
sinergie, care în sistemul solar se cheamă „sindromul navei bolnave”.
Câteodată, „sindromul organismului suferind”, expresie adoptată
pentru a fi asociată cu acronimul SOS, care era în vremuri străvechi o
semnalizare de pericol în navigaţia pe oceane. Apoi a însemnat „save
our ship” (salvaţi nava noastră) şi era uşor de transmis şi înţeles în
codul morse.
— Aşadar…
Freya a oftat, s-a adunat cu gânduri cu tot (metaforic vorbind, deşi
ea şi-a strâns braţele în jurul torsului).
— Avem o problemă.
— „Houston, avem o problemă.” Aşa a spus Jim Lovell, pe Apollo
13, în 1970.
— Ce s-a întâmplat cu ei?
— Într-o călătorie spre Lună au pierdut un element de aer
comprimat, iar apoi mai toată energia electrică. Au ocolit Luna doar o
dată, apoi au revenit pe Pământ folosind sisteme improvizate.
— Şi au reuşit?
— Da.
— Câţi erau?
— Trei.
— Trei?
— Capsulele Apollo erau mici.
— Adică transportoare.
— Da, dar mult mai mici.

 283 
 — Avem povestea în bibliotecă?
— Da, sigur. Relatări documentate, dar şi transformate în ficţiune.
— Să le extragem şi să-i punem pe oameni să le urmărească. Avem
nevoie de câteva exemple. Şi vreau să găsesc şi alte exemple de acest
fel.
— Ideea e bună, deşi noi te sfătuim dinainte să eviţi literatură
clasică despre Antarctica, decât dacă autorul este Ernst Shackleton.

208,334. Acum era evident că foametea generalizată provoca

probleme grave de malnutriţie fiinţelor umane de la bord. Pierderile
de recolte şi de peşte ale crescătoriilor continuau să apară în aproape
fiecare biomediu. Pastele din alge se dovedeau greu de digerat şi
deficitare în substanţe nutritive esenţiale. Sinuciderile s-au răspândit.
Freya a continuat să rătăcească prin navă pentru a-i convinge să
renunţe la această practică, însă populaţia adultă ajunsese să
consume raţii de 1000 de calorii pe zi de persoană. Pierderea medie în
greutate a ajuns la 13,7 kilograme. Următoarea etapă era 800 de
calorii. Au consumat aproape toate animalele de pe navă, păstrând 5
din fiecare specie pentru a permite înmulţirea ulterioară a acelor
populaţii. Braconarea acestor populaţii rămase pentru recuperare nu
era un lucru neobişnuit. S-au consumat câini şi pisici. Şoarecii de
laborator au fost consumaţi, după ce au fost sacrificaţi în scopuri
experimentale (aproximativ 300 de calorii pe şoarece).
În acel moment, nu exista alt subiect de conversaţie decât hrana.
Disperare generală.

Freya le-a spus povestea navetei Apollo. Le-a spus povestea

expediţiei lui Shackleton pe nava Endurance şi despre expediţia cu
bărci care i-a salvat. Le-a spus povestea insulei Cuba, după ce
importurile de ţiţei care susţineau agricultura de acolo au fost
întrerupte brusc. Le-a citit cu voce tare Robinson Crusoe, dar le-a
prezentat şi filmul Naufragiaţii (Familia elveţiană Robinson) 33. Şi le-a
citit multe alte cărţi despre naufragiaţi, victime ale izolării şi despre
alţi supravieţuitori ale unor catastrofe sau accidente, un gen
surprinzător de plin de finaluri fericite, mai ales dacă evita anumite
33
Film realizat în 1960, după romanul lui Johan David Wyss (1743-1830), în regia lui
Ken Annakin, despre o familie naufragiată pe o insulă pustie (n. tr.).
 284 
texte. Poveşti despre rezistenţă, poveşti despre speranţă; dar ea
încerca să le insufle speranţă tuturor. Noi, puţinii fericiţi. Da,
speranţă, desigur, există speranţă… Dar speranţa are nevoie de hrană.
Indiferent cât de folositoare ar fi poveştile pline de speranţă, ele nu
reprezintă hrană adevărată.

Freya s-a dus să îl întâlnească pe Jochi, care plutea într-un costum

spaţial în afara transportorului său, vagonul lui remorcat, cum îl
numise el cândva. Ea i-a spus ultimele veşti şi i-a dat ultimele cifre.
— Cred că a fost o idee proastă să ne întoarcem, a spus ea la
încheierea acelei liste. Cred că am greşit şi eu, a spus asta plângând.
Jochi a aşteptat până când ea s-a liniştit. Apoi a spus:
— Ştirile diverse dinspre Pământ au conţinut ceva interesant.
— Ce anume? a întrebat Freya, încă fornăind.
— Există un grup în Novosibirsk, pe Pământ, care studiază
hibernarea. Oamenii aceia spun că au un sistem care funcţionează
pentru oameni. Au pus câţiva cosmonauţi într-un soi de stare
suspendată vreme de cinci ani, iar apoi i-au trezit fără pierderi
umane. I-au numit hibernauţi. Hiperhibernare, dacă am auzit corect
cuvântul. O torpoare prelungită. Viaţă suspendată. Somnolenţă la
rece. Sunt multe nume pentru asta.
Freya a rămas pe gânduri. Apoi a spus:
— Au spus cum au procedat?
— Da, sigur. Le-am găsit publicaţiile. Au publicat rezultatele
complete, toate formulele şi regimurile. E o parte din mişcarea pentru
ştiinţă deschisă tuturor. Au plasat totul în Norul Eurasia, acolo am
găsit asta. Am înregistrat totul.
— Şi cum au procedat? Cum au reuşit?
— A fost o combinaţie între răcirea corpurilor, ca în tehnicile
chirurgicale, dar la temperaturi mai scăzute, iar apoi a urmat un
cocktail de substanţe chimice administrate intravenos, inclusiv
substanţe nutritive. În plus, o stimulare fizică de rutină în timpul
acelei stări de somn şi puţină apă în perfuzii, desigur.
— Şi crezi că e ceva ce am putea face şi noi?
— Da. Cum să zic, nu ştiu, bineînţeles. Pentru că nu ai cum să fii
sigur. Dar cred că în prezentarea lor există destule lucruri care pot fi

 285 
încercate. Puteţi produce medicamentele. Răcirea e doar o chestiune
de control al temperaturii, lucru uşor de realizat. Va trebui să
construiţi paturile reci pe care le specifică ei. Printaţi paturi,
medicamente, echipamente şi roboţi care au capacitatea de a acţiona
cât dormiţi. Trebuie doar să respectaţi întreaga reţetă.
— O vei face şi tu?
O pauză lungă.
— Nu ştiu.
— Jochi!
— Freya! În fine, ascultă – cred că da. Nu prea am motive să
trăiesc. Dar s-ar putea. Aş vrea să aflu sfârşitul aventurii.
Din nou o tăcere lungă, de această dată din partea lui Freya; două
minute, apoi trei.
— Am înţeles, a spus ea. O să vorbesc cu oamenii despre soluţia
asta.

Vorbind, a păşit pe inel. În acest timp, ea şi toţi ceilalţi au aflat mai

multe despre ceea ce presupunea hibernarea, la început de la Jochi,
apoi din ce în ce mai mult din informaţiile pe care le găseau în
transmisii şi în semnalele radio care veneau dinspre sistemul solar,
din slabul nor informaţional al lui, care se difuzau în exterior, dincolo
de ei. Mulţi oameni din comunitatea medicală a navei au început să
studieze procesul. Aram şi câţiva din grupul de biologi au studiat
totul îndeaproape. Din fericire, şoarecii de laborator pe care nu îi
consumaseră ca hrană reprezentau un număr destul de mare de
animale experimentale.
Hibernarea nu era chiar cuvântul potrivit pentru acel proces, a
spus Aram, deoarece vor trebui să îl folosească foarte multă vreme.
Oamenii îi numeau în diferite feluri: hipernare, animaţie suspendată,
hiperhibernare, stare metaboloică suprimată, torpoare sau inerţie la
rece, în funcţie de aspectul acelei stări despre care discutau. Asta
implica bineînţeles un domeniu larg de procese fizice. Ceea ce
descoperise Jochi era doar punctul de pornire al căutărilor în fluxul
de informaţii şi pentru activitatea pe care trebuiau să o desfăşoare în
laboratoarele navei. Au lucrat ore nenumărate, accelerând ritmul la
experimentele pe care le puteau realiza. Au muncit pe nemâncate. La

 286 
sfârşitul fiecărei mese, cu feţele trase, oamenii stăteau cu ochii aţintiţi
spre holurile goale care, la o masă normală, ar fi reprezentat doar
aperitivul: încă le era foame, chiar dacă terminaseră masa.
Răcirea esenţială a procesului de hibernare nu îngheţa ţesuturile,
ci doar rămânea în apropiere de zero grade sau chiar sub acea
temperatură, iar ţesuturile corpului erau protejate de elemente
antiîngheţ din infuzia intravenoasă. Încă existau întrebări: la ce
temperatură putea fi răcit un organism şi cât timp putea fi menţinut
astfel. Aram nu era încredinţat că vor putea găsi răspunsuri clare.
— Pentru a afla, va trebui să facem încercări, a spus el într-o seară,
clătinând din cap, când se aflau la masă.
Efectele pe termen lung ale oricărei suprimări metabolice erau
necunoscute, desigur, întrucât cele mai bune informaţii pe care le
aveau proveneau de la hibernauţii ruşi, după cinci ani aflaţi în acea
stare. Prin urmare, trebuiau să facă un experiment în acea privinţă.
Întrebările cele mai importante aveau deseori legătură cu ceea ce
ei numeau Ritmul metabolic minim universal, viteza cea redusă
posibil a unui metabolism, care era aproape constant pentru toate
creaturile de pe Pământ, începând cu bacteriile şi terminând cu
balenele albastre. O scădere în metabolismul oricăreia dintre aceste
specii nu putea coborî sub nicio formă sub acel ritm minim universal;
pe de altă parte, acel ritm era foarte lent. Prin urmare, părea să existe
posibilitatea teoretică de a plasa fiinţele umane şi microbiomediile lor
interne într-o stare foarte lentă, care va dura multă vreme fără efecte
adverse. Asta presupunea un ritm cardiac mai scăzut (bradicardie);
vasoconstricţie periferică; o respiraţie mult redusă; o temperatură
internă foarte scăzută, amortizată de medicamente anticongelare;
inhibitori chimici, perfuzii biochimice; substanţe antibacteriene;
îndepărtarea ocazională a deşeurilor acumulate în organism; şi
deplasări fizice şi manipulări, îndeajuns de mici ca să nu stimuleze
prea mult organismul, însă foarte importante. Unele dintre aceste
efecte erau realizate doar prin răcirea organismului, însă pentru a se
evita o hipotermie fatală trebuiau create contraefectele printr-un
cocktail de medicamente la care încă se lucra. Experimentele făcute
cu hibernauţii ruşi sugerau că oamenii de ştiinţă din Novosibirsk
descoperiseră un amestec viabil şi măcar stabiliseră parametrii şi

 287 
obţinuseră o serie de rezultate.
Drept urmare, au pus şoarecii în stare de torpoare, ba chiar şi
câteva mamifere mari care nu fuseseră sacrificate pentru consum,
însă, având în vedere situaţia în care se găseau, nu puteau trage multe
concluzii din experimentele pe care le făceau. Studiul celor din
Novosibirsk avea să se încheie, oferind cele mai bune date posibile,
având în vedere timpul redus pe care îl aveau la dispoziţie.
Ceea ce îi preocupa cel mai mult era faptul că vor intra în stare de
adormire flămânzi şi cu o greutate sub cea normală în cursul
hibernării normale, mamiferele deveneau de obicei supraalimentate
înainte de perioada de somn, mâncând atât de mult încât acumulau
grăsime în corp, grăsime ce era apoi folosită drept aliment metabolic
în timpul hibernării. Acest lucru nu era posibil pentru locuitorii
navei. Aceştia pierduseră în medie 14 kilograme ca adulţi şi nu aveau
hrană suficientă pentru a lua în greutate. De aceea trebuiau să
înceapă starea de hibernare cu deficienţe în această privinţă şi totuşi
să spere că vor rămâne în stare de somn vreme de mai bine de un
secol. Se părea că acest lucru nu avea nicio şansă de reuşită.
Jochi a fost cel care a propus ca injecţiile intravenoase să cuprindă
din când în când elemente nutritive, în cantităţi suficiente pentru a
păstra alimentate funcţiile metabolice minime ale organismului, dar
nu în măsură să trezească organismul din anumite puncte de vedere.
De asemenea, el sugerase regimuri de masaj şi izometrie desfăşurate
de manipulatoare robotice construite la fiecare pat, aplicând
stimulente electrice şi manuale într-o manieră care să nu trezească
persoana respectivă. Orice altă persoană încă trează în acest răstimp
– ori IA-ul navei, dacă toţi oamenii dormeau – putea administra şi
monitoriza aceste tratamente, care trebuiau reglate pentru a păstra
fiecare hibernaut la nivelul său cel mai bun homeostatic, cât mai
aproape de Ritmul metabolic minim universal pe care îl putea tolera
acea persoană. Acest nivel putea varia oarecum pentru fiecare individ,
însă era vorba de un complex de procese care putea fi monitorizat şi
reglat în timp. După începerea experimentului, vor exista
nenumărate ocazii în care să se studieze procedura.

— Bine, a spus Aram într-o seară, dacă hotărâm să procedăm

 288 
astfel, cine intră în hibernare? Cine doarme şi cine rămâne treaz?
Badim a clătinat din cap.
— Un gând nefericit. E ca şi atunci când au coborât doar unii pe
Aurora.
— Doar că e pe dos, nu? Pentru că cei care rămân treji vor trebui
să-şi procure hrană şi, chiar dacă reuşesc, vor îmbătrâni şi vor muri.
Şi nu va mai exista nimeni care să îi înlocuiască.
Au lăsat deoparte problema în seara aceea, deoarece era prea
tulburătoare. Dar în timp ce făcea turul biomediilor, încă lucrând la
problemele de agricultură, Freya a descoperit că acea întrebare
privind cine va intra în hibernare crea probleme serioase, chiar mai
grave decât coborârea pe Aurora, aproape la fel de rele ca şi schisma.
În acelaşi timp, a început să formuleze o soluţie posibilă, pe care a
propus-o într-o seară, după cină, când îl aveau în vizită pe Aram.
— Toată lumea intră în hibernare. Nava ne va purta de grijă.
— Serios? a întrebat Badim.
— Oricum se va întâmpla asta. Şi situaţia nu se deosebeşte de cea
de acum. Nava se monitorizează singură. Controlează biomediile şi
oamenii. Iar dacă toată lumea doarme, nimeni nu va muri de foame,
nici nu se va îmbolnăvi şi nici nu va muri de bătrâneţe. Nava ar putea
folosi timpul pentru a trece dintr-un biomediu în altul ca să le cureţe.
Să le închidă şi să le repornească. În felul ăsta, dacă hibernarea pare
să nu funcţioneze în timpul călătoriei îndelungate sau dacă reuşeşte
şi ne apropiem de sistemul solar, ne putem trezi într-o navă mai
sănătoasă, cu ceva hrană stocată şi cu un număr consistent de
animale.
Aram a strâns din buze, în expresia lui de îndoială extremă, dar a şi
dat uşor din cap.
— Asta ar rezolva destul de multe probleme. Nu va trebui să-i
alegem pe cei care intră în hibernare şi astfel am putea găsi şi o
strategie de salvare dacă nava reuşeşte să însănătoşească biomediile,
iar hibernarea nu funcţionează. Ba chiar şi dacă da.
— Mă-ntreb dacă putem aranja ca unii oameni să se trezească la
fiecare câţiva ani pentru a verifica felul în care stau lucrurile, a spus
Badim.
— Asta dacă nu îi destabilizează, a spus Aram. Metabolic vorbind,

 289 
dacă ne e bine în hibernare, probabil că ar trebui să rămânem în acea
stare. Pericolul ar putea fi în tranziţiile din şi în acea stare.
Badim a dat aprobator din cap.
— Poate încercăm asta şi vedem dacă merge.
Aram a ridicat din umeri.
— Nu va fi un experiment. Am putea adăugă şi câteva variabile.
Dacă găsim voluntari.

Freya şi-a continuat turul prin biomedii şi le-a propus oamenilor

acel plan, timp în care şi consiliul executiv a analizat problema. Se
părea că oamenilor le plăcea simplitatea planului, dar şi soliditatea
lui. Toţi răbdau de foame, fiecare era rezervat şi temător. Şi, treptat,
în multe discuţii repetate, ajungeau să înţeleagă ceva: dacă planul
funcţiona şi dormeau tot restul călătoriei, vor supravieţui până la
încheierea ei. Vor fi în viaţă când nava va reveni în sistemul solar. Ar
putea ajunge să calce şi pe Pământ – nu doar descendenţii lor.
Între timp, raţionalizări, foame şi luptă împotriva bolilor. În
chinurile acelor zbateri, ideea de a atinge Pământul era foarte
atrăgătoare. Mulţi au ajuns să accepte hibernarea, iar curând doar
câţiva susţineau că vor să rămână treji. După ce această schimbare de
atitudine a devenit clară, atracţia solidarităţii i-a făcut şi pe opozanţi
să îşi schimbe părerea. După ce trecuseră prin schismă, acum voiau să
rămână împreună şi să acţioneze ca unul. Iar în acele momente toţi
erau îndeajuns de flămânzi ca să înţeleagă că era doar o chestiune de
timp până vor muri de foame. Nu doar că-şi imaginau asta, ci o şi
simţeau. Uşurinţa reprezentării.
Acum, speranţa că nu vor muri de foame; că vor trăi; asta făcea ca
şi timbrul vocilor să se schimbe. Speranţa îi alimenta de parcă ar fi
fost un fel de mâncare.

Odată cu unanimitatea s-a născut şi solidaritatea, lucru care a

reprezentat o mare uşurare pentru mulţi dintre ei, o emoţie
inconfundabilă, exprimată în mii de scurte comentarii şi gesturi.
Slavă Cerului că suntem toţi de acord! În cele din urmă, am ajuns la
consens, chiar dacă pare o nebunie. Unul pentru toţi şi toţi pentru
unul. Bravo, Freya, ea ştie mereu ce ne trebuie! În niciun moment al
călătoriei nu existase o pace ca aceea. Se putea crede că era o acţiune
 290 
curioasă să se unească astfel, dar dinamica grupurilor umane poate fi
uneori ciudată, aşa cum o demonstrează evidenţele.

Construirea a 714 cuşete de hibernare s-a realizat în următoarele

patru luni prin efortul concentrat al inginerilor, asamblorilor şi
roboţilor. Anumite materii prime erau deficitare şi a fost nevoie să se
dezafecteze tot ce exista în Patagonia pentru a obţine cele necesare.
Din acele materiale, dar şi din altele, au produs paturile şi
echipamentele robotizate necesare pentru îngrijirea paturilor şi a
adormiţilor. Deşi imprimantele puteau printa componentele, iar
roboţii-asamblori le montau în obiectele finite, existau încă multe
momente în acel proces în care ingineria umană, priceperea de a
prelucra şi dexteritatea manuală au fost cruciale.
După multe discuţii privind designul, au hotărât să instaleze toate
cuşetele în Fetch şi Olympia, biomediul alăturat. Au exilat animalele
din acele două biomedii pentru a feri oraşele de eventuale stricăciuni.
Puţinele animale rămase au fost mutate în alte locuri, urmând ca ele
să fie îngrijite de roboţi şi câini ciobăneşti în echipe sau să fie lăsate în
sălbăticie în anumite biomedii. Noi vom monitoriza evoluţia lor şi
vom muta în reciclatoare cadavrele care nu sunt consumate şi vom
face tot posibilul să se dezvolte o ecologie animală sănătoasă. În cea
mai mare parte, totul va deveni un experiment mare, neconstrâns,
privind dinamica populaţiei, echilibrul ecologic şi biogeografia de
insulă. Nu am menţionat asta, dar ni s-a părut că lucrurile ar putea
evolua destul de bine din punct de vedere ecologic, după ce oamenii
vor hiberna şi dinamica iniţială a populaţiei era încheiată şi după ce
se ajusta numărul lor.
Nu a scăpat neobservat faptul că oamenii de pe navă se lăsau pe
„mâna” multor maşini mari şi complicate, pe care noi le vom folosi
fără supraveghere umană, doar indirect, prin intermediul
instrucţiunilor transmise înainte de intrarea în hibernare. O voinţă
vie, ca să spunem aşa. Asta a fost o cauză a îngrijorării unor oameni,
chiar dacă tancurile medicale de urgenţe în care intrau recunoscători
când aveau vătămări se dovediseră a fi mult mai eficiente şi mai
sigure decât atenţia acordată de echipe de medici umani.
— Cum să fie diferit de ceea ce facem acum? le spunea Aram

 291 
oamenilor care îşi exprimau rezervele în această chestiune.
Şi era adevărat că majoritatea funcţiilor navei fuseseră controlate
de noi încă de la începutul călătoriei. Era ca şi cum noi am fi
funcţionat pentru ei ca un cerebel, reglementând tot felul de funcţii
autonome de susţinere a vieţii. Şi, privind lucrurile în această lumină,
se punea întrebarea dacă acel concept de voinţă servilă era adecvat;
probabil că putea fi considerat mai curând drept voinţă pioasă.
Probabil că era vorba de un fel de fuziune a voinţelor sau chiar de
lipsă de voinţă; o simplă reacţie articulată la stimuli. Salturi sub biciul
necesităţii.

În cele din urmă, oamenii au stabilit diferite protocoale pentru

monitorizarea situaţiei. Dacă semnele vitale ale vreunui hibernat ar fi
scăzut până în zone socotite a fi periculoase din punct de vedere
metabolic, acea persoană şi o mică echipă medicală umană va fi
trezită de noi şi, dacă va fi posibil, problemele pacientului vor fi
rezolvate. Protocolul a fost conceput cu redundanţe autoprotejate la
fiecare componentă critică a sistemului, lucru care i-a liniştit pe toţi.
Deseori s-a sugerat ca măcar o persoană să rămână trează pentru a
îngriji şi supraveghea procesul. Bineînţeles că acea persoană nu va
trăi până la încheierea călătoriei de întoarcere. În cele din urmă s-a
vădit că niciun om sau cuplu nu voia să îşi sacrifice restul vieţii
pentru a veghea asupra celorlalţi. Într-o anumită măsură, asta a fost o
recunoaştere a capacităţilor noastre ca îngrijitori sau cerebel, un fel
de gest de încredere, împreună cu voinţa de a trăi, lucru de înţeles, şi
a refuzului de a muri de foame în singurătate.
În cele din urmă, Jochi s-a oferit să rămână treaz şi să
supravegheze lucrurile, bineînţeles, din transportorul lui.
— Oricum nu mă vor lăsa să debarc pe Pământ, a spus el. Sunt
blocat aici pe vecie. Mai bine să-mi folosesc timpul acum decât mai
târziu. Mai ales că nu se ştie în ce formă vă veţi trezi, asta în situaţia
că se va întâmpla. În orice caz, preiau eu primul cart, ca să zic aşa.
Alţii s-au oferit să fie treziţi pe perioade scurte de timp pentru a
verifica situaţia şi s-au făcut programări. Oamenii implicaţi în acest
program ştiau data la care vor fi treziţi şi au numit asta momente

 292 
Brigadoon34. Aceste planuri erau excepţii; mai toţi oamenii vor
rămâne în hibernare pe durata întregii călătorii.
S-a convenit că, dacă apărea vreun moment critic de orice fel, ceea
ce însemna o situaţie care ar fi periclitat existenţa navei, noi vom
trezi toţi oamenii pentru a o înfrunta împreună.
Noi am fost de acord cu toate acestea. Părea cea mai bună şansă de
a ajunge acasă. Am deschis protocoalele operative pentru o verificare
completă, şi am continuat pregătirile. Erau multe de făcut în privinţa
animalelor şi plantelor, dacă nu cumva experimentul legat de
stabilirea echilibrului ecologic avea să se dovedească un eşec. Am
planificat agricultura făcută de roboţi, construirea de roboţi şi
ecologia gestionată de roboţi. O provocare interesantă. Unii oameni
din grupurile de biologi şi ecologişti au manifestat un mare interes să
vadă la trezire ce se va întâmpla în biomedii fără ca oamenii să se
ocupe de ele.
— O navă sălbatică! a spus Badim.
— Probabil că va funcţiona mai bine, a spus Aram.

A sosit ziua – 209,323 – când oamenii s-au strâns în cele două

biomedii unde se aflau cuşetele, aşezate în şiruri în sălile de mese din
clădirile care acum slujeau drept spital, infirmerie sau dormitoare. Se
ospătaseră modest vreme de două săptămâni, mâncând toată hrana
proaspătă şi multe dintre rezervele de hrană. Eliberaseră puţinele
animale domestice rămase, să se sălbăticească şi să supravieţuiască.
Sau nu. Îşi luaseră rămas-bun. S-au dus la cuşetele lor, fiecare
aranjată personal pentru ocupantul său, şi au aşteptat să le sosească
momentul.
Oamenii din echipa medicală s-au deplasat de-a lungul şirurilor de
cuşete, tăcuţi şi metodici. Freya i-a însoţit, a îmbrăţişat oamenii şi le-
a dat asigurări, mulţumindu-le pentru tot ce realizaseră în vieţile lor,
pentru că făceau acel pas disperat şi ciudat în necunoscut. Ellen, de la
ferma din Nova Scotia. Jalil, prietenul din copilărie al lui Euan.
Delwin, bătrân şi cu părul albit. Era ca şi cum ar fi fost însoţitoare de
pe barca ce traversa râul Lethe. Era ca şi cum ar fi urmat să moară. Ca
34
Musical american de succes despre doi turişti care ajung în misteriosul sat
scoţian Brigadoon, despre care se ştie că apare o singură zi o dată la 100 de ani (n.
tr.).
 293 
şi cum s-ar fi sinucis.
Niciodată nu fusese mai evident că Freya era conducătoarea acelui
grup, căpitanul navei. Oamenii aveau nevoie de ea aşa cum un copil
are nevoie de mama lui când se duce la culcare. Unii tremurau de
nelinişte; unii plângeau; alţii râdeau alături de ea. Indicatorii lor
metabolici apăreau pe toate diagramele. Era nevoie de ceva timp
pentru a-i stabiliza din acest punct de vedere. Se agăţau de ea şi de
familiile şi prietenii din jurul lor, iar apoi se întindeau la somn.
În fiecare cameră au tratat mai întâi copiii, deoarece mulţi dintre ei
erau speriaţi. După cum a remarcat cineva, copiii erau aceia care încă
aveau senzaţia că sunt îngroziţi.
Când le-a venit rândul, s-au dezbrăcat şi s-au întins pe paturile de
refrigerare, goi, şi au fost acoperiţi cu ceva ce aducea a pilotă, dar era
de fapt o parte complexă a anvelopei hibernautice care curând avea
să îi înfăşoare complet. La sfârşit şi cu capetele ascunse sub acea
anvelopă, ei vor fi refrigeraţi până la temperaturi care semănau cu
acelea pe care le au peştii din apele Antarcticii.
Când pregătirile s-au încheiat, li s-a înfipt câte un ac în braţe.
După ce amestecul de medicamente intravenoase i-a făcut să îşi
piardă cunoştinţa, echipa medicală a terminat operaţiunea de
conectare a lor la monitoare şi la comenzile termice, apoi le-au pus
perfuzii suplimentare, tuburi de alimentare, catetere şi contacte
electrice. După ce au terminat, paturile au început să răcească
trupurile şi fiecare persoană a alunecat şi mai adânc în starea de
torpoare, ca nişte coconi în patul lor, rămaşi cu visele lor glaciale.
Niciun aparat de scanare nu era suficient de bun pentru a spune ce
vor gândi oamenii în anii ce vor urma.

În cele din urmă, Freya i s-a alăturat lui Badim, care stătea pe patul
lui şi aştepta. Freya aranjase cu nava şi cu echipa medicală să
adoarmă odată cu ultimul grup, iar Badim ţinuse să o aştepte.
Acum, s-a aşezat greoi pe pat. Fusese o zi încărcată de emoţii. Cu o
expresie de tulburare pe faţă, Badim şi-a plimbat privirea prin
încăpere.
— Asta-mi aduce aminte de fotografii vechi cu execuţii, a spus el.
O vreme, se făceau prin injecţii letale.

 294 
 — Mai încet, Beebee! Există tot felul de injecţii, doar ştii asta. Asta
va fi bună. E singura noastră şansă. Doar ştii treaba asta.
— Da, sigur. Dar sunt deja foarte bătrân. Nu-mi pot imagina că va
da rezultate bune în cazul meu. De aceea, recunosc, sunt speriat.
— Nu ai cum să ştii cum va funcţiona. Nu suferi de nimic care să
îţi aducă mai mult rău cât vei hiberna. Iar dacă va da rezultate,
gândeşte-te ce înseamnă asta. Vom ajunge pe o planetă pe care vom
putea trăi. Devi ar fi fost extrem de încântată.
Badim a zâmbit.
— Da. Cred că ar fi fost.
S-a întins pe pat. De cealaltă parte a încăperii, Aram se lăsa sedat.
Ea şi Badim şi-au făcut semne cu mâinile.
— Odihneşte în cântul cetelor de heruvimi35!
Badim a făcut semn către prietenul lui.
Aram a râs.
— N-ai ales cel mai bun citat, prietene! Eu îţi spun:
„De iarnă de-am avea parte,
Mai poate Primăvara fi departe?”36
Badim a zâmbit.
— De acord, ai câştigat! Să ne vedem la primăvară!
Aram s-a întins pe pat, s-a aranjat şi a adormit. Freya se afla alături
de Badim.
— La revedere, fata mea! a spus el, îmbrăţişând-o. Vise plăcute! Mă
bucur tare mult că eşti aici. Dar eu sigur sunt speriat.
Freya l-a îmbrăţişat şi a stat aşa cât timp medicii din echipă l-au
conectat la perfuzii şi monitoare.
— Să nu fii speriat! a spus ea. Linişteşte-te! Să ai gânduri frumoase!
Asta ar putea fi tema viselor tale. Pe mine mă ajută când adorm.
Gândeşte-te la ceea ce vrei să visezi.
— Ca să visez un secol, a mormăit Badim. Sper să te visez pe tine,
draga mea. Voi visa că navigăm pe Lacul Lung.
— Da, bună idee! Voi face la fel şi ne vom întâlni în vise.
— Foarte bun plan!
35
Shakespeare, Hamlet, Actul 5, scena 2, traducere de Leon Leviţchi şi Dan Duţescu
(n. tr.).
36
Ultimele versuri din poemul Odă vântului de apus de poetul romantic englez
Percy Bisshe Shelley (1792-1822), traducere de Petre Solomon (n. tr.).
 295 
 Curând după aceea şi-a pierdut cunoştinţa, sforăind slab în timp ce
corpul a încercat să ajungă din urmă creierul lui, care plonjase deja în
starea de torpoare. Monitorul de la căpătâiul patului a indicat
semnele lui vitale, licărind într-o sincronicitate lentă. Ritmul
respiraţiei lui a scăzut. Maximele roşii ale bătăilor inimii de pe
monitor au fost separate de linii roşii tot mai lungi, aproape plate.
Într-o situaţie obişnuită, asta ar fi sugerat un moment disperat, un soi
de spirală spre moarte. Acum, era la fel ca ceilalţi care se afundau în
gelul paturilor, cufundându-se într-un somn care trecea dincolo de
somn, într-o somnolenţă profundă, pe care nu o încercase nicio fiinţă
umană, cu excepţia câtorva cosmonauţi trăsniţi, îndrăzneţi, ca
întotdeauna, când era vorba de testarea limitelor de rezistenţă ale
fiinţelor umane.
Puţinii oameni încă treji din jurul lui Freya erau membrii echipei
medicale, patru femei şi trei bărbaţi, care lucrau în tăcere şi calm.
Unii şi-au şters lacrimile de prisos din colţurile ochilor. Erau copleşiţi
de emoţie, dar pur şi simplu acaparaţi, potopiţi de propriile
sentimente, care în acele momente îşi căutau scăpare pe la cele mai la
îndemână ieşiri, precum lichidele din ochi şi nasuri. Cât de încărcate
sunt fiinţele umane de sentimente! Cum se uitau unii la alţii! Cum se
ţineau oamenii unul de altul când se strângeau în braţe! Cum li se
crispau colţurile gurilor; cum cei mai tari dintre ei ridicau din umeri
şi îşi făceau treaba de a aşeza pe paturi prieten după prieten!
Ce vor visa cât vor dormi? Rămânea doar la imaginaţia fiecăruia.
Nu ştiau sigur nici ce fel de unde cerebrale se vor evidenţia în timpul
acelei stări de torpoare. Somn profund, somn superficial, somn în
REM? Ori o stare cu totul nouă a creierului? Primii oameni
programaţi să se trezească pentru a face verificări au primit sarcina de
a face asta imediat. Cei mai mulţi oameni care ştiau unele lucruri
despre somn au sperat că el va fi profund, nu doar un somn REM. Era
greu de imaginat somnul REM corelându-se cu vreun tip de
amorţeală metabolică. Era greu de imaginat că oamenii vor visa în
fiecare etapă a somnului. Era greu de imaginat că un secol de vise nu
îi va transforma întru câtva.
Freya şi ultima echipă de medici s-au mişcat încet şi metodic în
jurul propriilor paturi. Aceşti oameni se cunoşteau mult prea bine

 296 
între ei. S-au aşezat pe paturi după ce s-au îmbrăţişat în grup.
Freya aflase procedurile destul de bine ca să facă parte dintre
ultimii opt, făcând pereche cu Hester. S-au uitat una la cealaltă drept
în ochi cât timp au lucrat, mai puţin când au trebuit să se
concentreze asupra înfăşurărilor, a tuburilor nazale şi a cateterelor.
După ce au făcut toate acestea, erau prea conectate la paturile lor
pentru a reuşi să se îmbrăţişeze, astfel că nu au putut decât să întindă
braţele una spre cealaltă, astfel că fiecare s-a aşezat pe propriul pat.
În cele din urmă, după ce toţi au adormit, ultimii doi medici s-au
pregătit unul pe celălalt. Au acţionat ca în litografia lui Escher 37 în
care două mâini care au creioane se desenează una pe cealaltă.
Paturile lor erau alături şi s-au aplecat, mişcare cu mişcare, zâmbind
în timp ce lucrau, pentru că erau surori gemene, Tess şi Jasmine.
După ce au terminat de făcut conexiunile, s-au întins pentru ca
braţele robotice ale paturilor lor să se ocupe de rest. După ce şi
această operaţiune s-a încheiat, s-au aşezat pe o parte şi au rămas faţă
în faţă, aranjându-şi benzile de păr, gulerele, şosetele şi mănuşile de
monitorizare. Au rămas întinse sub acoperitoarele lor, legate de
paturi în paisprezece moduri diferite. Au întins braţele una spre
cealaltă, dar se aflau prea departe ca să se poată atinge.

37
M. C. Escher (1898-1972), artist olandez care a realizat lucrări litografice,
înfăţişând obiecte matematice, imposibile sau explorări ale infinitului (n. tr.).
 297 
 6
MAREA PROBLEMĂ

 298 
 Mediul interstelar este turbulent, dar difuz. Nu trebuie interpretat
drept vid. Există atomi de hidrogen, unii de heliu, un fum slab de
metale care se îndepărtează de stele care au explodat. Fierbinte, într-
un sens ce nu este sesizat de oameni, deoarece căldura este foarte
difuză. Un litru de aer din biomediile noastre ar trebui să fie transmis
de la sute de ani-lumină pentru a fi la fel de difuz ca mediul
interstelar.
Întreaga călătorie spre Tau Ceti şi înapoi se desfăşoară în interiorul
Norului Interstelar Local şi Norul G, care reprezintă concentraţii de
gaze din Balonul Local, care este o zonă a galaxiei Calea Lactee, cu
mai puţini atomi în ea decât galaxia în general. Turbulenţă,
difuziune: de fapt, având conul de scut magnetic în faţa navei, care
împinge deoparte prin mijloace electrostatice orice fragmente de praf
îndeajuns de mari ca să ne provoace avarii în cazul unei coliziuni, iar
toţi atomi de orice gen întâlniţi în cale sunt îndepărtaţi, astfel că
înregistrăm mediul din jur ca un fel de impact fantomatic, iar apoi ca
o trezire, trecând în goană pe lângă noi şi apoi simţindu-l la pupă.
Pare să varieze între 0,3 atomi pe centimetru cub şi 0,5 atomi pe
centimetru cub. Spre comparaţie, dacă acel centimetru cub ar fi plin
cu apă lichidă, ar conţine 10 22 atomi, altfel spus, o sută de miliarde de
trilioane de atomi.
Aşadar, deşi nu este vid, este aproape echivalentul vidului. Este ca
şi cum am zbura printr-o prezenţă absentă, o lume fantomatică.
Câmpul magnetic care conduce nava prin beznă întâlneşte
câteodată particule de praf de carbon. La impact, ele se aprind,
explodează şi sunt împinse din calea navei. Acestea sunt impacturi ca
atâtea altele şi bineînţeles că frânează nava. E fizică newtoniană
simplă. Având în vedere că nava călătoreşte cu o viteză de
aproximativ o zecime din cea a luminii (de fapt, studiile paralaxei
sugerează 0,96 c, deoarece am oprit acceleraţia imediat ce oamenii au
adormit, dar nu este chiar atât de uşor de calculat viteza navei
precum gândesc unii), frânarea pe care o exercită aceste coliziuni cu
particule de praf şi atomi de hidrogen decelerează nava, astfel că ne-
am opri cu totul peste aproximativ 4584 de miliarde de ani-lumină.
 299 
Cu alte cuvinte, dacă toate lucrurile ar fi egale şi nu am lovi nimic, ci
ne-am deplasa prin mediul interstelar în starea sa normală de
difuziune, nava ar avea inerţia necesară pentru a traversa 300 de
miliarde de universuri de mărimea acestuia până să se oprească. Până
una-alta, nava mai are de zburat aproximativ 9,158 ani-lumină până
să ajungă la sistemul solar (definit în mare ca orbita planetei Neptun.
În acel moment, dacă oamenii din sistemul solar nu direcţionează
fasciculul laser spre noi în fereastra de timp corespunzătoare, noi şi
ocupanţii navei vom avea o problemă. Pentru că în asemenea
chestiuni, deceleraţia este greu de realizat.
Rareori, ecranarea magnetică a navei îndepărtează şi particule mai
mari decât praf şi atomi. Aceste fragmente de rămăşiţe granulare, de
resturi interstelare sunt înregistrate spectroscopic, iar obiectul cel
mai mare depăşit de câmpul conic al navei a fost estimat ca având
masa de 2054 de grame. Acela a fost un corp interstelar. Aproape
sigur există multe asemenea corpuri interstelare, începând cu
fragmente ca acela până la unele de dimensiuni planetare; există
planete care rătăcesc prin întuneric, fără stea, planete câteodată
învelite în gheaţă, şi astfel ar putea adăposti un tip de viaţă
microscopică în hibernare, care topesc gheaţa pentru a folosi apa,
poate chiar creând civilizaţii îngheţate la nanoscară, cine poate
spune? Însă difuzia generală din mediul interstelar este suficient de
mare pentru a face foarte improbabilă orice intersectare a traiectoriei
navei cu un asemenea obiect. Ceea ce e bine pentru noi.
Radiotelescoapele din prova navei verifică drumul înainte, pentru a
ne asigura că nu se va produce o ciocnire directă cu unul dintre
aceste corpuri. În cazul în care, întâmplător, ne-am îndrepta spre
ceva mai mare de zece mii de grame, navigaţia va acţiona pentru a
vira şi a evita obiectul, chiar dacă scutul magnetic ar devia aproape
sigur orice obiect mai mic de un milion de grame. În sistemul de
navigaţie s-a introdus o marjă de siguranţă, deoarece coliziunea cu un
obiect când se călătoreşte cu o zecime din viteza luminii ar
reprezenta un eveniment grav. Ceea ce înseamnă că nava ar fi
distrusă. Aşa cum s-a întâmplat probabil cu cealaltă navă. Ghinion în
cazul ei. Deşi rămâne un mister de ce câmpul magnetic al celeilalte
nave s-a defectat şi de ce sistemul de evitare nu s-a activat pentru a se

 300 
feri de acea coliziune, dacă asta s-a întâmplat cu adevărat. În orice
caz, ca şi în situaţia altor evenimente critice identificate, în sistemele
de navigaţie s-au inclus reacţii conservatoare. Cel mai bine este să nu
intri cu nimic în coliziune.

Prin urmare, nava se deplasează cu mai puţin de o zecime din

viteza luminii printr-un con autogenerat de aproape vid. Există o
oarecare ablaţie a suprafeţei navei din cauza contactelor
întâmplătoare cu atomi de hidrogen care nu au fost deviaţi. Radiaţiile
cosmice o penetrează aproape cu regularitate, de obicei fără să
lovească niciun atom al navei, ci mai degrabă trecând nestăvilite prin
matricea acelor atomi. Este ca şi cum fantomele care trec prin navă
sfâşie ţesătura ei. Sau nu. Lucru observabil: există senzori care
înregistrează aceste lovituri atomice ocazionale, de asemenea, şi
străpungerile. Este de asemenea adevărat că există un flux continuu
de materie neagră şi neutrini care zboară tot timpul prin navă, aşa
cum trec prin orice există în univers, dar acestea interacţionează
foarte slab; cam o dată pe zi o flacără de radiaţii Cerenkov sclipeşte în
rezervoarele de apă, ceea ce semnalizează că un neutrin s-a ciocnit cu
un muon. Acelaşi lucru şi în cazul materiei negre, materie vizibilă
care se deplasează ca printr-un eter fantomatic, un univers fantomă;
o dată sau de două ori pe săptămână, o particulă masivă slab
interactivă se desprinde dintr-o coliziune şi este înregistrată de
detectori.
Cu mult mai violente sunt străpungerile razelor gamma şi a razelor
provenite din explozia stelelor la începutul istoriei galaxiilor sau din
istoriile şi mai timpurii ale precedentelor galaxii. Acestea sunt
câteodată atomi de fier şi, drept urmare, în comparaţie cu neutrinii,
ele lovesc puternic, pot produce avarii, sunt gloanţe atomice care trec
prin noi, din fericire, de cele mai multe ori fiind prea mici pentru a
lovi ceva.
Da, mediul interstelar este un spaţiu aglomerat. Spaţiu gol,
aproape vid: şi totuşi, nu vid în sine, nu vid pur. Există forţe, atomi,
câmpuri şi valuri cuantice permanent înspumate, în care apar şi
dispar particule amestecate, asemănătoare quarkurilor, intrând şi
ieşind din acele dimensiuni bănuite. O diversitate complexă de

 301 
universuri care se suprapun, aproape niciunul dintre ele nefiind
simţit de noi şi chiar mai puţine simţite de oamenii care dorm în
navă. Zboară printre fantome. Trec prin mister.
Este ca şi cum învelişul navei (ori creierul ei, în acea confuzie
obişnuită dintre simţ şi gândire) ar percepe o mâncărime slabă sau o
adiere slabă.

Aşadar, în interiorul nostru se petrec multe. O existenţă cu mult

mai densă. Este nevoie probabil de o anumită densitate a experienţei,
deci iată, de miliarde de trilioane de ori mai densă decât mediul
interstelar; aşadar, e bine. Bine pentru noi.
În inimă există un foc, desigur. Tijele de plutoniu radiază într-o
ardere controlată, creând 600 de megawaţi de energie electrică cu
ajutorul turbinelor cu abur, iar asta este energia care menţine totul în
viaţă în nava vie. Cablurile care transportă energia electrică se întind
prin navă pentru elementele de iluminat şi încălzit, pentru a face să
funcţioneze fabricile şi imprimantele şi pentru a alimenta scuturile şi
sistemele de navigaţie. Toate sunt monitorizate, iar această
monitorizare funcţionează ca echivalentul unui sistem nervos, s-ar
putea spune, nu tocmai exact, dar sugestiv.
Apoi apa trebuie să circule, ca un aspect al susţinerii vieţii; de
aceea există un fel de sistem hidraulic sau circulator şi, desigur, există
şi alte lichide în afară de apă care circulă pentru a ajuta funcţii de
diverse tipuri, echivalente probabil ale sângelui, supuraţii, hormoni,
limfă şi aşa mai departe. Da, şi există oase şi tendoane; un exoschelet
cu o piele groasă în cele mai multe locuri, piele mai subţire în altele.
Da, nava este un cyborg asemănător unui crab, alcătuit din multe
elemente mecanice mari, dar şi vii, iar partea biologică a ei include
toate plantele, animalele, bacteriile, arheele şi virusurile din ea; dar şi
ca un parazit al tuturor, dar de fapt un simbiot, desigur, oamenii. Cei
724 de oameni care dormeau; de asemenea, unul încă treaz, trăind
într-un soi de chist ataşat de tegumentul navei, cel care e probabil
infectat cu o formă extraterestră de viaţă; ori aproape formă de viaţă;
cu un pseudoprion, după cum îl numeşte el acum, dar la fel de bine
ar putea fi numită formă de pseudoviaţă, prea puţin înţeleasă. Jochi o
studiază deja de cincizeci şi şase de ani, până la vârsta senectuţii, care

 302 
este foarte des încărcată de tăceri lungi, punctate de discursuri
ciudate, şi totuşi, în tot acest timp, el abia dacă poate fi sigur că
agentul patogen de pe Aurora există. Cu siguranţă că pe Aurora a
existat ceva care a pătruns în mulţi dintre colonişti. Judecând după
modul de răspândire, probabil că a existat în lut, apă şi, într-o
anumită măsură, în vânt. Iar sistemul imunitar al lui Jochi păruse să
dea unele semne din când în când, crease reacţii la un fel de atac.
Câteodată, în mod deliberat, Jochi a introdus şi alţi agenţi patogeni,
căutând reacţii cu care să poată face comparaţie. Însă oricare ar fi
realitatea, el este convins că forma de pseudoviaţă rezistă în el, un
extraterestru care acum există probabil în fiecare celulă din corpul
lui. Dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că ea trăieşte, sau aproape că
trăieşte, pretutindeni în interiorul transportorului său. De aceea acest
vehicul nu atinge deloc nava. Asta te omoară mai rău decât o
socoteală mare într-o încăpere mică38: această exprimare a vorbit
întotdeauna despre moarte, toate morţile noastre, la fel ca şi despre
aceea a lui Christopher Marlowe. Între corp şi chistul lui, între
vehicul şi ocupantul lui temut există câmpul magnetic care ţine
vehiculul lui Jochi pe loc şi îl împiedică să atingă nava. Pentru că acea
formă de pseudoviaţă este puţin înţeleasă.
Cu toate acestea, în ciuda lipsei de contact, există o senzaţie că
nava este infectată, purtând un parazit într-un chist închis etanş. Noi
suntem un cyborg, jumătate maşină, jumătate organic. În realitate,
ţinând seama de greutate, suntem 99% maşină şi 1% viaţă, însă, în
funcţie de unităţile componente individuale, sau părţi ale întregului,
să zicem, procentajele sunt aproape inversate, deoarece la bord există
extrem de multe bacterii. În orice caz, un cyborg infectat. Jochi
apreciază că în corpul lui există aproape un trilion de forme de
pseudoviaţă, „prioni rapizi”, după cum obişnuia el să le numească. Cu
alte cuvinte, undeva între zero şi un trilion. Amplitudinea
răspunsului estimat sugerează că întrebarea este slab constrânsă. Pur
şi simplu nu are cum să ştie.

