2.12.2020 – Cls.

a XII-a

Sf. Ambrozie de Mediolanum

1. Viaţa. Sf. Ambrozie, una din marile figuri ale Bisericii şi

literaturii latine patristice din a doua jumătate a secolului al IV-lea, s-a
născut probabil în 339, la Treveri, dintr-o familie creştină nobilă. Tatăl
său, care se numiea tot Ambrozie, era înalt dregător roman şi a murit de
tânăr, lăsându-şi soţia cu trei copii: Marcelina, Satyrus, şi Ambrozie, pe
care mama lor i-a dus la Roma spre a le completa educaţia. Puţin după
aceea, Marcelina s-a călugărit, Satyrus, a ajuns înalt funcţionar de stat,
iar Ambrozie a intrat, pe la 370, după absolvirea studiilor de literatură
şi drept, în cariera administrativă, unde a ajuns curând (373) Consularis
Liguriae et Aemiliae, cu reşedinţa la Mediolanum (Milano).
După moartea episcopului arian al Mediolanului, Auxenţiu, a avut
loc o dispută între ortodocşi şi eretici în privinţa ocupării scaunului
vacant, declanşată în biserica cea mare din oraş şi despre care a fost
informat şi Ambrozie, care, în calitate de om al autorităţii, a intervenit
pentru restabilirea liniştii. În cadrul acestui episod, voinţa divină s-a
manifestat printr-o voce de copil, care a rostit cuvintele „Ambrozie
episcop”. Cu tot refuzul său, cu toate că nu era decât catehumen,
Ambrozie a fost ales episcop în unanimitate, a primit botezul şi, după
opt zile, a fost hirotonit episcop, probabil la 7 decembrie 373.
Începând cu acest moment, Sf. Ambrozie s-a dedicat studiului
aprofundat al Sf. Scripturi şi al Părinţilor greci, studiindu-i pe Origene,
pe Sf. Atanasie, pe Didim, pe Sf. Chiril al Ierusalimului, pe Sf. Vasile
cel Mare, pe Sf. Grigorie Teologul, iar dintre apuseni pe Sf. Ipolit. El
şi-a împărţit săracilor avuţia considerabilă, s-a consacrat cu deosebită
ardoare ameliorării situaţiei celor ce sufereau diferite nevoi, a organizat,
ca puţini alţii, asistenţa socială, iar pe de altă parte a avut un interes
deosebit pentru convertirea păcătoşilor, pe care îi câştiga cu lacrimile
sale..
Sf. Ambrozie a dus o luptă sistematică şi plină de stăruinţă pentru
eliminarea resturilor ariene din Mediolanum şi împotriva sprijinului
perfid pe care îl dăduse arianismului împărăteasa Iustina, mama împă-
ratului Valentinian al II-lea. El a scris împotriva arienilor două tratate,
dedicate lui Graţian, şi a compus imne religioase care să fie cântate la
slujbe. Liturghia milaneză pare să fi fost la început opera puţin informă
şi heterodoxă a lui Auxenţiu, care era originar din Capadocia. Sf.
Ambrozie a retuşat formulele şi a introdus peste tot ortodoxia. El era
oratorul oficial al curţii Imperiale de la Mediolanum.
Sf. Ambrozie a jucat un rol politic dintre cele mai importante sub
patru împăraţi: Valentinian I (mort la 375), Graţian (mort la 383),
Valentinian al II-lea (mort la 392) şi Teodosie cel Mare (mort la 395).
El sprijini pe toţi aceştia atât prin sfaturi, cât şi prin fapte. Graţie marii
capacităţi politice cu care era înzestrat, Sf. Ambrozie a ştiut să-i apere
pe suveranii legali de uzurpatori ca Maxim şi Eugeniu, dar şi să
folosească politica în interesul Bisericii. Se cunoaşte acţiunea lui dârză
împotriva vestitului senator păgân Simah, împotriva manevrelor
împărătesei Iustina şi a măsurilor arbitrare ale împăratului Teodosie. Sf.
Ambrozie a rostit necrologul la moartea acestuia din urmă (395), dar a
murit şi el după doi ani, în 397, şi a fost înmormântat în Basilica ce de
atunci încoace îi poartă numele.
2. Opera. Sf. Ambrozie a lăsat o operă foarte bogată şi variată,
în care a urmărit folosul practic al cititorilor şi ascultătorilor. Majo-
ritatea lucrărilor sale scrise au fost, la început, simple predici (omilii),cu
un caracter eminamente pedagogic şi orientate în permanenţă către
sporul vieţii duhovniceşti. Sf. Ambrozie scrie uşor şi elegant, într-un