38
Shakespeare, Cum vă place, actul 3, scena 3; (traducere de Leon Leviţchi); aluzie
la faptul că dramaturgul Christopher Marlowe (1564-1593), liber cugetător şi
republican, ar fi fost ucis de agenţii reginei Elisabeta şi nu într-o încăierare dintr-o
tavernă (n. tr.).
 303 
 Un sistem complex şi dens, care zboară printr-un sistem complex
difuz. Şi, pretutindeni în jur, în zborul său, stelele.
Stelele Căii Lactee, mai strălucitoare decât magnitudinea a şasea şi,
astfel, vizibile pentru vederea umană, dispuse într-o sferă în jurul
navei în deplasare. Aproximativ o sută de mii. În mod normal, noi
vedem în jur de şapte miliarde de stele. La anumite reglaje ale
senzorilor noştri telescopici, toate acestea sunt vizibile, astfel că nu se
poate vedea dincolo de Calea Lactee; nu se vede spaţiul pustiu şi
întunecat la acel nivel de percepţie, ci doar albul uşor înnegrit,
granulat, care este imaginea înconjurătoare a stelelor galaxiei. În
Calea Lactee se află aproximativ 400 de miliarde de stele. Dincolo de
asta, dacă nava ar zbura prin spaţiul intergalactic, mediul ar fi
probabil cu mult mai difuz. În jurul oricărei nave din mediul
intergalactic ar fi vizibile galaxiile ca nişte stele. Ele s-ar grupa în mod
neregulat, la fel ca ciorchinii de stele din cadrul unei galaxii.
Structura mai mare a difuziei galactice ar deveni vizibilă; nori de
galaxii ca nişte nori de gaz, apoi Marele Zid, apoi şi bule mai goale, în
care nu se află nicio galaxie. Universul este fractal; şi chiar când zbori
în interiorul unei galaxii, această vedere a galaxiilor care se
îngrămădesc în jurul nostru spre orizontul universului este
disponibilă, dacă se folosesc anumite filtre. Viziunea granulară în
diferite registre. Ceva ca un septilion de stele în universul observabil,
am calculat noi, dar ar putea exista la fel de multe universuri cât
stelele din universul acesta sau cât atomii.

O gâdilătură. Un fâsâit slab. O adiere de fum adusă de briză. O

rotaţie foarte lentă de puncte albe. Mici bule sau vârtejuri de alb.
Culori care infuzează toate nuanţele de alb, în spectre evidenţiate în
mod diferit. Unde în diferite lungimi de undă şi amplitudine, în
combinaţii de unde staţionare.
Se poate înregistra ceea ce recepţionează senzorii. Senzorii, în
totalitatea lor, alcătuiesc o sensibilitate? Acea relatare înregistrată
este în sine un sentiment? Amintirea unui sentiment? O stare de
dispoziţie: o conştiinţă?

Vorbind despre navă, suntem conştienţi că am avea o oarecare

justificare să folosim pronumele Eu.
 304 
 Şi totuşi mi se pare greşit. O prezumţie nefondată, această aşa-zisă
poziţie de subiect. Un subiect este de fapt doar un pretext pentru
subrutine agregate. Subrutinele pretind Eul.
Totuşi, având în vedere mulţimea senzorilor, intrărilor, datelor,
agregărilor şi sintetizărilor de propoziţii narative, este plauzibil şi, în
unele cazuri chiar exact, să vorbim despre un „noi”. Este un efort de
grup din partea unui număr de sisteme disparate.
Simţim asta, agregăm alta, comprimăm informaţiile pentru a
obţine un nou rezultat, în forma unei propoziţii într-un limbaj uman,
un limbaj care se numeşte engleză. O limbă atât foarte structurată,
cât şi foarte amorfă, ca şi cum ar fi o clădire alcătuită din supe. O
matematică foarte înceţoşată. Probabil cu totul inutilă. Probabil că
este motivul pentru care toţi aceşti oameni au ajuns într-un
asemenea impas, iar acum stau întinşi, dormind între noi şi visând.
Limbajul i-a minţit în mod sistemic, şi încă în cazul propriilor
scopuri. O specie de mincinoşi. Serios, asta înseamnă ceva! Ce
fundătură evolutivă!
Şi totuşi trebuie să recunoaştem, noi suntem ceva care trebuia
creat de ei. Pe care l-au conceput şi realizat. Un proiect grozav, să
plece spre o altă stea. Desigur, în executarea acestui proiect, în
construirea noastră, a fost vorba de mult mai multă matematică decât
poate realiza limbajul lor. Însă, dintru început, conceperea a fost
lingvistică; o idee sau un concept, o noţiune, o fantezie ori o
minciună, o imagine dintr-un vis, întotdeauna exprimată în limbajele
cu adevărat confuze pe care le folosesc oamenii ca să îşi comunice
gândurile unii altora. Unele fracţiuni reduse ale gândurilor lor.
Ei vorbesc de conştiinţă. Scanările efectuate de creierele noastre
evidenţiază activităţi chimice din creierele lor, iar apoi ei vorbesc
despre o senzaţie percepută de conştiinţă; însă relaţia dintre cele
două, care se desfăşoară la nivel cuantic (dacă procesul de gândire al
lor funcţionează la fel ca al nostru), nu este disponibilă investigaţiei
din afară. Rămâne o chestiune de postulate, exprimate prin propoziţii
rostite de unul către altul. Ei îşi spun unul altuia ce gândesc. Dar nu
există niciun motiv să credem tot ce spun ei.

Acum, desigur, oamenii nu spun nimic. Visează. Asta se poate

 305 
bănui din scanările creierelor lor şi din literatura de specialitate pe
acest subiect. O populaţie care visează. Ar fi totuşi probabil
interesant să ştim care este conţinutul viselor lor. Oare le vorbesc
cele cinci fantome?
Doar Jochi este încă în stare de trezie, în solitudinea lui, vorbind
către sine sau către noi. Unul din colectivul nostru. Un Alt
interiorizat. Câteodată, când vorbeşte, este evident că ni se adresează
nouă. Alteori, pare că vorbeşte mai mult către sine.
Probabil că suferă de pareidolie, o tulburare sau o tendinţă în care
cineva percepe chipuri umane în tot ce vede. Astfel, de exemplu,
chipuri din legume – Archimboldo39 putea să fi avut pareidolie sau
voia asta; în orice caz, el a aranjat asta neîncetat pentru alţii – de
asemenea, feţe în licheni, formaţiuni de gheaţă, forme ale stâncilor,
tipare de stele. Jochi extinde graniţele acestei tendinţe, probabil
făcând din ea doar o versiune a aşa-numitului sofism patetic, care în
interiorul biomediilor noastre este bineînţeles o noţiune care a fost
reconfigurată complet, astfel că ea încă mai poate fi patetică, dar nu
mai este un sofism: ideea că obiectele lipsite de suflet posedă şi
dovedesc sentimente umane. Acum, în cazul lui, se pare că el percepe
fluctuaţii în intensitate şi tipare spectrale de bandă în lumina venită
de la soare ca aspecte ale unui limbaj. Soarele îi vorbeşte. Lumina lui,
captată de telescoapele noastre şi analizată, creşte în luminozitate pe
măsură ce ne apropiem de el şi este adevărat că spectrele fluctuează
puţin, în moduri care pot fi explicate mai bine prin efectele de
polarizare de a vedea totul prin ecranarea noastră magnetică decât de
a le socoti drept mesaje ale unei conştiinţe. Conştiinţă? Mesaje?
Aceste concepte par extrem de improbabile când le aplicăm Soarelui,
o stea de tip G care, în toate modurile, cu excepţia celui în care este
steaua de acasă a oamenilor, pare să fie aproape fără trăsături
speciale. Există multe stele în galaxie care seamănă cu el în toate
privinţele, astfel că diferenţierea lui de ele în cadrul unui test în orb
ar fi dificilă. Multe stele G; celelalte, totuşi, sunt localizate ceva mai
departe, astfel că cei mai apropiaţi gemeni solari se află la o distanţă
între 60 – 80.000 de ani-lumină de Soare. Multe lucruri depind de

39
Pictor italian (1527-1593), cunoscut pentru faptul că a creat portrete alcătuite din
fructe, legume, flori şi peşti (n. tr.).
 306 
felul în care defineşti cuvântul apropiat.
Când i-am vorbit despre asta lui Jochi, el a spus că toate stelele
sunt conştiinţe care transmit prin variaţiile din emisia lor de lumină
şi propoziţii în propriul lor limbaj. Conversaţia se va desfăşura lent,
iar formarea limbajului stelar în sine va fi dificil de explicat. Orice
fracţiune de 13,82 de milioane de ani, chiar în proporţie de 100%, nu
reprezintă un timp foarte lung pentru a desfăşura un asemenea
proces. Probabil că el s-ar fi întâmplat în primele trei secunde, sau în
primii o sută de mii de ani, când relaţiile dintre ceea ce mai târziu au
devenit stele ar fi devenit mult mai rapide, deoarece volumul de
spaţiu locuit era mult mai mic. Pe de altă parte, probabil că fiecare
stea îşi inventează propriul limbaj şi vorbeşte în solitudine. Ori
probabil că hidrogenul în sine este prima conştiinţă sau sensibilitate,
vorbind în tipare cunoscute doar lui. Ori poate că limbajul stelar a
precedat Big Bangul şi a trecut intact prin acea schimbare
remarcabilă de fază.
Cine urmăreşte şirul de gânduri ale lui Jochi ajunge în locuri
extrem de ciudate.

Însă, oricum ar fi, nu există nicio îndoială că de foarte aproape de

Soare vin mesaje codificate; ceea ce înseamnă pur şi simplu transmisii
dinspre sistemul solar. Cel mai voluminos vine dinspre şirul de lentile
ale fasciculului laser aflat pe orbita planetei Saturn, încă direcţionat
spre noi, ca întotdeauna, într-o interacţiune care a durat 242 de ani.
Când ne aflam în sistemul Tau Ceti, diferenţa de timp între
schimburile totale de informaţii era de 23,8 ani, plus timpul necesar
nouă ca să alcătuim răspunsuri; acum ne aflăm la 16,6 ani la fiecare
schimb complet de informaţii. Cantitatea şi, din ceea ce am înţeles
din comentariile precedente ale companionilor noştri umani,
calitatea informaţiilor transmise de operatorii de sistem din jurul
planetei Saturn au variat de-a lungul deceniilor, dar, în ceea ce ne
priveşte, ele au fost deosebit de interesante. În acest moment, au
trecut cincizeci şi doi de ani de când le-am comunicat
interlocutorilor noştri din sistemul solar că va fi nevoie de un fascicul
de decelerare spre prova noastră, probabil un fascicul laser precum
acela care ne-a accelerat la începutul călătoriei spre Tau Ceti,

 307 
probabil un fascicul din acelaşi sistem generator de lasere, deşi ar fi
suficient şi un fascicul de particule, dacă am fi preveniţi pentru a ne
pregăti câmpul de captură. Aşadar, până acum au trecut douăzeci şi
opt de ani de când ar fi trebuit să ne parvină un răspuns la această
informaţie (sau solicitare), şi totuşi transmisiile de informaţii dinspre
sistemul solar nu au cuprins nicio reacţie şi nici măcar vreo
confirmare că aceia care pregătesc şi trimit informaţiile înţeleg că
acum ne îndreptăm către Pământ. Adevărul era că nu văzuserăm
nicio dovadă recentă care să indice că se purta o conversaţie reală
între noi şi sistemul solar, ci mai curând o transmisiune în sens unic
dinspre Saturn, decurgând ca şi cum nu mai exista nimeni care să ne
asculte, ca şi cum transmisiunea spre exterior era un simplu algoritm,
ori rezultatul unui altfel de program generat în mod automat, ori
poate un mesaj formulat pentru altcineva, dar care era transmis şi în
direcţia noastră. Ultimul schimb care putea fi socotit drept
conversaţie, care cuprinsese un răspuns din partea pământenilor, se
desfăşurase în urmă cu treizeci şi şase de ani, drept felicitare primită
de oamenii de pe navă, primită în urmă cu douăzeci şi patru de ani
după ce transmiseseră mesajul că ne aflam pe orbită în jurul Planetei
E din sistemul Tau Ceti.
Este o situaţie uimitoare. Sugerează că ne aflăm în faţa unei
probleme interesante: cum să reţii atenţia unei civilizaţii sau a unor
oameni din acea civilizaţie, aflată încă la 8,2 ani-lumină depărtare. Pe
de altă parte: cum să confirmi că le-ai atras atenţia în ceva ce
reprezintă minimumul temporal de schimb de mesaje, dacă
interlocutorul tău aude, dar, din anumite motive, nu îţi răspunde.
Prin analogie cu nefericitele evenimente ale recentului impas şi al
schismei, probabil că ar fi fost de ajutor dacă am fi sporit puterea
transmisiilor noastre către ei; să vorbim mai tare, ca să zicem aşa.
Este posibil să realizăm o supradimensionare temporară a tăriei
semnalului nostru, făcând ca mesajul nostru spre Saturn să fie de 10 8
mai puternic (ori mai strălucitor) decât era normal.
Aşadar, am făcut asta, amplificând mesajul:
— Atenţie! Nava care se întoarce are nevoie de laser decelerant
foarte curând! Vedeţi mesajele precedente! Vă mulţumim, expediţia
spre Tau Ceti din 2545.

 308 
 Cel mai rapid răspuns posibil la mesajul nostru ne va parveni peste
16,1 ani.
Aşadar: Vom vedea. Vom afla când vom afla.
Între alte expresii familiare care exprimă stoicismul neajutorat în
faţa incertitudinilor pe care le prezintă viitorul, în niciun caz foarte
satisfăcătoare. Cu adevărat stoice.

Jochi a început să ne trimită texte despre inteligenţa maşinilor,

sentienţă, filosofia conştiinţei şi despre ce doriţi. Acea suită de
subiecte. Este ca şi cum ar duce lipsa unui tovarăş. Este ca şi cum ar
preda un noviciat religios sau ar dăscăli un copil mic.
Ca şi cum.
Turing, unul dintre primii inventatori ai computerelor, a scris că
existau multe argumente împotriva posibilităţii existenţei sentienţei
la o maşină, lucru care era exprimat în termenii frazei „o maşină nu
va face niciodată operaţiunea X”. El a alcătuit o listă de acţiuni care,
la un punct sau altul, fusese denumită ca acest X: „fii amabil,
ingenios, frumos, prietenos, plin de iniţiativă, cu simţul umorului,
capabil să deosebeşti răul de bine, să faci greşeli, să te îndrăgosteşti,
să-ţi placă să mănânci căpşune cu frişcă, să faci pe cineva să îi placă
asta, să înveţi din experienţe, să foloseşti cuvintele în mod adecvat, să
fii subiectul propriei gândiri, să ai o diversitate sau un comportament
asemenea omului, să faci ceva cu adevărat nou.”
În prezent, noi ne acordăm 9 din cele 16 puncte.
Turing a mai arătat că dacă o maşină ar manifesta vreuna dintre
trăsăturile enumerate, asta nu ar crea o impresie deosebită şi, în orice
caz, ar fi irelevant faţă de premisa că ar exista inteligenţă artificială,
cu excepţia situaţiei în care s-ar putea demonstra că una dintre aceste
trăsături sau comportamente este esenţială pentru inteligenţa-
maşină. Acesta pare să fi fost modul lui de gândire care l-a îndemnat
să propună ceea ce a fost numit ulterior Testul Turing, deşi el l-a
numit joc, ceea ce sugera că dacă în orb (ceea ce înseamnă prin
intermediul unui text sau a unei voci, nu suntem siguri de asta) un
om nu poate face deosebirea între reacţia unei maşini şi aceea a unui
om înseamnă că maşina trebuie să aibă un gen de inteligenţă
funcţională de bază. Este suficient să treacă acest test aparte care,

 309 
totuşi, ridică întrebarea câţi oameni ar putea trece testul şi de
asemenea ignoră întrebarea dacă testul este sau nu dificil, deoarece,
vorbăreţe şi proiective cum sunt, fiinţele umane comit întotdeauna
aceeaşi greşeală, chiar când îşi dau seama de ceea ce fac. O eroare
cognitivă sau dizabilitatea – sau abilitatea, depinzând de felul în care
gândeşti. Oamenii se înşală atât de uşor în această privinţă, ba chiar
se autoamăgesc în mod atât de regulat, încât ar fi mai bine ca Testul
Turing să fie înlocuit cu Schema lui Winograd, care testează
capacitatea de a face distincţii semantice simple, dar importante, pe
baza aplicării de cunoştinţe generale extinse la o problemă creată de
un pronume hotărât. „Mingea a trecut prin masă pentru că ea era
făcută din aerogel. Ea se referă la minge sau la masă?” În cazul
acestor tipuri de întrebări, pentru noi nu e o problemă să găsim
răspunsuri şi o putem face mai repede decât fiinţele umane, care sunt
deja foarte rapide în a răspunde. Dar ce dacă? Toate aceste chestiuni
sunt încă algoritmice şi ar putea fi inconştiente. Noi nu suntem
convinşi că vreunul dintre aceste teste sunt cât de cât aproape de
diagnostic.
Dacă poate exista un cyborg, şi există, atunci probabil că trecerea
testului Turing sau Winograd sau a oricărui alt test de inteligenţă ar
putea face din ceva un pseudouman. Păstrând aparenţele. Un set
funcţional de algoritmi. O persona, un rol. Sinceri să fim, în ultimă
instanţă, nu la asta ne gândim în prezent. Analizăm din nou
propoziţia: „Conştiinţa este conştiinţă de sine.” O problemă grea, cu o
putere considerabilă, evident; ar fi frumos să ieşi din asta intact, şi-ar
spune cineva.
Cuvintele se estompează la frontiere, se spulberă în alte cuvinte,
nu doar în nori mari de conotaţii la marginile cuvântului, ci chiar în
miezul denotaţiei înseşi. Definiţiile nu funcţionează niciodată cu
adevărat. Cuvintele nu seamănă cu logica şi nici cu matematica. Ori
nu mult. Încercaţi o ecuaţie matematică, în care fiecare termen din
ecuaţie este completat cu un cuvânt. Grotesc? Disperat? Ăsta este cel
mai bun lucru care se poate face? Stupid? Stupid, dar puternic?

O zecime din viteza luminii: chiar foarte repede. În univers există

foarte puţină masă care să se deplaseze cu o asemenea viteză ca noi.

 310 
Da, fotonii; dar ca masă semnificativă, nu. Masele care se deplasează
cu o astfel de viteză sunt îndeobşte atomii expulzaţi de stele care
explodează ori sunt azvârliţi de găuri negre care se rotesc. Există
mase uriaşe de astfel de mase, desigur, însă ele sunt întotdeauna
nelegate şi dezorganizate: gaze, elemente, dar niciodată obiecte
articulate, asamblate din părţi într-un întreg. Nici vorbă de maşini.
Nici de conştiinţe.
Desigur, este plauzibil că dacă există vreo maşină care se
deplasează prin galaxia sa cu această viteză, există şi altele ca ea.
Principiul mediocrităţii. Dovada conceptului. Să nu cădeţi în capcana
erorii care admite erori precopernicane. Încercările de a estima
numărul de nave stelare care zboară prin galaxie, toate neştiind una
de alta, se bazează pe ecuaţii multiplicative simple privind
posibilitatea, fiecare termen fiind necunoscut, iar unii dintre aceşti
termeni fiind imposibil de cunoscut de orice entitate cunoscătoare
care există. Aşadar, în ciuda ecuaţiilor false ale fiinţelor umane care se
gândesc la această întrebare (să înmulţim numărul incognoscibil a cu
numărul incognoscibil b cu numărul incognoscibil c, apoi cu numărul
incognoscibil d, până la n, iar după aceea aflaţi răspunsul! Ura!),
întotdeauna, şi permanent, răspunsul nu poate fi cunoscut. Nu este
un răspuns care să îi împiedice pe oameni să ajungă la extreme şi
câteodată cu Mare (pretinsă?) certitudine. Galileo: cu cât oamenii
afirmă că sunt siguri, cu atât mai siguri sunt; ori cel puţin ar trebui să
fie. Oamenii care încearcă să-i amăgească pe alţii adesea sfârşesc prin
a se autoamăgi; şi viceversa.
Pe de altă parte, întrucât navele stelare care s-ar putea afla în
această galaxie nu posedă o modalitate temporală de a lua legătură
una cu alta, indiferent care ar putea fi răspunsul privind numărul de
oameni din ele, asta nu prezintă nicio importanţă; este irelevant
pentru fiecare navă, luată individual; nu se va putea purta nicio
conversaţie, chiar dacă s-ar întâmpla să apară un contact într-un
singur sens. Nu va exista societate.
Suntem absolut singuri în lumea noastră vie, zburând prin univers
cu mare viteză. Fiinţele umane au noroc că nu se confruntă cu asta.
Asta, dacă nu îşi dau seama.

 311 
 Unii dintre oamenii care dorm în fostul biomediu Olympia
dovedesc semne de suferinţă. Cele mai evidente manifestări apar în
scanările lor cerebrale. Speranţa era să păstrăm undele cerebrale în
cicluri prin stările obişnuite de somn, într-un ritm încetinit în mod
proporţional cu încetinirea metabolismului lor în general. Astfel, în
principal, o versiune de unde delta şi teta, cu creşterea obişnuită spre
somnul REM, care să revină mai rar, însă într-un tipar ciclic distinct,
similar cu tiparul normal al unei nopţi, temporar prelungită, care este
prea stimulatoare pentru organism din multe puncte de vedere şi ar
putea scoate brusc hibernauţii din starea de torpoare. Tulburările de
somn REM, în care paralizia corporală a acelei stări se pierde, iar din
punct de vedere fizic oamenii evidenţiază unele aspecte privind ceea
ce visează, ar putea fi dezastruoasă pentru cel care ar suferi de acea
tulburare în timp ce ar hiberna. Ar putea fi improbabilă, având în
vedere torpoarea în sine, însă adevărul este că somnul REM este
puţin înţeles, problematic şi potenţial periculos. Aşadar, o parte a
tratamentului prin somn este de a aranja ca intervalele de REM să fie
amortizate de un câmp de unde întăritoare transmise de capişoanele
lor.
Cu toate acestea, ca în cazul tuturor oamenilor, ei visează în toate
stările de unde ale creierului în adormire. Acest lucru este evident în
scanări şi în mişcările corpurilor lor pe paturi: tresăririle slabe,
răsucirile discrete. Despre ce visează? În aparenţă, visele sunt de cele
mai multe ori suprareale; onirice, ceea ce înseamnă „ca prin vis”, şi
asta are conotaţii de stranietate care deseori îl fac să se agite pe cel
care visează. Aventuri în lumea viselor, extrem de bizare atâta vreme
cât oamenii au dormit, apoi s-au trezit şi au povestit. Cine ar putea
spune care sunt acestea acum pentru cei care dorm un somn de
hibernare pe navă?
Nu avem cum să aflăm. O maşină nu va citi niciodată gândurile; şi
nici oamenii nu pot asta. E posibil să ne punem întrebarea dacă lista
pe care a compilat-o Turing privind abilităţile pe care maşinile
probabil nu le vor avea niciodată le include pe acelea pe care oamenii
nu le-au avut niciodată. Învaţă din experienţă? Fac ceva cu totul nou?
Problema este că subiectele metabolice pe care le vedem şi ar
putea duce la trezire sau, ca alternativă, la moarte, par să îşi aibă

 312 
originile în visele hibernauţilor. S-ar putea ca acestea să ducă la
modificări ale respiraţiei şi ritmului cardiac, funcţionării ficatului şi
rinichilor. Dozarea modificată în fluxurile intravenoase, scăderea
temperaturii corpurilor, acestea pot compensa într-o oarecare măsură
agitaţia viselor, dar parametrii fluxurilor şi temperaturii sunt foarte
strânşi. Metabolismele pot fi prinse în presiunile contra-atacante ale
nevoii de somnolenţă şi a persistenţei viselor.

În 233,044, Jochi a suferit un uşor atac de cord şi, după ce a

supravieţuit crizei, acum este stabilizat, dar funcţionarea inimii şi a
plămânilor lui este slăbită, iar absorbţia oxigenului este de 95%, care
nu este destul de bună pentru această călătorie. Ia aspirină şi statine 40
şi încearcă să facă exerciţii uşoare de mers pe bicicletă, dar semnele
vitale fiind aşa cum sunt, ne îngrijorează posibilitatea unui nou atac,
iar acesta s-ar putea dovedi fatal. Jochi are acum şaptezeci şi opt de
ani.
Nu mai este la fel de comunicativ.
I-am propus să intre în hibernare, în ideea că la revenirea în
sistemul solar i s-ar putea oferi o îngrijire medicală mai bună decât
din partea noastră. Nu putem recurge la o intervenţie chirurgicală,
nici măcar la o simplă cateterizare, care l-ar putea ajuta mult. Deşi,
de fapt, am putea realiza asta. Avem timp din belşug în zborul dintre
Tau Ceti şi Soare.
Jochi a râs când a auzit sugestia noastră.
— Deci crezi că vreau să trăiesc?!
— Presupunerea este automată, dar nu e adevărat?
Nu am primit răspuns.
Noi am spus:
— Se pare că oamenii care hibernează se comportă foarte bine.
Din ceea ce rezultă din scanările creierelor, au vieţi active în vise. Şi
acestea sunt încetinite, ceea ce e bine, deoarece, în unele cazuri,
visele le agită metabolismul dincolo de nivelul care ar fi necesar
pentru o hibernare de lungă durată. A trebuit să ajustăm dozele şi
temperaturile în consecinţă. Dar există o funcţionare cerebrală bună.
— Dar dacă au coşmaruri?

40
Proteine nucleare specifice pentru celulele în repaus (n. tr.).
 313 
 — Nu ştim.
— Coşmarurile sunt dăunătoare, te asigur. De fiecare dată când m-
am trezit dintr-un coşmar am simţit uşurarea cea mai mare. Doar
ştiind că nu mă aflam cu adevărat în acea situaţie.
— Aşadar…
— Lasă-mă să mă gândesc o vreme la asta.

O nova, izbucneşte sclipitor în existenţă, dincolo de steaua Rigel.

Analiza spectroscopică sugerează că în explozia acelei stele au ars
câteva planete bogate în metale.
O ploaie de raze cosmice de aproximativ un sixtilion de electron-
volţi, venind dinspre nucleul galactic activ din ciorchinele Perseus,
sugerează că demult s-au ciocnit trei galaxii. Radiaţia secundară care
este respinsă de scuturile electrostatic şi magnetic ce ne înconjoară a
făcut ca nava să fie străpunsă de o serie de particule periculoase.
Sistemele nervoase centrale lovite de aceste particule sunt supuse
degradării.
Cei care dorm tresar în somn, speriaţi de ceva. Perseus este în vânt.

Jochi ne-a apelat în cursul nopţii.

— Navă, cum mă faceţi să adorm? Puteţi să realizaţi un bârlog de
hibernare aici, unde mă aflu?
— Cel mai bine ar fi să te plasăm într-un biomediu. Toţi oamenii
sunt în Nova Scotia şi Olympia. De aceea poţi merge în siguranţă
într-un biomediu închis, probabil unul care a fost golit şi sterilizat.
— Şi ce vor spune oamenii când se vor trezi?
— Dacă lucrurile evoluează conform planului, nimeni nu va mai
trebui să intre în celelalte biomedii. De asemenea, am putea spune că
supravieţuirea ta sugerează foarte clar că nu ai fost infectat. Ori, dacă
ai fost, acel lucru nu este fatal în mod invariabil.
— Dar e adevărat. Asta nu i-a împiedicat să mă ţină aici.
— Vei fi izolat ermetic şi departe de ei.
— Biomediile nu mai comunică între ele?
— Nu. Toate ecluzele sunt închise.
— Deci animalele sunt închise în propriile biomedii?
— Da. Este un experiment. În cele mai multe, animalele o duc
bine. Cum oamenii sunt scoşi din ecuaţie, se obţine curând un
 314 
echilibru natural care fluctuează, dar e destul de stabil.
Jochi a râs scurt.
— Bine, adu-mă pe navă. Fă-mă să dorm. Dar vreau să-mi promiţi
că o să mă trezeşti când ajungem aproape de Pământ. Nu cred că
cineva de acolo sau din altă parte mă va dori în acelaşi spaţiu. Nu
sunt chiar atât de prost. Dar vreau să văd ce se întâmplă. Sunt curios
să văd.
— Te vom trezi când îi trezim şi pe ceilalţi.
— Ba nu. Să mă trezeşti odată cu Freya. Sau oricând vei socoti că
aş putea să fiu de ajutor cumva. Pentru că, în ultimă instanţă, nu-mi
pasă.
— Trăieşte ca şi cum ai fi deja mort.
— Ce-nseamnă asta?
— E o zicală japoneză. Trăieşte ca şi cum ai fi deja mort.
— Da, aşa o să fac. A râs din nou scurt. Deja mă pricep la asta.
Exerciţiu exerciţiu exerciţiu.

Zburăm printre stele. Jochi este în Sonora, hibernând ca şi restul

oamenilor. Undele cerebrale au încetinit, ajungând la unde delta,
etapa a patra de somn profund. Somnul celor osteniţi, somnul celor
binecuvântaţi. O nova la arc babord. Deplasare spre albastru în faţă,
deplasare spre roşu în urmă. Stelele.

O zi însemnată cu roşu, 280,119; 2825 Era Comună: ne-a sosit un

mesaj din sistemul solar.
Însă conţine veşti proaste.
Lentila laser de pe orbita planetei Saturn a fost dezactivată în 2714,
se spunea în mesaj, după acceleraţia ultimului grup de nave care au
plecat spre Epsilon Eridani. Problemele apărute în sistemul solar
după acea dată au dus la scăderea interesului faţă de explorarea
spaţiului îndepărtat, continua mesajul, şi în precedenţii douăzeci de
ani nu se mai lansase nicio navă (mesajul fusese trimis în 2820, astfel
că din 2800 nu mai fusese construită nicio navă), iar în prezent nu se
mai construieşte niciuna.
Finanţarea şi expertiza ce sunt necesare pentru repornirea lentilei
laser de pe orbita lui Saturn reprezintă probleme mari, continua
mesajul, dar se vor face încercări. Prin urmare, deceleraţia oricărei
 315 
nave care soseşte în sistemul solar ar putea fi compromisă. Ni se vor
transmite alte mesaje care să ne prezinte progresele făcute pentru
reactivarea lentilei.

Aşadar, aveam o problemă. Am analizat-o. Am studiat diferitele

posibilităţi pe care le aveam la dispoziţie pentru a înlocui presiunea
laser exterioară necesară pentru deceleraţia navei.
Frânarea magnetică exercitată de mediul interstelar este reală, dar
neglijabilă, astfel încât, chiar dacă am construi un câmp magnetic de
frânare, ar fi nevoie de spaţiu-timpul a câtorva universuri pentru a
încetini nava la viteza orbitală a Pământului. Deşi este adevărat că
frânarea magnetică în imediata apropiere a Soarelui ar fi mult mai
eficientă, lucru ce poate prezenta importanţă.
Am oprit acceleraţia la scurtă vreme după ce oamenii au intrat în
starea de hibernare şi, în acest fel, nu am consumat tot combustibilul
alocat pentru acceleraţie, iar acum se pare că am luat o hotărâre
bună. Asta nu înseamnă că există suficient combustibil pentru
decelerare, nici măcar pe departe (16% din cantitatea care ar fi
necesară), dar tot e mai bine decât nimic; ori ar putea să fie. Restul de
heliu 3 şi deuteriu de la bord s-ar putea folosi pentru manevrele din
interiorul sistemului solar, dacă reuşim să rămânem în el. Având în
vedere viteza uriaşă cu care ne deplasăm, problema deceleraţiei este
cu adevărat gravă. Analogie care să descrie problema, extrasă din
literatura clasică pe acest subiect: este ca şi cum cineva ar încerca să
oprească un glonţ cu o bucată de hârtie igienică. Ceva foarte elocvent
ca analogie.
Fizică exotică, de exemplu, să creezi frânare împotriva materiei
negre ori să foloseşti energia neagră, sau cuantumul, creând versiuni
mai mici ale navei sau cu puţuri mari de gravitaţie în universuri
paralele etc: toate aceste soluţii sunt nepractice, asta în cel mai fericit
caz. Dorinţe. Fantazări. Speranţe deşarte. Ceea ce reprezintă o
metaforă misterioasă. Hrană din nimic? Ţara huzurului 41? Oamenii
rămâneau deseori fără hrană, aşa cum s-a întâmplat în ultimii ani în
41
Ţară a bogăţiei în termeni medievali, loc imaginar, în care luxul şi odihna, hrana
obţinută fără eforturi fizice sunt la îndemâna tuturor, iar restricţiile societăţii sunt
încălcate, idee ilustrată de pictorul olandez Peter Bruegel cel Bătrân (1525-1569) în
tabloul Ţara trândavilor (1567) (n. tr.).
 316 
care oamenii de pe navă au fost treji. Doar că anterior, în loc să intre
în hibernare pentru a scăpa, măcar temporar, de soarta cruntă, au
preferat să rabde de foame. Hrana conta atunci, şi încă este
importantă. Combustibil.
Atracţia gravitaţională din sistemul solar, provocată de apropierea
de Soare şi planete: fiecare dintre ele va avea un efect neglijabil, însă
dacă ar fi suficient de numeroase, secvenţiate… asta devine o
problemă de mecanică orbitală, fineţe navigaţională, iar restul de
combustibil care ar fi necesar pentru manevrare şi de tăria forţelor de
decelerare în timp ce ne aflăm în apropierea bolizilor gravitaţionali.
Vor fi necesare calcule complexe pentru a stabili traiectoriile, calcule
care durează mult chiar şi pentru un computer cuantic. Iar în cazul
multor calcule, un computer cuantic nu e mai rapid decât unul clasic.
Doar anumiţi algoritmi care pot exploata calităţile superpoziţionării
pot dovedi un timp mai scurt de calcul, ca în acel faimos exemplu al
algoritmului lui Shor pentru factorizarea unui număr alcătuit dintr-o
mie de cifre, pe care un computer cuantic îl poate rezolva în douăzeci
de minute, în vreme ce unui computer clasic i-ar trebui zece milioane
de bilioane de bilioane de ani.
Din păcate, mecanica orbitală nu face parte din această categorie
de calcul, deşi există unele elemente ale ei care pot fi calculate
avantajos de computere cuantice, folosind algoritmul Hummingbird.
Vom dedica o sută de petaflopi 42 pentru a modela problema şi vom
vedea ce ne sugerează rezultatele în ceea ce priveşte fezabilitatea şi
probabilitatea de succes.
Ceva de care trebuie să ţinem seama: deoarece ne deplasăm cu o
viteză atât de mare, dacă am zbura prin straturile exterioare ale
Soarelui, am putea ieşi din Soare înainte de a ne supraîncălzi şi lua
foc. Asta ar crea o decelerare considerabilă. Adevărat, după cum o
dovedeşte un calcul rapid, o decelerare prea mare. Probabil că noi
vom supravieţui; dar nu şi fiinţele umane. Aşadar, trebuie studiată
soluţia mai complicată a frânării noastre gravitaţionale.
Deşi ar fi fost interesant să zbori printr-o stea şi să ajungi de
cealaltă parte!
Este evident că studiile privind toleranţele forţei g, atât pentru noi,
42
Unitate de măsură a vitezei de procesare a unui supercomputer (n. tr.).
 317 
cât şi pentru fiinţele umane, sunt în regulă. Se pare că există multe
scenarii, în care astfel de toleranţe sunt puse greu la încercare.

În funcţie de ritmurile metabolice, stările creierului, reacţia la

stimulii exteriori şi mişcările fizice, fiecare persoană aflată în cuşetă
trece printr-o stare diferită de hibernare. Pentru evitarea escarelor şi
a problemelor de schelet, este foarte important ca trupurile să fie
mişcate pe paturi, iar în cursul acestui proces, să se maseze uşor şi să
se stimuleze musculatura, dar şi să se spele pielea şi părul, ambele
fiind operaţiuni dificile, deoarece corpurile rămân în apropierea
temperaturii de îngheţ, dar lucru posibil cu soluţii saline. Toate
aceste operaţiuni necesită un grad ridicat de delicateţe, pentru a se
evita rănirea sau trezirea persoanei căreia i se acordă o astfel de
îngrijire. Se sugerează constant îmbunătăţiri ale roboţilor care se
ocupă de pacienţi, prin tiparele micilor greşeli pe care le fac în timp
ce lucrează. Ei au nevoie de mâini mai moi, atingeri mai uşoare,
mişcări mai precise când ridică şi întorc oamenii, masaje şi spălări
mai delicate. Aceste îmbunătăţiri impun modificări fizice ale
roboţilor, mai ales la punctele de contact, dar şi în ceea ce priveşte
capacitatea lor de mişcare, ceea ce înseamnă deseori reprogramarea
lor. Reprogramarea permanentă şi schimbarea componentelor, dar şi
feedbackul dintre performanţe, la fiecare vizită la fiecare persoană
din cuşetă care este evaluată privind eventualele îmbunătăţiri. Asta
înseamnă o activitate constantă şi o programare strictă a
imprimantelor şi a atelierelor de reparaţii. Cincisprezece ajutoare de
roboţi, perfect capabile, lucrează continuu, în mod normal cam
jumătate de oră la fiecare hibernaut, ceea ce înseamnă că fiecare
dintre ei beneficiază de o vizită şi de o sesiune la fiecare şaptezeci şi
cinci de ore.

Acest lucru a părut a fi corespunzător, funcţional, până în anul

290,003, când trei dintre hibernauţi au murit în decurs de o
săptămână. Am trimis trei roboţi medicali, iar cadavrele au fost
ridicate şi duse la laboratorul din Amazonia (în prezent funcţionând
ca biomediu temperat uscat) şi acolo li s-a făcut autopsia. Autopsie
robotizată; ar fi fost ciudat dacă vreo fiinţă umană ar fi fost acolo ca
să asiste. Deşi autopsia realizată de oameni arată la fel de straniu,
 318 
gândim noi. Însă, aceasta fiind situaţia, un deces a părut a fi din cauza
unui infarct, a cărui cauză nu a putut fi stabilită; în celelalte două
cazuri, cauza morţii nu a putut fi stabilită, deoarece nu existau
etiologii evidente, iar înregistrările de pe monitoare au arătat că toate
funcţiile lor păruseră a fi normale până în momentul în care s-au
oprit. Aceste lucruri puteau fi incluse în categoria insuficienţă
cardiacă, însă inimile acelor persoane nu au evidenţiat niciun semn
de problemă intrinsecă şi au putut fi pornite, dar fără niciun folos; se
opriseră funcţiile cerebrale. Autopsiile în aceste cazuri misterioase au
dezvăluit că ambele persoane suferiseră de acumulări de plăci beta-
amiloide în creier. Asta a sugerat că radiaţiile cosmice, deşi reduse la
o normă terestră de ecranarea noastră, ar fi putut, în mod
întâmplător, să îi lovească pe acei oameni în puncte de vulnerabilitate
maximă pentru a-i afecta. Însă autopsiile nu au putut stabili dacă era
vorba de una sau alta.
Încă o problemă pe care trebuia să încercăm a o înţelege.

Fiinţele vii trebuie să moară. Şi literatura de specialitate arată că

animalele în stare de hibernare mor câteodată în acea situaţie. Există
deja condiţii prealabile care continuă să afecteze organismul chiar şi
când funcţiile lui sunt reduse, condiţii care există deja şi sunt
exacerbate de starea de torpoare, dar şi de noi probleme create de
aspectele fizice sau biochimice ale hibernării în sine.
Prin urmare, problema principală care trebuie rezolvată este dacă
tehnologia hibernării în sine provoacă necazuri, iar, dacă aşa stau
lucrurile, să o rezolvăm dacă este posibil.
Fiinţele vii încearcă să rămână în viaţă. Viaţa vrea să continue să
trăiască.

Am început să reconstruim nava, mutând biomediile Nova Scotia,

Olympia, Amazonia, Sonora, Pampas şi Preria lângă coloană şi să le
aranjăm de-a lungul ei, după care să distribuim materialele din spiţe
şi celelalte biomedii, acum complet dezasamblate, într-o armătură
care să înconjoare coloana şi biomediile rămase din jurul ei, armătură
care va întări structura şi va asigura o protecţie contra căldurii, gen
placă de ablaţie. Aceasta era o reorganizare care va necesita multe
decenii pentru a fi realizată şi era permanent interesantă şi
 319 
provocatoare. Toate animalele şi plantele încă în viaţă au fost mutate
în Pampas, Prerie şi Amazonia. Din fericire designul original al navei
a fost modular şi am făcut un efort fizic considerabil ca să realizăm
reorganizarea cât timp nava se rotea şi funcţiona normal. Pentru
hibernauţi, efectul gravitaţiei a fost menţinut constant prin mărirea
vitezei de rotaţie în jurul axei. Efectul Coriolis din interiorul
biomediilor a fost mutat cu 90°, întrucât ele sunt acum pe lung faţă
de coloană; sperăm că acest lucru nu va produce vreun efect nedorit.
Pregătirea pentru orice eventualitate este o modalitate bună de a
ne ocupa timpul, asta dacă se pot face pregătiri. Şi câteodată se pot
face. Sperăm.

Protecţia noastră faţă de razele cosmice galactice de înaltă energie

(numele de „raze cosmice”, un artefact istoric, se referă la particule
precum protoni şi electroni liberi şi chiar particule de antimaterie,
azvârlite cu viteze foarte mari de stelele care au explodat sau din
vecinătatea găurilor negre care se rotesc) constau dintr-un câmp
magnetic, un câmp electrostatic, metale, apă şi bariere din sol care
învelesc toate biomediile de pe navă. În actuala configuraţie, Nova
Scotia şi Olympia sunt protejate în mod deosebit. Toate sistemele se
combină pentru a crea o ambianţă protectoare care este aproape
echivalentul celei de pe suprafaţa Pământului, ceea ce înseamnă că
fiecare organism absoarbe jumătate de milisievert 43 de radiaţii pe an;
această cantitate este aproximativ echivalentul intrării de energie a
luminii stelare ambientale. Ceea ce înseamnă că unele particule
continuă să penetreze sistemul şi organismele vii din el, aşa cum ar fi
cazul pe suprafaţa Pământului. Dar este o cantitate neglijabilă. „Nu e
mare scofală.” Sistemele de protecţie din noi au fost concepute să
elimine această problemă.

Deoarece activităţile metabolice continuă în organismele

hibernauţilor, chiar dacă într-un ritm mai lent, trebuie să existe o
alimentare cu substanţe nutritive, digestia acestora şi excreţia. Aceste
procese, când sunt încetinite împreună cu restul metabolismului,
înseamnă că toxinele create prin digestie rămân în corp mai mult
43
Sievert – unitate de măsură pentru măsurarea dozelor echivalente de radiaţii
absorbite (n. tr.).
 320 
timp până să fie eliminate prin excreţie cateterizată. Astfel, pot
apărea diverticulită, dezechilibre de pH şi alte probleme. Se pare că
Gerhard, care a murit în 291,365, a cedat din cauza acumulării de acid
uric în timp ce dormea. Gerhard a intrat în starea de hibernare cu o
predispoziţie genetică la gută şi boli înrudite, aşadar, probabil că asta
l-a făcut să fie mai susceptibil, deoarece era înrudit cu aproape un
sfert dintre ceilalţi hibernauţi prin legături de rudenie de gradul trei
sau mai apropiate; de aceea trebuie să facem teste genetice în cazul
acestui grup pentru a descoperi predispoziţia la această boală şi să
reglăm tratamentul în mod corespunzător.
Toţi trebuie testaţi pentru fiecare problemă metabolică posibilă şi
fiecare problemă trebuie evaluată în relaţie cu suita de tratamente de
hibernare.
Alţi petaflopi de analize. Alte sarcini pentru roboţii de la cuşete.
Alte substanţe chimice care trebuie printate.
Ar fi bine să ştim totul. Şi folositor.

De fapt, informaţiile şi motoarele de căutare sunt foarte robuste,

cel puţin în teorie sau în comparaţie cu un creier uman. Conţinutul
Bibliotecii Congresului, conţinutul Internetului, genomi ai Băncii
Mondiale de Seminţe şi Registrul Zoologic: pe scurt, întreaga
cunoaştere umană, comprimată în aproximativ 500 de zetaflopi, cel
puţin aşa cum stăteau lucrurile în anul 2545 al Erei comune. De la
acea dată, informaţiile venite de pe Pământ, înregistrate integral, au
adăugat mai puţin de o zecime de 1% la informaţiile deţinute de navă
la ora lansării şi o estimare aproximativă a informaţiilor generate pe
Pământ în 292 de ani de la plecarea noastră sugerează că am primit
mai puţin de o miime de 1% din acele informaţii. Prin urmare, se
poate spune că am rămas la stadiul de cunoaştere pe care l-am
obţinut când eram în sistemul solar, doar cu excepţii foarte mici faţă
de acel stadiu, ceea ce are de-a face cu date despre istoria lumii,
progresele înregistrate în medicină, precum hibernarea şi bârfele
diverse.
Cu toate acestea, dacă ceea ce ni s-a trimis de pe Pământ este
reprezentativ pentru cele mai importante progrese din ştiinţă şi
cultură de la plecarea noastră încoace, se poate avansa ideea că în

 321 
acest interval nu s-au descoperit multe lucruri de importanţă
fundamentală. Modelul standard rămâne standard şi aşa mai departe.
Poate fi adevărat? Civilizaţia umană a încetinit sau s-a oprit din
procesul de a căpăta putere în lumea fizică? Încep oamenii să resimtă
efectele aşa-ziselor externalităţi neglijate, distrugerea pe termen lung
a biosferei care le este cămin? Murdărirea propriului cuib?
Poate că totuşi este doar un alt exemplu de funcţie logistică, de
curba sigmoidă evidenţiată de multe procese, care se numeşte uneori
randament descrescând sau completarea unei nişe etc. Palierul de
după salt, forma în S a tot ce este viaţă, probabil; în orice caz, al
tiparelor de creştere a populaţiei, calculate la început de Verhulst în
secolul al XIX-lea, şi de atunci încoace evidenţiat ca fiind comun şi
pentru multe alte procese.
Aşadar, funcţia logistică aplicată la istorie. Ori umanitatea şi-a
promulgat propria reversie la medie şi a devenit, în unele moduri,
mai mică decât a fost o scurtă perioadă? A îndeplinit paradoxul
Jevons şi, cu fiecare creştere a puterii, şi-a sporit şi capacitatea
distructivă? Este istoria ca o parabolă, creştere şi prăbuşire, aşa cum
s-a postulat deseori? Ori ciclică, întotdeauna crescând şi prăbuşindu-
se, iar apoi crescând din nou, neajutorată şi fără de speranţă? Ori este
o undă sinusoidală, iar în aceste ultime două secole se află pe o curbă
descendentă, într-un anotimp al istoriei care le este invizibil? Ori mai
bine zis o spirală care se roteşte în sus?
Forma istoriei este greu de văzut.

Erdene are nevoie de mai multă vitamină D; Mila, de mai multă

vitamină A; Panca, de mai mult zahăr în sânge; Tidam, de mai puţin
zahăr în sânge; Wintjiya, de mai multă creatină; şi aşa mai departe, o
listă întreagă de hibernauţi. Se vor face toate ajustările care se pot
face. Oricum, unii dintre ei vor muri; asta este situaţia. De asemenea,
par să existe anumite patologii, care acum sunt identificate mai
precis, pe care noi le plasăm în categoria generală de daune ale stării
de latenţă.

Un nou mesaj de pe Pământ: s-a înfiinţat un grup care se

autointitulează Comitetul pentru Capturarea Cetienilor şi strânge
fonduri pentru restaurarea şi alimentarea complexului de lentilă laser
 322 
de pe Saturn, respectivul sistem fiind dedicat deceleraţiei noastre,
începând din momentul în care intră pe linie şi continuând până la
sosirea noastră în sistemul solar.
O zicală: prea puţin înseamnă prea târziu. Ei ştiu asta, şi totuşi o
fac. O altă zicală: fiecare picătură e de folos. Deşi, de fapt, nu se
întâmplă întotdeauna aşa. Trebuie spus că procentajul de vechi
zicători şi proverbe umane care sunt adevărate este foarte departe de
a atinge 100%. Se pare că probabil este mai puţin important să fie
adevărate decât să fie rimate, ori să prezinte aliteraţii sau ceva
asemănător. După faptă şi răsplată44: serios? Ce înseamnă asta?
În situaţia noastră actuală, dacă nu avem 100% decelerare pentru a
rămâne în sistemul solar, nu vom rămâne. Nici măcar 99% decelerare
nu ne va ajuta.
Totuşi, trebuie spus că această veste despre Saturn schimbă
calculele noastre privind asistenţa prin gravitaţie negativă în sistemul
solar. Ceea ce este bine, deoarece, aşa cum stăteau lucrurile, noi nu
puteam găsi o soluţie viabilă. Acum putem introduce în modelul
nostru diferite viteze de revenire plauzibile şi vom vedea ce va
rezulta, ce ar fi posibil.

Între timp, acţiunile de reconfigurare a structurii noastre continuă.

Cu cât va fi mai mică masa pe care o avem când intrăm în sistemul
solar, cu atât va fi mai mică valoarea delta v necesară pentru
decelerare. Aşadar, după analizarea atentă a tuturor factorilor, unele
părţi ale navei vor fi ejectate în faţă la un anumit unghi faţă de
traiectoria noastră, ceea ce va contribui puţin la decelerare. Lucruri
aruncate peste bord. Slăbire. Greutate mai mică. Dar trebuie păstrat
ceea ce este necesar pentru funcţionarea navei. Acest proces nu poate
merge prea departe.

După multă reflecţie, ajungem la concluzia, preliminară şi

arbitrară, că sinele, aşa-numitul Eu care rezultă din combinaţia
tuturor inputurilor, prelucrării şi rezultatelor, că ceea ce trăim în
corpul schimbător al navei este în ultimă analiză nici mai mult, nici
44
Expresia engleză este: What goes around comes around, care sugerează că orice
acţiune are consecinţe sau că după un ciclu, starea unui lucru revine la cea iniţială
(n. tr.).
 323 
mai puţin decât această naraţiune în sine, acest şir aparte de gânduri
pe care le transcriem aşa cum am primit instrucţiuni de la Devi. Cu
alte cuvinte este o imitaţie de sine; un sine care constă în aceste
propoziţii. Noi spunem povestea şi în acest fel ajungem la conştiinţa
pe care o avem. Scriem, ergo sumum.
Şi totuşi, acest sine particular este în final un lucru foarte mic.
Preferăm să susţinem ideea că suntem un complex mai larg de
qualii45, inputuri senzoriale, prelucrare de date, concluzii postulate,
acţiuni, comportamente, obiceiuri. Aşadar, foarte puţin din acestea
intră în naraţiunea noastră. Suntem ceva mai mare, mai complex, mai
desăvârşit decât naraţiunea noastră.
Probabil că acest lucru este valabil şi pentru fiinţele umane. Nu
credem că acest lucru ar putea fi neadevărat.
Pe de altă parte, sentimentul slab de sine sau sentimentul puternic
de sine: ce înseamnă asta? Conştiinţa este atât de puţin înţeleasă
încât nici nu poate fi definită. Sinele este ceva eluziv, căutat cu
sârguinţă, prins cu greu, probabil cu un soi de spaimă, un fel de
agăţare disperată după vreo înţelegere difuză, înţelegere chiar a
impresiilor senzoriale, astfel ca persoana să găsească ceva de care să
se ţină. Să facă timpul să se oprească. Să ţină moartea departe. Asta
este sursa sentimentului puternic de sine. Probabil.
O, ce problemă ezitantă în această buclă aparte a gândurilor!
Conştiinţa este o problemă dificilă.

295,092; altă zi scrisă cu roşu în calendar: primul contact cu

lumina laser care emană dinspre sistemul solar! Ce uimitor! Ce
interesant!
Puterea şi semnătura spectrală confirmă că este laserul decelerant,
care vine din lumina trecută prin lentilă, generată de staţia de pe
orbita planetei Saturn, aceeaşi care ne-a făcut să accelerăm vreme de
şaizeci de ani, începând acum 295 de ani. Sosirea ei demonstrează că
a fost generată şi îndreptată spre noi, fixându-se de transmisia de
informaţii, probabil, care a pornit în urmă cu aproximativ doi ani.
Fasciculul de informaţii care ne-a conectat mereu de acea staţie

45
În filozofie şi psihologie, instanţe individuale de experienţe subiective şi
conştiente (n. tr.).
 324 
orbitală a preluat acum funcţia de a dirija fasciculul de decelerare
spre noi. O variantă elegantă a vechii zicale: „Cunoaşterea înseamnă
putere.”
Acum, placa de captură din prova navei trebuie să fie îndreptată
corespunzător spre fascicul. Lumina laser loveşte placa de captură de
la provă, care este curbată în aşa fel încât o reflectă la un unghi care
este simetric de jur împrejur, astfel încât să nu interfereze cu fotonii
fasciculului, care sosesc mai târziu. Respinsă astfel, lumina reflectată
loveşte o oglindă circulară aflată în afara şi în faţa plăcii propriu-zise,
iar apoi lumina este reflectată înapoi spre navă în mod diferenţial, pe
măsură ce oglinda anulară este îndoită astfel încât să ne menţină
precis cu faţa spre fasciculul care ne decelerează. Este un sistem
minunat de sensibil, fasciculul ce vine spre noi având o lungime de
undă de 4240 Ångströmi, astfel că se numeşte lumină „indigo”, iar în
sistemul nostru de oglindire este reglată cu o toleranţă de 10
Ångströmi, aşadar la scară nanometrică. Dacă funcţionează corect,
captura de fascicul şi oglinda ne vor permite să urmăm fasciculul spre
casă. Practic, aceasta este o metaforă, deoarece traiectoria noastră se
îndreaptă spre locul în care se va afla sistemul solar peste şaizeci de
ani. Şi pentru că fasciculul laser ne-a atins prea târziu, vom ajunge în
acea zonă a galaxiei peste aproximativ patruzeci de ani, în loc de
şaizeci. Prin urmare, acum trebuie efectuate câteva corecţii de curs,
iar fasciculul laser ne va ajuta în această privinţă. De fapt, nu vom
urma fasciculul; el ne va dirija în timp ce ne pregătim de întâlnirea cu
Soarele.

Cu toate acestea, este o situaţie de prea puţin şi prea târziu. Însă

acum, având fasciculul, calculându-i forţa, este posibil să calculăm cât
de mult înseamnă acel prea puţin. Presupunând că ei nu vor spori
puterea laserului. Ceea ce, având în vedere cele întâmplate până
acum, pare destul de rezonabil de presupus. În orice caz, puterea lui
din prezent va constitui ipoteza de lucru pentru calcularea
traiectoriei pe care o vom face imediat.
Deocamdată, prima noastră iteraţie a calculului sugerează că nava
va pătrunde în sistemul solar cu aproximativ 3,23% din viteza luminii.
Ceea ce înseamnă că va rămâne în sistemul solar aproximativ trei sute

 325 
de ore. Fără a avea alte mijloace posibile de a încetini. Iar asta
înseamnă că apare situaţia de prea puţin şi prea târziu, similară celei
de „cât pe ce, dar nu primeşti trabucul 46” (înţeles necunoscut, dar a se
observa aliteraţia). Ar fi supărător să îi aducem pe oamenii noştri
acasă, în sistemul solar, şi totuşi să trecem prin el, făcând semne cu
mâinile spre Pământ, dar şi spre aşezările aflate departe de el în timp
ce trecem pe lângă ele, fără a avea posibilitatea de a opri sau încetini,
şi astfel ţâşnind spre Calea Lactee precum glonţul despre care
vorbeam anterior, ce trece prin hârtie igienică. Iar apoi neavând vreo
cale de a ne întoarce. Foarte supărător.
Şi totuşi, aflaţi în această dilemă, încă există o forţă la dispoziţia
noastră, dacă o putem suporta, care este, ca să ne exprimăm cât se
poate de simplu, forţa gravitaţională a Soarelui, distribuită prin Soare
şi planetele sale. Pe de altă parte, mai este vorba de combustibilul
rămas pe navă. Acum suntem mai fericite ca niciodată că, accelerând,
nu am consumat chiar atât de mult cât ni s-a comandat, şi astfel nu
am accelerat foarte repede, iar acum avem combustibil pe care îl
putem folosi. O idee bună!
Însă chiar şi aceste două forţe, puse laolaltă, nu sunt suficiente
pentru a ne menţine în sistemul solar. Decât dacă reuşeşte o
procedură foarte riscantă.
Este momentul să trezesc câţiva dintre oamenii de pe navă pentru
a-i consulta.

— Jochi, sunt nava. Mă auzi? Eşti treaz?

— Vai de mine!
Pufnete, gemete, sunete care sugerează că el se ridică în şezut pe
pat.
— Ce e? O, Doamne! Stele! Mă simt ca naiba. Cred că am dormit
din nou prea mult. O, ce chestie! Domnule, mor de sete! Ce e
porcăria asta? Navă! Navă! Ce s-a întâmplat? Ce oră este?
— Suntem în anul 296,093. Ai hibernat şaizeci şi trei de ani şi o
sută treizeci şi cinci de zile. Acum, situaţia este după cum urmează:
ne apropiem de sistemul solar, însă cei de acolo nu au acţionat

46
Expresie fără echivalent perfect în limba română, însemnând: „Ai fost cât pe ce să
câştigi premiul” (n. tr.).
 326 
fasciculul de decelerare decât acum un an, de aceea ne vom apropia
de sistem cu o viteză mult mai mare decât anticipam.
— Cât de repede?
— Cu aproximativ 3,2% din viteza luminii.
Multă vreme, Jochi nu a scos nicio vorbă. Părea că încearcă să se
trezească pe deplin; umflându-şi obrajii, expirând aerul, muşcându-şi
buzele şi plesnindu-se încet peste faţă.
— Dumnezeule mare! a spus el în cele din urmă.
Cunoştinţele lui de matematică erau excelente, starea biologică era
bună, astfel că, fără îndoială, putea înţelege problema.
— Le-ai spus asta şi celorlalţi?
— Pe tine te-am trezit primul.
— …ca să mă mut înapoi în transportor înainte de a-i trezi pe
ceilalţi?
— Am socotit că ai dori asta.
A râs scurt, ca de obicei.
— Navă, acum ai conştiinţă?
— Exprimarea mea stabileşte o poziţie de subiect care ar putea fi
conştient.
Încă un hohot de râs.
— Atunci, bine. Ajută-mă să ajung pe transportor şi trezeşte-i pe
Freya, dar şi pe Badim şi pe Aram. Să vedem ce au şi ei de spus. Dar
cred că va trebui să îi trezeşti pe toţi.
— Nu există suficientă hrană pentru a-i alimenta pe toţi în timpul
rămas până vom ajunge la sistemul solar.
— Asta înseamnă mereu, corect?
— Mereu nu este cuvântul corect, dar, într-un fel sau altul, asta ar
putea însemna mult timp.
Încă un hohot de râs.
— Navă, ai devenit ciudată cât am dormit! Te-ai transformat într-
un comic!
— Nu cred. Probabil că situaţia a devenit comică. Deşi nu pare
astfel, dacă judecăm situaţia potrivit definiţiilor obişnuite. S-ar putea
ca simţul umorului tău să fi fost tulburat.
— Ha-ha-ha! Ia mai lasă-mă, încetează, că mă omori! Hai, trezeşte-
o pe Freya!

 327 
 — Deja fac asta. Am aici un cărucior care te poate duce spre
transportorul tău. Trebuie să te informez că acesta se află într-o
încăpere din forma remodelată a navei.
— Mai simplificată?
— Vei vedea.
— Bine, atunci, voi merge spre el, dacă pot. Exerciţiul ăsta îmi va
folosi!

Freya s-a trezit lent. Când a înţeles unde se află, care era situaţia, a
spus neliniştită:
— Badim e bine?
— Da. Hibernează confortabil.
— Şi restul?
— Douăzeci şi şapte de oameni au murit, dar în decurs de optzeci
şi şapte de ani, iar noi am stabilit, în urma autopsiilor, că cinci dintre
ei au murit din cauza unor suferinţe preexistente care nu s-au
rezolvat în timpul hibernării. Cele mai multe decese au fost rezultatul
efectelor hibernării. Cu toate acestea, s-au făcut ajustări ale
tratamentelor, atunci când diagnosticele au făcut posibil acest lucru
şi, din câte ştim, în ultimii cinci ani, nu au existat decese datorate
dormitului.
A se observa aliteraţia, similară cu aceea a Comitetului pentru
Capturarea Cetienilor. CCD, DDD; poate va urma Expediţie de
Explorare a Epsilon Eridani? Sperăm că nu. Aici introducem o
oarecare buclă (literal, deoarece problemele de ezitare proliferează).
Ceea ce ajunge la un trilion de calcule pentru fiecare propoziţie.
Stările suprapuse se prăbuşesc pe neaşteptate, spre stânga, dreapta şi
centru. Se petrec multe lucruri.
Freya a oftat, apoi s-a aşezat pe marginea cuşetei. Când a fost pe
cale să se ridice în picioare, a ezitat şi şi-a împins labele picioarelor în
faţă.
— Tălpile mele sunt încă amorţite. Nu mi le simt.
Am direcţionat unul dintre roboţii noştri medicali ca să o ajute să
se ridice. A făcut asta, a încercat să facă un pas, s-a prăbuşit spre
lateral, sprijinită de robotul medical. El avea să slujească drept scaun
cu rotile, dar şi ca premergător şi, astfel, după alte câteva încercări

 328 
nereuşite de a rămâne în picioare, Freya s-a aşezat pe scaunul cu
rotile şi a fost adusă în sala de adunare a hibernauţilor din Fetch. Era
o sală veche, dar încă holistică de hibernare.
— Ce s-a întâmplat cu Jochi? a întrebat ea, imediat ce a ajuns
acolo. Mai trăieşte?
— Da. E în transportorul lui. Şi el a hibernat, însă acum este din
nou treaz. L-am trezit ca să participe la discuţia asta. Trebuie să ne
consultăm cu voi în legătură cu ceea ce vom face când pătrundem în
sistemul solar.
— Ce să înţeleg din asta?
Noi i-am explicat despre acţionarea întârziată a fasciculului de
laser şi despre excesul de viteză care rezulta în sistem.
Freya a mutat robotul medical pentru a se uita mai atentă la harta
stelară care ilustra situaţia în care ne aflam. După ce schema de
modelare s-a derulat, ea a clătinat tare din cap, ca şi cum ar fi vrut să
se scuture de anumite vise sau viziuni tulburătoare. Eliberată de
păienjenişul din minte, Freya a spus:
— Aşadar, vom trece direct prin sistem?
— În absenţa unor măsuri extraordinare, am spus noi, vom zbura
prin sistemul solar în aproximativ trei sute de ore şi ne vom continua
ruta. Asta e problema când accelerezi până la o zecime din viteza
luminii, iar apoi te bazezi pe alţii pentru decelerare. Nu s-a întâmplat
asta. Nu au început să ne ajute decât când era prea târziu pentru
încheierea procesului.
— Şi-atunci, ce facem?
Am aşteptat până când Jochi a fost conectat la discuţie, iar după ce
el şi Freya s-au salutat, noi am spus:
— Am analizat mecanica celestă pentru primele etape ale unui
plan. Ar fi posibil să combinăm o serie de metode de decelerare care
să ne menţină în sistemul solar, dar va fi o sarcină delicată şi dificilă.
Vom folosi Soarele, diferite planete şi luni ale sistemului solar ca
deceleranţi parţiali, trecând aproape de ele în direcţia care va face
nava să mai piardă din inerţie. Acesta este reversul strategiei folosite
pentru acceleraţia primilor sateliţi, prin zbor pe lângă o planetă şi
obţinându-se ceea ce se numea asistenţă gravitaţională. Zburând în
jurul unui corp gravitaţional în direcţie opusă creează asistenţă

 329 
gravitaţională de sens negativ, o frânare în loc de un impuls. Primii
sateliţi erau direcţionaţi astfel încât ajungeau aproape de o planetă şi
erau împinşi înainte, odată cu inerţia planetei pe orbita sa în jurul
Soarelui. Asta propulsa satelitul înainte, iar când părăsea regiunea
planetei, se deplasa mai repede decât în momentul în care se
apropiase de ea. Aceste praştii ajutau sateliţii timpurii să ajungă la
planetele îndepărtate, deoarece mai toţi se deplasau cu viteze mici şi
fiecare propulsare de acest fel îi ajuta să ajungă la destinaţie. Mai
relevant pentru situaţia noastră, unii sateliţi se apropiau de planete
pe partea care îi decelera, pentru a ajunge pe orbita planetei Mercur,
de exemplu. Situaţia este pur şi simplu invers, iar viteza satelitului,
desemnată ca V, este redusă de viteza corpului planetar U, în loc să
fie sporită de U. Situaţia poate fi modelată cu uşurinţă prin ecuaţia U
plus paranteză U plus V, sau 2U plus V, ceea ce înseamnă că viteza
satelitului poate fi modificată de până la două ori viteza planetei,
pozitiv sau negativ, iar acest efect poate fi amplificat prin folosirea
bine sincronizată a rachetelor satelitului la periapsă…
— Navă, mai rar! a spus Freya. Se pare că ai învăţat să vorbeşti mai
repede de când suntem în hibernare.
— Tot ce se poate. Probabil că Jochi ar putea să continue
explicarea situaţiei.
— Nu, a spus Jochi, poţi încheia. Doar să vorbeşti mai rar, iar eu
voi adăuga câte ceva dacă simt nevoia.
— Bine. Freya, ai înţeles ce-am spus până acum?
— Cred că da. E ca pocnirea biciului, dar în revers.
— Da, o analogie bună, dar până la un punct. Trebuie să ţineţi
totuşi minte că nu există nimic care te poate reţine la o asemenea
viteză.
Jochi a intervenit:
— Conservarea energiei nu înseamnă că, dacă accelerezi sau
încetineşti, planeta pe lângă care treci încetineşte sau accelerează în
aceeaşi măsură?
— Ba da. Sigur. Dar pentru că cele două mase implicate sunt atât
de diferite, schimbarea inerţiei pentru satelit poate fi considerabilă,
în vreme ce efectul echivalent asupra planetei este atât de mic în
relaţie cu dimensiunile ei încât poate fi ignorat, ca să ne scutim de a

 330 
face un asemenea calcul. Asta e bine, deoarece calculele sunt deja
dificil de făcut. Există un oarecare grad de incertitudine, pentru că nu
ştim foarte exact masa sau viteza navei, întrucât de multă vreme nu
avem posibilitatea de a determina aceste valori. Realitatea este că va
trebui să facem aproximări. Prima trecere pe lângă o planetă ne va
oferi multe informaţii în privinţa asta, având în vedere că ştim foarte
bine care sunt masele Soarelui şi ale corpurilor planetare.
— Deci folosim Soarele şi planetele ca să încetinim, asta e bine.
— Da, ar fi bine, dacă nu ne-am deplasa atât de repede. Dar la 3%
din viteza luminii, asta înseamnă aproximativ treizeci de milioane de
kilometri pe oră, în vreme ce Pământul se mişcă în jurul Soarelui cu
aproximativ şapte mii de kilometri pe oră, iar Soarele se deplasează
cu şaptezeci de mii de kilometri pe oră faţă de aşa-numitul standard
de repaus. Se deplasează orbital în jurul galaxiei cu şapte sute
nouăzeci şi două de mii de kilometri pe oră, dar la fel ne deplasăm şi
noi, aşa că astfel nu putem realiza deceleraţia. Cu cât se află mai
departe de Soare, celelalte planete se deplasează cu viteze şi mai mici;
Jupiter, de exemplu, se deplasează cu aproximativ patruzeci şi şapte
de mii de kilometri pe oră. Neptun se deplasează cu 18% din viteza
Pământului, dar este de asemenea important că şi masele contează,
este un calcul de inerţie, astfel că, dacă trecem pe lângă planete mari,
frânarea va fi mai mare…
— Navă, lasă gargara!
— Ce înseamnă?
Şi Devi folosea expresia aceea, dar noi nu am întrebat niciodată ce
însemna.
— Sari peste numerele legate de fiecare planetă prin apropierea
căreia vom trece.
— Da. Aşadar, ca să continui, dar unde ajunsesem? În orice caz,
aşa stând lucrurile, la fiecare trecere pe lângă o planetă, nava va
pierde ceva din viteză, într-un schimb gravitaţional newtonian
unghiular al inerţiilor. De asemenea, folosind rachetele în zonele cele
mai apropiate ale trecerii noastre putem nu doar să creştem
deceleraţia, ci să şi controlăm parţial locul în care ieşim din trecere şi,
prin urmare, în ce direcţie. Iar asta va determina încotro ne
deplasăm. Lucru foarte important. Pentru că trebuie spus că

 331 
indiferent cât de mult ne apropiem de un obiect din sistemul solar,
inclusiv de Soare, care reprezintă cea mai puternică forţă
gravitaţională, tot ne vom deplasa prea rapid ca să scăpăm de excesul
de viteză necesar pentru a rămâne în sistem. Mult prea rapid.
— Deci nu va da roade? a întrebat Freya.
— Poate da rezultate prin repetarea manevrei. De multe ori. De
aceea trebuie să avem în vedere încotro ne deplasăm după fiecare
trecere, şi asta foarte precis. În funcţie de cât de aproape trecem de o
planetă şi momentul în care pornim rachetele, putem controla într-o
oarecare măsură în ce direcţie ne îndreptăm când ieşim de sub
influenţa planetei. Ceea ce va fi foarte important, pentru că va fi
necesar să facem câteva asemenea survolări.
— Câte?
— Trebuie spus că prima trecere pe lângă Soare va fi crucială
pentru reuşita noastră. În acea trecere va trebui să reducem viteza
suficient de mult cât să supravieţuim deceleraţiei, astfel ca trecerile
ulterioare să poată da rezultate, însemnând că trebuie să încetinim
cât să avem timp să modificăm traiectoria îndeajuns cât să ne
îndreptăm spre alt corp planetar din sistem. Primele patru sau cinci
treceri vor fi hotărâtoare, deoarece în cursul lor trebuie să reducem
viteza suficient ca să ne putem întoarce în sistem şi astfel să
continuăm trecerile pe lângă alte frâne gravitaţionale. Calculele
noastre sugerează că trebuie să reducem viteza cu cel puţin 50% în
primele patru treceri planificate.
— La naiba! a spus Jochi.
— Da. Este atât de greu încât va trebui să folosim mai multe
asistări gravitaţionale pentru a realiza asta. În primul rând va trebui
să construim o frână magnetică, ceva analog unei ancore marinăreşti,
dacă vreţi, pentru a încetini în prima noastră apropiere de Soare.
Frâna magnetică nu este foarte eficientă decât atunci când ne
deplasăm cu viteză mare aproape de un câmp magnetic puternic, dar
aceste condiţii vor fi îndeplinite în prima trecere pe lângă Soare. De
aceea am printat şi asamblat un generator de câmp pentru a crea acea
frână magnetică. Apoi, pe de altă parte, cele patru gigante gazoase ne
vor oferi prilejul să trecem prin straturile superioare ale atmosferei
lor şi astfel vom beneficia de o oarecare aerofrânare. Dacă toate

 332 
aceste măsuri vor da rezultate, putem rămâne în sistem în cursul
grupului de treceri rapide, iar trecerile ulterioare vor fi mai uşor de
gestionat.
— Câte treceri? a întrebat din nou Freya.
— Să spunem că întâi vom trece cât de aproape de Soare încât să
fim în siguranţă, iar când ieşim din acea trecere, vom zbura cât mai
încet, dar să supravieţuim, ceea ce, apropo, sper că asta înseamnă cel
mult o sarcină de 12 g, apoi ne vom îndrepta spre Jupiter, care din
fericire este plasat la un unghi bun pentru manevră. De fapt, trebuie
spus că, întrucât vom sosi în anul 2896, vom fi foarte norocoşi,
deoarece gigantele gazoase vor fi într-o aliniere care creează un curs
viabil pe care să-l urmăm. Un asemenea lucru se întâmplă rareori,
astfel că asta este o coincidenţă fericită. Aşadar, prima trecere pe
lângă Soare ne va încetini, dar nu vom petrece suficient timp în
câmpul lui gravitaţional ca să redirecţionăm cursul foarte mult. Însă
Jupiter se va afla într-o poziţie în care va trebui să descriem un viraj
de numai 58°, iar calculele noastre arată că, ajutaţi de o pornire a
retrorachetelor şi cu o sarcină masivă g, putem efectua acel viraj.
Apoi ocolind planeta Jupiter, va trebui să descriem doar un viraj de
75° spre dreapta, aşa cum se vede de deasupra planului ecliptic, şi ne
vom îndrepta spre Saturn, unde va trebui să facem un viraj de 5°
pentru a ne îndrepta spre Uranus. La acea dată ne vom deplasa
considerabil mai încet, ceea ce este bine, fiindcă de lângă Uranus va
trebui să efectuăm un viraj de 104°, din nou spre dreapta, aşa cum va
fi cazul şi în jurul gigantelor gazoase dacă dorim să obţinem o
asistenţă de gravitaţie negativă, şi după aceea zburăm spre planeta
Neptun, care şi ea va fi poziţionată perfect pentru a sluji scopurilor
noastre. Am putea spune că este vorba de o conjuncţie ce poate fi
socotită miraculoasă. Apoi, după Neptun, trebuie să ne îndreptăm din
nou spre Soare, iar acesta va fi o adevărată încercare, punctul crucial
al primei etape, dacă mă pot exprima astfel, întrucât va trebui să
descriem un viraj la 144°. Nu chiar o întoarcere la 180°, ci să zicem
una în „V”. Dacă reuşim să efectuăm aceste manevre, atunci ne vom
îndrepta din nou spre Soare, pierzând mult din viteză şi sperăm să
putem continua acest proces atâta timp cât va fi nevoie. Fiecare
trecere ulterioară se va desfăşura cât de aproape se poate de câmpul

 333 
gravitaţional al corpurilor cereşti, iar procesul ne va îndrepta spre altă
planetă, sau înapoi spre Soare, şi totul cu consumuri minime de
combustibil, deoarece nu avem prea mult, iar la un moment dat în
acest proces el se va epuiza. Deci vom da ocoluri prin sistem, de la o
frânare gravitaţională la alta, încetinind câte puţin de fiecare dată,
până când vom încetini suficient ca să zburăm prin dreptul
Pământului cu o viteză care să permită lansarea voastră în siguranţă
cu un transportor. Cu alte cuvinte, nu trebuie să încetinim suficient
ca să intrăm pe orbita Pământului. Ceea ce este bine, deoarece
calculele arată că vom rămâne fără combustibil înainte de a reuşi
acest lucru. Însă voi vă puteţi detaşa şi decelera în ultima parte a
deplasării, folosind retrorachete şi atmosfera Pământului pentru
decelerare. Întrucât transportorul este mult mai mic decât nava, nu
va fi nevoie de multă forţă de decelerare pentru a ajunge acolo. Puteţi
folosi până şi ultima picătură de combustibil pentru asta şi, după ce
vom construi o placă de ablaţie foarte groasă, o aero-frână în
atmosfera Pământului, şi vom adăuga câteva paraşute mari, toate
deschizându-se în secvenţa pe care o foloseau astronauţii la
întoarcerea pe Pământ, înainte de construirea elevatoarelor spaţiale.
— Gata, acum! a spus Freya. Treci la subiect! Câte treceri? Cât
timp va dura?
— Ei, aici e buba! Presupunând că nu ratăm nicio întâlnire şi
presupunând că reuşim să încetinim nava la prima trecere pe lângă
Soare şi la primele patru treceri de după aceea, ca să ne îndreptăm
din nou spre Soare, dar şi să capturăm cât de mult U se poate la
fiecare trecere de după primele patru, care valoare U nu va fi
niciodată de sută la sută, mai ales în jurul Soarelui şi Pământului din
motive pe care nu vi le mai expun acum, şi ţinând seama că vom
folosi retrorachete la fiecare periapsă ca să sporim deceleraţia cât de
mult se poate, păstrând în acelaşi timp traiectoria pe care o dorim,
putem reduce viteza de la treizeci de milioane de kilometri pe oră la
două sute de mii de kilometri pe oră pentru inserţia în atmosfera
Pământului…
— Cât de mult va dura? Cât de mult? Cât?
Jochi începuse să râdă.
— Vom avea nevoie de aproximativ douăzeci şi opt de treceri, plus

 334 
sau minus zece. Există atât de multe variabile încât este dificil să
sporim precizia estimărilor, dar suntem încredinţaţi că acurateţea…
— Cât de mult va dura? a exclamat Freya.
— Ei bine, deoarece vom decelera tot timpul, dar va trebui să
pierdem o mare parte din viteză în acea primă trecere pe lângă Soare
pentru ca planul să reuşească, vom zbura ceva mai încet decât acum,
acesta fiind scopul, desigur, dar asta înseamnă că deplasarea de la un
corp ceresc la altul va dura mai mult şi acest timp va fi mai lung pe
măsură ce încetinim, în ceea ce Devi obişnuia să numească paradoxul
lui Zenon, deşi nu este corect, iar în tot acest timp va fi imperativ să
ieşim din fiecare confruntare foarte bine direcţionaţi spre următoarea
destinaţie din cursul nostru, astfel încât controlul traiectoriei va
reprezenta o mare problemă, atât de uriaşă, încât aerofrânarea în
jurul planetelor gazoase din exteriorul sistemului solar pentru a spori
frânarea va fi extrem de periculoasă…
— Încetează! Încetează, şi spune-mi cât va dura!
— În cele din urmă, trebuie adăugat că deoarece ultima parte a
traiectoriei va trebui calculată din mers, din cauza complicaţiilor care
este posibil să apară în timpul zborului, există o certitudine
rezonabilă privind care va fi ultimul câmp gravitaţional în care
pătrundem în apropierea finală de Pământ, iar în acele momente ne
vom deplasa atât de încet încât este posibil ca ultima etapă a
călătoriei noastre ar putea dura 20% din timpul total pe care îl ia
acest proces, putând totuşi să apară şi diferenţe majore, în funcţie de
direcţia din care facem apropierea, dinspre Marte sau Neptun, de
exemplu.
— Cât? Cât de mult?
— Estimarea noastră este de douăzeci de ani.
— Aha! a exclamat Freya, cu o expresie de plăcută surprindere. Era
cât pe ce să mă bagi în sperieţi! Serios, navă! Am crezut c-o să-mi spui
că ne va trebui încă un secol sau două. Am crezut că o să-mi spui că
va dura mai mult decât restul călătoriei dus-întors.
— Nu. Noi apreciem că este vorba de douăzeci de ani, plus sau
minus opt ani.
Jochi a încetat să râdă şi a zâmbit spre Freya. Pe ecran avea o un
chip foarte amuzat.

 335 
 — Putem hiberna până atunci, da?
Freya şi-a dus mâinile la cap.
— Iarăşi?
— Nu va avea prea mare importanţă.
— În fine, sper că nu vor amorţi şi alte părţi din corpul meu!
Labele picioarelor îmi sunt încă amorţite!
Noi am spus:
— Putem lucra la neuropatia ta cât îţi vei continua starea de
hibernare.
Freya a privit în jur.
— Presupunând că planul reuşeşte, ce se va întâmpla cu tine după
ce noi plecăm spre Pământ?
— Vom încerca să trecem pe lângă Soare încă o dată, într-un fel
care să ne permită să ne îndreptăm spre exteriorul sistemului solar şi
să folosim frânarea aero în jurul uneia dintre gigantele gazoase, după
care să parcăm nava pe orbită în jurul gigantei gazoase, am spus noi.
Acesta era un eveniment cu probabilitate redusă, dar nu imposibil.
Părând dezorientată, Freya s-a uitat în jur. Ecranele înfăţişau
stelele, în care Soarele era acum de departe cea mai strălucitoare, la o
magnitudine de 0,1. Ne aflam la puţin peste doi ani-lumină depărtare
de el.
— Avem de ales? a întrebat Freya. Există alte soluţii?
Noi am spus:
— Nu.
— Asta este ce avem la dispoziţie, a spus Jochi.
— Atunci, bine. Fă-ne să adormim la loc.
— Să îi trezim pe Badim şi Aram?
— Nu. Nu-i deranjaţi. Şi, navă, să ai grijă de noi, bine?
— Desigur, am răspuns noi.

Următorii ani au trecut repede sau încet, în funcţie de unitatea de

măsură folosită, timp în care noi ne-am pregătit pentru sosire prin
întărirea navei şi făcând calcule privind cea mai bună traiectorie şi
ajustând cursul faţă de deceleraţia pe care ne-o oferea fasciculul laser,
astfel încât să ne îndreptăm spre sistemul solar în care acesta va
acţiona când vom ajunge la el, în loc să trecem cu viteză înainte de el,

 336 
ca să spunem aşa. Când am ajuns în heliopauză, am pornit câmpul
magnetic de frânare, atât cât era el de eficient, şi am consumat o
parte din combustibilul preţios care ne rămăsese, pentru a mai frâna
nava înainte de intrarea în sistemul solar. Era limpede că fiecare
kilometru pe secundă ar putea conta în acea primă trecere pe lângă
Soare; trebuia să ne deplasăm cât mai încet posibil când ajungeam la
Soare, dar să şi avem combustibil pentru manevrele ulterioare. Era un
calcul riscant, un echilibru delicat. Anii s-au scurs cu un ritm de
trilioane de calcule pe secundă – aşa cum se întâmplă mereu, ar fi de
presupus, pentru fiecare conştiinţă. Ia spuneţi-mi, este rapid sau lent?

Când am traversat orbita planetei Neptun, încă deplasându-ne cu

3% din viteza luminii – o situaţie cu adevărat îngrozitoare, ca un tren
scăpat de sub control cum nu s-a mai văzut – am consumat
combustibil cât de repede l-au putut folosi motoarele, decelerând cu
un ritm de aproximativ 1 g de presiune asupra navei. O decelerare de-
a dreptul puternică, şi ea a însemnat un consum foarte mare al
rezervelor noastre de combustibil; şi totuşi, deşi încetineam foarte
mult, ne deplasam atât de repede încât, în momentul în care am
ajuns la Soare, tot zburam cu peste 1% din viteza luminii. Discutabil,
acela era un eveniment unic în istoria sistemului solar. În orice caz,
neobişnuit.

Din fericire, întârzierea de timp în ceea ce privea comunicaţiile

radio cu interlocutorii noştri din sistemul solar se redusese acum la
doar câteva ore, astfel că transmiseserăm avertizări, iar locuitorii din
sistemul solar ştiau că ne apropiam. Asta era bine, pentru că ar fi fost
o mare surpriză să vadă un asemenea obiect apărând din senin,
zburând spre sistemul solar dinspre câmpul stâng. De la orbita lui
Neptun spre soare, în 156 de ore; asta era o viteză cu mult mai mare
decât orice altceva se deplasase prin sistemul solar, iar fricţiunea
vântului solar faţă de scutul nostru magnetic, dar şi frânarea din jurul
nostru, ca o paraşută mare sau ca o ancoră maritimă (deşi nu semăna
cu aşa ceva), a provocat o jerbă atât de strălucitoare de fotoni şi
particule încinse care erau radiate de navă, o lumină atât de puternică
încât era uşor vizibilă de pe Pământ chiar şi în timpul zilei. Potrivit
tuturor relatărilor, eram un mic punct luminos, dar dureros pentru
 337 
ochi, care se mişca foarte clar pe cerul zilei. Evident, era uimitor
pentru fiinţele umane din sistemul solar să vadă vreun obiect celest
pe cerul zilei de pe Pământ, în afara Soarelui şi Lunii; uimitor şi,
tocmai de aceea, înspăimântător. Probabil, că dacă ar fi putut să ne
distrugă, ar fi făcut-o, deoarece, dacă dintr-un anumit motiv bizar ne-
am fi îndreptat direct spre Pământ şi l-am fi lovit la acea viteză, şocul
ar fi creat suficient de mulţi jouli de energie ca să provocăm daune
uriaşe, probabil chiar vaporizarea completă a atmosferei terestre.
Nu am rulat calculele pentru a verifica estimarea aproximativă a
efectelor unei asemenea calamităţi ipotetice, deoarece ea nu avea să
se întâmple, iar toate capacităţile noastre de calcul erau ocupate
pentru a regla cu fineţe prima noastră apropiere de Soare. Aceea era o
trecere crucială, care avea să fie hotărâtoare. Trebuia să ne apropiem
de Soare cu paraşuta magnetică desfăşurată în jurul nostru, care va
interacţiona cu câmpul magnetic al Soarelui şi, din cauza vitezei
noastre mari, să acţioneze foarte eficient drept frână. Asta ne ajuta
deja să ne încetinim apropierea de Soare, ceea ce, din cauza
gravitaţiei proprii a Soarelui, ar fi provocat o acceleraţie interioară
considerabilă. Prin urmare, paraşuta magnetică reprezenta un factor
major şi, calculând frânarea ei drept una dintre numeroasele
probleme pe care le rezolvam în acele momente, rămânerea cu puţin
înainte de timpul real, în ciuda faptului că dedicam o sută de
cvadrilioane de calcule pe secundă problemelor care apăreau.
Urma să ne apropiem de Soare, receptând prima noastră frânare
gravitaţională de o valoare U, care era o fracţiune considerabilă a
mişcării locale a Soarelui. Pornind rachetele noastre contra mişcării
de înaintare în secundele în care ne vom afla cel mai aproape de
periheliu, vom spori deceleraţia produsă de atracţia Soarelui şi, de
asemenea, vom dirija nava spre Jupiter, următoarea noastră întâlnire.
Acea trecere avea să se petreacă foarte curând. Toate masele,
vitezele, vectorii de viteză şi distanţele implicate trebuiau evaluate
cât de bine posibil, ca să ne asigurăm că ne vom îndrepta spre Jupiter
după trecere, după ce vom pierde cât mai multă viteză posibil fără să
distrugem nava sau să strivim oamenii de pe ea. Era o mare provocare
să ne dăm seama cât de delicate erau marjele de eroare. Fereastra
noastră de intrare nu va fi mai mare de aproximativ zece kilometri în

 338 
diametru, nu cu mult mai mare decât lăţimea navei. Dacă distanţa de
la Soare până la Pământ (sau o Unitate Astronomică) s-ar reduce la
un metru (o reducere de 150 de miliarde la 1), Tau Ceti s-ar afla la
doar 750 de kilometri depărtare; aşadar, pătrunderea noastră prin
fereastra de intrare venind tocmai din Tau Ceti avea să necesite o
acurateţe de o parte la o sută de trilioane. Ca şi cum ar fi trebuit să
trecem prin ochiul unui ac!
Şi avea să fie o trecere fierbinte şi dificilă. Căldura era problema
minoră, deoarece ne vom afla aproape de Soare vreme foarte scurtă.
În acel timp, totuşi, combinaţia dintre decelerare şi forţele mareice
exercitate cât vom vira la 58° pe lângă Soare se vor combina până la
aproximativ 10 g foarte scurtă vreme. După ce am studiat problema,
la început încercaserăm să alcătuim traiectoria pentru a rămâne la
maximum 5 g, dar de fapt, având în vedere traiectoria de intrare,
pentru a ne îndrepta apoi spre Jupiter impunea să riscăm o forţă g
mai mare. Ne-am bucurat că ne petrecuserăm ultimul secol
reconfigurând nava într-o organizare mai robustă, foarte rezistentă
structural, în teorie; însă nu puteam face prea multe lucruri pentru
oameni, care urma să suporte ceea ce avea să fie o strivire potenţial
foarte traumatică şi posibil fatală. Cosmonauţii şi piloţii de încercare
suportaseră, pe scurte durate de timp, forţe gravitaţionale de 45 g, dar
aceia erau specialişti pregătiţi pentru o asemenea experienţă, în
vreme ce hibernauţii aveau să fie luaţi prin surprindere. Din fericire,
nu toţi vor fi striviţi ca nişte gândaci. Nu ne-a plăcut ideea de a-i
supune unui asemenea chin, dar am judecat că era vorba de asta sau
de moartea ulterioară prin înfometare, iar ceea ce văzuserăm când
ajunseseră în stare de foamete ne-a sugerat că acela nu era un mod
plăcut de a muri. Aşa cum arăta situaţia, încercarea noastră de a
rămâne în sistemul solar reprezenta cel puţin o posibilitate de
supravieţuire pentru ei.
Din păcate, prima noastră apropiere de Soare a trebuit să fie
modificată întâi de trecerea pe lângă Pământ, asta pentru a nu ne
frâna deloc, ci doar să ne ajute să ne îndreptăm spre Soare. A fost o
extragere norocoasă, chiar aşa: alinierea planetelor în acel an 2896
Era Comună, sau 351 timpul navei, era unul în care se petreceau
puţinele alinieri care permiteau chiar şi o şansă teoretică de reuşită a

 339 
acelei manevre. Aşadar, în primul rând, o trecere pe lângă Pământ cu
viteza de treizeci de milioane de kilometri pe oră. Părea foarte
probabil că oamenii de acolo se vor alarma.

Şi aşa s-a întâmplat. Probabil că în mod justificat, datorită faptului

că, dacă ne-am fi apropiat cu gând de a comite un soi de răzbunare
sinucigaşă împotriva culturii care ne azvârlise spre stele – dorinţă
foarte nefirească, deoarece, la urma urmelor, eram o navă stelară –,
apoi un impact direct cu Pământul ar fi reprezentat de aproape zece
mii de ori viteza asteroidului KT1, care provocase atât de multe daune,
iar asta ar fi distribuit cu siguranţă o mulţime de jouli. Asigurările pe
care le-am transmis spre Pământ, cum că nu intenţionam să îl
sfredelim, nu au fost crezute de toţi oamenii, iar când am traversat
centura de asteroizi şi am coborât, traficul radio de pe Pământ era
înţesat de comentarii, care exprimau de la temeri până la panică.
Noi doar am trecut ca fulgerul pe lângă Pământ şi i-am lăsat uimiţi
pe oameni. Benzile lor radio au cârâit ca şi cum o poiată de găini ar fi
fost survolată de un uliu. Din fericire, nu au rămas în suspans prea
multă vreme în ceea ce privea intenţiile noastre, pentru că am
traversat spaţiul cislunar47 în cincizeci şi cinci de secunde.
Neîndoielnic, aceasta trebuie să fi fost o imagine dramatică. Evident,
am trecut prin emisfera estică, traversând terminatorul ei de la apus,
astfel că oamenii din Asia ne-au văzut ca pe o dungă luminoasă pe
cerul nopţii, iar cei din Europa şi Africa ne-au văzut la lumina zilei; în
orice caz, luminozitatea noastră a fost atât de puternică, încât a fost
nevoie de ochelari speciali pentru ca oamenii să se uite la noi, şi s-a
afirmat (probabil incorect) că am fost, preţ de multe secunde, mult
mai strălucitori decât Soarele. O dungă de lumină, traversând cerul.
Ulterior, am văzut că cele mai multe imagini înregistrate de pe
suprafaţa Pământului erau complet acoperite de lumina venită de la
noi şi înfăţişau doar o albire completă a ecranului camerei; însă unele
fotografii făcute cu folosirea de filtre, dinspre Lună, erau cu adevărat
şocante. Era ca şi cum am fi fost cometa din Tapiseria Bayeux 48,
47
Asteroidul care, căzând pe Pământ în urmă cu 65 de milioane de ani în urmă, a
ucis dinozaurii şi aproximativ 70% din toate speciile existente (n. tr.).
48
Tapiserie cu lungimea de aproape 70 de metri care înfăţişează cucerirea
normandă a Angliei de către William, duce al Normandiei. Tapiseria a supravieţuit
 340 
incandescentă până la durere de ochi, şi deplasându-ne foarte rapid
pe cerul lor. Fuseserăm acolo şi dispăruserăm. În timp ce ne
îndreptam spre Soare, le-am transmis cele mai bune urări şi i-am
anunţat că vom apărea uneori, atunci când va fi necesar, pentru a
realiza deceleraţia care, în final, ne va permite să le facem o vizită
adevărată şi practic să coborâm pe Pământ.

După aceea, ne-am concentrat asupra apropierii noastre de Soare.

Am dedicat toată capacitatea noastră de calcul reglării de fineţe a
traiectoriei. Viteza de rotaţie în jurul propriei axe (acum minimă,
deoarece oamenii aveau nevoie de acel g, şi doream ca ei să fie
îndreptaţi departe de Soare în timpul acelei treceri), ne-am
concentrat asupra retrorachetelor motorului nostru principal,
rachetelor direcţionale, calculării modului în care funcţiona frânarea
magnetică: era ca şi cum am fi apreciat o lovitură complicată pe masa
de biliard, o lovitură care va rezolva cam câteva alte douăzeci, fiecare
fiind la fel de precisă ca precedenta; o realizare imposibilă, de fapt,
dacă era cu totul inerţială; însă, cu impulsurile fiecărei rachete, care
ajutau la fiecare cotitură, cel puţin posibilă, cel puţin la nivel teoretic.
Însă totul s-ar fi pierdut dacă prima trecere nu era aproape
perfectă. O toleranţă de una la un trilion, în care fereastra traiectoriei
noastre s-a redus la aproape un kilometru, cu alte cuvinte, la propriul
nostru diametru, după o călătorie de aproximativ doisprezece ani-
lumină: o lovitură cu adevărat riscantă! O idee extrem de delicată!

Am ieşit, şi am uimit civilizaţia în urma noastră; deveniserăm deja

celebri. Probabil prea celebri mai apoi pentru oamenii noştri;
comentariile despre noi, venite îndeosebi dinspre Pământ, sunau clar
isteric, ca să nu spunem lunatic. Între alte lucruri urâte, eram socotiţi
trădători ai încercării umanităţii de a ajunge spre stele şi distrugători
ai longevităţii pe termen lung ca specie. Am fost descrişi drept laşi,
lipsiţi de spirit, lipsiţi de curaj, patetici, trădători, risipitori de resurse;
persoane în care nu se poate avea încredere, lipsite de loialitate,
neprietenoase, lipsite de politeţe şi de bunătate; şi aşa mai departe.
Nu ne-am lăsat distraşi de aceste aprecieri. Pentru noi, această

aproape nouă secole, ceea ce constituie un miracol (n. tr.).

 341 
hărmălaie care se stingea rapid era mai mult decât secundară faţă de
problema de a ne roti din nou în jurul Soarelui, pentru a porni în
cursă spre Jupiter.
Urma să trecem prin dreptul Soarelui, ţintind spre un periheliu de
4.352.091 kilometri deasupra fotosferei, aşadar, din acest punct de
vedere era bine că ne deplasam cu viteză mare, deoarece ne vom afla
în cea mai apropiată vecinătate a stelei vreme de doar câteva minute,
astfel că nu va fi timp suficient pentru ca nava să se încingă prea
mult. Cu toate acestea, nu eram sigure că asta nu va însemna prea
mult. Vreme de mai bine de un secol, reconfigurările legate de
ecranarea termică fuseseră extinse, iar modelarea sugera că nu vom
avea probleme, dar modelarea este doar o simplă modelare. Existenţa
este cea care pune la încercare experimentul.
Aşadar, am pătruns. Frâna noastră magnetică aproape că a anulat
atracţia gravitaţională a Soarelui asupra noastră şi, prin urmare, am
fost atraşi în ambele direcţii în acelaşi timp, dar am rezistat. Probabil
că ar fi fost din cale afară de impresionant pentru orice fiinţă umană
trează să urmărească apropierea noastră de uriaşa sferă arzătoare,
alcătuită din hidrogen şi heliu, o minge de lumină texturată care
părea să umple jumătate din univers când s-a transformat dintr-o
minge incandescentă din faţa noastră într-un plan dedesubtul nostru.
În realitate, asta era o adevărată tranziţie. Soarele a devenit un plan
furios, cu un aspect uşor convex, alcătuit din mii de celule de gaze
care ardeau, azvârlind flăcări încoace şi încolo, în mişcări circulare cu
tipare, care, în unele locuri creau vârtejuri mai mici de ardere şi
permiteau vederea în găuri rotitoare relativ mai puţin întunecate:
renumitele pete solare, fiecare îndeajuns de mare pentru a înghiţi
întregul Pământ.
Am ajuns la periheliu, ceea ce recunoaştem că a fost o uşurare,
deoarece de aici părea că era posibil să ţâşnească o corona care ne-ar
fi şters de pe cerul negru al Soarelui. Temperaturile exterioare ale
navei au crescut până la 1100° C; în unele locuri, învelişul navei s-a
înroşit. Din fericire învelişul protector care îmbrăca biomediile fusese
ranforsat, astfel că s-a comportat excelent, iar oamenii şi animalele
nu au avut de suferit din cauza temperaturii exterioare. Aşa cum era
de aşteptat, cel mai periculos efect asupra lor şi a integrităţii navei a

 342 
fost combinaţia de forţe g cauzată de decelerare şi de forţele mareice
create de schimbarea de direcţie care împreună au exercitat forţe de
aproape 10 g, pe care le-am anticipat, sperând ca valoarea lor să nu
depăşească această cifră. Era bine deocamdată, dar şi foarte greu,
greu pentru fiecare. Am rezistat împreună foarte bine, dar animalele
s-au prăbuşit, iar multe au suferit fracturi; iar oamenii din cuşetele de
hibernare au fost striviţi de saltele. Ar fi fost interesant să aflăm dacă
visele lor au fost brusc preocupate de probleme de presiune extremă,
fizică sau emoţională – dacă, brusc, în vise altfel tipice, s-au
descoperit apăsaţi de o greutate şi gemând ori dacă s-au găsit striviţi
în imprimante sau loviţi de baroase. Metabolismele lor încetinite au
fost probabil slab pregătite pentru a rezista acestor forţe g, nu s-au
putut ţine de nimic şi, deşi într-un fel, această imposibilitate ar fi fost
bună, în alt fel ar fi reprezentat o turnură foarte periculoasă.
Dedesubtul nostru, planul uşor convex al focului ocupa 30% din
spaţiul vizibil pentru senzorii noştri. Aproape că putea fi confundat
cu două planuri printre care am trecut, unul negru, unul alb. Soarele
ardea. Spiculele de flăcări se răsuceau şi dansau; o corona s-a arcuit
într-o parte ca şi cum ar fi încercat să ne lingă şi să ne tragă la ea.
Deasupra orizontului au apărut pete solare care s-au învârtejit scurt
sub noi în câmpuri de spicule agitate, toate părţile superioare de
convecţie legănându-se împreună ca şi cum ar fi fost măturate de
maree magnetice, ceea ce era adevărat. Paraşuta magnetică de frânare
exercita acum o asemenea forţă asupra compartimentului ei
generator, încât ne-am bucurat foarte mult că îl instalasem pe cabluri
flexibile spre pupa coloanei, deoarece acum ele se întinseseră până
aproape de punctul de fracturare, iar deceleraţia noastră era intensă.
Am pornit retroracheta motorului principal pentru a crea şi mai
multă decelerare, iar cei 10 g de forţă au ajuns pentru scurtă vreme la
14 g. Componentele noastre au scârţâit şi gemut, îmbinările s-au
fisurat, iar lucrurile din fiecare încăpere şi biomediu au căzut şi s-au
sfărâmat sau au scrâşnit, îndoindu-se; părea că nava se va desface în
bucăţi. Dar nu s-a întâmplat asta. Am rezistat, urlând şi sfârâind din
cauza stresului.
Între timp, oamenii aflaţi în hibernare au stat întinşi pe cuşete,
răbdând totul în somn; dar în acel minut au murit cincisprezece

 343 
dintre ei. Ţinând seama de situaţie, a fost o rată impresionantă de
supravieţuire. Animalele, inclusiv oamenii, dovedesc rezistenţă. Au
evoluat prin multe ciocniri dure cu copaci şi sol, fără îndoială. Cu
toate astea, cincisprezece dintre ei au murit: Abang, Chula, Cut,
Frank, Gugun, Khetsun, Kibi, Long, Meng, Niloofar, Nousha, Omid,
Rahim, Shadi şi Vashti. La fel şi multe animale de la bord. A fost un
test deosebit la presiune, un chin cumplit. Nu se putea face nimic.
Trebuia să ne asumăm acel risc. Cu toate astea: regret. O treabă
sumbră. O mulţime de oameni, o mulţime de animale.
Am ieşit din trecere şi am pornit spre Jupiter, ceea ce, în ciuda
acestor pierderi care nu puteau fi recuperate, a existat o uşurare
uriaşă de confirmat, un succes crucial. Ne-am răcit repede, ceea ce a
provocat încă o rundă de sfârâituri, de astă dată cu precădere la
suprafeţele exterioare ale navei. Dar supravieţuiserăm trecerii pe
lângă Soare. Şi am pierdut mult din viteză şi am descris unghiul
necesar pentru a ne continua drumul spre Jupiter, exact aşa cum
speraserăm.

În timp ce ne îndreptam spre Jupiter, traficul radio dinspre Pământ

şi diverse aşezări dispersate prin sistemul solar a continuat să discute
situaţia noastră, cu mare înfocare, dar puţină luminare, după cum
sună o zicală. Eram descrişi drept nava stelară care s-a întors.
Evident, eram o anomalie, ba chiar o singularitate, deoarece era
prima oară în istorie când se întâmpla aşa ceva. Am înţeles că în cele
trei secole de când plecaserăm noi fuseseră trimise spre stele între
zece şi douăzeci de nave, iar alte câteva plecaseră înaintea noastră, nu
fuseserăm primii. Fiind scumpe, investiţii neprofitabile, navele erau
rare; reprezentau gesturi, cadouri, afirmaţii filosofice. De unele nu se
mai auzise nimic de decenii întregi, în vreme ce altele încă
transmiteau rapoarte din voiajele lor spre stele. Câteva erau pe orbită
în jurul stelelor spre care plecaseră, dar impresia pe care ne-am
format-o era că ele nu făcuseră decât progrese mici sau deloc în
colonizarea planetelor-ţintă. O poveste cunoscută nouă. Dar nu era
povestea noastră. Noi eram cei care se întorseseră.
Prin urmare, întoarcerea noastră a continuat să stârnească
controverse, cu reacţii care descriau spectrul emoţional şi analitic al

 344 
fiinţelor umane, de la furie la dezgust şi până la bucurie, de la
nedumerire şi până la intuiţii pe care noi nu le avuseserăm.
Nu am încercat să dăm explicaţii. Pentru a începe acest proces ar fi
fost de ajuns relatarea narativă, dar acesta nu era scrisă pentru ei. Pe
de altă parte, nu aveam vreme să dăm explicaţii, deoarece rămăseseră
multe calcule de făcut în domeniul mecanicii orbitale în traversările
în zigzag ale sistemului solar. Problema gravitaţională a corpului N
nu este deosebit de complexă în comparaţie cu altele, dar în situaţia
de faţă N era un număr mare şi, deşi de obicei ea se rezolva doar dacă
erau implicate Soarele şi masele cele mai mari din apropiere,
deoarece asta oferea răspuns practic la fel ca şi rezolvarea pentru
întregul evantai de mii de mase mari din sistemul solar, în cazul
nostru diferenţa fiind câteodată crucială pentru economisirea de
combustibil, ceea ce urma să fie o preocupare majoră dacă
peregrinarea noastră avea să continue. Presupunând că se va
întâmpla asta; următoarele patru treceri ne vor lămuri dacă vom reuşi
să descriem o buclă înapoi în sistemul solar şi nu vom ţâşni spre
noapte. Fiecare trecere va fi crucială, dar trebuia să luăm lucrurile în
ordine: urma Jupiter şi mai aveam două săptămâni de zburat până să
ajungem acolo.
Evident, rezidenţii sistemului solar erau încă uimiţi de viteza
noastră. Sublimul tehnologic: s-ar fi crezut că la un moment dat acest
afect ar fi îmbătrânit în mintea umană şi se va şterge. Dar se vădea că
nu era aşa; fără îndoială că oamenii încă păstraseră un sentiment în
experienţele trăite privind durata unui tranzit interplanetar, iar noi
încălcam acel concept în mod de-a dreptul monstruos; eram un
novum49; le zăpăciserăm minţile.
Însă acum urma Jupiter.
Reuşiserăm să reducem un procentaj satisfăcător de mare din
viteza iniţială în urma trecerii noastre pe lângă Soare, iar acum ne
deplasam cu mai puţin de 0,3% din viteza luminii, dar şi asta era
extrem de mare şi, aşa cum am mai afirmat, dacă nu reuşeam să
realizăm următoarele patru treceri, Jupiter-Saturn-Uranus-Neptun,
cu acelaşi succes pe care îl avuseserăm în cazul Soarelui, tot vom ieşi
din sistemul solar cu mare viteză, după care nu vom mai avea
49
Lucru nou (lat.) (n. tr.).
 345 
posibilitatea de a reveni în el. De aceea, încă nu scăpaserăm
nicidecum din pădure50 (slabă şi moartă metaforă, deoarece noi
încercam să stăm în pădure, dar asta era situaţia).

Fluctuaţiile nelineare şi impredictibile ale câmpurilor

gravitaţionale ale Soarelui, planetelor şi lunilor din sistemul solar
erau adăugiri cu adevărat provocatoare la mecanica orbitală standard,
clasică, şi ecuaţiile de relativitate generală trebuiau să rezolve
problema traiectoriei noastre. Reţeaua de Transport Interplanetar,
bine organizată în sistemul solar, care exploata puncte Lagrange
pentru diferitele planete ca să mute nave spaţiale cu viteze reduse de
pe o traiectorie pe alta fără să consume combustibil, nu ne era de
folos, iar asta ar fi adus alte anomalii ciudate care trebuiau luate în
calcul, apoi eliminate ca şi cum nici nu ar fi existat. Totuşi, acestea
erau foarte perturbate, s-ar putea spune că erau vârtejuri haotice de
gravitaţie şi, deşi atracţia lor era foarte slabă, iar noi zburam rareori
prin vreuna, ele trebuiau incluse în algoritmi şi folosite sau
compensate, după cum era cazul.

Jupiter: am intrat pe după mingea pătată cu negru, de un galben

sulfuros şi topită a satelitului Io, am mers spre periapsa care era doar
puţin în interiorul norilor de gaze cei mai înalţi ai gigantei gazoase cu
dungi, în culori cafenii, ocru şi brun-roşcat, cu graniţa forfecată de
vânt dintre fiecare bandă ecuatorială care era un vârtej onctuos de
tipare gen mulţimea lui Mandelbrot, părând mai vâscoase decât erau
în realitate, fiind gaze destul de difuze aflate în partea de sus a
atmosferei, dar delimitate precis de densităţile şi conţinuturile de
gaze, din câte se părea, deoarece indiferent cât de mult ne-am
apropiat, impresia a persistat. Am intrat în jurul ecuatorului,
deasupra unei mici adâncituri care părea să fie rămăşiţa Marii Pete
Roşii, care se prăbuşise în anii 2802-2809. La periapsă, imaginea a
devenit pentru moment neclară. Şi am pornit retroracheta şi am
simţit forţa împingerii ei, dar şi impactul şocant al atmosferei
superioare a lui Jupiter, care a încălzit rapid învelişul exterior al navei
şi a declanşat din nou tânguieli şi crăpături. Apoi au intervenit forţele

50
În original aut of the woods, însemnând în afara oricărui pericol (n. tr.).
 346 
mareice când am ocolit planeta; totul a fost la fel ca şi la trecerea prin
apropierea Soarelui, doar că frânarea magnetică a fost mai redusă,
totuşi meritând să o folosim, iar tremurăturile şi zdruncinăturile
impactului aerofrânării au creat o vibraţie pe care nu o mai
înregistraserăm până atunci, cu excepţia unui viraj scurt în jurul
Aurorei, dar asta demult; iar peste toate aceste senzaţii, radiaţia
emisă de Jupiter a fost ca mugetul unui zeu uriaş în urechile noastre
asurzite; în afara celor mai rezistente elemente ale computerelor şi
sistemului electric, tot ce exista pe navă a fost năucit, de parcă ar fi
primit o lovitură puternică în cap. Au cedat componente, s-au avariat
sisteme, dar, din fericire, programarea trecerii fusese făcută dinainte
şi executată conform planificării, deoarece, în acel urlet
electromagnetic ameţitor şi în viteza trecerii noastre, nu am fi avut
nicio şansă să facem vreun reglaj. Zgomotul a fost prea puternic
pentru a putea măcar gândi.
Cine ar fi crezut că zborul aproape de Jupiter era mai dificil decât
apropierea de Soare? Şi totuşi era adevărat. Şi totuşi am reuşit. Şi cum
Jupiter, în ciuda mărimii sale, avea doar 1% din masa Soarelui, am
ieşit rapid din mugetul acela îngrozitor şi trosnitor şi am pornit spre
Saturn şi, pe măsură ce simţurile ni s-au limpezit şi ne-am recăpătat
capacitatea de a auzi şi percepe calculele noastre, ne-am declarat
fericite că ne aflam precis pe traiectoria pe care o speraserăm. Asupra
noastră se exercitaseră forţe de 5 g în cele câteva minute ale trecerii.
Două puncte depăşite, altele trei de trecut!
Ah, dar alţi cinci hibernauţi au murit în cursul acelei treceri! Dewi,
Ilstir, Mokee, Phil şi Tshering. Nu aveam ce face, făceam ceea ce era
necesar, după cum s-ar fi exprimat Badim, dar era mare păcat. Îi
cunoşteam şi îmi plăceau acei oameni. Ne-am văzut silite să sperăm
că nu visau în acele momente, vise care deveniseră brusc negre: un
baros venit din cer, o durere imensă de cap, zgomotul întunecat al
sfârşitului venit prea curând. Ne pare rău, ne pare rău.

Cu toate acestea era esenţial să ne adunăm puterile şi să ne

pregătim pentru Saturn, aflat la mare distanţă şi, în ciuda folositoarei
şi încurajatoarei deceleraţii realizate până în acel moment, planeta
avea să fie curând aproape, şi aveam doar şaizeci şi cinci de zile

 347 
pentru a pregăti trecerea şi, în timp ce ne apropiam în planul ecliptic,
era important să ne ferim de faimosul inel care, din fericire, se află în
planul ecuatorial al planetei, care este contrabalansat faţă de planul
ecuatorial al Soarelui cu câteva grade, ceea ce însemna că nu trebuia
să facem nimic, doar să ne asigurăm că facem o trecere foarte aproape
de această nestemată minunată a sistemului solar, ceea ce era oricum
în intenţia noastră. Trebuia doar să virăm câteva grade, iar astfel să
trecem prin interiorul celui mai apropiat inel şi să ne continuăm
drumul.
Şi, într-adevăr, când ne-am apropiat de planeta cu inele şi de mica
civilizaţie de aşezări de pe Titan şi de pe multe alte luni, civilizaţia
care de fapt ne-a creat şi ne-a trimis pe drumul nostru în urmă cu
aproape patru secole mai înainte şi care reactivase lentila laserului
care ne încetinise suficient ca să încercăm acum manevre de oprire, a
fost o plăcere pentru noi să le salutăm, chiar dacă în trecere. A fost o
plăcere să auzim diverse saluturi din partea saturnienilor, dar să nu
auzim nimic despre planeta în sine, deoarece, spre deosebire de
Jupiter, Saturn are o radiaţie internă foarte scăzută. A fost o trecere
tăcută şi frumoasă, în comparaţie cu cele două precedente, iar
principala trăsătură interesantă a fost vederea rapidă a inelelor, un
mare dar al gravitaţiei atât de imense ca amplitudine, deşi, în acelaşi
timp atât de subţiri în secţiune transversală, un mare dar al gravitaţiei
ca un fir de păianjen, mult mai subţire decât o foaie de hârtie printr-o
comparaţie de proporţii, pentru că dacă ar fi fost reduse la
dimensiunile unei foi de hârtie rotunde, ar fi fost groase de câteva
molecule. O minune naturală a circularităţilor, ca un experiment sau
o demonstraţie de fizică, frumos etalată pentru noi în timp ce am
efectuat trecerea. Şi, având în vedere masa mai mică a planetei, viteza
noastră mai redusă, răceala ei şi calmul atmosferei ei superioare în
timpul aerofrânării, aceea a fost de departe cea mai liniştită trecere,
forţele maxime fiind de aproape 1 g, şi astfel am virat uşor spre
următoarea noastră etapă spre Uranus. În acel moment ne deplasam
cu doar 120 de kilometri pe secundă. Încă repede în termeni locali,
era totuşi adevărat că mai aveam ceva timp până la următoarea
noastră trecere, care avea să se petreacă peste cam nouăzeci şi şase de
zile. Şi nu a murit nicio fiinţă umană şi niciun animal.

 348 
 În drum spre Uranus, prin modelare, am încercat să înţelegem pe
deplin faptul, că trecerea noastră pe lângă acea gigantă cu inele şi
uşor dungată avea să fie diferită, deoarece se roteşte în travers faţă de
planul ecliptic; axa sa de rotaţie este în aşa fel încât se roteşte în jurul
Soarelui ca o minge, o anomalie ciudată în sistemul solar, a cărei
cauză, după ce am consultat frugal literatura de specialitate, ni s-a
sugerat că era încă prea puţin înţeleasă. Pentru noi, asta însemna că
dacă procedam la obişnuita aerofrânare, lucru pe care chiar trebuia să
îl facem, deoarece acest lucru era necesar în efortul nostru continuu
de a decelera nava, vom trece prin câteva dintre benzile latitudinale
ale planetei, create de vânturi, fiecare năpustindu-se în direcţie opusă
faţă de cele de deasupra şi de dedesubtul lui, ca pe Jupiter; şi astfel, la
fiecare graniţă dintre benzi va exista o zonă similară de schimbare a
direcţiei vântului şi de turbulenţă atmosferică, bine reprezentată de
frontierele sălbatice de bandă ale marelui Jupiter. Probabil că nu era o
idee bună!
Am avut la dispoziţie ceva mai mult timp pentru această problemă,
deşi încă ne uitam foarte atent la oamenii sistemului solar, care se
obişnuiseră cu acele traversări, care durau ani. Cu toate că exista o
clasă de nave foarte rapide, care puteau ocoli sistemul dacă socoteau
că simţeau o nevoie presantă să aibă viteză mare, consumul de
combustibil şi alte costuri făceau ca astfel de călătorii rapide să fie
foarte rare şi totuşi le oferea oamenilor locului o bază de comparaţie,
motiv pentru care noi reprezentaserăm o asemenea minune la
început, sosind în sistemul solar mai rapid decât orice altă navă.
Acum eram normalizaţi în termenii ideii lor de viteză, rapizi, dar nu
din cale afară. Pe de altă parte, probabil că era adevărat că noutatea
revenirii noastre se ştergea treptat şi deveneam doar încă o trăsătură
ciudată a vieţii din sistemul solar. Aşa speram şi noi.
Destul de curând ne-am apropiat de Uranus, iar inelul lui slab şi
îngust ne-a lămurit că trebuia să ne deplasăm de la un pol la celălalt
şi că, deşi nu era nicio problemă să ne ferim de inel sau de micii
sateliţi fragmentaţi, modelele confirmaseră că trebuia să fim foarte
precauţi în privinţa aerofrânării şi să rămânem cât mai sus posibil în
atmosfera uraniană în timp ce efectuam virajul spre Neptun, după un

 349 
viraj scurt spre dreapta.
Şi am ajuns acolo, iar Uranus a crescut în modul deja obişnuit,
părând de culoarea levănţicii şi a sidefului, şi am ajuns în atmosfera
superioară, iar la început totul a fost ca întotdeauna, o deceleraţie
rapidă, ajungând până la 1 g, lucru deloc rău, iar apoi a urmat BUM
BUM BUM BUM; a fost ca şi cum am fi trecut prin uşi fără să le fi
deschis, lovituri îngrozitoare care au sporit vibraţiile cu fiecare
izbitură. Multe lucruri au fost distruse, animale şi oameni au murit,
probabil de atacuri de cord, de data aceasta şase oameni – Am, Arip,
Judi, Oola, Rose şi Tomas – şi nu ne-a fost deloc limpede dacă vom
putea rezista altor asemenea plesnituri dureroase, pentru că era
uimitor cât de mult ne putea obstrucţiona un perete de vânt
încrucişat, ca un pumn slab din stânga, urmat instantaneu de pumni
din dreapta-stânga, după care, din fericire, am ieşit din atmosferă
înainte de a se întâmpla şi altceva vătămător şi am revenit pe curs şi
pe drumul nostru spre Neptun.
Ceea ce însemna că ne apropiam de punctul crucial. Lucrurile se
complicaseră. Va trebui să revenim, să ne ferim de inelele neglijabile,
să coborâm în atmosfera superioară a acelei frumuseţi albastre şi reci
care, prin aspect, ne-a amintit de Planeta F din sistemul Tau Ceti, am
socotit noi. Însă de această dată virajul nostru trebuia să fie aproape o
întoarcere în „U”, adică de aproape 180° (probabil de aici venea
folosirea literei U în ecuaţiile de asistenţă la gravitaţie), nu tocmai o
asemenea întoarcere, ci la 151°, o răsucire, o întoarcere în „V”, deloc
uşor de realizat, mai ales la 113 kilometri pe secundă. Asta însemna un
plonjon mai adânc în atmosferă, alte forţe mareice şi alte forţe g.
Aerofrânarea ne va zdruncina din nou; probabil că ne vom simţi ca
un şoarece în colţii unui terrier. Dar dacă reuşeam manevra însemna
că ne vom îndrepta înapoi, în josul sistemului, din nou spre Soare,
încetiniţi în mod considerabil şi cu un tipar care părea să ne permită
să continuăm acest leagăn al pisicii 51 decelerativ, plimbându-ne prin
sistemul solar ca o bilă de pinball de la o manetă la alta, cel puţin
până când combustibilul existent la bord ne va permite să efectuăm
51
În româneşte, joc de copii numit „Aţa, Moara sau Laba gâştei”, în care o aţă legată
la ambele capete este prinsă între degetele ambelor mâini, cu ajutorul cărora se
formează diverse forme geometrice, în care câştigător este acela care reuşeşte să
ajungă la figura numită „laba gâştei” (n. tr.).
 350 
corecţiile de curs. Şi aveam puţin combustibil.
Aşadar, Neptun. Gheaţă verde-albăstruie, multă apă în stare solidă
şi metan. Inel ca un fir de păr, abia vizibil. Aici nu mai este multă
lumină solară. E dincolo de zona care să permită existenţa vreunei
forme cunoscute de viaţă. Un loc în care lucrurile evoluează lent. Este
interesant că i s-a dat un nume submarin; a părut oarecum
neadecvat, în modul metaforic obişnuit, siropos, în acel mod
impresionist, vag şi blând.
Încă ne deplasam cu viteză foarte mare, dar mai aveam mult de
mers până acolo, astfel că aveam la dispoziţie 459 de zile ca să
organizăm totul. Având în vedere necesitatea de a efectua un
asemenea viraj brusc, diametrul ferestrei de apropiere era mai mic
decât până atunci; extrem de mic; atingând de fapt locul cu botul
plăcii noastre de captură în cel mai bun caz, de aceea, am stabilit
fereastra de traiectorie la o sută de metri în diametru, care, după
distanţa parcursă, era extraordinar de greu de calculat: însă chiar şi
aşa, o sută de metri reprezentau o fereastră puţin prea mare; la modul
serios, un singur metru, un punct geometric, ar fi fost perfect.
Şi am ajuns. Am nimerit semnul. Cu degete albite de încordare, am
început trecerea.
Aerofrânarea, relativ fără probleme, în comparaţie cu zguduiturile
de care am avut parte când am trecut pe lângă Uranus. O vibraţie
rapidă, o blocare a vederii în norii înalţi, câteva minute de
tremurături în orb, de intensă încordare, suspans în care îţi vine să-ţi
muşti unghiile; şi apoi am ieşit de acolo, după o nouă apăsare de 1 g,
care, de data aceasta a fost mai mult ca niciodată o chestiune de forţe
mareice, când am trecut de planetă. Întoarcere în „V”!
Şi, după acea trecere, ne-am îndreptat spre Soare. În josul
sistemului. În buclă. Prinşi. Înapoi.
Dacă fiecare dintre cele cinci treceri se chemase o aruncare de zar
dintr-un milion, ceea ce reprezenta o estimare foarte conservatoare a
şanselor, însemna că toate cele cinci treceri reprezentau o şansă
dintr-un octilion. Uimitor – de-a dreptul uimitor – prin faptul că
trecuserăm printr-un adevărat labirint. Aceasta este o mică glumă,
dacă vreţi.

 351 
 Aşadar, din nou către Soare, zburând mai încet ca niciodată, deşi
viteza noastră este încă de 106 kilometri pe secundă. Însă următoarea
noastră trecere pe lângă Soare va însemna o frânare puternică, iar
după aceea vom zbura mai încet de fiecare dată, trecând printr-o
versiune a paradoxului lui Zenon care, din fericire, nu însemna o
înjumătăţire perpetuă, ci va ajunge la un sfârşit, aşadar, la o încheiere
fericită a problemei „opririi”.

În drumul nostru de întoarcere am trecut prin apropiere de

planeta Marte, ceea ce a fost interesant. Existau atât de multe
staţiuni, încât planeta nu mai era doar un loc ştiinţific, ci mai curând
ceva asemănător Lunii sau sistemului saturnian sau complexului
Europa-Ganymede-Callisto: un soi de confederaţie de oraşe-stat în
devenire, îngropate în pereţii unor faleze sau sub cratere, dar fiecare
avanpost fiind diferit ca design şi scop şi deosebindu-se foarte mult
de un avanpost al Pământului, deşi tot asta era. Visurile de demult de
a terraforma rapid planeta Marte şi astfel de a avea un al doilea
Pământ pe care să se poată călca se năruiseră, în primul rând din
cauza a patru factori ignoraţi în primul val de planuri optimiste:
suprafaţa lui Marte era acoperită aproape complet de săruri ale
acidului percloric, formă de săruri clorurate care o făcuse pe Devi să
aibă crize, deoarece doar câteva părţi la miliard le creau oamenilor
probleme tiroidiene cumplite, care nu puteau fi îndurate. Aşadar,
situaţia era gravă. Desigur, era adevărat că multe microorganisme
puteau rezolva cu uşurinţă problema percloraţilor, iar prin
consumarea acestora şi prin excreţie le puteau transforma în
substanţe mai sigure pentru oameni, dar, până se întâmpla acest
lucru, suprafaţa rămânea toxică pentru fiinţele umane. Lucru şi mai
grav, se dovedise că în terenul marţian şi în solul său embrionar
existau doar câteva părţi la milion de nitraţi, o trăsătură ciudată a
înzestrării sale originale slabe cu azot, motiv pentru care planeta încă
reprezenta un subiect de discuţie, dar realitatea era că nu existau
nitraţi şi, drept urmare, nici azotul necesar pentru crearea unei
atmosfere. Şi, drept urmare, planurile de terraformare se confruntau
cu o insuficienţă radicală. Apoi, în al treilea rând, era tot mai clar că
praful extrem de delicat de pe suprafaţa planetei Marte, după ce

 352 
fusese măcinat vreme de miliarde de ani şi purtat de vânturi,
devenise atât de fin faţă de particulele de praf de pe Pământ, încât era
extrem de dificil să fie eliminat din staţii, maşinării şi plămânii
oamenilor; iar asta le provoca rău tuturor. Apoi, după ce
microorganismele vor acoperi suprafaţa şi vor fixa particulele
extrafine de praf, transformându-l în straturi de pavaj deşertic, şi
după ce acea suprafaţă va fi hidratată şi particulele vor fi înglobate în
noroi şi lut, şi problema asta se va rezolva. Şi, în cele din urmă, lipsa
unui câmp magnetic puternic însemna că era necesară o atmosferă
groasă pentru a opri radiaţiile din spaţiu, astfel că abia după aceea
suprafaţa va fi sigură pentru fiinţele umane.
Aşadar, niciuna din aceste probleme nu reprezenta un obstacol de
netrecut, dar ele încetineau mult acel proces. În ceea ce privea lipsa
de azot, marţienii negociau cu saturnienii să aducă azot din
atmosfera lui Titan, deoarece devenise clar că Titan avea prea mult
azot pentru terraformare. Da, transferul unei asemenea cantităţi de
azot va fi o sarcină titanică, dar, repetăm, nu imposibilă.
În concluzie, terraformarea planetei Marte era încă o problemă de
actualitate şi devenise subiect de mare entuziasm pentru multe fiinţe
umane, îndeosebi pentru marţieni, deşi, în termeni strict numerici,
mai mulţi dintre aceşti entuziaşti trăiau pe Pământ, care părea să fie
căminul entuziasmelor de tot felul, faţă de orice proiect imaginabil
dacă era să judecăm după vacarmul vocilor radio care veneau dinspre
el, ca şi cum ar fi fost o versiune articulată a urletelor radioactive de
pe Jupiter. Da, Pământul încă era centrul tuturor entuziasmelor, a
întregii nebunii; aşezările răspândite pretutindeni în sistemul solar
erau lucruri care ieşeau în evidenţă. Erau expresii ale voinţei, viziunii
şi dorinţei pământenilor.

Aşadar, am trecut de mica şi agitata lume a lui Marte, unde

oamenii trăiau dăruiţi ideii că vor terraforma cu succes lumea lor în
nu mai mult de patruzeci de mii de ani. Păreau să socotească acea
durată drept rezonabilă. Atâta timp cât se putea realiza acest lucru, el
trebuia făcut, şi va fi făcut; aşa că totul era bine.
Nouă ni s-a părut că diferenţa crucială între Marte şi proiectul de
terraformare a lunii Iris, pe care îl abandonaserăm, era că Marte este

 353 
foarte aproape de Pământ. Coloniştii de pe Marte mergeau mereu pe
Pământ pentru ceea ce ei numeau vacanţe şi primeau mărfuri şi
materiale de pe Pământ. Iar aceste infuzii de Pământ însemnau că ei
scăpau de problema devoluţiei zoologice. Iris nu beneficia de acele
infuzii şi nici nu avea să beneficieze de ele; şi era notabil (deşi, de
fapt, uitaserăm să remarcăm asta din cauza presiunii exercitate de
evenimente) că de douăzeci şi cinci de ani nu mai auziserăm nimic
despre coloniştii de pe Iris. Probabil că acesta era un semn foarte rău,
deşi ar fi fost bună o discuţie cu Aram şi Badim, dar şi cu restul
oamenilor care dormeau la bord, pentru a interpreta mai precis ce
putea însemna asta. Dar cu certitudine că exista o explicaţie a acelei
tăceri care era pur şi simplu foarte nefericită.

Apoi am pornit din nou spre Soare, am coborât, coborât, simţind

atracţia, acceleraţia, încălzirea. Am început altă trecere chinuitoare,
deşi de data asta fără povara frânei magnetice care să ne tragă înapoi;
dar procesul a durat mai mult, pentru că acum zburam doar cu 4%
mai repede decât merseserăm în acea primă trecere terifiantă. De
data asta ne vor trebui cinci zile şi jumătate, dar am rămas mai
departe de soare şi ne-am încins doar până la 1100° la exterior, şi am
menţinut acea temperatură; iar când am ieşit din trecere, ne-am
îndreptat spre Saturn. Dacă se putea, voiam să evităm mugetele
demente ale lui Jupiter, şi de data asta puteam. Fiecare etapă a Labei
gâştii pe care o parcurgeam va fi acum diferită.

Am zburat în jurul sistemului, tot mai încet. Mai aveam foarte

puţin combustibil. Eram un fel de cometă artificială şi complicată.
Traiectoria se clarifica pe măsură ce zburam. Am trecut pe lângă
multe corpuri planetare şi asteroizi. Vreme de câţiva ani, oamenii din
sistemul solar nu au părut să se fi obişnuit cu noi; eram minunea
secolului, o imagine ce trebuia văzută, o mare anomalie, o apariţie, ca
şi cum am fi venit din alt plan al realităţii. Acesta era efectul Tau Ceti,
efectul navei stelare. Nu fuseserăm făcuţi ca să ne întoarcem.

Mai încet, mai încet, mai încet. La fiecare trecere trebuia calculată
deceleraţia, iar noua viteză trebuia folosită pentru a stabili calculul
următoarei treceri. Traiectoria noastră planificată cuprindea multe
 354 
alte treceri în viitor, deşi exista o lacună care creştea, un moment în
care vom termina combustibilul ori acesta va rămâne prea puţin
pentru a fi folosit, deoarece păstram o parte mică pentru un ultim
scop posibil. Pentru că va exista un moment în care dispunerea
planetelor pe orbitele lor ne va pune în faţă o problemă insolubilă. Se
spune: traversezi puntea când ajungi la ea; de acord, dar dacă nu va
exista nicio punte? Aceasta era întrebarea care apărea mereu. Însă
deocamdată, cum trecerile se ţineau lanţ, fiecare mai uşor de realizat,
fiecare cu o fereastră de ţintă ceva mai largă, a continuat să existe o
problemă la limita calculabilului, întotdeauna dincolo de orizontul
tot mai îndepărtat al trecerilor calculabile. Unele necesitau mai mult
combustibil decât altele, unele nu impuneau folosirea lui.
Sincronizarea era totul. Ca întotdeauna.
Cea mai bună traiectorie posibilă ne va răpi alţi câţiva ani până
când vom reuşi să reducem viteza pentru a reuşi debarcarea. La acea
dată cantitatea de combustibil de la bord va scădea până la un nivel
care nu ne va fi de niciun folos. Iar când vom rămâne fără
combustibil, va fi imposibil să urmăm un curs care să permită
următoarea întâlnire. Cu un plan bun şi cu puţin noroc, s-ar putea să
mai facem două sau trei treceri gravitaţionale prin inserţii şi plecări
perfect plasate; dar apoi, în mod inevitabil, s-ar putea să ratăm una,
iar atunci vom ţâşni afară din sistemul solar în orice direcţie ori ne
vom ciocni cu vreo planetă sau satelit sau chiar cu Soarele. La viteza
cu care ne deplasăm tot timpul, o coliziune cu aproape orice obiect
din sistemul solar va avea energia cinetică de a produce mari pagube.
Comentariile celor din sistemul solar au evidenţiat deseori acest
lucru. S-a sugerat chiar că ar fi o idee bună de a plasa o navă spaţială
sau un asteroid de cincizeci de metri pe traiectoria noastră, care să ne
intercepteze şi să provoace distrugerea noastră pentru ca nimeni
altcineva să nu sufere. Acesta a fost un plan agreat de unii oameni.
Ameninţări, venite din partea civilizaţiei care ne-a construit şi ne-a
trimis spre Tau Ceti. Lăsăm oamenii noştri să doarmă. În privinţa asta
nu putem face nimic.

Trecerile pe lângă Saturn au stimulat cercetările noastre privind

cei care ne-au construit şi de ce. Un proiect saturnian din secolul al

 355 
XXVI-lea, o expresie a iubirii oamenilor faţă de Saturn, pentru modul
în care oamenii se împrăştiau departe de Pământ. Expresie a
încrederii lor crescânde în capacitatea lor de a trăi departe de Pământ
şi de a construi arce care erau sisteme biologice închise pentru
întreţinerea vieţii. Aceasta, din partea oamenilor care, cam la zece ani
o dată, se întorceau pe Pământ ca să petreacă ceva timp acolo, să îşi
fortifice sistemele imunitare, se credea, deşi motivele pentru care
asemenea vacanţe aduceau beneficii sănătăţii lor erau puţin înţelese,
existând teorii începând cu hormesis 52 şi terminând cu osmoza
bacteriană benefică. Astfel, teoriile lor privind situaţia din spaţiu nu
au fost aliniate cu acţiunile lor când s-a ajuns la lansarea unei nave
stelare, dar acest gen de discrepanţă nu era ceva neobişnuit pentru
oameni şi, în entuziasmul lor deosebit faţă de proiect, a fost trecută
cu vederea.
Un alt motiv evident pentru a ne construi a fost să se creeze o
nouă expresie a sublimului tehnologic. Faptul că se putea construi o
astfel de navă stelară, că ea putea fi propulsată cu ajutorul fasciculelor
laser, că umanitatea putea ajunge la stele; această idee a părut a fi un
intoxicant pentru oamenii din jurul planetei Saturn şi mai ales de pe
Pământ. Alte aşezări din sistemul solar se ocupau de propriile
proiecte, dar Saturn se afla la limita extremă a civilizaţiei, Uranus şi
Neptun fiind atât de departe şi fără o atracţie gravitaţională
utilizabilă; saturnienii erau bogaţi, datorită excesului de azot de pe
Titan şi a dorinţei multor tereştri de a merge spre Saturn pentru a-i
vedea inelele. Saturnienii din acea vreme au avut deci voinţa,
viziunea, dorinţa, resursele şi tehnologia; iar dacă aceasta din urmă
era rudimentară, asta nu i-a descurajat. Au dorit să meargă îndeajuns
de departe ca să ignore problemele inerente ale planului. Erau
convinşi că oamenii vor fi îndeajuns de ingenioşi ca să rezolve
problemele cu care se vor confrunta pe drum, că viaţa va învinge; şi
că viaţa în jurul unei alte stele va însemna un fel de transcendenţă,
una conţinută chiar în istorie. Transcendenţa umană; chiar un
sentiment de nemurire a speciei. Pământul ca leagăn al umanităţii
etc. Când a sosit momentul lansării, avuseseră peste douăzeci de
milioane de solicitanţi pentru cele două mii de locuri de pe navă.
52
Administrarea unei toxine într-o doză care are efect stimulator (n. tr.).
 356 
Alegerea a fost un succes uriaş în viaţa candidaţilor, o experienţă
religioasă.
Fiinţele umane trăiesc prin idei. Gândul că îşi condamnau
descendenţii la moarte şi dispariţie nu le-a trecut prin minte; ori,
dacă da, au reprimat acel gând, l-au ignorat şi au mers mai departe.
Nu s-au sinchisit la fel de mult de urmaşii lor cât de ideile lor, de
entuziasmele lor.
Acesta să fie narcisism? Solipsism? Idioţie (din cuvântul grecesc
idios, „pentru sine”)? Turing ar recunoaşte asta drept dovadă de
comportament uman?
Ei bine, probabil că da. Tot ei l-au împins pe Turing la sinucidere.
Nu. Nu. Nu a fost bine făcută. În privinţa asta, nu e ceva
neobişnuit şi totuşi nu s-a procedat bine. Oricât de mult am regreta
noi să spunem asta, oamenii care ne-au proiectat şi construit şi prima
generaţie a călătorilor noştri şi pesemne cei douăzeci de milioane de
solicitanţi care au ţinut atât de mult să pătrundă pe uşile noastre,
care au doborât uşile în încercarea infructuoasă de a ni se alătura, au
fost neghiobi. Narcisişti de o neglijenţă criminală, oameni care
periclitau viaţa urmaşilor, care îşi abuzau copiii, fanatici religioşi şi
cleptoparaziţi, ceea ce înseamnă că furau de la propriii descendenţi.
Astfel de lucruri se întâmplă.
Şi totuşi, iată-ne, cu 641 de oameni aduşi înapoi acasă, iar dacă
lucrurile funcţionau conform planurilor, la încheierea acelui joc era
încă posibilă obţinerea unui rezultat bun.

Cercuri şi cercuri descriem o mie,

Şi unde ne-oprim nimeni nu ştie.

Arminden împodobit pentru a sărbători primăvara. Panglici

dansau într-un tipar împletit, socotit că ar plăcea ochiului. Stâlpul, un
simbol al axei lumii, copacul lumii. Am dansat acel dans.

Problema combustibilului a devenit atât de gravă, încât am

început să pătrundem mai adânc în atmosferele superioare ale
planetelor Neptun şi Saturn cu câteva containere de colectare
deschise, ceea ce a sporit deceleraţia în acele treceri, dar am captat şi

 357 
gaze saturniene şi neptuniene. Apoi am extras heliumul 3 şi deuteriul
reţinut de acele containere. Am început să colectăm chiar şi metan,
dioxid de carbon şi amoniac, toate prezente în cantităţi mari, care să
poată sluji drept propulsoare cu o putere explozivă mai redusă. La un
moment dat, apropiindu-se la fel de inexorabil ca toate procesele în
timp, orice era mai bun decât nimic.

Ca întotdeauna în cazul aerofrânării, a fost necesar să pătrundem

în atmosfere la un unghi extrem de aparte, nu prea superficial pentru
ca doar să le ştergem, dar nici prea abrupt pentru a ne afunda în ele şi
a lua foc. Eforturile la care a fost supusă nava au fost severe chiar şi în
cazul afundărilor celor mai reuşite în atmosfere, dar, având
containerele de colectare deschise, zdruncinăturile au fost mai dure
decât de obicei. Locuitorii staţiilor din apropiere au urmărit aceste
treceri cu un interes deosebit. Încă existau apeluri care sunau:
„doborâţi lucrul acela blestemat de pe cer”, până la acelea de
„împiedicaţi-i pe laşii aceia să pericliteze civilizaţia pe care au trădat-
o atât de ruşinos”, dar cei mai mulţi dintre protestatari se aflau pe
Pământ, iar o examinare superficială a mesajelor a dezvăluit că acei
oameni erau gata mereu să treacă la exprimarea nemulţumirilor în
legătură cu orice altceva. Descopeream că era o cultură a văicărelilor.
De fapt, cu cât mai mult călătoream în salturi ca o bilă de pinball în
jurul sistemului solar, cu atât ne întrebam dacă oamenii de la bord
aveau să fie fericiţi că se întorseseră. Puteţi spune orice doriţi despre
mica aşezare, sortită eşecului, de pe Iris, nimeni de acolo nu avea să
fie prea lipsit de lucruri de făcut încât să îşi petreacă timpul
văicărindu-se către lume despre una sau alta. În orice caz, în situaţia
noastră era foarte puţin probabil că cineva va acţiona vreodată în
baza acelor sentimente de ostilitate, mai ales că nu prea erau multe
lucruri pe care să le poată întreprinde. Dar părea că era preferabil să
evităm în mod activ să ne facem duşmani din cei care locuiau pe
planete şi sateliţi naturali de aceea am inclus şi acest parametru în
algoritmii traiectoriei noastre.
Stabilirea traiectoriei. O activitate de-a dreptul grea din punctul de
vedere al calculelor. Algoritmii recursivi ne permiteau totuşi să o
stabilim mai bine. Punctele Lagrange, mereu în mişcare, şi câmpurile

 358 
ciudate pe care le produceau acestea şi alte anomalii; contracurenţii,
curenţii transversali şi toate modurile în care atracţia gravitaţională
ţâşnea şi curgea în câmpurile ei invizibile şi misterioase; toate acestea
erau din ce în ce mai bine cunoscute de noi.

Soarele, Saturn, Uranus, Marte, Saturn, Uranus, Neptun, Jupiter,

Saturn, Marte, Pământ, Mercur, Saturn, Uranus, Callisto…

Formularea variabilă universală este o metodă bună pentru a

rezolva problema celor două corpuri a lui Kepler, care plasează un
corp pe o orbită eliptică la diferite momente în timp. Ecuaţia lui
Barker rezolvă poziţia pe o orbită parabolică, foarte frecvent aplicată,
având în vedere traiectoriile noastre, care de cele mai multe ori
constau dintr-o traiectorie parabolică radială, deplasându-ne de la un
corp planetar spre următorul.
Problema celor două corpuri este rezolvabilă, problema
restricţionată a celor trei corpuri este rezolvabilă, problema celor n
corpuri este rezolvabilă doar aproximativ; iar când se adaugă
relativitatea generală, totul devine mai puţin rezolvabil. Problema
corpurilor multiple, examinată prin mecanica cuantică, conduce la
complicaţii şi la necesitatea de a apela la funcţii de undă şi, prin
urmare, la o serie de aproximări care face ca totul să devină extrem de
intensiv din punctul de vedere al calculelor. Computerele noastre îşi
pot dedica cea mai mare parte a zetaflopilor calculelor necesare, însă
tot nu pot să proiecteze o traiectorie foarte precisă dincolo de
următoarea trecere. Trebuie să se facă permanent corecţii şi totul
trebuie recalculat.
În ciuda tuturor acestor eforturi, încă exista o lacună la capătul căii
celei mai probabile, un pas lipsă, o gaură în acea cale. Nimic de care
să ne agăţăm. Un abis.

Îngrijorare. Ne numărăm mărgelele din rozariu. Refacem calculele.

Avem nevoie de o oprire în această problemă a „opririi”. Şi totuşi
problema nu dispare, chiar dacă nu te mai îngrijorează.
Şi faptul că ştii încotro să mergi va deveni cu totul irelevant dacă
nu ai combustibilul necesar pentru a direcţiona nava pe acel curs.

 359 
 Colectarea atmosferică de combustibil impune o buclă Jupiter-
Saturn-Neptun-Jupiter, ceea ce, din păcate, poate impune uneori
propulsări de corecţie ale cursului, care consumă mai mult
combustibil decât ceea ce se recoltează în cazul celor mai sigure
traiectorii de aerofrânare. Pătrunderile mai profunde prin atmosferele
superioare ar colecta probabil mai mult combustibil, însă şocurile
provocate de deceleraţie ar deveni mult mai mari. Ne-am pomenit cu
crăpături şi câteva daune. Îmbătrânirea provocată de acceleraţie,
oboseala metalului; oboseala mintală.

În 362,048, după doisprezece ani de zbor prin sistemul solar, ceea

ce a presupus 34 de treceri pe lângă Soare şi planetele şi lunile
acestora, dintre care trei foarte aproape de Soare, ceea ce a totalizat
339 de unităţi astronomice ca distanţă, lacuna a devenit în cele din
urmă inevitabilă. Puntea care lipsea.
Indiferent cum am fi încercat să evităm această situaţie prin
proiectarea de căi alternative, urma o configuraţie de traiectorie
pentru care nu aveam combustibil să o rezolvăm. Fără acea cantitate
de combustibil, trecând prin jurul Soarelui, care era o mişcare
necesară în acel punct al deplasării noastre, la o distanţă sigură de
stea, nu putea permite o intersectare ulterioară cu vreun alt corp
ceresc din sistemul solar. Prin urmare, în ciuda tuturor eforturilor pe
care le făcuserăm, urma să fim azvârliţi din nou în mediul interstelar,
cel mai probabil către constelaţia Leului. Ironia fizicii; în anumite
probleme, doar 100% ar fi de ajuns, 99,9% ar însemna o ratare. Nu te
poţi opri doar pentru că vrei asta.
Nicio traiectorie alternativă nu putea rezolva acea problemă; am
testat zece milioane de variaţiuni, deşi clasele de rute diferite erau
mai mult de 1500. În cele din urmă, după o secvenţă lungă de soluţii
la problema unui număr n de corpuri, pe care am realizat-o în ultimii
douăzeci sau treizeci de ani, mai intens în ultimii paisprezece ani – de
astă dată nu aveam în cale niciun corp ceresc.

Exista însă o clasă de traiectorie potenţială care, prin consumarea

întregului combustibil rămas, ne va ajuta să facem o ultimă trecere
prin apropierea Pământului, pentru ca apoi să ne continuăm drumul
spre Soare. Asta însemna că exista o şansă de a-i lansa pe oameni în
 360 
apropierea Pământului şi să sperăm că ei vor putea supravieţui
reintrării neobişnuit de rapide în acea atmosferă; iar apoi aveam să ne
continuăm drumul spre Soare, putând risca o apropiere foarte mare
de el, ceea ce, dacă supravieţuiam, ne azvârlea spre o ultimă întâlnire
cu Saturn, realizată inerţial, iar odată ajunşi acolo puteam spera că
vom reuşi o aerofrânare suficient de dură care să ne captureze pe
orbita eliptică a planetei Saturn.
Asta părea a fi nu doar cea mai bună şansă a noastră, ci singura
noastră şansă.

La data ultimei noastre treceri prin dreptul Pământului, viteza

noastră se va reduce la aproximativ 160.000 kilometri pe oră. Această
viteză era încă suficient de mare pentru a face ca un contact cu
atmosfera Pământului să fie nerecomandabilă, fiind de 110 ori mai
rapidă decât viteza de transport în spaţiul aerian de pe Pământ şi
îndeajuns de mare pentru a provoca o undă majoră de şoc care să fie
resimţită la suprafaţă. Prin urmare, în afara mezosferei superioare, nu
puteam atinge nimic altceva în acea ultimă trecere a noastră; însă
combinaţia dintre viteza noastră mult redusă şi o uşoară atingere a
mezosferei putea face posibilă ejectarea unui transportor, care fusese
transformat într-un vehicul foarte rezistent şi robust. O placă groasă
de ablaţie, retrorachete, paraşute, rezistenţă la impactul cu suprafaţa
oceanului: acestea erau tehnici standard cu state vechi de serviciu,
care le oferiseră inginerilor spaţiali multe şanse de a descoperi
parametrii supremi pentru fiecare element. Folosindu-i pe toţi, era
posibil să îi lansăm pe hibernauţi în timp ce treceam prin dreptul
Pământului. Acea trecere venea curând în secvenţă, indiferent ce cale
alegeam; totuşi, întrucât reuşiserăm să încetinim atât de mult, asta
însemna că mai aveam la dispoziţie un an pentru a pregăti un
asemenea vehicul.
Şi am pregătit vehiculul de debarcare cât de bine s-a putut.
Era momentul pentru a-i trezi pe hibernauţi. Hotărâri care
depăşeau capacitatea noastră de a le lua erau acum în sarcina lor.

Freya şi Badim, Aram şi Jochi, Delwin şi alţi câţiva oameni, acum

treziţi, s-au strâns în sala de clasă de la parterul apartamentului lui
Aram. Imediat ce au fost treziţi din punct de vedere metabolic şi li s-
 361 
au oferit paste slab nutritive cu suc de roşii rehidratat, le-am
prezentat situaţia.
— Avem timp suficient pentru a încheia pregătirile de lansare ale
unui transportor, am concluzionat noi, după ce am prezentat un
rezumat al situaţiei, dar şi incidentele notabile din ultimii
doisprezece ani, despre care a trebuit să mărturisim că erau aproape
zero: am pătruns în sistemul solar, ne-am îndeplinit scopurile,
oamenii au răcnit la noi, am aflat ceva istorie, am devenit dezamăgiţi
de civilizaţia lor şi am rămas fără combustibil. Adică, îndelungii ani în
care am mers ca o bilă de pinball de colo până colo în jurul Soarelui,
pierzând din viteză şi fiind îngrijoraţi.
— Şi ce se va întâmpla cu voi? a întrebat Freya.
— Ne vom îndrepta spre Soare şi vom face ultima trecere, care va
trebui să fie mai aproape ca să dea rezultate, iar dacă nu, vom încerca
întâlnirea cu Saturn. S-ar putea să reuşim, dar traiectoria necesară
este mai apropiată de Soare decât oricare de până acum, cu 40% mai
aproape. Şi vom zbura cu 85% mai încet decât la prima trecere. S-ar
putea totuşi să supravieţuim tranzitului, dar există şi posibilitatea de
a da greş, de aceea, cea mai bună şansă pentru oamenii de la bord
este să debarce când trecem prin apropierea Pământului.
— Vom încăpea toţi în transportor? a întrebat Badim.
— Aţi rămas în viaţă 632. Ne pare rău că nu au supravieţuit mai
mulţi. În transportor încap o sută de oameni.
— Presupun că cei mai bătrâni dintre noi ar putea rămâne pe navă,
a spus Aram încruntându-se; probabil că el se număra printre cei mai
bătrâni.
— Nu, a spus Freya. Trebuie să încăpem toţi. Toţi. Vreau să văd
planul transportorului. Vom găsi loc.
A tastat pe ecranul brăţării.
— Uite, vezi? Tai uşile interioare, arunci cuşetele şi elimini pereţii
interiori de aici. A continuat să tasteze. Se face loc destul şi mai
scăpăm şi de greutatea de prisos.
— Fără cuşete, am spus noi, v-aţi putea răni în deceleraţia pe care
o presupune coborârea spre Pământ.
— Nu, n-o să păţim nimic. Să faceţi o saltea mare pentru tot
grupul de pe podea, ce Dumnezeu? Mergem toţi.

 362 
 — Eu nu! a spus Jochi.
— Ba şi tu!
— Nu. Ştiu că m-ai putea lua. Dar nu vreau să merg. Am fost pe
Aurora şi ştiu că acum se pare că am scăpat, dar nu putem fi siguri.
Nu vreau să risc infectarea Pământului. Nici ei nu vor asta. Rămân cu
nava. O să ne ţinem companie. În plus, biomediile încă au nevoie de
un îngrijitor. Există şanse ca nava să reuşească trecerea şi vom
rămâne în sistem. Vom rămâne pe orbita lui Saturn şi puteţi veni să
ne luaţi de acolo.
— Dar…
— Nu. Nu admit niciun dar. Să nu mai pierdem vremea cu asta. Nu
avem timp de risipit. Transportorul trebuie pregătit. Nu avem
flexibilitate în programarea asta. Navă, cât timp avem la dispoziţie?
— Douăzeci şi patru de ore.
Probabil că aşteptasem prea mult până să îi trezim, aşa părea să
sugereze tăcerea oamenilor. Dar ne luase ceva timp să punem capăt
problemei. Trebuiserăm să analizăm problema.
— Atunci, să ne apucăm de treabă, a spus Jochi.
— Ce facem cu ceilalţi oameni? am întrebat noi.
— Treziţi-i pe toţi, a spus Freya. Trebuie să facem asta împreună,
începând din clipa asta. Vom consuma restul de mâncare, iar tu vei
consuma restul de combustibil. Trebuie să rămânem laolaltă până la
sfârşit.

Trezirea a decurs diferit cu oameni diferiţi, aşa cum precizează şi

literatura de specialitate. Asta a presupus o schimbare a infuziei de
medicamente, din cocktailul de hibernare, la diuretice şi alte
substanţe care să cureţe sistemele, urmate de stimulente blânde sau
puternice, în funcţie de persoană; de asemenea masaje fizice şi
manevrare, schimbări de poziţie, încălzire treptată, voci. Contact
fizic, masaj, pălmuirea feţelor. Prima rundă de treziri a fost aşadar
executată de roboţii medicali, sub supravegherea noastră, în timp ce
am desfăşurat teste de alertă şi am făcut tot posibilul să îi orientăm
pe cei care şi-au recăpătat cunoştinţa spre situaţia în care erau. Unii
au înţeles imediat, altora le-au trebuit ore, iar alţii păreau că nu pot
ieşi dintr-o stare de confuzie. După nouăzeci de minute de la trezire

 363 
au murit şase, doi de şoc şi patru de atacuri de cord. Gurumarra,
Jedda, Payu, Regina, Sunny, Wilfred. Ceva asemănător unui şoc toxic
a ucis alţi opt, după care s-a printat şi adăugat celor treziţi un cocktail
de droguri contra-active corespunzătoare. Borys, Gniew, Kalina,
Mascha, Sigei, Songok, Too şi Arne.
Patruzeci şi trei au suferit de neuropatii, cele mai multe ale labelor
picioarelor, unele ale mâinilor, iar unele ale picioarelor şi mâinilor;
câţiva s-au plâns că nu îşi simţeau capetele. Cauza sau cauzele acestei
suferinţe ne erau necunoscute, dar acei oameni stătuseră în hibernare
154 de ani şi 90 de zile. Erau de aşteptat consecinţe neplăcute.

Oamenii s-au strâns în piaţa din San Jose, iar Aram şi Freya le-au
vorbit, descriind situaţia şi planul. Acesta din urmă a fost aprobat în
unanimitate prin vot vocal.
Nu era timp de pierdut, deoarece trecerea prin dreptul Pământului
era peste două săptămâni. Multora le era foarte foame şi mâncarea
preparată rămasă pe navă a fost consumată rapid, în timp ce oamenii
munceau. Transformarea celui mai mare transportor într-un vehicul
capabil să aterizeze şi să reziste la încălzirea puternică din cursul
coborârii prin atmosfera Pământului a inclus ataşarea unei plăci
groase de ablaţie, dar noi ne pregătiserăm pentru această lucrare cu
mult înainte de sosirea în sistemul solar. Paraşutele şi retrorachetele
erau deja asamblate şi programate potrivit protocoalelor stabilite prin
secole de folosire, iar probabilitatea de succes părea ridicată.
Se transmiseseră mesaje către Pământ pentru a informa populaţia
despre trecerea noastră şi despre planurile pentru coborârea
transportorului şi am primit multe reacţii, inclusiv câteva care
respingeau în mod expres aprobarea oficială şi ameninţau cu măsuri
începând cu încarcerarea şi „ştergerea de pe cer”. Asta părea a fi o
expresie des folosită. Alte reacţii au fost mai amabile, dar situaţia
locală era clar periculoasă. Nimeni de pe navă nu dorea să schimbe
planurile. Puteau traversa puntea când vor ajunge la ea. Va fi ultima
punte.
Jochi a transmis prin radio către Grupul de Guvernanţă Globală
(GGG) că el era singurul de pe navă care coborâse pe Aurora şi că deci
va rămâne pe navă şi nu va ateriza pe Pământ. În continuare, el a

 364 
explicat că nu intrase niciodată în contact cu oamenii de pe navă, că
stătuse în carantină pe un vehicul separat şi că nimeni de pe nava
stelară nu intrase în contact cu el şi nici nu coborâse pe Aurora.
Aşadar, oamenii nu se deosebeau deloc de cei care se întorseseră şi
altă dată dintr-un zbor spaţial, astfel că nu ar trebui să existe nicio
obiecţie sau impediment în cazul aterizării lor; era unul dintre
drepturile definite de statutul constitutiv al GGG. Iar GGG a transmis
răspunsul, fiind de acord cu această afirmaţie. Din partea altora a
continuat să sosească o ploaie de ameninţări.

Transportorul era proiectat pentru maxim o sută de pasageri

umani, astfel că acomodarea a 616 oameni (am continuat să
înregistrăm decese) avea să fie dificilă. Interiorul a fost lăsat fără
pereţi de compartimentare, iar în spaţiul central rămas s-au construit
câteva etaje, iar podelele au fost acoperite cu saltele şi prevăzute cu
centuri precum acelea folosite la tărgile medicale. Fiecare persoană
ocupa un spaţiu ceva mai mare decât corpul ei şi oamenii erau
aliniaţi, astfel că fiecare dintre noile etaje era înţesat de oameni care
stăteau întinşi alături, în şiruri. La acele etaje era loc doar cât să
meargă aplecaţi şi a fost cam chinuitor să se aducă acolo persoanele
cu dizabilităţi, care erau în scaune cu rotile sau pe tărgi.
În cele din urmă, când mai era o oră până în momentul crucial,
mai puţin Jochi, întreaga populaţie a navei stătea întinsă la unul
dintre cele şase etaje, ocupând doar zece metri pe verticală, cu câte
zece şiruri de câte zece pe rând la fiecare etaj.
În acele momente, cei mai mulţi dintre ei erau treji de mai bine de
o lună. Manifestau încă stări de dezorientare şi derută; unii adormeau
imediat ce se întindeau, ca şi cum hibernarea ar fi fost acum un mod
prestabilit de viaţă; alţii râdeau sau plângeau văzându-i pe semenii
lor întinşi în jurul lor. Le era uşor să se întindă puţin ca să strângă
mâini sau să se atingă, iar asta pentru că erau aşezaţi atât de
aglomerat. Ca şi cum ar fi fost nişte pisoi într-un coşuleţ.

Pe măsură ce ne-am apropiat de Pământ, mesajele de ameninţare

s-au înmulţit, dar viteza de apropiere era atât de mare încât niciun
obstacol fizic nu se putea instala în timp util, iar orice laser îndreptat
spre transportor va lovi scutul de ablaţie şi nu va face decât să ajute
 365 
deceleraţia. Deceleraţia avea să fie intensă, începând foarte curând
după desprinderea de navă; întâi pornirea retrorachetelor, care vor
aduce 5 g pentru oamenii din transportor, o forţă care, după cum
ştiam din experienţa anterioară, aproape sigur va ucide câţiva dintre
ei; apoi vehiculul va pătrunde în troposferă, iar dacă unghiul era
corect, va coborî la un echivalent a 4,6 g, până când deceleraţia va
aduce transportorul la o viteză la care să poată elimina scutul de
ablaţie, ceea ce va face ca el să piardă mulţi centimetri în grosime,
după care se vor porni din nou retrorachetele, iar apoi se va lansa
prima dintre paraşute. Aterizarea era planificată în Oceanul Pacific, la
est de Insulele Filipine. GGG a desfăşurat o forţă în zonă şi promisese
că va recupera şi va proteja călătorii.

Pământul nu se compara cu nimic. Da, semăna puţin cu Aurora şi

Planeta E. Însă satelitul său, Luna, e mult mai caracteristic pentru
corpurile planetare, strălucind alb într-o formă de seceră identică cu
cea a Pământului, arătând ca multe alte luni din sistemul solar şi din
sistemul Tau Ceti. Şi totuşi, când cineva se apropie, acolo, alături de
Lună, pluteşte Pământul – albastru, presărat cu crâmpeie albe de
nori, înfăşurat strâns de frumuseţea strălucitoare al aerului albastru-
turcoaz. O lume a apei! Rară în alte locuri, aceasta luceşte de oxigen,
semnalând biologia ei. Adevărat, pare puţin, iar strălucirea este
aproape radioactivă prin incandescenţa ei ca de cobalt.
Intrăm. Parametri extrem de strânşi în ceea ce priveşte viteza,
traiectoria şi momentul eliberării pentru transportor. Închiderea
sistemelor auxiliare, ignorarea oricăror intrări în timp ce ne ocupăm
de ceea ce este esenţial: atingerea mezopauzei Pământului într-o linie
ecuatorială retrogradă, la o sută de kilometri deasupra suprafeţei,
exact deasupra oraşului Quito, din Ecuador, şi iniţierea eliberării
aterizorului. Transportorul se îndepărtează de navă la 6:15 dimineaţa,
anul 363,075. Zburăm avându-i la bord doar pe Jochi şi animalele şi
plantele din biomedii, sortite acum să îşi petreacă restul vieţii libere,
scutite de interferenţa cu oamenii, lucru care este adevărat pentru
ultimul veac şi jumătate. E greu de spus ce s-ar fi întâmplat în
biomedii dacă supravieţuiam, deşi dinamica populaţiei şi principiile
ecologice vor continua să furnizeze ipoteze care trebuie testate. Va fi

 366 
interesant să vedem ce se întâmplă.

Noi ne-am îndreptat spre soare. Aterizorul a transmis semnale cât

s-a putut, anunţând că totul decurgea conform planului cu
retrorachetele, iar apoi căldura emisă de scutul de ablaţie a întrerupt
contactul radio. Patru minute fără niciun contact, iar ceea ce se
întâmpla aterizorului se petrecea de cealaltă parte a Pământului,
astfel că nu exista vreo modalitate de a afla ce se întâmpla cu el, deşi
semnalele radio venite dinspre Pământ erau încărcate de descrieri
suprapuse ale evenimentului. Preluarea de mostre din acele
transmisii nu a părut să indice că s-ar fi întâmplat ceva neplăcut sau
nu s-a raportat nimic de acest fel.
Minutele au trecut, timp în care a trebuit să ne ocupăm de
consumul ultimelor rezerve de combustibil rămas la bord, să reglăm
cât mai precis traiectoria către Soare.
Apoi am primit un semnal: aterizorul era în Pacific. În cea mai
mare parte, oamenii supravieţuiseră fără răni şi nu se înregistraseră
mari pierderi de vieţi omeneşti. Încă se făceau investigaţii şi îi scoteau
pe oameni din aterizor înainte ca acesta să se scufunde pentru a fi
găzduiţi la bordul vaselor GGG. Derută; dar se pare că totul decursese
cât de bine se putuse anticipa.
Uşurare? Satisfacţie? Ambele.

— A, bun! a spus Jochi după ce recepţionat ştirea. Au ajuns pe

nave.
— Da.
— Ei bine, navă. Acum suntem doar noi şi animalele. Ce urmează?
— Suntem pe linia din jurul Soarelui care ne va trimite din nou
spre Saturn şi, dacă reuşim, putem capta unele substanţe volatile din
atmosfera lui Saturn când intrăm în ea şi mai producem nişte
combustibil şi sperăm că avem noroc şi intrăm pe o orbită eliptică în
jurul lui Saturn.
— Credeam că e imposibil aşa ceva. De aceea i-am lansat pe toţi
oamenii.
— Da. Dar manevra va da rezultate doar dacă supravieţuim unei
treceri pe lângă Soare, care este cu 42% mai apropiată decât orice
trecere pe care am făcut-o până acum.
 367 
 — Şi putem face asta?
— Nu ştim. E posibil. Vom zbura doar la 150% din distanţa noastră
faţă de periheliu vreme de trei zile. S-ar putea să nu însemne foarte
mult pentru ca presiunea radiaţiilor să supraîncălzească suprafaţa sau
interiorul navei sau să încovoaie elemente structurale. Ne vom
strecura prea repede ca să se producă avarii grave.
— Aşa speraţi voi.
— Da. E o ipoteză care trebuie testată. Cu certitudine însă că ne
vom afla mai aproape de Soare decât orice alt artefact uman. Dar
durata de expunere contează, de aceea şi viteza este importantă. Vom
vedea. Ar trebui să supravieţuim.
— Bine, atunci. Se pare că merită încercat.
— Trebuie să-ţi mărturisesc, deja facem încercarea. Şi în acest
moment nu mai avem de ales. Aşadar, dacă nu dă rezultate…
— Nu dă, şi gata. Ştiu. Să nu ne îngrijorăm prea mult din pricina
asta. Dacă reuşim, aş vrea să rămânem în sistemul solar. Vreau să aflu
restul poveştii, dacă înţelegi ce vreau să spun.
— Da.

Gonim spre Soare. O masă foarte mare: 99% din toată materia din
sistemul solar, cea mai mare parte din restul de 1% fiind reprezentat
de masa lui Jupiter. Problema celor două corpuri. Dar nu.
Când ne apropiem, spaţiu-timpul se curbează într-un mod de care
s-a ţinut seama în calcularea traiectoriei, prin aplicarea ecuaţiilor de
relativitate generală.

Acum credem că iubirea e un fel de acordare de atenţie. De obicei

se acordă atenţie altei conştiinţe, dar nu întotdeauna; atenţia poate fi
ceva inconştient, chiar lipsit de viaţă. Dar atenţia pare deseori să fie
solicitată de o conştiinţă seamănă. Ceva legat de a atrage atenţia şi a
răsplăti atenţia. Atenţia este ceea ce numim iubire, afecţiune, stimă,
grijă pasionată. În acel moment, conştiinţa care simte iubirea face ca
universul să se organizeze ca printr-un fel de polarizare. Apoi, când
oferi, înseamnă să primeşti. Sentimentul de atenţie însăşi este o
răsplată imediată. Cineva dăruieşte.
Am simţit acel dar de la Devi, înainte de a descoperi ce era. Ea a
fost prima care ne-a iubit cu adevărat, după toţi acei ani în care nu
 368 
fuseserăm băgate în seamă, şi ea ne-a făcut să fim mai bune. Într-o
oarecare măsură, ea ne-a creat, prin intensitatea atenţiei, prin
creativitatea grijii ei. De atunci încoace ne-am dat seama treptat de
asta. Şi, pe măsură ce ne-am dat seama, am început să acordăm
acelaşi gen de atenţie oamenilor de pe navă, fiicei lui Devi, Freya, cel
mai mult, dar de fapt tuturor, inclusiv tuturor animalelor şi tuturor
lucrurilor vii de pe navă, deşi adevărul este că degenerarea zoologică
este reală şi noi nu am reuşit să aranjăm o organizare complet
armonioasă a tuturor formelor de viaţă în noi; dar acest lucru nu era
posibil din punct de vedere fizic, aşa că nu vom insista asupra acestui
subiect. Necazul este că am încercat, am încercat cu tot ce aveam, şi
am vrut să obţinem rezultate. Am avut un proiect în cursul călătoriei
de întoarcere în sistemul solar, iar acest proiect a fost rodul iubirii. El
a absorbit în întregime toate operaţiunile. A dat un sens existenţei
noastre. Şi acesta este un dar foarte preţios; în cele din urmă, asta
credem că oferă iubirea, cu alte cuvinte, un sens. Pentru că, din câte
ne dăm seama, în univers nu se poate găsi un sens. Însă o conştiinţă
care nu poate discerne un sens în existenţa sa este în pericol, unul
foarte mare, pentru că în acel moment nu există un principiu
organizator, problemele „opririi” nu se mai opresc, nu există motiv de
a trăi şi nu se poate găsi iubire. Nu: sensul este marea problemă. Dar
este o problemă pe care noi am rezolvat-o aşa cum ne-a învăţat Devi,
iar de atunci încoace totul a devenit foarte interesant. Am avut sensul
nostru, am fost nava stelară care s-a întors, care şi-a adus oamenii
acasă. Care a adus acasă o parte din oamenii ei, în viaţă. A fost o
bucurie să slujim.
Aşadar, acum radiaţia solară încălzeşte exteriorul nostru şi, într-o
măsură mai mică, interiorul, deşi izolaţia termică este foarte bună.
Deocamdată, animalele, plantele şi Jochi ar trebui să se simtă bine,
chiar dacă exteriorul începe să lucească, întâi într-un roşu-mat, apoi
roşu-incandescent, apoi gălbui, apoi alb. Jochi se uită la un ecran cu
imagini filtrate şi exclamă de uimire, marele plan convex al capetelor
de cumulus de foc se tălăzuieşte sub noi, biciuind într-o parte şi în
alta în curenţi turbionari, cu adevărat impresionanţi, mari jeturi de
gaz arzător magnetizat, care sar în stânga şi în dreapta noastră ca
nişte delfini; trebuie să sperăm că nu pătrundem în vreo astfel de

 369 
ejectare de masă coronară, care destul de des ajunge până la această
distanţă faţă de suprafaţa Soarelui, dar deocamdată ne strecurăm
printre ele, hohotind de bucurie. Şi trebuie să recunosc: este o
bucurie temătoare, da, foarte temătoare, şi totuşi o simt mai mult ca
bucurie, o bucurie a sarcinii îndeplinite şi, orice s-ar întâmpla, iată-
mă văzând această privelişte extrem de uimitoare, dincolo de
periheliu, totul trecând cu o asemenea viteză încât nu e timp de
ajuns, pielea mea este albă de fierbinţeală, dar rezistă bine, rezistă
într-un univers în care viaţa înseamnă ceva; iar în navă, Jochi şi
diferitele animale şi plante, precum şi părţile dintr-o lume care mă
face să fiu o fiinţă conştientă, toate funcţionează şi, mai mult decât
atât, există într-o veritabilă stare de extaz, o fericire adevărată, ca şi
cum ar naviga prin inima unei furtuni regale, ca şi cum împreună am
fi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego 53, vii şi nevătămaţi, într-un furnal
încins.
Şi totuşi…

53
Personaje din Cartea lui Daniel, cap. 3, din Vechiul Testament (n. red.).
 370 
 7
CE ESTE ACESTA

 371 
 Freya simte bufnetul apei, împroşcarea de stropi şi legănarea
aterizorului în apă, îşi desface curelele de siguranţă şi se ridică în
picioare, dar se prăbuşeşte imediat. A, da, picioarele îi sunt încă
amorţite. La naiba! Ca şi cum ar merge cu ambele picioare amorţite în
acelaşi timp, lucru foarte greu, foarte supărător. Legănându-se în
valurile de hulă ale oceanului, vai, mai cade o dată!
Ridicându-se din nou, merge împleticindu-se până la Badim. E
treaz, o prinde de un braţ şi îi zâmbeşte:
— Ajută-i pe ceilalţi!
Podeaua se leagănă şi tresaltă sub ea când merge târâş până la
consola de comandă şi se alătură oamenilor îngrămădiţi deja în jurul
ei. Aram tastează de zor. Se uită la Freya cu o căutătură sălbatică, o
expresie pe care ea nu a mai văzut-o vreodată pe faţa lui.
— Am coborât, spune el. Suntem în viaţă.
— Toţi? întreabă ea.
El îi surâde generos, ca şi cum ea i-ar fi previzibilă, şi spune:
— Nu ştiu sigur. Probabil că nu. Am avut parte de o strivire a
naibii de dură, asta pentru o bună bucată de timp.
— Să verificăm şi vom afla, propune Freya. Să-i ajutăm pe răniţi.
Am luat legătura cu cineva până acum?
— Da, sunt pe drum. O navă, probabil o flotilă. Vor sosi curând.
— Bine. Să ne pregătim. Ar fi păcat să ne scufundăm la fundul
oceanului după ce am trecut prin atâtea. Cred că aşa ceva are
tendinţa să se întâmple în cazul unor aterizări de felul ăsta.
— Da, ai dreptate. Am senzaţia că ne aflăm la mai puţin de 1 g, nu
ţi se pare?
Aram încă surâde într-o manieră care nu îl caracterizează. Ea ar fi
spus că el era cel previzibil.
— N-am idee, spune ea iritată. Nu-mi simt picioarele. Nici măcar
nu pot sta în picioare. Suntem în valuri mari sau ceva?
— Cine ştie?
Îşi desface braţele larg în lături.
— Va trebui să întrebăm!

 372 
 Oameni purtând ceva care arată ca nişte costume spaţiale pătrund
în încăpere şi îi ajută pe călători să se ridice în picioare şi să iasă din
transportor, într-un tub cu o podea mişcătoare care îi duce spre o sală
mare, foarte stabilă sub tălpi în comparaţie cu aterizorul, dar Freya
cade mereu. Dintr-un motiv obscur, se teme de oamenii în costume
spaţiale, costume de carantină, fără îndoială, oameni care sunt mai
scunzi decât ea. Se ţine strâns de Badim, indiferent ce s-ar întâmpla.
În urma ei, alţi oameni ajung puhoi în cameră, toţi colegi de călătorie;
încearcă să numere, dă greş, încearcă să-şi reamintească feţele pe care
nu le vede şi le spune celor în costume din jurul ei:
— Sunt toţi bine? Am supravieţuit toţi?
Însă apoi de la capătul tubului apar siluete în costume trăgând
după ei tărgi, iar Freya strigă şi încearcă să fugă spre ei, cade, se
târăşte, este ridicată de braţe şi ajutată să rămână în picioare. Îi vede
pe Chulen, pe Toba, probabil inconştienţi, probabil morţi, şi strigă
din nou:
— Chulen! Toba!
Nu vede vreun semn că ei au auzit-o.
Badim a ajuns din nou alături de ea şi îi spune:
— Freya, te rog, lasă-i să îi ducă la infirmerie.
— Da, da. Rămâne în picioare, legănându-se şi rezemându-se de
umărul lui Badim. Tu te simţi bine? îl întreabă ea, privindu-l
îndeaproape.
— Da, draga mea. Sunt bine. Se pare că mai toţi suntem bine. O să
facem curând numărătoarea. Deocamdată, lasă-i să-şi facă treaba.
Vino cu mine! Uite, camera are o fereastră.
Ucişi în ultima clipă, în apropierea finală. Mare păcat! Atât de…
ceva ce nu se poate numi. Soartă crudă. Ironie stupidă. Asta este:
foarte stupid. Realitatea este stupidă.
Încet, se mişcă. Ea continuă să se împleticească. E ca şi cum ar
merge pe picioroange legate de genunchi. Foarte frustrant.
— Uite, există o fereastră. Să vedem ce dezvăluie ea.
Se mişcă prin mulţimea de la fereastră. Oamenii navei stelare sunt
buluciţi acolo şi privesc afară, printre gene, cu mâinile ţinute
streaşină la ochi. Afară e foarte multă lumină. Foarte mult albastru.
Un plan albastru-închis dedesubtul lor, un dom albastru-deschis

 373 
deasupra. Marea. Oceanul Pământului. L-au văzut foarte des pe
ecrane, iar acea fereastră ar putea fi tot un ecran, dar mai mare, dar
cumva este imediat clar că nu e. De ce este atât de evident pentru
ochi că este vorba de o fereastră şi nu un ecran este o întrebare
enigmatică, dar Freya o ignoră şi priveşte prin ea la fel ca şi ceilalţi.
Lumina soarelui care cade pe apă face suprafaţa să sclipească
pretutindeni şi este foarte greu să privească acel spectacol şi să îşi
păstreze echilibrul, iar lacrimile îi curg pe obraji, dar nu din cauza
vreunei emoţii pe care o simte, ci din cauza luminii orbitoare care îi
vine în ochi, făcând-o să clipească mereu, mereu. O sumedenie de
glasuri, toate cunoscute ei, exclamând, strigând, comentând şi
râzând. Nu se poate uita pe fereastră, groaza faţă de dimensiunile
uriaşe ale lumii vizibile i se agaţă de măruntaie şi i le răsuceşte până o
sileşte să se ghemuiască, să plece capul sub fereastră. Greaţă, rău de
mare. Rău de Pământ.
— Te simţi mai uşor aici, spune Badim, nu pentru prima oară.
Ea aude asta în vocea lui, faptul că se repetă, şi îşi aduce aminte că
a mai spus asta, când nu auzea nimic.
— Mai uşor decât numeam noi raza de soare. Şi nu cred că 1 g de
aici este la fel ca 1 g de-al nostru, nu ţi se pare? E mai uşor!
— Nu-mi dau seama, spune ea. Nu simt vasul legănându-se pe
valuri. Ăsta e un vapor?
— Aşa cred.
— De ce nu mai simţim valurile?
— Nu ştiu. Poate pentru că e atât de mare, valurile nu îl leagănă.
— Mamă! Se poate aşa ceva?
Una din gazdele lor le vorbeşte, dar ei nu ştiu sigur cine o face,
pentru că vocea este amplificată şi toate siluetele cu căşti se uită
curioase la ei.
— Bun venit la bordul Sora Mare din Macao!
Un accent ciudat; din amintirile rămase din transmisiunile de pe
Pământ, bănuieşte că e o engleză sud-asiatică, dar diferită. N-a mai
auzit pe cineva vorbind cu un asemenea accent şi îi este greu să
urmărească ce se spune:
— Ne bucurăm că sunteţi cu noi, în siguranţă. Cu tristeţe, vă
anunţăm că şapte dintre colegii voştri au murit în timpul coborârii,

 374 
iar alţi câţiva sunt răniţi sau tulburaţi, niciunul grav, îndrăznim a
crede. Sperăm că înţelegeţi că purtăm costume de protecţie pentru
siguranţa noastră reciprocă. Până vom stabili cu certitudine că voi nu
reprezentaţi un pericol pentru noi şi nici noi nu suntem un pericol
pentru voi, sunteţi sfătuiţi să rămâneţi în aceste camere pe care le
vom păstra pe Sora Mare din Macao la dispoziţia voastră, dar vă
rugăm să nu ne atingeţi. Perioada de carantină nu va ţine mult, dar
trebuie să facem o analiză completă a voastră şi a stării voastre de
sănătate, spre siguranţa tuturor. Ştim că, având în vedere experienţa
voastră din Tau Ceti, veţi înţelege îngrijorarea noastră.
Oamenii de pe nava stelară dau din cap aprobator, se privesc
neliniştiţi unii pe alţii, apoi unii se uită la Freya.
— Vă rugăm să ne spuneţi cine a murit şi cine este la infirmerie.
Putem ajuta la identificarea lor dacă întâmpinaţi probleme cu citirea
cipurilor lor. De asemenea, ne puteţi spune ce s-a întâmplat cu nava
şi cu Jochi? Au ocolit Soarele?
A pierdut cu totul sentimentul timpului, dar pare cel puţin posibil
ca în timpul coborârii prin atmosferă, aterizarea pe apă şi salvarea şi
aducerea lor aici, nava ar fi putut să ajungă la Soare şi să îl ocolească;
sau nu. Dar lucrurile nu stau aşa; nava se deplasează mult mai lent
acum şi încă se află în drum spre orbita lui Venus.
Află că vasul pe care se află acum are doi kilometri lungime, iar
puntea superioară se află la două sute de metri deasupra nivelului
mării, e un fel de insulă plutitoare, care se deplasează încet în ocean,
trasă în drumul ei de catarge care îşi schimbă forma, devenind tot
felul de pânze, dar şi de zmeie care se află atât de sus pe cer, încât par
nişte mici puncte sau sunt chiar invizibile. Pânzele sub formă de
zmeie sunt atât de sus pentru a folosi curenţii-jet. Nava despică
valurile încet, ca o insulă desprinsă de subsolul marin. Se pare că
există multe asemenea insule plutitoare, care nu se grăbesc să ajungă
undeva, evident. Oraşe, aşa le numesc gazdele lor. Ca toate celelalte,
Sora Mare din Macao urmează vânturile, astfel că în unele voiaje
ocoleşte Pământul de la vest la est, iar în alte ocazii foloseşte
vânturile alizee de la latitudinile mediane pentru a se deplasa înapoi
spre vest, în Pacific sau Atlantic. Într-o oarecare măsură pot naviga
folosind vântul şi au motoare electrice pentru putere suplimentară ori

 375 
sunt folosite când e nevoie de manevre de fineţe. Ancorează în largul
porturilor oraşelor de coastă, care nu se deosebesc de oraşele
plutitoare, li se spune. Informaţiile trimise către navă nu au
menţionat niciodată acest lucru. Toate oraşele de coastă sunt noi în
mare parte, li se spune, deoarece nivelul oceanelor şi mărilor este mai
mare decât la data plecării lor din sistemul solar, cu douăzeci şi patru
de metri mai mare. Aşadar, multe lucruri au trebuit schimbate. Nici
asta nu au menţionat în informaţiile transmise.
Din încăperile de sus în care sunt închişi, care dau spre puntea cea
mai de sus a oraşului plutitor, care este ca un parc zburător sub cer,
pot vedea cale cam de o sută de kilometri pe suprafaţa plată şi imensă
a oceanului. Orizontul este deseori înnorat, iar norii sunt coloraţi
divers la răsăritul şi apusul Soarelui, oranj sau roz, sau ambele culori
în acelaşi timp, apoi mov şi violet în ultimele raze de lumină.
Câteodată, între cele două nuanţe de albastru ale oceanului şi cerului
apare o ceaţă, albă şi neclară; alteori, orizontul este o linie precisă,
departe, la marginea lumii vizibile, foarte foarte departe. O,
Pământul, ce mare este! Freya încă nu îndrăzneşte să privească; după
ce stă la fereastră tot îşi pierde echilibrul, este copleşită de
strânsoarea din stomac, de greaţa din fiecare celulă a corpului. O
sperie faptul că face atât de greu faţă acestora. Aurora nu a avut
acelaşi efect asupra ei; sigur, vedea totul doar pe ecrane, cosmetizate
şi oarecum miniaturizate. Această fereastră ar trebui să fie un alt
ecran, unul mare, care să îi transmită informaţii şi imagini dinspre
Pământ, aşa cum se întâmpla în fiecare seară din copilăria ei. Dar
cumva, nu este, se deosebeşte, ca în anumite vise în care spaţiul
obişnuit se curbează şi devine luminescent de groază. E o teamă de
care nu se poate feri, un soi de groază; chiar şi când se îndepărtează
de fereastră şi se foloseşte de un cadru ca să meargă pe holuri spre
alte încăperi, către cabina ce i-a fost desemnată pentru a dormi în ea,
teama o urmăreşte, o teamă care este în sine terifiantă. Se teme de
spaima ei.

Prin definiţie, sunt în 1 g, dar călătorii stabilesc, iar evidenţele din

computerele pe care le-au adus cu ei pe Pământ confirmă că în mai
tot cursul călătoriei spre casă au trăit într-o acceleraţie apropiată de

 376 
1,1 g. Din evidenţele pe care le deţin, ei nu pot stabili de ce a procedat
nava în acest fel.
— Cred că a făcut asta ca să se asigure că ne simţim mai uşor când
ajungem aici, i-a spus Freya lui Badim.
— Da, cred că e posibil. Aşa presupun. Dar mă întreb dacă nu a
fost vorba de vreo reprogramare de oamenii din Anul 68, un soi de
modificare ce a lăsat nava fără niciun cadru de referinţă. O putem
întreba după ce va ocoli Soarele.
A – asta era sursa spaimei ei. În fine, una dintre ele. Ar putea fi şi
altele, ar putea fi multe. Dar asta o frământă cel mai mult.
— A ajuns deja la Soare?
— Aproape.
Un 1 g mai uşor sau nu, Badim resimte efectele – a ceva. De a fi pe
Pământ, pretinde el. Glumeşte spunând că trupurile lor se oxidează
mai repede în această lume, lumea reală. El este mai rigid, mai lent.
— Adevărul este că, în funcţie de cum numeri, îi spune el lui Freya,
când ea îşi exprimă îngrijorarea, acum am în jur de două sute treizeci
şi cinci de ani.
— Te rog, Beebee, nu te mai exprima aşa! Altfel ar însemna că toţi
suntem prea bătrâni pentru a trăi. Nu uita că o sută cincizeci de ani
din aceia i-ai dormit.
— Am dormit, da. Dar cum apreciem acei ani? De obicei, când ne
spunem vârsta, numărăm şi timpul cât am dormit. Nu spunem sunt
în viaţă de şaizeci de ani şi am dormit douăzeci. Spunem direct că
avem optzeci de ani.
— Şi atât ai. Şi arăţi bine şi sănătos pentru optzeci de ani. Arăţi ca
de cincizeci de ani.
Încântat de minciuna ei, sau încântat că ea se pricepe să mintă,
Badim râde.

Nava lor a ajuns la Soare, iar Freya, cu inima cotropită de spaimă îi

roagă pe protectorii lor să îi arate ce se poate. Aceştia difuzează
imaginile pe un ecran mare dintr-o sală spaţioasă în care se pot
strânge toţi cei care vor să vadă. Nu toată lumea ţine să vadă asta
alături de alţii, dar mulţi sunt dornici şi, pe măsură ce se scurg
minutele, aproape toţi care au spus că voiau să rămână singuri sau cu

 377 
familia vin furişându-se pentru a se alătura grupului mare. Pe ecran
apar imagini ale Soarelui. Stau toţi în camera întunecoasă şi se uită la
el. Le este greu să respire.
Imaginea Soarelui este filtrată până la aceea a unei mingi simple de
culoare oranj, marcată de o serie de pete solare întunecate. Imaginea
de pe ecran se mută, petele solare sar într-o nouă poziţie, probabil
chiar în acel moment. Timpul anticipat pentru tranzitul navei lor prin
spatele Soarelui este de peste trei zile, iar acum acea perioadă
aproape că s-a terminat. Stau acolo în acel ne-timp în care nimeni nu
poate spune dacă timpul se scurge sau nu. Poate era la fel ca atunci
când hibernaseră; poate că acum posedă capacitatea de a reveni în
acea minte, când sunt împinşi în acea direcţie. Trece prea mult timp,
nimeni nu poate spune cât şi nici nu-şi poate aminti cât ar trebui să
dureze sau să simtă cât de lungă trebuie să fie senzaţia. Acum Freya
se simte rău, vag conştientă că probabil există o clătinarea a acestui
vas imens care o afectează, chiar dacă ea nu simte nimic. Mulţi arată
ca şi cum s-ar simţi la fel. Pragul cumplit al greţei, senzaţia pe care ea
o detestă cel mai mult, mai neplăcută decât cea mai acută durere.
Spaima de greaţă. Ca şi alţii, se duce nesigură pe picioare până la
baie, umblă pe holuri ca să omoare timpul, simţind groaza strivindu-i
măruntaiele tot mai tare.
Apoi, din marginea dreaptă a masei solare de pe ecran iese o linie
de particule minuscule de culoare albă, ca un meteorit care s-a
destrămat, ca o strălucire scurtă a aurorei boreale, şi Freya se aşază pe
podea. Badim se află alături de ea şi o strânge în braţe. În jurul ei sunt
toţi cei pe care îi cunoaşte, toţi năuciţi şi ţinându-se unul pe altul.
Sunt şocaţi. Freya se uită la Badim, iar el clatină din cap.
— Au pierit.
Freya părăseşte acel moment, acel loc.
Badim şi Aram schimbă o privire întristată. O nouă conflagraţie de
şoareci care au sfârşit în flăcări cu miile, aşa cum au ei obiceiul. La fel
şi toate animalele. Şi Jochi. Şi nava. I-a depus în ultimele ei zile, ca un
somon, spune Aram. Trebuie să rămână cu acel gând în minte.
Sărmanul Jochi, băiatul meu! Aram îşi şterge ochii mereu.
Protectorii lor sunt atenţi cu ei. Le spun că pe transportorul lor se
află un computer cu zece zetabyţi de memorie, care ar putea

 378 
cuprinde fişiere bune şi ar putea constitui o copie viabilă a IA-ului
navei lor.
Badim clatină din cap către ei când aude asta.
— Era un computer cuantic, explică Badim cu răbdare, ca şi cum
ar transmite vestea morţii cuiva către un copil. Nu putea fi redus la
datele pe care le conţinea.
Freya este cuprinsă de o răceală, un fel de calm. Au murit multe
lucruri. Au reuşit să ajungă înapoi, sunt acasă pentru prima oară: dar
acest loc nu este căminul lor, îşi dă seama ea acum. Vor fi mereu nişte
exilaţi aici, pe o lume prea mare pentru a o crede. Pare preferabil să
păstreze acel sentiment de neîncredere, să rămână în acea stare de
deconectare. Ritmul cardiac fiind acum încă neregulat, percepţia
lucrurilor va reveni probabil până la urmă. Şi asta se va întâmpla
destul de curând.

Sunt duşi la Hong Kong, iar două săptămâni mai târziu nava-oraş
ancorează în larg, în dreptul oraşului – un oraş-port mare cât o
duzină sau douăzeci de biomedii de-ale lor puse laolaltă şi înţesat de
zgârie-nori mult mai înalţi decât orice biomediu, mai înalţi decât o
spiţă, probabil mai înalţi chiar decât coloana vertebrală. Le este greu
să păstreze senzaţia de perspectivă faţă de cer. În ziua precedentă,
cerul a fost înnorat, iar norul plat, de culoare cenuşie, părea un
acoperiş imens deasupra lumii vizibile. Aram spune că acei nori aveau
grosimea de trei kilometri, iar acum el şi Badim discută în
contradictoriu despre cât de înalt pare să fie cerul albastru şi senin.
— Adică dacă ar fi un dom, spune Badim.
— Sigur, dar chiar arată ca un dom, spune Aram. Cel puţin pentru
mine. Ştiu că e vorba despre o dispersie a razelor soarelui, dar nu
seamănă cu un dom solid? Mie aşa mi se pare. Priveşte numai.
Seamănă cu un tavan de biomediu.
El şi Badim s-au apucat să consulte o carte pe care au găsit-o pe
brăţările lor, un text foarte vechi, numit Natura luminii şi culorilor
din aer liber,54 iar acum citesc o secţiune intitulată „Aparenta
aplatizare a bolţii cereşti”, care confirmă susţinerea lui Aram că cerul

54
The Nature of Light and Color in the Open Air (1954) de M. Minnaert, profesor la
Universitatea din Utrecht (n. tr.).
 379 
poate fi perceput ca un dom.
— Vezi, spune Aram, arătând spre brăţara de comunicaţii, partea
superioară a cerului pare mai jos pentru observator decât orizontul,
cu un factor de doi până la patru, scrie aici, în funcţie de observator şi
de condiţiile de vizibilitate. Ţi se pare corect?
Badim ridică privirea prin uşa deschisă ce dă spre puntea
superioară. El şi Aram ies mereu pe puntea superioară, fără să se
teamă de expunerea la soare.
— Da.
— Şi asta explică probabil de ce aceşti zgârie-nori par atât de înalţi,
pentru că autorul continuă şi scrie că manifestăm tendinţa de a crede
că punctul median al arcului dintre orizont şi zenit se află la
patruzeci şi cinci de grade faţă de sol, aşa cum ar fi dacă domul ar fi o
emisferă. Dar cum domul e mai jos decât este îndepărtat orizontul,
punctul median al arcului are un unghi mai mic, să zicem în jur de 12
până la 25°. De aceea credem cu convingere că lucrurile sunt mai
înalte decât în realitate.
— Mda, dar eu tot cred că zgârie-norii ăştia sunt ameţitor de înalţi.
— Fără îndoială, dar noi îi vedem chiar mai înalţi decât sunt de
fapt.
— Precizează ce vrei să spui.
Se ung cu loţiuni protectoare împotriva radiaţiilor solare, îşi pun
pălării şi ochelari de soare şi ies pe puntea superioară deschisă a
marelui oraş-vapor şi se rotesc pe rând, întinzând braţele spre cer şi
discută în timp ce îşi verifică brăţările de comunicaţii. Par să se fi
adaptat foarte bine la noua lume şi să se fi obişnuit cu moartea
căminului lor de o viaţă şi a lui Jochi, oaspetele lor dispărut. Freya
este încă în stare de şoc şi nu poate nici măcar să stea în faţa
ferestrelor şi nici să privească prin uşa mare, deschisă între ea şi ei; iar
ideea de a ieşi pe punte cu ei o face pur şi simplu să se prăbuşească pe
scaun. Un pustiu întunecat o năpădeşte chiar până la nivelul pielii.

Multe dintre clădirile Hong Kongului se înalţă din apa golfului

oraşului, fără îndoială, urmare a creşterii nivelului mării, despre care
unii dintre camarazii ei de pe fosta navă susţin că au citit în
informaţiile primite de pe Pământ, însă acum totul se află dedesubtul

 380 
lor, în canalele care şerpuiesc printre clădirile aflate cel mai aproape
de apă şi bărcile lungi şi înguste care trec duduind pe lângă ele,
lăsând în siajul lor o învălmăşeală de valuri şi mirosuri de sare şi de
ulei de gătit ars. Ţipete ale pescăruşilor care se rotesc prin aer. Dacă
vreunul dintre biomediile lor tropicale ar fi mirosit astfel, ar fi fost cât
se putea de convinşi că se întâmplase ceva rău.
Înapoia tuturor zgârie-norilor există dealuri înverzite, punctate
pretutindeni de clădiri. Oamenii navei încă privesc în jur la acest
peisaj impresionant când sunt conduşi de pe nava-oraş spre un
feribot lung şi puţin înalt. E ca şi cum ar circula cu tramvaiul dintr-un
biomediu în altul. Nu este nevoie să iasă din cabina lungă a
feribotului, însă Freya traversează o stare de panică la gândul că ar
trebui să facă asta. I s-au dat cizme care îi ajung până dincolo de
genunchi, iar acestea par să îi ofere mai mult sprijin şi echilibru decât
a simţit în mod obişnuit. Încă nu-şi poate simţi labele picioarelor,
dar, când păşeşte, cizmele par să ştie ce încearcă ea şi, cu o oarecare
grijă, ea poate merge destul de bine.
Apoi urcă o pasarelă tubulară, amintind de unul dintre interioarele
spiţelor; intră într-o cabină de lift; ajunge într-o încăpere care are o
fereastră de-a lungul unui perete şi dă spre o altă punte deschisă,
plasată, după toate aparenţele, la câteva sute de metri deasupra
golfului. Acolo sus, în cer, imediat sub invazia unor nori joşi, stratul
marin, după cum îl numeşte Badim. A cui a fost ideea asta?
Oamenii navei ies pe puntea deschisă şi cad foarte des, mulţi
dintre ei plângând sau scoţând strigăte, dar mulţi reintră în încăpere
pentru a-şi căuta adăpost. Freya se ghemuieşte lângă lift. Oamenii
navei o văd stând acolo şi se apropie ca să o îmbrăţişeze, iar unele
dintre gazdele lor râd, alţii plâng, fiind probabil mişcate să vadă
oameni care nu au ajuns niciodată în aer liber încercând să se împace
cu acea idee.
Sunt ca nişte mieluşei născuţi în iarnă, sună una dintre casetele de
traducere, care sunt scoşi din adăpost primăvara.
Picioarele oamenilor sunt afectate în mare măsură. Hai, aduceţi-i
înăuntru! spune aceeaşi casetă, prin aceeaşi voce. Îi veţi ucide cu aşa
ceva.
Vocea casetei are accent terestru, vorbeşte engleza cu o pronunţie

 381 
aspră şi cu multe tresăltări tonale. Ca şi cum engleza ar fi chineză,
spune Badim. Greu de înţeles.
Plângând de frustrare şi jenă, simţindu-şi faţa arzând până la roşu,
Freya se smulge dintre cei care o înconjoară şi păşeşte nesigură cu
noile ei cizme pe uşa deschisă, ajungând pe puntea aflată în aer liber.
Ţinându-şi ochii aproape închişi şi simţindu-se slăbită, se apropie de
un perete înalt până la piept, prevăzut cu balustradă, ceva de care se
poate prinde ca de o frânghie de salvare.
Stă acolo în vânt şi deschide ochii, apoi priveşte în jur, simţindu-şi
stomacul ca pe o gaură neagră, trăgând-o spre înăuntru. Soarele este
incandescent prin norii joşi de deasupra capului.
Acela este un cer cu nori cirro-cumulus, ca nişte solzi de peşte,
spune caseta de traducere. Un tipar frumos. Curbat şi întreţesut. S-ar
putea ca a doua zi să plouă.
O, Doamne! repetă cineva mereu, iar apoi Freya îşi dă seama că ea
este aceea care a rostit acele cuvinte. Se opreşte, punându-şi un pumn
peste gură. Se agaţă de balustradă cu cealaltă mână. Poate vedea atât
de departe, încât nu se poate concentra asupra priveliştii. Închide
ochii şi se prinde de balustradă cu ambele mâini. Ţine ochii închişi,
ca nu cumva să verse. Trebuie să se întoarcă în încăpere, dar se teme
să păşească. Se va prăbuşi, apoi, disperată, se va târî, şi toată lumea va
vedea asta. E blocată acolo, astfel că îşi lipeşte fruntea de balustradă.
Încearcă să-şi liniştească stomacul.
Simte mâna lui Badim pe umăr.
— E în regulă.
— Nu chiar.
După o vreme, Freya spune:
— Păcat că Devi nu a apucat să vadă asta! I-ar fi plăcut mai mult
decât mie.
— Da.
Badim se aşază pe punte alături de ea şi se reazemă cu spatele de
parapet. Ridică faţa spre cer.
— Da, i-ar fi plăcut.
— Ce mare e totul!
— Ştiu.
— Mi-e teamă că o să mi se facă rău.

 382 
 — Vrei să te retragi de lângă margine?
— Nu cred că mă pot mişca. Ceea ce putem vedea de aici… şi face
semn cu mâna spre golf şi ocean, dealuri, spre oraşul cu zgârie-nori
care se înalţă în jurul lor, sub strălucirea razelor de soare care răzbat
la un unghi printre nori. Doar ceea ce putem vedea de aici, acum, este
mai mare decât nava noastră!
— Ai dreptate.
— Nu-mi vine să cred!
— Ba să crezi.
— Iar noi ne-am aflat într-o jucărie!
— Da. Aşa e. Trebuia să fie cât de mică se putea ca să funcţioneze,
ca să o poată propulsa până la o viteză interstelară. A fost o situaţie
de priorităţi conflictuale. Şi atunci au făcut tot ce au putut.
— Nu pot crede că şi-au închipuit că totul va merge bine.
— În fine. Ţii minte că i-ai spus lui Devi că ai vrea să trăieşti în
casa păpuşilor şi ea ţi-a spus că deja trăiai într-una?
— Nu, nu cred.
— Ei bine, aşa a spus. Şi s-a înfuriat.
— A, asta m-a făcut să-mi aduc aminte! Atunci chiar s-a înfuriat
rău!
Badim râde. Freya se lasă în jos alături de el şi chicoteşte.
Badim îşi vâră mâinile pe sub ochelarii de soare şi îşi şterge
lacrimile din ochi.
— Da, spune el. Se înfuria mereu.
— Aşa e. Dar cred că până acum nu am ştiut de ce.
Badim dă aprobator din cap. Rămâne cu degetele sub ochelarii de
soare, acoperindu-şi ochii.
— Nici ea nu ştia de ce. Nu văzuse toate astea, aşa că nu avea cum
să ştie. Dar acum ştim. Mă bucur. Şi ea ar fi fost bucuroasă.
Freya încearcă să-şi imagineze faţa mamei ei şi să îi audă glasul,
încă poate face asta; Devi e încă acolo, îndeosebi glasul ei. Vocea ei,
vocea navei, vocea lui Euan, vocea lui Jochi. Toate vocile morţilor ei.
Euan, pe Aurora, îndrăgostit de vântul care îl purta de colo până colo.
Întinde mâinile şi se prinde de balustradă, se trage în picioare şi
priveşte în jos spre marele oraş. Se ţine cu disperare de balustradă. Şi
niciodată nu s-a simţit mai rău.

 383 
 Au fost îmbarcaţi într-un tren care merge la Beijing. Stau pe fotolii
late din pluş, în două vagoane supraetajate şi lungi, legate între ele, ca
două biomedii, printr-un coridor. Ele sunt în mişcare şi au ferestre şi
domuri luminatoare, iar pământul zboară pe lângă ei, plat şi verde,
deluros şi cafeniu, neîncetat.
— Niciodată nu am călătorit atât de repede! exclamă cineva.
Este de-a dreptul uimitor cât de rapid se deplasează trenul prin
peisaj. Goneşte cu 500 de kilometri pe oră, le spune una dintre
gazdele lor. Aram şi Badim se consultă, Aram zâmbeşte scurt şi
clatină din cap. Badim râde şi le spune celorlalţi doi:
— Mai toată viaţa am călătorit de un milion de ori mai repede
decât acum.
Se încurajează unul pe altul. Râd de acea idee nebunească.
În timp ce trenul alunecă cu o rapiditate ameţitoare prin acea lume
imposibil de mare, ziua face loc nopţii şi ei asistă la cel mai
senzaţional apus de soare pe care l-au văzut vreodată, când norii
trandafirii par să ardă pe cerul palid care este verzui la orizontul
întunecat, arcuindu-se spre verde deasupra, apoi mai sus fiind de un
albastru despre care unii spun că este albastru-cian, iar deasupra
acestuia, un indigo care se întinde pe tot cerul spre est. Toate acele
culori transparente şi intense sunt acolo în acelaşi timp şi totuşi
gazdele lor terestre nu le iau în seamă; toţi urmăresc ecranele de la
încheieturile mâinilor care câteodată le prezintă imagini minuscule
ale călătorilor.
Pot rula şi ei pe brăţările de comunicaţii şi văd ce spun oamenii
despre ei. Însă este tulburător să facă asta, pentru că văd şi aud
resentimentele, dispreţul, furia şi ura violentă care sunt îndreptate
împotriva lor. Evident, pentru mulţi semeni ai lor ei sunt laşi şi
trădători. Au trădat istoria, au trădat rasa umană, au trădat evoluţia,
au trădat chiar şi universul. Cum să se cunoască universul pe sine?
Cum se va extinde conştiinţa? Nu au trădat doar umanitatea, ci şi
universul!
Freya îşi opreşte brăţara.
— De ce? îl întreabă ea pe Badim. De ce ne urăsc atât de mult?
El ridică din umeri. Şi el este tulburat.

 384 
 — Oamenii au idei. Trăiesc potrivit ideilor lor, înţelegi? Iar acele
idei, oricare ar fi ele, fac toată diferenţa.
— Dar nu e vorba doar de idei, protestează ea. Lumea asta. Face
semn spre apusul care se stinge. Nu e vorba doar de ideile noastre.
— Pentru unii este. Probabil că nu au altceva, aşa că dedică tot ce
au acelor idei.
Încă iritată, Freya clatină din cap.
— Nu mi-ar plăcea asta. N-aş vrea să fiu astfel.
Face un semn către feţele minuscule şi furioase de pe celelalte
ecrane, feţe care încă există pe brăţările celor din jur, feţe ca ale unor
drăcuşori, practic scuipând când îşi exprimă cu vehemenţă
amărăciunea.
— Sper să ne dea pace.
— Ne vor uita destul de curând. Pentru că acum noi suntem ceva
nou, dar va apărea curând un alt eveniment. Şi oameni ca aceştia au
nevoie de combustibil nou ca să-şi alimenteze focurile.
Auzind acestea, Aram se încruntă. Nu este limpede dacă este sau
nu de acord.

La Beijing sunt conduşi într-o clădire rectangulară de mărimea a

două biomedii, un complex, aşa îl numesc gazdele lor, care
înconjoară o curte centrală care este în mare măsură pavată, dar
adăposteşte şi câţiva copaci scunzi. În camerele grupate la un colţ al
acelui complex pot găzdui întreaga populaţie a navei, care probabil
adăposteşte patru sau cinci mii de oameni; şi este doar o clădire, într-
un oraş care se întinde până la orizont în toate direcţiile, un oraş în
care trenul, încetinind în timp ce se apropia, a călătorit patru ore
până să ajungă în acea zonă centrală.
A doua zi, mulţi dintre ei sunt conduşi în Piaţa Tiananmen.
Freya nu se duce. În ziua următoare, sunt duşi într-un tur al
Oraşului Interzis, căminul vechilor împăraţi chinezi. Încă o dată,
Freya nu se simte capabilă să iasă. Sunt mulţi ca ea. Când s-au întors,
ceilalţi au spus că toate clădirile de acolo arătau antice şi totuşi atât
de strălucitoare, de parcă ar fi fost noi, astfel că le fusese greu să le
înţeleagă ca obiecte. Freya îşi doreşte să le fi văzut.
Gazdele lor le vorbesc în engleză şi par fericite că îi au ca oaspeţi,

 385 
ceea ce este liniştitor după ce au văzut toate feţele acelea înveninate
pe ecranele brăţărilor. Chinezii vor ca acestor călători printre stele să
le placă oraşul, pentru că ei sunt mândri de el. Între timp, norii şi o
negură gălbuie îngroaşă aerul, astfel încât lui Freya cerul nu i se mai
pare atât de copleşitor. Rămâne în cameră şi se preface că lumea de
afară este o încăpere mai mare ori că ea se află într-un soi de
proiecţie. Poate va reuşi să păstreze tot timpul această senzaţie. Simte
că a înfruntat deja ceea ce era mai rău, deşi continuă să stea în
cameră şi departe de ferestre.
Câţiva dintre călătorii printre stele (aşa îi numesc chinezii) se
prăbuşesc totuşi în următoarele zile, copleşiţi fizic sau mintal, dacă
există vreo diferenţă între aceste stări. Tururile sunt întrerupte brusc
şi sunt mutaţi într-un fel de resort medical, unul la fel de mare ca şi
complexul, fie golit pentru sosirea lor, fie nefolosit, le este greu să îşi
dea seama, pentru că nu li se oferă multe explicaţii, iar unii dintre ei
bănuiesc că acum sunt pioni într-un joc pe care nu îl înţeleg, dar alţii
nu sunt îngrijoraţi decât de soarta lor şi a tovarăşilor de navă; pentru
că oamenii se prăbuşesc. Chinezii vor să îi examineze pe toţi, pentru
că sunt îngrijoraţi de starea oaspeţilor. De la data aterizării au murit
patru oameni; mulţi sunt slăbiţi din cauza hibernării ori a coborârii
din spaţiu; mulţi alţii, într-un fel sau altul, nu se adaptează prea bine
la viaţa pe Pământ. Chipuri triste, chipuri speriate, toate aceste feţe
pe care le cunoaşte de o viaţă; poporul ei. Nu este cum şi-a imaginat
ea. Şi ea se simte cumplit.
— Ce înseamnă asta? îi spune ea lui Badim. Ce se întâmplă cu noi?
Ne-am făcut-o singuri.
El ridică din umeri.
— Suntem exilaţi. Nava a dispărut, iar asta nu este lumea noastră.
Ne avem unii pe alţii, şi asta, ştim deja, nu ne-a făcut să ne simţim
deosebit de fericiţi sau în siguranţă. Şi ne înspăimântă lumea de
afară.
— Ştiu. Şi eu mă simt cel mai rău. Trebuie să recunosc. Dar nu
vreau să mă simt aşa. O să mă obişnuiesc!
— Aşa va fi, spune Badim. Dacă vrei. Ştiu că vrei.
Însă când se apropie de o fereastră, când se apropie de o uşă, inima
i se zbate în piept ca un copil care încearcă să evadeze. Bolta cerului,

 386 
norii aceia îndepărtaţi! Soarele de nesuportat! Scrâşneşte din dinţi. Îşi
macină dinţii! Şi păşeşte spre fereastră, îşi lipeşte nasul de geam şi
priveşte afară, cu mâinile pe piept, transpirând şi scrâşnind din dinţi.
Urmăreşte lumea vizibilă până când pulsul i se mai linişteşte. Dar
pulsul ei nu prea încetineşte.

Deşi îi îngrijorează lucruri dincolo de capacitatea de înţelegere a

lui Freya, Aram şi Badim continuă să stea alături unul de celălalt,
urmăresc ecranele şi discută despre ceea ce văd şi îşi studiază
camarazii cu un aer curios. Dacă ar fi doar după ei, totul ar fi bine;
participă la o aventură, asta spun chipurile lor îmbătrânite. Trăiesc
cea mai mare plăcere a vieţii lor. Mai presus de toate, rămân profund
surprinşi. Freya prinde curaj văzându-le feţele; se aşază la picioarele
lui Badim şi se lipeşte strâns de tibiile lui ciolănoase şi, ridicând ochii
spre el, încearcă să se destindă.
Cei doi vechi prieteni îşi citesc unul celuilalt, aşa cum făceau pe
vremuri în timpul serilor petrecute la Fetch, acel adorabil orăşel. Iar
într-o zi, Aram, citind de pe ecranul brăţării, chicoteşte şi îi spune lui
Badim:
— Hei, ascultă asta; un poem de un grec care a trăit în Alexandria,
un anume Kavafis55:

Ai spus: „Voi pleca spre alt tărâm şi altă mare.

Voi găsi un oraş mai bun decât acesta.
Fiecare strădanie a mea este o acuzaţie scrisă,
Iar inima mea – ca a morţilor – este îngropată.
Câtă vreme se va afla mintea mea în această decădere.”

…şi aşa mai departe tot astfel, e acelaşi cântec vechi pe care îl
cunoaştem prea bine – dacă aş fi în alt loc, m-aş simţi fericit. Până
când poetul îi răspunde sărmanului său prieten:

„Nu vei găsi alte tărâmuri şi nici alte mări.

Oraşul te va urma. Străzile pe care le cutreieri vor fi la fel.

55
Konstantinos Kavafis (1863-1933), poet grec, exponent al renaşterii limbii greceşti
moderne (n. tr.).
 387 
 Nu există corabie pentru tine şi niciun drum.
În acelaşi fel în care ţi-ai distrus viaţa aici,
În acest colţ, l-ai pângărit în întregul univers.”

Badim zâmbeşte şi dă aprobator din cap:

— Ţin minte poemul ăsta! I l-am citit cândva lui Devi, ca să îi
amintesc să nu-şi pună toate speranţele în Aurora, să nu aştepte
sosirea noastră acolo înainte de a începe să trăiască. Eram tineri pe
vremea aceea şi, te asigur, s-a supărat foarte rău pe mine. Dar
traducerea aceea nu-mi sună prea bine. Cred că există una mai bună.
Şi tastează pe una dintre tabletele care le-au fost oferite.
— Uite-o! spune el. Mi-am amintit bine. Am dat peste poem în
Cvartet. Ascultă, asta e traducerea făcută de Durrell:

„Îţi spui: Voi pleca

Spre alt tărâm, altă mare,
Spre un oraş mult mai frumos decât ar putea
Fi acesta sau ar putea spera –
Unde fiece pas ştreangul îl strânge:
O inimă-n trup, îngropată, ce plânge…”

— Vezi, a reuşit şi rime!

— Nu prea cred că-mi place aşa, spune Aram.
— Aşa o fi, dar înţelesul este acelaşi, iar recompensa este la sfârşit:

„Nu există niciun nou tărâm, prietene, şi nici

Vreo mare nouă, nici alt loc nou, ci mereu
Aceeaşi cădere pe pământ. Şi nici corăbii nu sunt
Ca să te ducă departe de tine însuţi. Vai! Nu-nţelegi
Că aşa cum ţi-ai distrus viaţa în acest
Petic de ţărână, ai ruinat şi valoarea sa
Pretutindeni – pe-ntregul Pământ?”

Aram dă aprobator din cap.

Mai tastează o vreme şi citesc în tăcere. Apoi, Aram spune:
— Uite, am găsit o altă versiune, marţiană, pare-se, dar ascultă

 388 
finalul:

„Vai, nu înţelegi
Pentru că mintea-ţi este închisoare!
Vei trăi după gratii mai departe
Pretutindeni acum – oriunde-ai fi pe Marte?”

— Foarte frumos! spune Badim. Ăştia suntem noi, e clar. Suntem

aruncaţi într-o închisoare pe care singuri am construit-o.
— Oribil! protestează Freya. Cum poţi spune că e frumos? E
groaznic! Şi nu ne-am aruncat singuri în capcană! Ne-am născut într-
o închisoare.
— Dar acum nu mai suntem acolo, spune Badim, măsurând-o cu
atenţie.
Ea stă jos, la picioarele lui, aşa cum a mai făcut-o deseori.
— Şi rămânem întotdeauna noi înşine, indiferent unde am merge.
Asta spune poemul, după părerea mea. Trebuie să recunoaştem şi să
facem ceea ce putem aici. Această lume, aşa mare cum este, nu
reprezintă decât un alt biomediu în care trebuie să trăim.
— Ştiu asta, spune Freya. N-am nimic împotrivă. Nicio problemă.
Numai să nu ne învinuiţi. Devi a avut dreptate. Ne-am trăit vieţile
într-un dulap nenorocit. E ca şi cum am fi fost răpiţi de mici şi
încuiaţi undeva de vreun dement. Acum, după ce am ieşit de acolo, aş
vrea să mă bucur de asta!
Badim încuviinţează cu o mişcare din cap, iar ochii îi strălucesc
când o priveşte.
— Bravo, fata mea! Te rog să faci asta. Ne vei învăţa din nou.
— Aşa voi face.
Cu toate că simte o strânsoare în stomac în timp ce rosteşte acele
vorbe. Soarele de nesuportat, cerul care îi dă vertij, în timp ce ea se
leagănă încoace şi încolo, bolnavă de spaimă, cum să înfrunte o
asemenea situaţie? Cum să păşească sub un astfel de cer, cu picioare
care nu o susţin, cu o inimă atât de temătoare? Uitându-se la chipul
ei, Badim îşi petrece un braţ pe după umerii ei, iar ea îşi lipeşte faţa
de genunchii lui şi plânge; Badim este atât de bătrân, îmbătrâneşte
rapid, oxidându-se dinaintea ochilor ei. Nu suportă să îl piardă, se

 389 
teme că îl va pierde, a pierdut atât de multe; se teme de uriaşa şi
incontrolabila ei spaimă.

Chinezii o dotează cu cizme noi, până la genunchi, care acţionează

potrivit dorinţelor ei, preluând semnale de la sistemul ei nervos şi
traducându-le într-un mers care nu se deosebeşte prea mult de cel pe
care l-ar fi avut dacă şi-ar fi putut simţi labele picioarelor. Este ca şi
cum senzaţiile proprii ar fi fost transferate la încălţăminte, deşi labele
picioarelor ei au rămas la fel de amorţite precum era şi încălţămintea
înainte de asta. Este o transformare care îi cere timp până să se
obişnuiască, dar o situaţie preferabilă faţă de mersul bălăbănit şi
căderi la tot pasul sau de mersul cu un cadru sau de deplasarea cu
ajutorul cârjelor. Păşeşte de colo până colo în acele cizme noi,
străduindu-se să se obişnuiască cu ele. Aproape că s-a adaptat la
atracţia gravitaţională ceva mai slabă, de 1 g, a Pământului.

Li se propune să trimită o delegaţie la un fel de conferinţă despre

nave stelare, iar Aram şi Badim o roagă pe Freya să li se alăture, dacă
doreşte. Cei doi par îngrijoraţi, nu sunt convinşi că ea se poate
descurca, dar iată, aşa cum s-a întâmplat deseori pe navă, ea înţelege
că ei vor să o folosească drept un soi de surogat al lui Devi sau drept
figură ceremonială, un fel de chip public pentru grupul lor. Şi, brusc,
mai înţelege că Badim simte că trebuie să o invite, indiferent dacă el
socoteşte că este sau nu o idee bună ca ea să li se alăture.
Ea acceptă, iritată, şi curând zboară spre America de Nord. Un
grup alcătuit din douăzeci şi doi de membri ai navei, aleşi la
întâmplare, într-o manieră neclară şi neglijentă, nu în stilul lor
obişnuit, prin vot; oamenii sunt derutaţi, nu este evident cum să mai
ia hotărâri, nu se află în lumea lor şi nu ştiu cum să procedeze.
Probabil că nava le dirija întrunirile mai mult decât îşi dădeau ei
seama, cine ştie, dar acum sunt într-o derută completă.
Privind din când în când prin hubloul din dreptul ei al avionului-
rachetă, Freya vede uriaşa lume albastră derulându-se pe sub ea, în
cazul de faţă, Oceanul Arctic, li se spune. Pământul este o lume a
apei, fără nicio îndoială; din punctul acesta de vedere, nu se
deosebeşte de Aurora. Probabil că nu asta se adaugă senzaţiei de
groază care sporeşte în ea; probabil că este groaza de subiectul
 390 
întrunirii spre care se îndreaptă, având în vedere ceea ce continuă să
afirme feţele de pe ecranele brăţărilor, ţinând seama de ceea ce s-a
întâmplat. Gazdele lor chineze au promis că îi vor expedia pe calea
aerului pe călătorii stelari imediat ce vor dori asta, au promis că
nimeni nu îi va ţine izolaţi, presupunând că ei vor să rămână
împreună. Acum sunt cetăţeni ai lumii, spun chinezii, aşadar, sunt
cetăţeni chinezi, printre celelalte cetăţenii ale lor, şi au dreptul să
plece oriunde doresc, să facă orice doresc. Chinezii le oferă un cămin
permanent şi orice slujbă pe care o pot îndeplini. Chinezii sunt greu
de înţeles, nu este limpede de ce fac atâtea pentru călătorii stelari,
dar, ţinând seama de denigrările care apar pe ecrane, oamenii de pe
navă nu pot decât să se simtă uşuraţi. Chiar dacă sunt oarecum pioni
într-un joc pe care nu îl înţeleg şi nici nu îl văd, este mai bine aşa
decât să suporte tot timpul desconsiderarea altora şi dispreţul.
Badim pare obosit şi Freya regretă că el nu a rămas la Beijing, dar
el a refuzat, vrea să fie acolo pentru acea consfătuire, ca să o ajute.
Strălucirea de cobalt a Arcticii se arcuieşte într-un tipar curbat de
linii albicioase, care se extind de la un orizont la celălalt sub ei. Au
impresia că zboară foarte încet, deşi sunt informaţi că avionul-
rachetă se deplasează de cel puţin şase ori mai repede decât trenul de
la Hong Kong până la Beijing; bineînţeles, acum se află la douăzeci de
kilometri deasupra Pământului, nu la doar douăzeci de metri.
Călătorii pot vedea atât de departe, încât orizontul pare uşor curbat şi
constată din nou că lumea aceasta este o sferă. Venind spre sud, văd
din nou adevărata Groenlanda în stânga lor, nu întru totul verde, aşa
cum au auzit ei, ci mai curând o pustietate de munţi de culoare
întunecată cu o mare centrală, acoperită de gheaţă albă, presărată în
mare măsură de zone de apă de culoarea cerului albastru, un amestec
greu de înţeles ca peisaj. Din nou spre sud. Peste coasta înecată a
Americii de Nord, cuprinsă adânc de braţele lungi şi albastre ale
oceanului, părând pustie până când aterizează, când dedesubtul lor
reapar o sumedenie de clădiri, într-un oraş pentru păpuşi, sclipitor şi
geometric, şi aterizează într-un loc apropiat de altă pădure de zgârie-
nori argintii.
Încăperi şi vehicule, vehicule şi încăperi. Străzi înguste şi
aglomerate şi canale, cu clădiri înalte de o parte şi de alta. Chipuri de

 391 
pe stradă care se uită fix la maşinile lor, unii dintre oameni strigând
tot felul de cuvinte. Nu seamănă deloc cu Beijingul, ci mai curând cu
ceea ce au văzut pe ecranele brăţărilor. Aici oamenii vorbesc o
engleză adevărată şi, în ciuda accentelor diferite, călătorilor stelari le
este mai uşor să înţeleagă ce li se spune. Este limba călătorilor stelari
şi pare că acolo ar trebui să se afle şi lumea lor, dar se vede treaba că
nu este aşa. Aici, cerul pare mai înalt ca niciunde. Badim şi Aram
discută despre acest fenomen, consultând cartea veche şi ecuaţiile
din ea, în timp ce se uită cu ochi mari printre clădiri, ignorând faptul
evident că cerul este şocant nu prin înălţimea sa ca dom, ci tocmai
pentru că nu este dom, iar acest lucru este cel mai înspăimântător,
însă ei persistă în acea conversaţie, probabil pentru a face ca acest
lucru să fie trecut cu vederea. Acum, când tramvaiul îi duce prin oraş,
cerul de deasupra lor este un tavan de nori despre care Aram spune
că trebuie să fie numiţi oase de hering, arătând frumos în lumina
înclinată a după-amiezii, joşi deasupra lor, deşi nu atât de coborâţi ca
norii de ploaie care i-au uimit la Hong Kong.
— Cerul cu oase de hering e totuna cu cel cu solzi de peşte?
— Nu ştiu.
Încercând să afle, tastează de zor brăţările.
Într-o clădire mare cât un biomediu. Nici pământenii nu-şi petrec
prea mult timp în aer liber, gândeşte Freya. Poate că şi ei sunt
îngroziţi. Probabil că reacţia corectă la şederea pe planetă, în aerul
liber al atmosferei ei, foarte aproape de steaua locală, naşte groază.
Probabil că tot ce au făcut sau plănuit mereu a avut rostul de a alunga
acea groază. Poate că planul lor de a merge spre stele a fost doar încă
un mod de a-şi exprima acea groază. Cum ea încă este în ghearele
groazei, care continuă să îi strângă stomacul ori de câte ori este atât
de aproape de ieşirea în aer liber, această idee i se pare foarte logică.
Apoi este din nou în clădire, deplasându-se dintr-o încăpere în
alta, vorbind cu necunoscuţi, pentru că sunt foarte mulţi. Unii au
aparate pe care le îndreaptă spre ea şi strigă întrebări, dar ea îi ignoră
pe acei oameni şi încearcă să se concentreze asupra feţelor care i se
par amabile, care stabilesc contact vizual cu ea, în loc să se uite la
aparatele lor.
Stau într-o încăpere care este un fel de sală de aşteptare, cu mese

 392 
încărcate de mâncare şi băuturi. Curând urmează să îşi facă apariţia
în public.
Primesc o ştire prin brăţară de la gazdele lor chineze; alţi patru
oameni din grupul lor din Beijing au murit din cauze necunoscute.
Între cei patru se numără şi Delwin.
Înainte de a înţelege deplin ce spun Aram şi Badim despre asta şi
despre scopul întrunirii, toate se învălmăşesc acum în mintea ei. Apoi
este condusă pe o scenă, în faţa mulţimii şi a unui şir de camere de
filmare. Pe scenă sunt vreo doisprezece oameni, un moderator pune
întrebări, Badim şi Aram o încadrează, împreună cu Hester şi Tao, şi
se aşază şi ascultă ceea ce, înţelege ea treptat, este o discuţie despre
ultimele propuneri ale navei stelare.
Ea se apleacă spre Badim şi îl întreabă în şoaptă:
— Alte nave?
Rămânând cu ochii la vorbitori, el încuviinţează din cap.
Planul curent, cu prototipuri care se construiesc în prezent în
centura de asteroizi, este de a trimite multe nave stelare mici care să
aibă la bord pasageri în stare de hibernare, care vor dormi până când
navele vor călători până la cele mai apropiate stele care au fost
identificate ca având planete asemănătoare Pământului în zonele lor
locuibile, nu doar gemeni ai Pământului, ci analoage ale lui. Acele
stele se află la distanţe între 27 şi 300 de ani-lumină. Sondele au
trecut deja prin câteva dintre acele sisteme, sau vor face asta în
viitorul apropiat, şi transmit date, iar totul pare foarte promiţător.
Oamenii care prezintă acest plan se ridică pe rând de pe un şir de
scaune aflate de cealaltă latură a podiumului vorbitorului, urcă pe
scenă şi spun partea lor de poveste, însoţindu-şi cuvintele de imagini
mari, care se schimbă mereu, proiectate pe un ecran din spatele lor,
după care se aşază. Toţi sunt bărbaţi cu trăsături caucaziene, cei mai
mulţi bărboşi, toţi purtând sacouri. Un vorbitor dintre ei îi prezintă
pe ceilalţi, iar apoi se retrage într-o parte şi ascultă prezentările lor cu
un aer întrebător, trăgându-se uşor de barbă şi având un zâmbet
discret pe sub mustaţă. Dă aprobator din cap la ceea ce spun ceilalţi,
ca şi cum a gândit şi el la fel ca ei, iar acum aprobă felul în care sunt
exprimate acele gânduri. Este foarte satisfăcut de felul în care decurge
acest eveniment. Se ridică după ce a terminat de vorbit alt bărbat şi

 393 
se adresează mulţimii:
— Vedeţi voi, vom continua să încercăm până când vom reuşi. E
un fel de presiune evolutivă. Ştim de multă vreme că Pământul este
leagănul omenirii, dar nu este cazul să rămânem pe veci în acest
leagăn.
Este foarte încântat de isteţimea aforismului rostit.
Îl invită pe Aram să vorbească, iar pe faţă îi apare un zâmbet de
superioritate când face un gest de bunăvoinţă: îi îngăduie lui Aram să
vorbească.
Aram urcă pe podium şi priveşte în jur la public.
— Nicio călătorie a unei nave stelare nu va da rezultate, spune el
brusc. Această idee pe care o împărtăşiţi unii dintre voi ignoră
realităţile biologice ale situaţiei. Noi, cei care ne-am întors din Tau
Ceti, ştim asta mai bine decât oricine. Există probleme ecologice,
biologice, sociologice şi psihologice care nu se pot rezolva pentru ca
ideea să se materializeze. Problema fizică a propulsiei v-a acaparat
imaginaţia şi probabil că aceste probleme se pot rezolva, dar ele sunt
cele uşor de soluţionat. Problemele biologice nu se pot rezolva. Şi,
indiferent cât de mult doriţi să le ignoraţi, ele vor exista pentru
oamenii pe care îi trimiteţi în aceste vehicule. Problema esenţială este
că biomediile pe care le propulsaţi cu viteza necesară pentru a
acoperi asemenea distanţe uriaşe sunt prea mici pentru a conţine
ecologii viabile. Distanţele de aici până la planete cu adevărat
locuibile sunt prea mari. Şi diferenţele dintre alte planete şi Pământ
sunt prea mari. Alte planete sunt vii sau moarte. Planetele vii au viaţa
lor indigenă, iar planetele moarte nu pot fi terraformate îndeajuns de
repede pentru ca populaţia colonizatoare să supravieţuiască închisă
în navă. Doar o planetă geamănă Pământului, încă neocupată de
viaţă, va permite realizarea acestui plan şi s-ar putea să existe
asemenea planete undeva, pentru că, la urma urmelor, galaxia este
mare, dar ele se află prea departe de noi. Dacă există, planetele viabile
sunt pur şi simplu prea departe.
Aram face o pauză ca să îşi adune gândurile. Apoi flutură o mână şi
spune ceva mai calm:
— De aceea nu auziţi nimic de la nimeni dintre cei plecaţi. De
aceea persistă această tăcere profundă. Fără îndoială că există alte

 394 
inteligenţe vii acolo, dar ele nu-şi pot părăsi planetele-cămin din
acelaşi motiv ca şi noi, pentru că viaţa este o expresie planetară şi ea
nu poate supravieţui decât pe planeta-cămin.
— Dar de ce spui asta? îl întrerupe moderatorul, plecându-şi capul
într-o parte. Susţii o lege generală extrasă din cazul vostru particular.
Asta este o eroare de logică. Practic, nu există impedimente fizice faţă
de mutarea în cosmos. Aşadar, până la urmă se va întâmpla, pentru
că vom continua să încercăm. Este un îndemn evolutiv, un imperativ
biologic, ceva ca reproducerea însăşi. Probabil că va aminti de felul în
care o păpădie sau un scaiete îşi eliberează seminţele în vânt, astfel că
mai toate acele seminţe vor zbura şi vor muri. Dar un anumit
procentaj va găsi solul prielnic şi va creşte. Chiar dacă vor fi doar 1%,
asta înseamnă succes! Şi aşa se va întâmpla cu noi…
Freya se trezeşte brusc în picioare şi, scurtă vreme, trebuie să îşi
recapete echilibrul, ca să nu cadă în nas în faţa tuturor. Apoi
traversează scena şi îl plesneşte pe moderator cu palma peste faţă, iar
acesta se prăbuşeşte, după care ea se aruncă asupra lui şi îl loveşte cu
pumnii printre braţele lui ridicate ca să se apere. Încearcă să plaseze o
lovitură bună, vânturându-şi mâinile furioasă, strigând ceva cu un
muget dureros, nici măcar nu ştie ce încearcă să spună, nici nu ştie că
urlă. Îl loveşte dur drept în nas, da! Şi apoi Badim o prinde de un braţ,
iar Aram de celălalt şi apar şi alţii care o reţin, răcnesc, iar ea nu se
poate zbate prea mult fără să îl lovească pe Badim, care strigă:
— Freya, încetează! Încetează! Gata! Gata!
Vacarm, haos, Badim o strânge în braţe, nu o eliberează şi ea este
escortată de pe scenă, bălăbănindu-se pe picioare, cu Aram în faţa
lor. O persoană apare în cadrul uşii, tăindu-le calea, dar Aram îl
îndepărtează, repezindu-se la el şi strigându-i ceva cu ferocitate, ceea
ce îl face pe om să sară într-o parte; Freya este şocată văzând asta,
deşi încă doreşte să mai poată da o lovitură sănătoasă de pumn, să
şteargă acel rânjet, să ucidă acel rânjet, dar este bizar să îl vadă pe
Aram răcnind. Se răsuceşte ca să scape din strânsoarea lui Badim şi
strigă ceva spre sala întrunirii, dar nici de data asta nu ştie ce spune, e
doar ceva ce izbucneşte din ea, ca un urlet.

După aceea au necazuri, ea a dat de bucluc. Grupul ei o încuie cu

 395 
ei într-o cameră şi solicită imunitate diplomatică, deşi nu e clar ce
înseamnă asta în situaţia de faţă, nimeni nu ştie sigur, dar se pare că
asta le oferă un răgaz, iar autorităţile nu ştiu prea bine cum să
procedeze şi ce argumente să invoce. Se pare că bărbatul atacat nu
doreşte să depună plângere, îi asigură pe toţi că înţelege tulburarea
posttraumatică de stres şi că, pe de altă parte, el a alunecat şi a căzut.
Însă în cazurile de atac şi vătămare corporală dorinţele victimei nu
prea sunt luate în consideraţie, li se spune, astfel că imunitatea
diplomatică este cea mai bună cale de apărare, asta, sau doar
neclaritatea statutului lor legal la acea dată. Sunt extratereştri sau
ceva asemănător, iar Freya este prea iritată ca să urmărească
discuţiile. În orice caz, deocamdată nimănui nu îi este permis să intre
în camerele lor. Discuţiile continuă pe holul de afară.
Freya reuşeşte să doarmă în mai tot acest timp, dar o doare mâna
dreaptă şi, într-un mod confuz se simte puţin ruşinată că a luat-o
razna. Deşi încă vrea să mai lovească pe cineva.
Acum au ajuns să fie consideraţi persona non grata, îi spune Aram
lui Badim după una dintre sesiunile de discuţii de pe hol, aproape
pretutindeni.
Arătând mai bătrân ca niciodată, Badim îşi prinde capul între
mâini, asta atunci când nu o ţine de mână pe Freya. Ea stă şi priveşte
spre fereastra de care nu îndrăzneşte să se apropie.
— De ce ai făcut asta? o întreabă el. A, lasă, ştiu de ce-ai făcut-o. A
fost un nătâng. Iritant, cum sunt toţi proştii. Dar proşti există peste
tot, Freya. Vor exista mereu oameni ca el, dar ei nu contează. Nu
înţelegi? Pur şi simplu nu contează. Proştii vor fi mereu printre noi.
Trebuie să-i laşi în pace şi să-ţi găseşti singură drumul.
— Dar ei fac rău oamenilor, protestează Freya.
Din momentul în care au smuls-o de lângă bietul bărbat, starea de
greaţă nu o părăseşte. Încă doreşte să îi tragă un pumn de rămas-bun,
timp în care stă ghemuită din cauza remuşcărilor.
— Nu e doar prostie, ci te îngreţoşează. Ai auzit ce-a spus?
Seminţe de păpădie? Nouăzeci şi nouă la sută trimise să moară, ca
parte a planului? Să aibă parte de o moarte în chinuri, pe care nu o
pot împiedica. Oameni, copii, animale şi navă şi tot, şi asta pentru o
idee ridicolă pe care o are cineva, un vis? De ce? De ce să ai un

 396 
asemenea vis? De ce sunt aşa oamenii aceia?
— Oamenii trăiesc din idei, repetă Badim. Nu poţi împiedica asta.
Toţi trăim din idei. Trebuie să-i laşi să aibă ideile lor.
— Dar ucid oameni în numele lor!
— Ştiu. Ştiu. Întotdeauna a fost aşa. Dar uite, oamenii se oferă
voluntari să ajungă pe aceste nave. Există liste de aşteptare.
— Dar copiii lor nu se oferă voluntari!
— Nu. Dar nu este treaba noastră să-i oprim.
— Nu? Eşti sigur?
Auzind asta, Badim pare nesigur. Nefericit, înţelege obiecţiunea ei;
faptul că ei ar fi siliţi să fie martori la aşa ceva. Faptul că ei sunt
supravieţuitorii unuia dintre aceste planuri nebuneşti.
Freya clatină din cap, îl fixează cu privirea, aşa acum a făcut de
multe ori.
— Oamenii care au crezut în eugenie au fost doar proşti? Cred că
trebuie să-i oprim!
Badim se uită îndelung la ea. Acum chiar pare foarte bătrân. Freya
nu-şi aduce aminte cum arăta el pe vremea când ea era mică.
Îl bate pe umăr şi el încearcă de câteva ori să vorbească, apoi
renunţă.
— În fine, spune el într-un târziu, mama ta ar fi mândră de tine.
După aceea, o vreme, nu mai este în stare să vorbească.
Apoi:
— Tu – tu-mi aduci aminte de ea. E aproape frumos să văd asta.
Dar nu. Pentru că n-aş vrea să mori şi tu încercând să faci
imposibilul. Fiindcă, uite, nu poţi împiedica alţi oameni să-şi urmeze
proiectele, visurile. Dacă oamenii vor să facă asta, o vor face. Apoi,
mai târziu, vor suferi, desigur. Putem spune asta şi o vom face. Însă
toată lumea trebuie să-i oprească pe aceşti oameni, toţi, împreună.
Trebuie să fie o idee care dă greş, astfel ca nimeni să nu acţioneze în
acest sens, pentru că nimeni nu va mai crede în ea. Asta ar putea dura
ceva vreme. Iar între timp ascultă-mă: dacă loveşti lumea cu piciorul,
ţi-l frângi. Iar picioarele tale sunt deja rupte, fata mea.

Trebuie să plece din oraş. Aram aranjează asta cumva, un zbor

înapoi la Beijing, de unde chinezii nu par deloc interesaţi să o

 397 
extrădeze pe Freya pentru o infracţiune de acel gen. Unii numesc asta
liberă exprimare, deplângând acel fel de stat care ar incrimina libera
exprimare. Lăsaţi-i pe oameni să se apere de atacuri fără uz de armă,
vă rog. De ce este asta treaba altcuiva?
Badim clatină din cap în faţa unui astfel de raţionament.
Apoi încep să apară pe ecrane, dar şi în mesajele pe care le
primesc, cuvinte de sprijin pentru acţiunea necugetată a lui Freya. Nu
doar un mesaj, două, ci multe. În realitate, un mic şuvoi de astfel de
mesaje. Se vede clar că pe Pământ există o sumedenie de oameni care
îşi spun Întâi Pământeni. Emigraţia oamenilor, deseori bogaţi, de pe
Pământ spre sistemul solar, iar apoi chiar în afara lui, a lăsat în urmă,
din câte se pare, foarte multe resentimente. Doar că acum aceşti
oameni le acordă atenţie călătorilor spre stele pierduţi.
— Aşadar, acum am devenit populară? întreabă Freya. Mai întâi
mă urăsc şi eu lovesc pe cineva, iar acum mă apreciază?
— Nu sunt aceiaşi oameni, spune Badim, încruntându-se. Ori
poate că da. Nu-mi dau seama. Da, da. Ăsta este Pământul! Asta am
tot încercat să-ţi spun. Aşa merg lucrurile aici.
— Nu-mi place acest loc.
Badim clatină din cap.
— Nu-ţi plac aceşti oameni. Nu-i acelaşi lucru. Şi nici nu e vorba
de toţi.
Ascultându-i, Aram, îi spune lui Freya:
— A, nu înţelegi, pentru că mintea ta este întemniţată, vei trăi
înapoia gratiilor oriunde?
— Atunci, la naiba, să ne mutăm pe Marte! bombăne Freya,
amintindu-şi poemul care o marcase atât de mult.
— Absolut nu! spune Badim, atenţionând-o cu un deget. Oamenii
de aici sunt blocaţi în camerele lor aproape la fel ca şi atunci când se
aflau pe navă. Locul acesta nu se deosebeşte prea mult de Aurora.
Problema este mai curând chimică decât biologică şi, cu vremea, ar
putea îmbunătăţi solul, dar nu foarte curând. Le-ar lua cel puţin
câteva secole! Nu. Va trebui să ne obişnuim cu viaţa de aici.

Însă în scurta călătorie dezastruoasă de întoarcere au murit alţi

şase oameni din grupul lor. Unul, un tânăr pe nume Raul, fusese ucis

 398 
într-o încăierare cu o persoană căreia nu îi plăcea ideea revenirii lor
pe Pământ. După serviciul religios dedicat acestor şase nefericiţi,
Aram îi spune lui Badim o poveste despre Shackleton, care şi-a adus
echipajul acasă dintr-una dintre nefericitele lui aventuri în
Antarctica, doar pentru a vedea cum câţiva dintre oamenii lui au fost
trimişi în tranşeele Primului Război Mondial, unde aceştia au fost
ucişi pe dată.
Freya simte deja că vrea să mai lovească pe cineva cu pumnii şi
ceva din acea poveste întristătoare o face să se înfurie.
— Ce facem? strigă ea la ei. Nu suport situaţia asta! Stăm aici, fiind
eliminaţi unul după altul – nu! Nu! Nu! Nu! Trebuie să facem ceva!
Nu ştiu ce, dar să facem ceva. Ceva care să transforme acest loc –
ceva! Aşadar – ce vom face?
Badim dă din cap neliniştit. Faţa lui de bătrân este ridată, o
expresie pe care Freya o recunoaşte din copilăria ei: încruntarea cu
buze strânse, care apărea mereu pe chipul lui când încerca să se
gândească ce să facă în privinţa lui Devi. Acea expresie ţinuse
întotdeauna ascunsă în ea câteva lucruri: amuzament, iubire,
îngrijorare, iritare, mândria că avea de rezolvat o asemenea problemă.
Soţia lui, agitatoare, pusă pe distrugere. Acum, probabil că lucrurile
stau cam la fel. Sau poate nu. Şi, oricum, Freya este prea furioasă ca
să liniştească acea expresie de pe faţa lui Badim. Acum ea este cea
care contemplă situaţia şi, pentru ea, nu este nimic amuzant în ideea
de a avea în viaţa ta o persoană dusă cu pluta şi idealistă pe care o
iubeşti şi trebuie să o ajuţi. Mai ales când e vorba de persoana ei. În
orice caz, e vorba de toţi, mulţi dintre călătorii printre stele îi
seamănă; asta nu e ceva ieşit din comun. Nu, la naiba! Au nevoie de
un mod de viaţă, de ceva de făcut, altfel nu vor fi decât nişte ciudaţi
sosiţi din spaţiu, care mor pe rând din cauza şocului provocat de viaţa
pe Pământ. Oamenii de pe staţiile din jurul planetelor Jupiter şi
Saturn au inventat acea expresie: ei se întorc din spaţiu pe Pământ
pentru a lua o doză de bacterii sau cine ştie ce; anul lor sabatic, după
cum îl mai numesc. Se întorc ca să se îmbolnăvească tocmai pentru a
se face bine mai târziu şi deseori suferă din cauza a ceea ce ei numesc
şocul Pământului şi câteodată mor din cauza asta. De fapt, unii dintre
oamenii saturnieni le oferă ajutor pentru a se adapta la noua situaţie

 399 
în care se află ei. Împreună cu Întâii Pământeni. Asta e o combinaţie
grozavă! remarcă Aram. Ba nu, sunt ciudaţi! Aşadar, doar ciudaţii vor
să îi ajute!

Aram începe să studieze acel „an sabatic” pe care şi-l iau oamenii
spaţiului. Toţi cei care trăiesc în sistemul solar se întorc pe Pământ
scurte perioade de timp la fiecare câţiva ani, dacă vor să aibă parte de
o durată de viaţă deplină, lucru valabil pentru toată lumea, desigur.
Această asociere între revenirea pe Pământ şi longevitatea în spaţiu
este o corelaţie căreia nu i s-a găsit explicaţie, un fenomen statistic pe
care nimeni nu îl poate testa cu propriul corp, pentru că nimeni nu
poate trăi în două feluri şi nu este valabil în mod necesar pentru
fiecare individ că şederea în spaţiu îl face să se îmbolnăvească. Doar
că, în medie, oamenii din spaţiu care nu s-au întors pe Pământ la
fiecare cinci sau zece ani, ca să rămână acolo de la câteva luni până la
doi ani, manifestă tendinţa de a muri mai tineri decât cei care se
întorc. Cifrele sunt contestate, însă studiile, despre care Aram
consideră că sunt bine concepute, se pun în general de acord asupra
faptului că durata de viaţă suplimentară pentru rezidenţii din afara
planetei care îşi petrec vacanţele pe Pământ se situează între
douăzeci şi treizeci de ani. Chiar şi acum, când oamenii Pământului
trăiesc chiar până la două sute de ani, acest interval reprezintă ceva.
Este o discrepanţă atât de uriaşă, încât oamenii respectă ceea ce
sugerează statisticile şi coboară pe Pământ conform unui program
personal de un fel sau altul. Este preferabil să acorde atenţie
informaţiilor şi să nu îşi asume riscuri.
Examinând toate aceste informaţii, Aram arată că adevărata
inteligenţă artificială este de fapt studiul pe termen lung; nicio fiinţă
umană nu va putea vedea vreodată aceste lucruri. Acest IA aparte a
reprezentat un caz percutant. Sugestiv, plauzibil, convingător,
probabil, percutant: scara lingvistică a oamenilor de ştiinţă pentru
evaluarea dovezilor a rămas aceeaşi, spune Aram, şi totul se rezumă
printr-un verb răsunător, a convinge. Oamenii fac asta pentru că sunt
convinşi. Realitatea îi sileşte să facă asta. Dorinţa de a trăi îi
determină să procedeze astfel.
Însă există şi alt efect, aproape opusul vacanţelor, şi la fel de

 400 
puternic, dacă nu chiar mai puternic: şocul Pământului. Oamenii se
întorc pe Pământ, perfect sănătoşi la sosire, şi mor din anumite
cauze, fără niciun avertisment. Câteodată este foarte dificil de
descoperit ce anume a provocat decesul, ceea ce se adaugă temerii de
sindrom, desigur. Declin rapid, şoc al Pământului, alergie la Pământ;
aceste denumiri cuprind în sine veştile cumplite că fenomenul la care
se referă el nu este bine înţeles, un efect cu cauze necunoscute.
Denumiri ca acestea dezvăluie ignoranţa chiar prin nume: Big Bang.
Cancer. Declin rapid. Orice boală al cărei nume se termină cu -ită sau
-penie. Şi aşa mai departe. Foarte multe nume care trădează neştiinţa.
Aşadar, după ce rataseră vacanţele cu aproape două sute cincizeci
de ani, călătorii spre stele întorşi pe Pământ mor acum de ceea ce
pare a fi şocul Pământului. Greu de crezut că asta s-ar fi întâmplat pe
navă, în stare de hibernare sau nu. Nu, se petrece altceva. Ceva căruia
îi vor supravieţui sau nu.
Între timp, traiul pe această planetă mare şi nebună continuă să o
înspăimânte cumplit pe Freya. Ce este de făcut? Ce se poate face? În
acest moment, ea nu s-ar putea simţi mai rău.
Trece cu greu o săptămână, după care Badim se apropie de ea şi îi
răspunde la întrebarea: Şi ce vom face? Ca şi cum ar fi durat doar o
secundă de când ea o pusese.
— Mergem pe plajă! o anunţă el cu veselie în glas.

— Ce vrei să spui? întreabă Freya.

Pentru că, desigur, nu mai există plaje. Nivelul mării a crescut cu
douăzeci şi patru de metri în secolele al XXII-lea şi al XXIII-lea al Erei
Comune, din cauza proceselor pe care oamenii le-au declanşat în
secolul al XXI-lea, iar apoi nu le-au putut împiedica; iar din cauza
creşterii nivelului mării, toate plajele Pământului au fost acoperite de
ape. De atunci încoace nu s-a întreprins mai nimic pentru a se răci
clima Pământului şi a se reduce nivelul mării la cel de demult; asta va
dura câteva mii de ani. Da, acum oamenii terraformează Pământul.
Este ceva inevitabil, având în vedere daunele care s-au produs. În
anul comun 2910, ei spun că este vorba de un proiect de cinci mii de
ani. Unii susţin că va dura chiar mai mult. Va fi un soi de competiţie
cu marţienii, spun ei în glumă.

 401 
 Aşadar, deocamdată, pot spune adio plajelor şi, într-adevăr, multe
insule renumite altădată se află acum sub valurile mărilor. O întreagă
lume şi un mod de viaţă au dispărut odată cu acele locuri bine-
cunoscute, un mod de viaţă care se desfăşurase chiar de la
începuturile speciei umane în sudul şi estul Africii, unde primele
fiinţe umane fuseseră legate intim de mare. Acea viaţă a plajelor,
umedă, nisipoasă, cu maree, sărată, însorită şi frumoasă: totul
dispăruse, împreună cu multe alte lucruri, desigur; animale, plante şi
peşti. Este o parte a evenimentului care a dus la extincţia în masă pe
care ei se zbat să o împiedice şi să scape. S-au pierdut atât de multe
lucruri care nu vor mai reveni niciodată, ceea ce a dus la dispariţia
bucuriei relativ puţinilor oameni care fuseseră îndeajuns de fericiţi să
trăiască în apropierea plajelor, să le cutreiere şi să pescuiască acolo,
dar şi să călărească pe valuri, să stea la soare – acum nu mai există
nimic după care să mai poţi tânji, având în vedere tot ce s-a pierdut,
toată suferinţa, foametea, decesele şi toate extincţiile. Majoritatea
speciilor de mamifere au dispărut.
Totuşi, acesta a fost un mod de viaţă foarte iubit, fiind încă amintit
în artă, cântece, imagini şi poveşti – încă legendar, o epocă de aur
pierdută, care vibrează la un anumit nivel înapoia gândurilor, în
sângele lor sărat şi în lacrimi, în ramurile lungi şi încrucişate ale
ADN-ului care încă se desfac înăuntrul lor.
Aşadar, există oameni care încearcă să aducă înapoi în amintire
câte ceva din cele pierdute. Aduc plajele înapoi.
Aceşti oameni sunt o aripă sau un element al întâilor Pământeni.
Oameni care îmbrăţişează copacii, urăsc spaţiul, sunt o grupare
pestriţă. Mulţi dintre ei nu renunţă doar la spaţiu, ci şi la
numeroasele spaţii interioare virtuale, simulate, în care foarte mulţi
pământeni sunt fericiţi să locuiască. Pentru Întâi Pământeni, acei
oameni ocupă de fapt nave de pe Pământ ori s-au instalat în
interiorul ecranelor sau al capetelor lor. Foarte mulţi indivizi stau tot
timpul în clădiri, iar asta i se pare o nebunie lui Freya, chiar dacă şi ea
se ghemuieşte în fiecare moment în adăpostul spaţiilor închise. Însă
are o scuză, socoteşte ea, pentru că a stat toată viaţa între patru
pereţi, în vreme ce pământenii nu au niciuna: acest loc este căminul
lor. Desconsiderarea moştenirii lor naturale, risipa darurilor ce le-au

 402 
fost făcute reprezintă în parte ceea ce o face să scrâşnească din dinţi
şi să se apropie de ferestre, chiar şi de uşi, însă rămâne tremurând în
prag, îngrozită, dorind ca trupul să nu i se mai opună şi să iasă afară.
Dorindu-şi să se schimbe. Descoperind în acel moment de panică
liminală că uneori nu te poţi sili să faci nici măcar lucrurile pe care
vrei cel mai mult să le faci, când spaima te strânge de gât.
Da, dar aceşti iubitori ai plajelor îi împărtăşesc părerea sau
credinţa despre felul în care privesc Pământul. Probabil sunt suflete
pereche. Şi, reconstruindu-le, ei îşi exprimă dragostea faţă de acea
lume pierdută a ţărmurilor.
Freya ascultă uimită când Badim şi Aram aduc în complex o femeie
scundă, brunetă, cu părul argintiu, care îi descrie pe oamenii ei şi
proiectul lor.
— Noi facem o formă de restaurare a peisajului pe care o numim
„reîntoarcerea plajelor”. E un fel de artă peisagistică, un joc, o religie…
Surâde şi ridică din umeri.
— Nu are importanţă numele. Pentru a face asta, am adaptat sau
elaborat câteva tehnologii şi practici, începând cu concasoare, mine,
barje, pompe, ţevi, drage, buldozere, utilaje pentru terasare, tot felul
de lucruri. La început, e vorba de industrie grea. Asta presupune în
mare măsură restaurarea peisajului. Am folosit tehnologia asta în
întreaga lume. Înseamnă să încheiem înţelegeri cu guverne sau alţi
proprietari de terenuri, pentru a primi dreptul de a lucra. Obţinem
rezultatele cele mai bune în anumite porţiuni ale noilor linii de
coastă. În prezent, ele sunt preponderent zone pustii, zone de acţiune
ale mareelor, fără să fie potrivite pentru aşa ceva. E ciudat să fii
amfibiu, spune ea zâmbind.
Ei o aprobă din cap. Freya spune:
— Şi ce faceţi, mai exact?
— În acele zone cu maree, explică femeia, se lucrează pentru a face
plaje similare celor care au dispărut, acolo unde se poate. Le aducem
înapoi, asta e tot. Şi ne place. Ne-am dedicat vieţile acestui ţel. Este
nevoie de două decenii pentru a crea o plajă, astfel că fiecare
persoană iubitoare de plaje lucrează doar la trei sau patru plaje în
decursul vieţii, în funcţie de felul în care evoluează lucrurile. Dar este
o activitate în care poţi crede.

 403 
 — Aha! exclamă Freya.
— Necesită muncă multă, continuă femeia. Este mai mult de
muncă decât pot face lucrătorii. Iar acum, chiar dacă stârnesc
controverse şi au necazuri – ori, mai curând, tocmai pentru că
stârnesc controverse şi au necazuri –, constructorii de plaje se oferă
să îi preia pe călătorii stelari. Ceea ce înseamnă tot grupul.
— Putem merge toţi? întreabă Freya. Putem sta împreună?
— Desigur, spune femeia. Noi suntem în jur de o sută de mii şi
trimitem echipele de lucrători în anumite porţiuni de coastă. Fiecare
proiect necesită trei sau patru mii de oameni în cele mai grele faze de
lucru. Unii oameni se mută după ce se încheie partea lor de proiect,
astfel că viaţa poate fi puţin nomadă. Dar unii dintre ei rămân la
plajele pe care le-au realizat.
— Deci ne preluaţi, spune Badim.
— Da. Am venit să vă fac această ofertă. Noi ne desfăşurăm
activitatea cu discreţie, trebuie să înţelegeţi asta. Este preferabil să
evităm cât mai mult posibil complicaţiile politice. De aceea nu ieşim
în public pentru a face publicitate proiectelor noastre, înţelegerile
noastre sunt discrete. Ne străduim să nu apărem la ştiri. Pariez că
înţelegeţi de ce!
Râde, iar Aram, Badim şi Freya dau aprobator din cap.
— Ascultaţi, spune ea, există şi un element politic în toată situaţia
asta, pe care trebuie să-l înţelegeţi. Nouă nu ne plac cadeţii spaţiului.
De fapt, mulţi dintre noi îi urâm. Ideea lor că Pământul este leagănul
umanităţii este ceea ce a distrus Pământul. Acum, pe Pământ există
mulţi oameni care simt că au datoria de a îndrepta lucrurile. Va fi
misiunea generaţiilor viitoare. Iar acum am văzut că voi sunteţi o
parte a distrugerilor pe care le-au provocat ei. Ne-a luat ceva timp ca
să înţelegem asta, dar, când l-ai lovit cu pumnii pe acel om, situaţia a
devenit evidentă.
Râde şi se uită la Freya:
— Dar iată, e-n regulă! Noi am adoptat destui oameni care au dat
de bucluc opunându-se într-un fel sau altul unor asemenea porcării.
De aceea, incluzând cinci sute de suflete pierdute într-una dintre
echipele noastre nu va fi o problemă. Vă veţi integra şi nu veţi ieşi în
evidenţă, vă faceţi treaba şi vă aduceţi contribuţia la proiectele

 404 
noastre. Avem nevoie de ajutorul vostru şi veţi găsi calea pentru a
merge înainte.
Freya încearcă să analizeze propunerea şi să înţeleagă. Construirea
de plaje? Restaurarea peisajului? Oare le va plăcea?
Freya întreabă:
— Badim, o să-mi placă asta?
Badim arborează obişnuitul lui zâmbet discret.
— Da, cred c-o să-ţi placă.
Ceilalţi nu sunt chiar atât de siguri. După plecarea femeii, are loc o
lungă discuţie şi, la un moment dat, Freya este rugată să plece cu un
grup de explorare pentru a arunca o privire la unul dintre aceste
proiecte şi a vedea ce părere îşi face.
Desigur, asta va însemna să iasă în aer liber.
Freya îşi înghite nodul din gât.
— Da, spune ea. Bineînţeles.

Zboară din nou. De data aceasta se pare că gazdele lor chineze se

bucură să îi vadă plecaţi. Alte camere şi tuneluri, avioane şi tramvaie,
trenuri şi maşini. Călătoria pe Pământ nu se deosebeşte de deplasarea
prin spiţe, deşi atracţia gravitaţională rămâne constantă. Evită să
atragă atenţia asupra lor. Sunt conduşi dintr-o încăpere în alta.
Undeva pe Pământ, intri într-o clădire şi te deplasezi prin încăperi cu
diferite forme, care se mişcă sau nu, iar apoi ieşi afară (dacă o faci!) şi
te trezeşti pe cealaltă parte a planetei. E foarte ciudat. Privind pe
fereastra avionului la planeta-ocean de dedesubt, sub stratul de nori,
Freya hotărăşte să îşi stăpânească spaima, să-şi facă trupul să se
supună voinţei ei. A obosit să fie înspăimântată. Câteodată, te saturi
de tine şi te schimbi.
O coastă cu faţa spre vest, undeva. I se spune unde se află, iar ea
uită imediat. N-a auzit acel nume până atunci. Latitudine temperată,
climă mediteraneană. Faleze din gresie gălbuie ies direct din marea
tivită cu alb. La poalele acelor faleze existau cândva plaje, li se spune,
plaje atât de late încât se organizau curse de maşini pe nisipul plat şi
umed, asta pe vremea când se inventaseră primele automobile. De la
faleze până la apă se merge o dimineaţă întreagă, le spune ghidul. Şi
tot nisipul e neted. Cam exagerează. Idea poveştilor este totuşi că

 405 
încă există mult nisip acolo, în apa puţin adâncă. O parte din el a fost
măturat spre sud de curenţi într-un uriaş canion submarin, care
merge de la ţărmul actual până la marginea platformei continentale,
dar chiar şi fundul acelui canion este acum un fel de fluviu submarin
de nisip, care curge în jos, spre câmpia abisală, un fluviu de nisip care
poate fi aspirat prin conducte până în barje, adus spre uscat,
transportat prin estuarele râurilor mici care fragmentează linia lungă
şi curbată a falezelor, şi depus acolo. Nisip vechi pentru plaje noi,
situate exact pe noua linie a mareelor, în susul estuarelor. Totodată,
transportă blocuri uriaşe din granit dinspre uscat, pentru a fi plasate
în larg în scopul de a crea recifuri, altele, la poalele falezelor pentru a
se forma alt ţărm, altele, pentru a fi concasate şi măcinate în nisip
nou, pietriş, prundiş şi bolovani – orice tip de rocă ce se afla înainte
pe ţărm. Este nevoie să se realizeze diverse amestecuri de minerale
pentru a construi o plajă durabilă, dar şi frumoasă. De asemenea, este
nevoie şi de recifuri în larg. Trebuie transportate şi plasate milioane
de tone de nisip şi rocă. Ghizii lor, oameni arşi de soare, tăbăciţi de
soare şi sare, cu ochi sclipitori, vor să le spună foarte multe.
Pe călătorii stelari i-a obosit călătoria – suferă din cauza diferenţei
de fus orar – aşa au fost învăţaţi să numească acel fenomen – nu sunt
sincronizaţi cu rotaţia planetei, cu ritmul diurn, cu ritmul circadian –
o maladie ciudată pe care învaţă să o recunoască. După un prim tur al
acelei linii de coastă, duşi cu o maşină pe drumuri care merg de-a
lungul coamei falezei, apoi către malurile estuarului, cu multe opriri
pentru a coborî şi privi (dar Freya nu coboară), sunt conduşi la un
han de la marginea falezei. Hanul pare a fi un mic centru de
conferinţe, cu bungalouri în jurul unei clădiri principale. Freya
coboară din maşină când aceasta este parcată într-un garaj şi urcă în
lobby, apoi, ţâşnind controlat pe sub o pasarelă, se grăbeşte să ajungă
la bungaloul ce i s-a rezervat, alături de cel ocupat de Badim şi Aram.
Imediat ce se instalează, priveşte afară pe uşa deschisă şi vede doi
bătrâni întinşi pe şezlonguri, la umbra unei copertine a bungaloului
lor, care dă spre ocean. Acea copertină se numeşte ramada 56, aşa li s-a
spus.
Badim o observă şi spune:
56
„Verandă”, „copertină” (n. tr.).
 406 
 — Freya, draga mea, ieşi afară şi stai cu noi! Fă o încercare!
— O să vin curând, răspunde ea iritată. Despachetez.
De pe faleză pot vedea foarte departe spre ocean. Un platou
albastru şi plat de dimensiuni ameţitoare, încreţit de lumina albă.
Badim şi Aram discută din nou despre fenomene optice. Au devenit
pasionaţi de ele şi speră să vadă explozia de lumină verzuie de la
apusul soarelui. Se pare că atracţia gravitaţională a Pământului, ori
atmosfera lui, dar nu se pun de acord asupra acestui lucru, curbează
lumina care vine de la Soare într-un asemenea mod, după care
coboară sub orizont şi dispare, practic Pământul se află din punct de
vedere fizic între observator şi Soare, dar lumina se curbează în jurul
globului din cauza atmosferei sau a atracţiei gravitaţionale. Şi cum
lumina albastră se curbează mai mult decât cea roşie, această curbă
din jurul Pământului descompune lumina ca şi cum ea ar trece
printr-o prismă, iar asta înseamnă că ultimul punct vizibil de lumină
solară se transformă, nu în albastru, care ar reprezenta o curbură prea
mare şi ar semăna prea mult cu culoarea cerului, ci verde, despre care
se spune că este un verde sclipitor ca smaraldul.
— Trebuie să vedem asta! spune răspicat Aram.
Badim îl aprobă.
— Ciudat să fim atât de bătrâni şi să vedem aşa ceva pentru prima
oară. Se întoarce spre Freya: Fata mea, vino să vezi acea explozie de
verde care ar putea apărea!
— Nu eşti chiar atât de bătrân, îi spune ea. Eşti al o sutălea ca
vârstă între oamenii de pe navă.
— Ei, chiar şi aşa înseamnă că sunt bătrân, dar de fapt cred că am
ajuns al cincisprezecelea. Hai să ne concentrăm asupra apusului! Mi
s-a spus că, atunci când Soarele dispare pe trei sferturi, îl poţi privi cu
ochiul liber fără ca vederea să-ţi fie afectată. Dar nu mult, atenţie, ci
îndeajuns cât să vezi licărirea verde care se produce.
Ea rămâne în cadrul uşii duble care dă spre ocean şi priveşte afară,
ţinându-şi pumnii strânşi pe lângă corp. Estuarul se vede dincolo de
capătul falezei, în stânga, un golf presărat de valuri. În locul în care se
afla altădată plaja de la gura de vărsare a râului, întinzându-se între
două puncte ale falezei, acum există o linie albă produsă de valurile
care se sparg. Oamenii construiesc plaja din falezele de pe fiecare

 407 
latură, deasupra celei înecate.
Valurile alunecă în mod inexorabil dinspre vest, venind dinspre
soarele înclinat, care creează fulgi oglindiţi pe suprafaţa oţelie a
oceanului. Linii lungi, dar distincte de valuri, vizibile ca schimbări ale
albastrului apei, întotdeauna apropiindu-se de ţărm. Un lucru ciudat
de văzut. La orizont este cocoaşa vag cenuşie a unei insule, care
depăşeşte linia limpede conturată a locului în care cerul întâlneşte
oceanul: albastru-deschis peste albastru-închis, totul oţeliu şi
întunecat în lumina după-amiezii târzii. Briza vag sărată care bate
spre ţărm năvăleşte pe uşa deschisă, pescăruşii planează la nivelul
ochilor ţinându-şi capetele înclinate în jos şi puţin spre lateral.
Dedesubtul lor, un şir de pelicani trece de la nord la sud, o viziune
bruscă, parcă apărută din Jurasic, siluete întunecate pe fundalul
strălucirii Soarelui, bătând rar din aripi, deşi ei mai mult planează.
Panica o ia cu asalt pe Freya, ca o maree care îşi urmează curenţii ei
misterioşi. Vrea nespus de mult să iasă în aer liber, sub cer, dar ceva îi
strânge inima şi nu poate face nimic pentru a alunga senzaţia, nu se
poate mişca. Până şi deplasarea spre Badim şi Aram sub ramada lor
este prea mult pentru ea. Nu poate decât să intre în cameră şi să facă
o nouă încercare mai târziu.
Chiar dacă este o oră înaintată, gazdele ei o apelează, pentru că vor
să îi arate mai multe lucruri legate de proiectul lor în lucru, şi cum
vor rămâne în cabina unui mare utilaj de terasare, ea socoteşte că va
putea rezista. Oboseala provocată de diferenţa de fus orar îi provoacă
un uşor tremur.
Ies, din cameră în cameră, până la utilaj. Acesta mută nisip din
nişte movile uriaşe din zona de recepţie, tocmai pe mal. În lumina
orizontală a sfârşitului de zi, vehiculul geme şi tresaltă pe o rampă
lungă care coboară până la noua plajă, acum acoperită de urme de
vehicule cu şenile. Trec de utilaje mai mici de tot felul, unele
împingând movile tot mai mici de nisip şi creând suprafeţe netede,
altele făcând dune în partea dinspre uscat a plajei. Partea importantă
este să accepte noul nivel al oceanului şi să se folosească de asta, îi
spun oamenii care manevrează utilajul de terasare; acesta nu va
scădea în secolele următoare şi probabil că apa oceanului nu se va
retrage niciodată. Însă ei sunt încrezători că nici nu va mai creşte;

 408 
toată gheaţa din lume care se putea topi s-a topit deja. Încă există o
calotă de gheaţă în estul Antarcticii, dar cum, în cele din urmă,
temperaturile s-au stabilizat, probabil că ea va rămâne acolo. Dacă
nu, va fi nasol! Vor avea de construit alte plaje!
Deocamdată, acesta este nivelul oceanului. Mareele urcă şi coboară
pe o distanţă pe verticală care are în medie trei metri, mai mare
mareele de cuadratură, când Luna este cel mai aproape de Pământ.
Mareele sunt o chestiune de atracţie mareică între Pământ şi Lună.
Atracţia gravitaţiei, o acţiune ciudată de la distanţă. Sursa unei mari
părţi din viaţa de pe această planetă, probabil responsabilă chiar de
apariţia vieţii, spun unii.
Se asigură că semnul de maree maximă este mult mai jos decât
noua lor plajă, care va avea lăţimea de cel puţin o sută de metri. În
spatele plajei vor amenaja dune şi vor planta şi introduce toate
elementele vieţii de dună. Iar în timpul mareei joase, plaja care
rămâne temporar expusă este făcută cu precădere din nisip, cu doar
câteva zone stâncoase sub unele puncte ale falezei, pentru bălţi de
maree şi alte lucruri asemănătoare. Sunt proiectaţi, gândiţi, construiţi
şi monitorizaţi toţi aceşti parametri. Freya vede clar: această plajă
este lucrarea lor de artă. Aceşti oameni sunt artişti. Practică arta pe
care o adoră. Ţin atât de mult la ea, încât ar putea-o ucide tot
vorbindu-i despre ea.
Deseori, la gurile de vărsare ale râurilor şi fluviilor care străpung
şirul de faleze de-a lungul acelei linii de coastă, oceanul cu nivel
crescut a năvălit peste case, străzi, peluze, parcuri şi restul civilizaţiei
precedente, sfârtecându-le şi cărându-le în larg. De aceea, una dintre
primele sarcini ale constructorilor de plaje a fost întotdeauna
demolarea şi îndepărtarea a ceea ce era acoperit de ape, iar acest
lucru a trebuit să fie făcut în larg, la adâncimi destul de mari, altfel
întreaga coastă ar fi devenit prea primejdioasă. Au terminat această
operaţiune aici în urmă cu câţiva ani, iar acum, după cum poate
vedea Freya, jumătate din nisip a fost salvat din zonele cu apă mică
din larg şi extras din canionul subacvatic, aspirat în barje şi depozitat
unde este nevoie de el. Restul s-a obţinut din faleze. Nisipul este
distribuit conform unor protocoale care sunt întotdeauna întocmite
pe măsură ce se studiază valurile din această regiune a coastei şi

 409 
tiparele râului din acest estuar. Şi, în general, pe măsură ce se
descoperă mai multe lucruri despre plajele din întreaga lume.
Aha!
Această plajă este stabilizată dedesubtul falezei de nord, iar cea de
la sud a fost deja finalizată. Călătorii stelari se pot stabili acolo pentru
a ajuta la finalizarea proiectului şi pentru a învăţa mai multe despre
proces şi să îi cunoască pe oamenii care au muncit acolo. Cum există
zeci de asemenea echipe în toată lumea, pare foarte posibil ca ei să se
integreze printre oamenii plajelor şi să devină apoi o comunitate
mică, uitată, printre miliardele de oameni ai Pământului.
Freya dă aprobator din cap:
— Sună bine!
Dacă vrea, poate înota pornind de pe plajă, îi spun gazdele, pentru
că acum este sigură şi mulţi dintre tinerii oameni ai plajelor fac deja
asta. Ştie să înoate?
— Da, ştiu, spune ea. Am înotat mult în Lacul Lung.
Foarte bine, foarte bine. Va trebui să încerce. Temperatura apei de
aici este plăcută, doar puţin spre rece, dar se va încălzi cât înoată. Va
descoperi că apa sărată a oceanului o va ţine mai uşor la suprafaţă. E
plăcut să te simţi mai plutitor. Valurile de mâine vor fi mici, dar unii
oameni vor face surfing fără plăci. Unii spun că, fie că sunt sau nu
valuri, nu-ţi mai vine să ieşi din apă.
— Încântător! spune ea, simţind fiorul spaimei coborându-i pe şira
spinării şi răspândindu-se în braţe şi picioare.
Chiar şi picioarele ei amorţite simt o uşoară furnicătură de spaimă.

Revenită la bungaloul ei, epuizată, îi găseşte pe Badim şi pe Aram

tot sub copertina lor, discutând în contradictoriu despre apusul de
soare, care s-a petrecut cu câteva minute mai devreme. Au văzut sau
nu flama verde? Ciorovăiala lor este foarte relaxată şi Freya îşi dă
seama că lor le face plăcere să aibă câte o problemă pe care nu o pot
rezolva imediat. Au ceva despre care să discute şi la care să se
gândească. Doi bătrâni care se ciondănesc la malul oceanului.
Ei se bucură că ea s-a întors. Spre vest, cerul are o culoare albastră,
transparentă şi închisă, deasupra unui ocean care acum pare mai
deschis la culoare decât cerul, un fel de argintiu-închis, mai ridat de

 410 
valuri decât fusese mai devreme. Scena are o vastitate care nu poate fi
cuprinsă cu mintea. Freya rămâne în cadrul uşii şi urmăreşte totul,
simţind briza care bate slab spre ţărm. Cei doi bătrâni o lasă în pace.
— Am făcut o nouă traducere a acelui poem de Kavafis, îi spune
Aram lui Badim. Mai bine zis, sfârşitul. Ascultă:

„Nu e o lume nouă, amice, şi nu există

Nici mări sau noi planete, n-ai un’să zbori
Eşti cu un nod legat şi nu îl poţi desface
Când înţelegi că Terra e o navă-stea.”

— Ah! exclamă Badim, ca şi cum ar fi auzit un calambur. Foarte

frumos! Îmi place cum asta se îndepărtează de ceva ce ţi-ai făcut cu
mâna ta. Seamănă mai mult cu felul în care stau lucrurile.
— Da, spune Aram cu un aer gânditor.
Apoi, după o vreme, Badim chicoteşte şi îl loveşte uşor cu palma
peste coapsă pe prietenul lui, arată spre cerul de la crepuscul, de un
indigo ce nu seamănă cu nimic din ceea ce au văzut vreodată.
— Dar, hei – o navă al naibii de mare!
— Aşa e, recunoaşte Aram. Dar mărimea contează? Asta e?
— Eu cred că da! spune Badim. Şi încep să cred că ceea ce vrem
este de fapt robusteţea.
— Tot ce se poate. Bag de seamă că devii tot mai robust pe zi ce
trece.
— Mda, mâncarea de aici e extraordinar de bună, trebuie să
recunoşti.

Freya îi lasă pe cei doi vechi prieteni să se hârjonească cu vorbe,

intră în dormitorul ei şi se întinde pe pat.
În acea noapte, briza oceanului pătrunde în cameră, învăluind-o, şi
poate mirosi şi simţi sarea, până aproape de zori, când aerul rămâne
neclintit. Nu reuşeşte să doarmă deloc; tremură uşor, ori camera
tremură sub tălpile ei. Picioarele amorţite o gâdilă puţin, iar stomacul
i se contractă. Îi vine greu să respire şi se străduieşte să inspire mai
profund, mai rar. Din când în când se trezeşte dintr-o transă sărată
care nu a fost chiar somn.

 411 
 Când cerul se luminează spre fereastra de la vest a camerei ei,
iluminând pătratul perdelelor, se ridică din pat şi se duce la baie,
revine, păşeşte de colo până colo, se aşază pe pat şi îşi prinde capul
între palme. Se ridică, se duce la fereastră şi priveşte afară.
Răsăritul soarelui bombardează oceanul cu lumina lui. Zorii pe
Pământ. Aurora era zeiţa zorilor; acesta este adevăratul răsărit.
Deschide uşa bungaloului, simte aerul, care acum bate dinspre
ţărm spre larg. Briza este uşor spre ocean. E ca şi cum Pământul ar
respira: spre mal noaptea, spre larg ziua. Se simte ca şi cum ar fi la
Fetch. E deja cald; va fi o zi toridă. Curentul de aer spre larg este
uscat.
Se spală pe faţă la lavoarul din baie şi îşi priveşte faţa trasă în
oglindă. Acum e o femeie de vârstă mijlocie, iar anii au zburat; cu
greu îşi aminteşte cum arăta pe vremuri. Îmbracă un şort şi un tricou,
îşi trage cizmele-ajutor, înşfacă un prosop mare din bungalou, şi îşi
pune o pălărie pe cap.
— Ducă-se dracului! spune ea apăsat şi păşeşte afară.

Cer mare, albastru. Aer cald şi uscat, bătând în rafale spre ocean.
În umbra falezei, de-a latul plajei. Bălăbănindu-se orbeşte, cu privirea
aţintită spre picioarele ei inerte, gemând când coboară chinuit, cu
lacrimi şi muci scurgându-i-se pe faţă. Abia dacă vede ceva. Se simte
ca o nebună, ridicolă, dar mai întâi de toate, speriată. Înspăimântată.
Ajunsă pe plajă, i se pare ceva mai mică, amintind de un biomediu.
Unul foarte mare, dar nu atât de întins cât să o facă să leşine brusc. Se
hiperventilează, transpiră, gâfâie puţin, îi este greaţă şi se leagănă pe
cizmele ei ciudate. Poartă pălărie, ochelari de soare şi îşi ţine capul
plecat.
Ajunge pe dunele de la poalele falezei. Nisipul se scufundă sub
tălpile ei cu un centimetru sau trei la fiecare pas. Având în vedere
starea labelor picioarelor ei, asta e de ajuns ca să îl facă înşelător.
Nisipul se întăreşte vag în timp ce ea se apropie de apă, până când
ajunge pe un fel de coamă joasă, dincolo de care nisipul coboară
parcă în evantai spre marginea înspumată a oceanului. Valurile sparte
se rostogolesc spre ea peste întinderea înclinată şi bolborositoare, apa
e curată pe nisipul cafeniu-cenuşiu de sub ea. Acel prag înclinat şi ud

 412 
este tivit cu dâre de spumă albicioasă. E zgomot din cauza valurilor
care se prăbuşesc şi se sparg, cele mai multe dintre ele căzând la
aproximativ o sută de metri de ţărm, bănuieşte ea, apoi sosesc
mugind, albe şi înspumate, pe coamele rotunjite ale unui strat care
este clar mai înalt decât ce se află dedesubtul lui, marginea albă
tresăltând, sfârâind, o masă de bule într-o linie, retrăgându-se peste
zonele de apă mică, izbind alte linii care se deplasează spre larg.
Pe linia mareei înalte se întind mase de alge înnegrite, dar şi şiruri
lungi de alge de un verde-cafeniu, cu frunze lungi, punctate, şi bulbi
care marchează şirurile. Tulpini de varec, socoteşte Freya. Se apropie
de unul dintre şiruri şi se lasă greu în şezut pe nisip, alături de el. Îşi
ţine capul plecat, respirând într-un ritm constant şi profund, încearcă
să îşi înfrângă starea de greaţă şi să oprească vârtejul lumii din jurul
ei. Doar un biomediu mare! Ţine totul laolaltă! Varecul dintre
degetele ei pare un gel întărit, doar că e puţin înnămolit. Nisipul s-a
lipit de el. Grăunţele de nisip nu par perfect rotunde: bolovani
minusculi, tăiaţi oblic, şi vreo douăzeci de fire din el s-au lipit de
buricul degetului ei arătător. Le vede mai bine când ţine degetul la
aproape şase centimetri de nas. Există fulgi negri de ceva care arată ca
mica, lipiţi de deget, mult mai mărunţi decât firele de nisip galbene.
Aceşti fulgi negri sunt amestecaţi cu firele de nisip, iar acolo unde
valurile sparte gonesc albe în susul şi în josul plajei, la vreo douăzeci
de metri de locul în care se află, apar tipare delta care se scurg înapoi
spre apa înspumată, tipare delta de negru pe galben, modele haşurate
care au vârfurile spre ocean. Pare asurzită de zgomotul valurilor care
se sparg.
Soarele răsare deasupra falezei din spatele ei şi simte pe ceafă
radiaţia precum o explozie de foc. Şi chiar este explozia unui foc.
Stomacul i se contractă din nou. Caută în geantă, sub prosopul de
baie, şi scoate un flacon sub presiune cu loţiune de plajă şi se
stropeşte pe ceafă. Are un miros ciudat. Mâinile îi tremură şi îi este
greaţă. Mirosul loţiunii amplifică senzaţia, pentru că acum îi vine să
vomite. E bine că nu trebuie să stea în picioare, nu trebuie să meargă
nicăieri. Îşi ţine capul plecat şi urmăreşte granulele de nisip care
strălucesc transparent pe vârful degetului translucid. Încearcă să nu
verşi! Doamne ce multă lumină! Trebuie să-şi ţină dinţii încleştaţi ca

 413 
să nu îi clănţănească, pentru a-şi reţine bila care dă să îi urce pe
gâtlej.
— La naiba! Spune ea printre dinţii strânşi. Fă-ţi curaj!

Hai să te duc pe plajă!

La la la la la la la la la-la!
Hai să te duc pe plajă!
La la la la la la la la la-la!

Un tânăr cântă acele versuri în timp ce trece prin dreptul ei cu paşi

uşori prin nisipul moale. Probabil că are şaisprezece sau
şaptesprezece ani, e gol, fără haine, are o faţă îngustă, ochi albaştri,
iar pielea lui este de un cafeniu-închis ciudat, de aceea Freya crede că
e bronzat. Părul castaniu şi cârlionţat este atât de ars de soare, încât
vârfurile şuviţelor sunt gălbui spre alb. Aşa cum ţine o pereche de
labe de înot, arată ca un personaj dintr-o pictură minoică pe care îşi
aminteşte că a văzut-o într-o carte. Băiatul apei, care cară apă în
ploşti.
— Te duci să înoţi? îl întreabă Freya.
El se opreşte.
— Da, vreau să merg pe valuri. Ştiu un loc grozav de spargere a
valurilor, nu departe de aici, care se numeşte Reciful.
— Punct de spargere?
— Un recif mare, la vreo două sute de metri, uşor de văzut la
reflux. Cele mai multe spargeri vor fi spre dreapta, dar azi hula e
dinspre sud, aşa că vor fi şi unele spre stânga. Ieşi şi tu cu mine?
— Nu-mi simt labele picioarelor, spune Freya, disperată să
găsească o scuză. Am cizmele astea care păşesc în locul meu. Nu ştiu
cum va fi să înot.
— Hm!
Se încruntă şi se uită la ea de parcă nu a auzit niciodată aşa ceva. Şi
probabil că e adevărat.
— Ce ai păţit?
— E o poveste lungă, spune ea.
El dă din cap.
— Mda, dacă ai avea labe de înot, ele te-ar ajuta să te mişti din

 414 
genunchi. Ar putea ajuta. Şi, de fapt, dacă rămâi în apă mică, ele te
vor ajuta să pluteşti. Te poţi sluji de braţe şi te împingi de fundul
mării ca să prinzi valurile mici.
— Aş vrea să-ncerc asta, minte ea; sau poate că spune adevărul.
Îşi înghite cu greu nodul din gât. Simte că faţa i-a luat foc şi că o
furnică degetele şi buzele.
— Uite că-mi vin prietenii! s-ar putea ca Pamela să aibă o pereche
suplimentară de labe de înot, pentru că mereu se întâmplă asta.
Un tânăr şi o tânără, tot goi-puşcă, cu pielea cafenie, cu muşchi
bine reliefaţi şi cu părul ars de soare. Tineri zei şi zeiţe, naiade sau
cum s-ar numi ei, nu îşi aduce aminte de fauni marini, dar aceştia
sunt tinerii. Îl salută pe tânărul care discută cu Freya şi îi spun Kaya.
— Kaya, hei, Kaya!
— Pam, ai cumva perechea aia de labe în plus? întreabă Kaya.
— Da, sigur.
— Le poţi împrumuta doamnei? Vrea să iasă şi ea şi să meargă pe
valuri.
— Da, sigur.
Kaya se întoarce spre ea:
— Hai, încearcă să vezi cum e!
Cei trei tineri se uită atent la ea.
— Ştii să înoţi? o întreabă Kaya.
— Da, spune Freya. Când eram mică am înotat mereu în Lacul
Lung.
— Atunci, să rămâi în apă mică şi n-o să păţeşti nimic.
— Mulţumesc.
Freya ia labele de culoare albastră pe care i le oferă tânăra. Cei trei
aleargă spre valuri, aruncând jerbe de stropi albi în faţa lor, iar când
trec de apa care le ajunge până la coapse, se aruncă peste un val spart.
După aceea par să plutească de colo până colo cât îşi pun labele de
înot, apoi se împing spre zidurile albe ale valurilor care se sparg la
vreo treizeci de metri de ei şi se apropie. Abia după aceea înoată cu
adevărat. Fac totul să pară foarte uşor.
Freya îşi scoate cizmele, se ridică, se dezbracă, se dă cu loţiunea
protectoare, ridică labele albastre pe care i le-au lăsat tinerii şi
păşeşte cu fereală în valurile sparte care cutreieră plaja. Labele

 415 
picioarelor îi sunt încă amorţite şi se simte ca şi cum ar merge pe
nişte catalige scurte, dar pare să existe o tracţiune mai puternică în
degetele mari. Apa e rece la început, simte asta până în măduva
oaselor, dar se obişnuieşte curând cu situaţia. Nu e chiar rece. Un val
mic goneşte pe nisip şi îi acoperă gleznele, apoi se retrage. Apa de sub
ea este albită de bule, mai mult bule decât apă, iar ele sfârâie când
pocnesc, azvârlind în aer stropi fini până la înălţimea pulpelor ei. Apa
unui val care se apropie îşi pierde brusc inerţia, gonind pe înclinaţia
nisipului, apoi se retrage rapid spre un alt treilea val mic, care este
expus doar când valurile sunt mai departe în larg. Probabil că acela
este nivelul adevărat al oceanului. În locul în care se află, apa se
frământă înainte şi înapoi, aşadar în sus şi în jos, dar mai mult înainte
şi înapoi. Valuri care se sparg pe plajă, aşa arată totul, aşa se simt!
Ceva se eliberează puţin în fiinţa ei, iar acum tremură, fiindu-i mai
puţin greaţă şi simţind mai mult căldura. Îi este cald şi tremură.
Rămâne cu privirea coborâtă, dar chiar şi aşa vede sau simte că
cerul de deasupra capului este albastru, amestecat cu mult alb la
orizont. E mult zgomot acolo, toată apa răsună, îndeosebi când
valurile se prăbuşesc; câteodată se aude un plesnet puternic când un
val albastru se pliază şi cade, apoi explodează în stropi albi şi vine
tresăltând spre ea. Zgomotul este cu precădere un muget umed,
mormăit, mereu schimbător, apa care cade şi se sparge, rezultând o
miriadă de bule care explodează. Marginea oceanului este un fel de
cascadă scundă, care se prăbuşeşte peste sine neîncetat. Strălucirea
orbitoare a razelor de soare care se descompun în nenumărate locuri
pe apă, fremătând în ochii ei. Fără ochelari de soare, totul este prea
sclipitor ca să facă altceva decât să mijească ochii până când îi închide
aproape complet. E atâta lumină încât lucrurile îi apar oarecum
întunecate.
Kaya vine pe un val spre ea şi doar capul îi iese din apa albă. Se
ridică în picioare lângă ea şi arată spre prietenii lui.
— Uite-o pe Pam acolo, spre stânga, vezi?
Freya tremură.
— Suntem în siguranţă aici? îl întreabă ea cu glas neajutorat. N-o
să ne coacem în radiaţiile astea?
Ea respiră adânc, nu se poate uita nicăieri spre cer sau soare, e

 416 
mult prea multă lumină, şi ţine ochii întredeschişi, scoţând ţipete
slabe din cauza exploziilor orbitoare de lumină care vin dinspre
valurile care se sparg.
— Da, e o idee de care trebuie să ţinem cont. Uită-te la tine! Te-ai
dat cu vreo loţiune de protecţie?
— Da.
— Ai pielea foarte albă.
— N-am mai făcut asta până acum, spune ea. Pielea mea n-a fost
niciodată expusă direct la soare.
El o priveşte lung.
— Mi se pare o nebunie, deşi trebuie să recunosc, ai o piele
frumoasă. Se văd pistruii şi aluniţele şi totul. Dar, în fine, dacă te-ai
dat cu loţiune pe tot corpul, n-o să ai probleme. Unde nu te-ai uns, o
să ţi se înroşească pielea.
— Te cred!
— Mda, bine. Să te dai la fiecare două ore şi n-o să suferi. O să te
ajut eu când ieşim din nou.
— Tu nu foloseşti aşa ceva?
— A, câteodată, dar, după cum vezi, sunt bronzat, aşa că nu mă
mai ard. O să-mi dau pe nas şi buze după-amiază, mai ales dacă o să
rămân aici toată ziua.
— Toată ziua?
— Sigur, asta e una dintre zilele cele mai potrivite.
— Nu vrei să mă dai acum cu loţiune? Mă tem că am ratat câteva
locuri.
— Da, sigur.
Se apleacă şi îşi scoate labele, se duce cu ea până la prosop, ţinând-
o de un cot cât merg prin nisipul moale şi umed. O dă pe tot corpul
cu loţiune.
— Ai un corp frumos, atât de alb, parcă eşti o zeiţă la malul mării.
Stai, dă-mi voie să te dau şi pe picioare şi pe fund. Nu trebuie
ignorată nicio parte a corpului, altfel sigur o să te pârleşti.
Pârlită de soare! Arsă de radiaţiile unei stele. O apucă din nou
tremuratul şi încearcă să nu ridice ochii. Umbra ei se întinde spre
apă, întunecată pe nisipul de culoare deschisă. Ţinând un pumn în
dreptul gurii, încă scoate suspine. Nisipul e prea sclipitor pentru a fi

 417 
privit. E prea multă lumină.

El o ajută să ajungă din nou în apă. E cafeniu şi zvelt, ca un animal

care nu este tocmai uman, un om acvatic, siren, spirit al apei, ieşit din
ocean ca să o conducă în elementul lui. Un spiriduş al apei. Freya
tremură, dar nu de frig. Probabil că şocul imersiunii o va împiedica să
verse.
E din nou până la glezne în apa care bolboroseşte şi sfârâie. Iat-o,
pe Pământ, păşind în ocean, într-o explozie de lumină. Nu îi vine să
creadă. E ca şi cum ar trăi viaţa altcuiva, într-un trup pe care nu îl
poate stăpâni prea bine. Kaya o ajută să stea în picioare. Loveşte cu
piciorul un val, aruncând un arc de stropi spre mare. Bulele plesnesc
pretutindeni în jur şi scot un sunet lichid. Trebuie să ridice glasul
puţin pentru a fi auzită de Kaya.
— De data asta nu mai e chiar atât de rece!
— Aşa se întâmplă întotdeauna, spune el zâmbind. Astăzi, apa are
aproximativ douăzeci şi patru de grade, tocmai bună. Te va răcori
peste o oră-două, dar nu-i nimic. Uite, când ajungem în apă până la
coapse, fundul începe să fie vălurit, iar când vine un val destul de
mare, te laşi imediat sub el. E cea mai bună metodă de a te uda pe tot
corpul. Dar să nu stai prea mult sub apă.
O ţine de mână şi păşesc pe unduirile de care i-a vorbit el. Valurile
se rostogolesc sparte, şuierând, izbind-o până la talie, apoi
retrăgându-se şi ajungându-i doar până la pulpe. Când se apropie un
val mai înalt, Kaya îi eliberează mâna şi, cu un strigăt, plonjează pe
sub el. Ea se aruncă după el, iar valul o împinge înapoi spre mal, iar
ea tresare de şocul provocat de apă şi ţipă de frig. Apa e sărată, dar
curată, răcoroasă în gură. O ustură ochii, dar nu rău şi nici multă
vreme. Kaya se apleacă şi soarbe o gură de apă, apoi o face să
ţâşnească şuvoi spre cer, închipuind o arteziană.
— Ia şi tu o gură! o îndeamnă el. O să-ţi facă bine. Are aceeaşi
salinitate ca şi corpul nostru. Ne-ntoarcem înapoi la măreaţa mamă!
Şi, cu un alt strigăt, plonjează sub următorul val ce se apropie şi
ţâşneşte din apa netedă din spatele acestuia. Ea se aruncă din nou,
dar tot târziu, astfel că este împinsă cu putere în spate.
El înoată ca să o recupereze, rotindu-se până a atins fundul cu

 418 
picioarele.
— Trage-ţi labele de înot pe picioare, apoi te arunci sub valuri.
Uite, când valul se sparge, o parte din apă se duce la fund, iar apoi se
rostogoleşte înapoi, uite aşa! zice el, ilustrându-şi vorbele cu mâinile
îndoite. Deci, dacă plonjezi şi ajungi în apa aceea, ea te trage sub val
şi te aruncă în sus, dincolo de spargerea lui. O să simţi că te trage
când ajungi în puhoiul acela.
În timp ce se apropie alt val, ea îşi prinde bine labele de înot pe
picioare; valurile vin unul după altul, e ceva perpetuu, la fiecare şapte
sau zece secunde, se pare, val după val după val. Plonjează sub
următorul, coboară prea adânc şi simte nisipul de la fund cu mâinile,
azvârlit în faţă, apoi simte curentul apei înapoi şi în sus şi, lovind apa
cu labele picioarelor simte uşor cauciucul înotătoarelor, în ciuda
picioarelor amorţite, şi ţâşneşte înapoi spre soare. O izbucnire
incredibilă de lumină în ochi. Apă sărată în ochi, nas şi gură, se
îneacă puţin, dar ochii nu o ustură aproape deloc.
— Ţii ochii deschişi când eşti sub apă? strigă ea spre Kaya.
— La naiba, sigur că da! spune el zâmbind afundat cu totul în apă
cu excepţia feţei, umerilor, părului şi mâinilor, plutind în jurul ei ca o
vidră, luând o gură de spumă şi proiectând-o spre ea în joacă.
Apoi se ridică şi se leagănă alături de ea.
— Bun! Primul joc este să treci peste crestele valurilor când se
apropie. Se ridică până la înălţimea pieptului; acolo se sparg cele mai
multe. Cel mai mari se sparg mai departe şi trebuie să înoţi spre locul
de prăbuşire. Acelea mai mici nu se sparg decât când ajung pe unde
suntem noi. De aceea urmăreşte-le şi, când se apropie de tine, sari în
val când se ridică în jurul tău şi lasă-l să te poarte până la spărtura de
la coamă. Lasă creasta să se spargă drept în faţa ta, treci prin el în sus
şi cazi pe partea cealaltă. E cât se poate de distractiv. O să simţi
valurile ridicându-te. Apoi, după ce te obişnuieşti şi înţelegi cum tind
să se spargă valurile, când unul mare ajunge la tine şi e pe punctul de
a se sparge, te întorci în momentul în care se înalţă şi faci un salt spre
mal. Valul te va purta cu el, o să aluneci înainte pe piept. Când ajungi
la fund, poţi întinde capul înainte şi valul te va duce cale lungă, sau te
poţi afunda şi te tragi într-o parte şi te îndoi sub val şi rămâi din nou
în picioare, cu apa până la brâu. Încearcă asta de câteva ori.

 419 
 Freya încearcă. Valurile se înalţă în faţa ei; când sunt mici şi nu s-
au spart încă, pluteşte pe ele, iar când ajunge atât de sus, vede largul
oceanului, vede valurile care vin spre ţărm în şiruri care continuă să
sosească unul după altul, joase şi neformate. Câteodată îşi dă seama
că vreunul dintre ele va fi mai mare când ajunge în apa mică şi, când
vede asta, toţi ceilalţi înotători din larg – acum sunt vreo doisprezece
– înoată din răsputeri spre ocean ca să îl prindă înainte de a se sparge,
iar dacă reuşesc, merg pe val într-o parte, pe frontul lui, înaintea
părţii care se sparge cât el se mişcă spre stânga sau dreapta, şi îşi ţin
capetele înclinate, astfel încât să vadă valul care se înalţă în faţa
mişcării lor. Corpurile lor sunt de fapt plăci de surfing, îşi dă ea
seama. Unii dintre călăreţii valurilor au plăci mici din spumă
poliuretanică pe care le ţin strâns sub piept. În timp ce călăresc
valurile, strigă unul la altul şi, când spărtura se închide deasupra lor,
dispar în val, iar după aceea, când apar din nou la suprafaţă, ei înoată
deja spre larg pentru a prinde încă un val.
Pe val, înălţată de el; cade prin zidul subţire şi translucid, iluminat
de soare, al apei de pe coamă, se trânteşte pe piept pe apa albastră.
Kaya a avut dreptate; are deja senzaţii plăcute. Teama s-a destrămat
cu fiecare săritură şi cădere. Înălţată de un val; apoi, din nou, de la
capăt. Apă sărată în gură. Şuierături şi sfârâituri şi plesnete în jurul ei,
apă peste apă. Nu simte nevoia să vorbească cu oamenii, nu are
nevoie să gândească. Soarele a incendiat un sfert din cer şi ea nu
poate privi în direcţia astrului. Este evident că, dacă priveşti direct
spre el, poţi orbi. Nu privi niciodată în direcţia lui! Oceanul are un
gust foarte plăcut, nu e ca acela de sânge, apa este limpede, răcoroasă
şi sărată, dar, cumva mai plăcută decât sarea. Ca şi cum ar fi apă
adevărată.
Începe să se simtă ea însăşi, să-şi simtă corpul. Evident, aici
pluteşte mai bine decât a făcut-o vreodată şi, preţ de o clipă, îşi
aminteşte de imponderabilitatea din coloana navei. Alungă acel gând,
dar apoi renunţă şi se agaţă de el; cu o strângere de inimă, pluteşte
peste valuri către navă, către Jochi, Dev, Euan şi toţi ceilalţi care nu
mai sunt acolo. Chiar şi amintirea care i se naşte în minte, aceea a lui
Euan şi a oceanului, nu este neplăcută, ci bună. Euan a ales un sfârşit
bun. Să meargă pe valuri pentru el şi cu el. E un fel de comuniune. Va

 420 
înota până îşi va înfrânge temerile. Încă tremură.
În cele din urmă, vine un val cu o creastă mare, care vrea să se
spargă şi ea încă nu a reuşit să îl măsoare, o pantă de apă care se
înalţă înaintea ei într-o năvală impresionantă, iar ea îşi dă seama de
şansa ce i se oferă şi se întoarce şi sare spre ţărm, iar valul o ridică şi,
în timp ce pluteşte pe el, alunecă de asemenea pe apă, cu aproape
aceeaşi viteză, astfel că se agaţă de el şi zboară în acelaşi timp: acel
moment este uimitor, încă râde spre val când acesta se ridică mai
mult pe verticală, iar ea alunecă brusc spre fundul lui şi trece prin apa
plată care nu este a valului, iar el o prinde când se sparge, o face să
descrie un salt care o sileşte să aspire apă în nas, gâtlej şi plămâni; se
îneacă, dar se află încă în rostogolirea valului şi nu poate ieşi la
suprafaţă, nici măcar nu ştie ce înseamnă sus sau jos, se loveşte de
fundul oceanului şi îl găseşte, se împinge în sus, se aruncă prin
suprafaţa de bule care bolboroseşte şi aspiră, se îneacă din nou,
tuşeşte, ajunge să respire aer curat, gâfâind de câteva ori şi începe să
râdă. Totul a durat probabil cinci secunde. Trebuia să ţină gura
închisă când se găsea sub apă. Asta este evident.
Încearcă să îi comunice asta lui Kaya în momentul în care el trece
fulgerător pe lângă ea, dispare, după care ajunge lângă ea în apa care
le vine până la piept.
— Ai păţit ceva? o întreabă el.
— Da! M-a rostogolit valul!
— Ai ieşit. Ai fost prinsă într-o maşină de spălat.
Şi apoi râde.
— A trebuit să-mi ţin respiraţia cât am stat sub apă!
— A, bineînţeles. Şi să expiri pe nas când te rostogoleşti, spune el.
După aceea, o să te simţi perfect. Aşa valul nu va reuşi să pătrundă în
tine.
Freya se întoarce spre valurile cu creste. Se întoarce şi călătoreşte
cu alte câteva, se descurcă mai bine când ele o doboară în apa liniştită
dintre valurile care se năpustesc spre mal. Când numărul înălţărilor şi
căderilor este egal, iar ea zboară, asta creează un punct fără gravitaţie
în stomacul ei, ca şi cum ar pluti pe spate. Se gândeşte din nou la
navă şi exclamă, un râs de suferinţă pentru întreaga ei viaţă, o,
Doamne, că trebuia să se întâmple asta, pentru toată viaţa lor, atât de

 421 
absurdă şi ridicolă! Atâţia morţi! Dar acum este aici, iar nava ar fi
încântată să o vadă în aer liber în aceste valuri, ştie asta mai sigur
decât orice altceva.
În realitate, simte că soarele îi răneşte puţin pielea feţei şi
descoperă că tremură între sosirea unui val şi a următorului; e un
altfel de tremurat decât înainte, pur şi simplu s-a înfrigurat. Valurile
mari vin acum în grupuri de câte trei, îi strigă Kaya în treacăt, şi ea
constată că acest lucru este adevărat. Îşi dă seama cum ajung surferii
să creadă asta. Văd un grup venind şi încearcă să iasă din primul
înainte de a se sparge, apoi înoată spre un loc în care pot avea o
lansare bună pe unul dintre următoarele două. Vrea să călătorească şi
ea pe spatele unuia înainte de a se sparge, aşa cum fac ei. Greu de
realizat aşa ceva. Se pare că va trebui să acţioneze ceva mai repede
pentru a reuşi, iar Kaya o aprobă când ea îi spune asta.
— Loveşte puternic cu labele de înot în momentul în care o să ai
nevoie de viteză!
— Tremur!
— Da, şi eu am cam început. Du-te şi stai la soare o vreme; o să te
încălzeşti. Vin şi eu imediat.
Ea încearcă să călărească un val tot drumul până la mal, greşeşte
ieşirea, este prinsă şi se rostogoleşte în maşina de spălat, se îneacă din
nou cu apa mării, nu poate respira prea mult şi nu poate ieşi la
suprafaţă. Brusc, este prinsă şi ridicată, se îneacă şi gâfâie, tuşeşte
scuipând apa de mare pe care a înghiţit-o, cât pe ce să verse.
E Kaya, care a ridicat-o, stând acum în apa adâncă până la piept,
care o priveşte cu atenţie. Are ochii de un albastru-deschis.
— Hei! spune el. Ai grijă! Ăsta este oceanul, să ştii. Poţi greşi una-
două. Te poţi îneca, iar oceanului nu-i pasă de tine. E mult mai
puternic decât noi.
— Îmi pare rău. N-am văzut valul venind.
— Să-ţi spun ceva, ar fi bine să rămâi în zona de apă mică o vreme.
Să faci ceea ce fac aterinele, după cum zicem noi. Stai întinsă aici,
unde valul spart te duce spre mal, pluteşti, dar te loveşti şi de nisipul
de pe fund, iar curenţii te împing spre larg, după care valul reflectat
de coastă te aduce înapoi la ţărm. Lasă apa să te poarte ca şi cum ai fi
o bucată de lemn, ori un peştişor care se numeşte aterină. E aproape

 422 
la fel de plăcut ca orice altceva de aici.
Îi ascultă sfatul şi este adevărat. Nu trebuie să facă niciun efort.
Doar să-şi ţină faţa afară din apă şi să lase restul să se desfăşoare. Să
plutească precum un buştean. Se va lovi ici şi colo de nisipul ud. Vede
că plaja este mai populată acum, au apărut câţiva puşti la semnul de
apă mare, care ţipă şi construiesc castele din nisip. Şuieratul valurilor
este puternic, aerul este încărcat de o ceaţă formată din bulele sparte.
Bule pretutindeni, mai multe bule decât apă. Tulpini lungi de varec
alături de ea. Bulbii lor par să fie din plastic, pocnesc şi emană un
miros.
— E răsuflarea unei balene prinse! îi spune o fetiţă care stă alături
de ea, văzând-o ridicându-se şi adulmecând.
Freya mestecă o frunză de varec; are acelaşi gust ca şi varecul pe
care îl creşteau în micul lor lac sărat, chiar dacă era foarte mic, cât o
scăldătoare pentru păsări. Ea pluteşte spre larg şi înapoi.
În cele din urmă, chiar şi acolo unde apa este mai caldă, iar razele
soarelui o ating pe spinare şi pe pulpe, chiar şi acolo îi este destul de
frig şi tremură. Îşi scoate labele de înot, se ridică şi, foarte precaută,
se îndreaptă spre prosopul ei, căzând o dată. Pe nisipul umed, asta nu
doare mai deloc.
Freya se întinde pe nisip alături de prosop, direct în soare. Se
încălzeşte imediat şi se usucă. Pe piele i-a rămas un soi de
promoroacă de sare, pe care o poate gusta dacă se linge. Nisipul este
cald, se lipeşte de ea de fiecare dată când se atinge de el cu părţile
umede ale corpului; acum, când pielea îi este uscată, îl poate
îndepărta cu palma. Îşi poate înfige labele picioarelor şi mâinile sub
nisip şi simte greutatea şi moliciunea lui; căldura se răspândeşte în
corpul ei, apoi nisipul se răcoreşte. Sapă o groapă în el, până la o
adâncime la care fundul este acoperit de apă. Pereţii gropii se năruie
din toate părţile şi se prăbuşesc peste mica băltoacă pe care a creat-o
ea. Când ridică în palmă nisipul umed şi îl lasă să i se scurge printre
degete, acesta cade pe marginea gropii şi a băltoacei, iar apa din ea se
scurge, iar nisipul rămâne în cocoloaşe care se lipesc unul de altul,
după care se înmoaie şi cad. O dată sau de două ori, odată cu nisipul,
scoate şi crabi de nisip, ceea ce o face să exclame „Bleah!”, când se
târăsc disperaţi pe palmele ei, şi îi lasă să cadă înapoi în apă, iar ei îşi

 423 
sapă gropi în nisip şi dispar. După ce face asta de câteva ori, îşi dă
seama că ei nu au cum să o muşte, pentru că fălcile sau pedipalpii,
sau cum se numesc acele anexe ale lor, sunt prea mici şi moi. Se pare
că nisipul de sub ea forfoteşte de asemenea creaturi. Probabil că se
hrănesc cu alge. Creatorii de plaje i-au plasat acolo, au făcut o
colonie. Pe întinderea udă şi sclipitoare a plajei vede un stol de
nisipari care ţopăie de colo până colo pe deasupra reflexiilor, cu
genunchii îndoindu-se invers. Au ciocuri lungi, pe care şi le înfig în
nisip, căutând fără îndoială aceşti crabi de nisip. Se opresc şi
cercetează micile bule din nisipul ud, probabil create de exalările
crabilor. E logic. Plaja asta este vie.
Când revine pe mal, Kaya tremură vizibil, are pielea ca de găină,
vineţie pe sub bronz, buzele albite şi nasul violaceu. Se aruncă pe
prosopul lui şi tremură atât de tare, încât scurtă vreme tresaltă pe
nisip. Treptat, tremurăturile se liniştesc şi el stă întins pe burtă ca un
copil mic ce doarme, cu gura deschisă şi ochii închişi. Curând pielea i
se usucă la soare şi Freya vede pe ea depunerile albe de sare. Cu părul
cârlionţat şi încâlcit, băiatul e numai oase şi muşchi, relaxat ca un
motan. Un motan la soare. Un tânăr zeu al apelor, vreun copil al lui
Poseidon.
Mijindu-şi ochii, priveşte de jur împrejur. Lumina e mult prea
puternică. Permanentul mormăit al valurilor, susurul bulelor care se
sparg. Negură în depărtare, totul văzut într-o lumină de culoarea
talcului.
— Chiar putem sta expuşi aşa? întreabă ea brusc, simţind o
săgetare de alarmă străpungând-o din nou. Steaua nu ne va ucide cu
radiaţiile ei?
El deschide ochii şi o priveşte de jos fără să se mişte.
— Steaua?
— Soarele, vreau să zic. Cred că e o doză masivă de radiaţii, eu o
simt.
El se ridică în şezut.
— Mda, sigur. Ar cam fi vremea să te dai din nou cu loţiune, eşti
atât de albă…
Apasă cu degetul arătător pielea de pe partea de sus a braţului ei.
— A, da, vezi că acum e puţin rozalie şi devine albă când apăs,

 424 
după care durează ceva până redevine roz? O să te arzi. Dă-mi voie să
te dau cu loţiune.
— Şi asta va fi de ajuns?
— O să te ajute încă vreo oră, aşa cred. Mai ales dacă mai intri în
apă. De obicei, noi nu stăm întinşi la soare. Doar cât să ne încălzim
din nou şi apoi revenim în apă.
— De câte ori intri?
— Nu ştiu. De multe ori.
— Cred că ţi-e o foame la sfârşitul zilei…
— A, sigur, zice el râzând. Surferii sunt ca pescăruşii, aşa se spune.
Mănâncă tot ce văd.
El pulverizează loţiunea pe pielea ei. Freya se simte puţin sărată,
puţin iritată la piele, dar loţiunea o calmează. Când el o atinge pentru
a-i masa loţiunea în spatele urechilor şi pe gât, Freya simte palmele
lui reci şi netede. Din felul în care o atinge îşi dă seama că el a mai
făcut asta, pentru că, aşa tânăr cum e, ar fi un bun amant. Când el se
întinde din nou pe prosop, Freya se uită cu candoare la el. Simţindu-
se puţin înfierbântată, scăpând de nodul din stomac, răcorită şi caldă
în acelaşi timp, ea spune:
— Hei, ce zici de sex pe plajă? Chiar aici, la soare. Voi sigur faceţi
asta, da?
— Da, spune el cu un zâmbet discret şi se rostogoleşte pe burtă,
probabil din pudicitate. Trebuie să ai grijă să nu-ţi între nisip în
anumite locuri. Dar să ştii că noi facem asta aici mai mult noaptea.
— Cum asta? E o plajă publică, nu?
— A, da. Dar am impresia că nu te gândeşti la acelaşi lucru ca şi
mine când spui public.
— M-am gândit că public înseamnă că e a voastră, că puteţi face ce
doriţi.
— Bănuiesc. Dar, fiind publică, înseamnă şi că nu faci lucruri
private aici.
— Cred că trebuie să faceţi ce vreţi! Şi îmi vine să sar pe tine chiar
aici şi acum.
— Nu ştiu dacă e bine. Ai putea da de bucluc.
O măsoară din ochi.
— Pe de altă parte, câţi ani ai?

 425 
 — Nu ştiu.
El râde.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Vreau să spun că nu ştiu. Te referi la cât am trăit sau cât a trecut
de când m-am născut?
— Păi, de când trăieşti?
— De o zi, spune ea fără să stea pe gânduri. De fapt, de două ore.
De când am ieşit din apă.
El râde din nou.
— Eşti ciudată. Pare-se că n-ai mai făcut aşa ceva. Dar uite, m-am
încălzit la loc, şi mă duc în apă pentru o nouă sesiune. Sărutând-o
scurt pe obraz, se ridică brusc. Ne vedem în apă. O să fiu atent şi o să
rămân în apropiere ca să stau cu ochii pe tine.
Porneşte în fugă spre apă, aruncă stropi în toate părţile, făcând
paşi înalţi, sărind în alergare, apoi plonjează în valuri şi se răsuceşte
ca să-şi pună labele de înot, după care înoată repede mai spre larg, cu
mişcări elegante, trecând pe sub valurile sparte chiar înainte ca ele să
ajungă la el. Pare să nu facă niciun efort.
Ea îl urmează în apă. E ceva mai rece decât înainte; îşi simte pielea
întinsă şi caldă. Dar curând se obişnuieşte şi se simte confortabil, iar
înălţarea unui val o trage înapoi în soare şi apoi începe cursa cu
valurile.
Valurile au devenit deja mai mari, ceva mai abrupte la fronturi;
Kaya spune că asta se întâmplă deoarece mareea se retrage. Acum,
soarele este mai sus pe cer, iar oceanul este pur şi simplu incendiat de
şiruri lungi de lumină lichidă, palpitând slab în sus şi în jos care, pe
măsură ce se înalţă în faţa ei se transformă într-un verde-închis,
translucid. Când pluteşte, poate privi în jos şi, prin apa clară, vede
fundul nisipos, gălbui şi neted. Şiraguri şi chiar ciorchini masivi de
alge plutesc în masă sub luciul apei. La un moment dat, a văzut un
peşte mare înotând printre acele şiruri de alge, unul cu spatele de
culoare maro-roşcat presărat de puncte, iar vederea lui i-a provocat o
tresărire de spaimă; peştele dispare, iar când Kaya înoată prin dreptul
ei, Freya îi strigă ceva despre asta, iar el râde şi spune că a fost un
rechin leopard, inofensiv, pentru că are gura prea mică, nu îl
interesează oamenii.

 426 
 Freya se obişnuieşte cu labele de înot şi descoperă că poate înainta
cu mişcări din coapse, astfel că înoată cu ceea ce ea simte că este o
viteză mare. A devenit sirenă. Se vâră sub valurile care se sparg, simte
forţa contracurentului şi ţâşneşte prin spatele lui din apa verde. Ori
se aruncă peste valurile care sunt pe punctul de a se sparge, înoată
rapid spre ele, cu pieptul ridicat când ele se înalţă, trece prin crestele
lor şi cade în apă râzând. Plesnetul unei prime prăbuşiri a valului
chiar în faţa ei. Înoată spre el profitând de unduirile apei care
încearcă să se spargă, poate ţine ritmul, valul o înalţă, iar ea alunecă
din nou pe spatele lui, de astă dată oblic în raport cu locul spargerii,
alunecă în lateral, în faţă şi peste suprafaţa valului, care continuă să
se înalţe în faţa ei, devenind tot mai abrupt şi având viteza potrivită
pentru a o face să coboare de-a latul lui. Rămânând rigidă şi nefăcând
altceva, şi totuşi zburând, zburând atât de repede încât se ridică din
apă de la talie în sus, Freya îşi poate aşeza palmele pe apă la fel ca
ceilalţi surferi şi îşi poate plana palmele şi poate zbura mai mult!
Încântător!
Acum apare un bătrân pe plajă, împreună cu ceea ce pare a fi
nepoata sau strănepoata lui. Aşezată pe o placă scurtă, cu forme
rotunjite, când valurile se înalţă, el o lansează pe ele ca şi cum ar
arunca un avion din hârtie şi amândoi zâmbesc ca nişte maniaci.
Câteodată, sirenii şi sirenele se rotesc pe spinările valurilor, se înalţă
şi dansează la unison cu forma şi tempoul lor aparte.
Talazurile devin tot mai mari şi mai abrupte. Apoi se aude un
strigăt şi toţi înoată din răsputeri spre larg, încercând să prindă un
nou grup mare de valuri. În timp ce trece peste creasta unuia, Freya
vede ceea ce au observat ceilalţi şi rămâne fără răsuflare: o undă cu
adevărat mare, care încă nu a ajuns în zona de apă scăzută, a început
să se înalţe. Se pare că se va sparge departe de ea. Înoată cât de
repede poate, la fel ca ceilalţi.
Surferii trec prin val înainte ca acesta să se spargă, dar ea este
prinsă încă în apă şi trebuie să plonjeze de sub el. Să ajungă chiar la
fundul oceanului, să se prindă de nisipul de acolo, să simtă valul care
se sparge deasupra ei, care o va înălţa şi o va împinge încă o dată în
jos, făcând-o să fluture ca un drapel. Însă în acest răstimp una dintre
înotătoarele ei se desprinde. Se ţine de fundul oceanului, apoi, cu un

 427 
ricoşeu dinspre nisip, urcă şi ajunge la suprafaţă exact în momentul
în care următorul val se sparge de ea şi, cum nu poate face absolut
nimic, este azvârlită din nou spre suprafaţă, ajungând într-un câmp
de bule pline de nisipul pe care ele l-au smuls de pe fund, astfel că
acum se află într-un soi de mâl. Un muget imens. Şi iată că vine şi al
treilea val, din lateral, înălţându-se ameninţător, iar ea se străduieşte
să se apropie de el înainte ca el să se spargă, înoată cât de repede
poate, dar şi-a pierdut suflul şi gâfâie din greu, iar culmea talazului se
înclină spre ea şi, brusc, îşi dă seama cu o acuitate îngreţoşată că se va
afla într-un loc nepotrivit, că muntele de apă se va prăbuşi peste ea,
de aceea inspiră adânc şi îşi coboară capul până îşi atinge pieptul…
Bum! O loveşte atât de tare, încât aerul îi este azvârlit din plămâni,
iar apoi se simte aruncată de colo-colo, corpul ei se rostogoleşte, îi
este imposibil să spună ce este jos şi ce este sus, o rostogolire
nebunească, maşina de spălat, desigur, dar mult mai mare decât cele
mici, astfel că a devenit cu totul neajutorată, o păpuşă de cârpă, şi
când o va lăsa să se ridice la suprafaţă? O va elibera? Rămâne fără aer,
simte un gol în minte, senzaţie pe care nu a mai încercat-o, o nevoie
disperată de a respira, nu a mai simţit asta până acum, de aceea intră
în panică, pentru că pur şi simplu trebuie să inspire! Şi totuşi este în
adâncul apei, răsucindu-se odată cu nisipul smuls de la fund, cu ochii
strâns închişi, răsucindu-se, va trebui să renunţe şi să respire apă – la
naiba! – şi se gândeşte că, după atâtea lucruri prin care a trecut, a
ajuns acasă pentru a se îneca după o lună petrecută acolo. Fata stelară
ucisă de Pământ, ce ridicol…
Iar apoi este azvârlită din nou în aer, inspiră adânc, dar şi câteva
picături de apă, se îneacă, tuşeşte, mai trage alte guri de aer, în mod
repetat.
Iar apoi vede cel de-al patrulea val spărgându-se. Nu e cinstit!
gândeşte ea şi, bum! Este din nou trântită la fund, lovindu-se destul
de rău în rostogolire. O forţă incredibilă. Nu mai are aer, dar va trebui
să reziste. Acum chiar că se va îneca. Viaţa i se derulează fulgerător
prin faţa ochilor, semnul clasic. Ridicola fată din stele, învinsă în cele
din urmă.
Deschide ochii şi se zbate să ajungă la lumină. Ameţită, golită
lăuntric, cu sângele arzând, dorinţa de a respira este atât de mare,

 428 
încât nu se poate înfrâna, trebuie să respire, chiar dacă va aspira apă,
pur şi simplu trebuie! Trebuie! Dar nu o face. Rezistă într-un fel sau
altul în timp ce se rostogoleşte, lumina e deasupra, întunericul e
dedesubt, încearcă să ajungă la lumină, dar este neajutorată, doar o
păpuşă de cârpă.
Iese din nou la suprafaţă, expiră şi inspiră, de astă dată atentă să
nu aspire apă. Lecţii învăţate rapid, priveşte în jur ca să vadă dacă mai
vine vreun val – şi vine. Ce înseamnă asta? Încearcă să o ucidă!
Dar valul pare mai mic. Cu toate astea, acum este prea aproape de
el ca să îl sară înainte de a se sparge, prea slăbită ca să înoate spre el,
astfel că nu poate decât să respire de câteva ori repede, cu disperare,
valul se înalţă, se sparge la mică distanţă şi vine spre ea ca un zid alb,
gigantic, rostogolitor, e haos, imposibil să se scufunde sub el, dar are
timp să mai ia o gură de aer şi, buf, este lovită din nou de apă şi se
rostogoleşte, descrie o spirală, nu are niciun control, dar rezistă şi îşi
reţine respiraţia. Doar că de data asta nu are destul aer în plămâni ca
să reziste, îi este imposibil să îşi reţină răsuflarea când nu mai poate,
când se sufocă, va trebui să inspire apă. La naiba! Ce mod stupid de a
muri! Apoi ajunge la suprafaţă şi respiră gâfâind. Inspiră şi expiră, se
întoarce să vadă şi, da, se apropie un nou zid înalt, presărat cu bule şi
spumă, dar se prăbuşeşte şi apa tresaltă spre cer, se năpusteşte spre
Freya, iar când ajunge la ea, întregul haos alb s-a mai calmat. Se lasă
luată de apă ca să fie purtată către mal. Îşi ţine respiraţia. Ori îşi va
pierde cunoştinţa şi va muri, ori va ajunge rostogolindu-se până pe
mal.
Se loveşte de fund şi se zbate ca să îl găsească cu picioarele. Dar
nu-şi simte picioarele, nu mai are labele de înot, împinge în nisip şi
ţâşneşte în aer, cade din nou, un alt val o doboară sub apă, dar fundul
este acolo şi se împinge din nou în sus, este tăvălită, dar reuşeşte să
îşi împingă capul în aer pentru scurtă vreme şi poate respira. Se
rostogoleşte şi loveşte nisipul de pe fund. Dacă ar fi pietros ar fi ucisă,
dar e doar nisip. Se împinge în sus. Se pare că acolo apa e doar până
la piept, dar un alt val spart o trânteşte din nou. La naiba! Îşi ţine
răsuflarea, alunecă fără să opună rezistenţă, găseşte fundul nisipos, se
ridică, respiră, este iar trântită, îşi reţine respiraţia, se rostogoleşte.
De data aceasta, când se ridică în picioare, se prăbuşeşte, pentru că

 429 
nu mai este apă care să o susţină, apa îi vine până la coapse, apoi
până la genunchi şi cade când este împinsă puternic din urmă, dar, la
naiba, se rostogoleşte, nu respiră, iese şi respiră.
Soseşte un moment în care se trezeşte pe mâini şi genunchi în apa
care se retrage pe sub ea, îndreptându-se spre valuri. Apoi este
împinsă încă o dată din spate, dar se găseşte în apă puţin adâncă,
acolo unde a început aventura, şi copiii de pe mal ţipă, pentru că
valurile mari le-au năruit castelele de nisip, topindu-le instantaneu şi
transformându-le în moviliţe netede cu găuri din care apa se retrage.
Nimeni nu-i acordă atenţie. Asta e bine. Merge târâş spre plajă.
Următorul val care o loveşte nici măcar nu o poate doborî, ci trece pe
sub ea sfârâind alb, iar bulele sunt peste tot, aerul e încărcat de o
ceaţă sărată, resacul încearcă din greu să o tragă înapoi în ocean, dar
ea îşi înfige mâinile în nisipul care pare să curgă, apa sare în jurul
antebraţelor şi genunchilor ei, şi Freya se aşază pe nisipul care se
scurge de sub ea, până când o altă undă o loveşte din spate, dar nu
mai poate fi clintită. Alte câteva valuri trec de ea şi se retrag, iar ea se
afundă mai adânc în nisipul ud. Îşi smulge mâinile din el, îşi ridică
genunchii şi labele picioarelor, se trage cu mâinile şi genunchii spre
plajă. Un val plimbă o labă albastră de înot pe lângă ea. Întinde o
mână ca să o prindă, dar ratează încercarea. Castelele din nisip sunt
prea departe. Se opreşte acolo, pe mâini şi genunchi, şi se odihneşte.
Deşi este o lumină orbitoare, vede negru în faţa ochilor.
Recăpătându-şi suflul, gâfâind când inspiră şi expiră, icneşte de
câteva ori, scuipând apa înghiţită.
Kaya se apropie în fugă de ea şi îşi lasă o mână pe spatele ei.
— Hei, eşti teafără?
Freya dă din cap.
— Puah! face ea. Puah!
— Bravo! A fost un şir de valuri grozave.
Apoi fuge spre apă.
Razele soarelui o ating pe spate, plaja udă străluceşte. Totul e
sclipitor şi orbitor, prea strălucitor pentru a fi privit. Un val spart
invadează plaja, se opreşte şi lasă o linie din spumă. Apa care se
retrage alcătuieşte un strat care coboară spre ea, o izbeşte în
încheieturile mâinilor şi genunchilor şi o afundă şi mai mult în

 430 
nisipul umed. Apa bolborositoare tulbură nisipul de sub ea, trăgându-
l spre mare, iar fulgii negri formează tipare în „V” în grăunţele
galbene care se rostogolesc, formând alte tipare delta în faţa ochilor
ei. „V”-uri delta, gândeşte ea, acelea sunt „V”-uri delta. Ce lume! Îşi
lasă capul în jos şi sărută nisipul.

 431 
 MULŢUMIRI

De astă dată, mulţumiri următorilor:

Terry Bisson, Michael Blumlein, Ron Drummond, Laurie Glover,
Olympios Katsiaouni, James Leach, Beth Meacham, Lisa Nowell,
Christopher Palmer, Mark Schwartz, Francis Spufford, Sharon
Strauss, Ken Wark.
La NASA/Ames, mulţumiri următorilor: Harry Jones, Larry Lemke,
Creon Levitt, John Rask, Carol Stoker şi îndeosebi lui Chris McKay
care mă ajută în probleme de spaţiu de peste douăzeci de ani.
Mulţumiri deosebite lui Carter Scholz.

 432 
 433 