mod său în care transpare o aleasă formaţie intelectuală şi o bogată
cultură. Cugetarea şi limba sa sunt clare ca ale unui magistrat
roman.Fericitul Augustin spune că el se desfăta de dulceaţa cuvântului
Sf. Ambrozie.
2. 1. Opere exegetice. Mai mult de jumătate din ceea ce a scris
Sf. Ambrozie sunt opere cu caracter exegetic, în dependenţă fidelă faţă
de Filon şi de Origene, după metoda consacrată a acestuia din urmă, în
care sunt valorificate sensurile alegoric, tipologic şi literal. Cu excepţia
comentariului Evangheliei după Luca, Sf. Ambrozie comentează numai
cărţi sau texte ale Vechiului Testament. Unele comentarii tratează verset
cu verset conţinutul respectiv, altele sunt mici tratate care dezvoltă o
teză mistico-morală. Hexaemeronul, în şase cărţi, tratat despre opera
creaţiunii în şase zile,urmează fidel Hexaemeronului în nouă omilii al
Sf. Vasile cel Mare. Sunt interesante descrierile frumuseţilor firii.
Discută uneori şi teoriile ştiinţifice ale epocii. E o operă eminamente
morală. O seamă de omilii tratează Despre paradis, Despre Cain şi
Abel, Despre Noe, Despre Avraam (2 cărţi); sunt şi câteva omilii
dedicate patriarhilor: Despre Isaac şi suflet, Despre Iacob şi viaţa
fericită, Despre Iosif, Despre binecuvântarea patriarhilor, Despre Ilie
şi post, Despre Nabot, Despre Tobie, Despre Iov şi David, Apologia
proorocului David. Enarrationes in XII psalmos sunt comentarii pe
marginea a 12 psalmi (1,35-40, 43, 45, 47, 48, 61), la care se adaugă o
explicaţie lungă a psalmului 118. Dintre operele Noului Testament, Sf.
Ambrozie a comentat în 10 cărţi (în care sunt reunite 25 de predici şi
mai multe tratate) Evanghelia după Luca.
2. 2. Opere morale şi ascetice. De officiis ministrorum, în trei
cărţi, compusă probabil pe la 391 şi adresat clericilor din Mediolanum,
e o adaptare creştină a tratatului ciceronian De officiis. E un manual de
morală creştină, o primă expunere sistematică a moralei creştine, în care
autorul creştin îl urmează pe Cicero pas cu pas. El dezbate noţiunile şi
ideile despre ceea ce este cinstit şi ceea ce este util, arată că morala
creştină este superioară celei păgâne prin noţiunea dreaptă a sfârşitului
lumii, prin siguranţa vieţii viitoare şi prin dispreţul bunurilor pământeşti
(F. Cayré). Această operă este şi un prim tratat despre preoţie îh Apus.
Sf. Ambrozie a consacrat mai multe lucrări fecioriei: De virginibus ad
Marcellinam sororem (3 cărţi), De virginitate, De institutione virginis
et sanctae Mariae virginitate perpetua (unde îl combate pe Bonosus,
care tăgăduia fecioria Mariei), Exhortatio virginitatis ( rostită la
Florenţa cu ocazia târnosirii unei biserici), De viduis.
2. 3. Opere dogmatice
2. 3. 1. Unele opere dogmatice sunt orientate împotriva
arianismului; aşa este De fide ad Gratianum Augustum libri quinque,
din care mai ales ultimele trei cărţi aprofundează dumnezeirea
Logosului. De Spiritu Sancto cuprinde trei cărţi, scrise tot la cererea
împăratului Graţian; aici sunt reproduse în bună parte ideile Sf.
Atanasie, ale Sf. Vasile, ale Sf. Chiril al Ierusalimului şi mai ales cele
ale lui Didim cel Orb asupra aceluiaşi subiect. De incarnationis
dominicae sacramento tratează despre divinitatea şi eternitatea lui
Hristos şi despre integritatea naturii umane a Domnului.
2. 3. 2. Altă serie de opere dogmatice tratează despre Sf. Taine.
De mysteriis este un fel de cateheză mistagogică, corespunzătoare celor
cinci cateheze mistagogice ale Sf. Chiril al Ierusalimului, în care se
vorbeşte despre botez, despre mirungere şi despre Euharistie. De
sacramentis, în şase cărţi, este o amplificare şi o completare a lucrării
anterioare, tratând în plus despre Tatăl nostru. Criticii contestă
autenticitatea acestei lucrări. De paenitentia, în două cărţi, combate
rigorismul novaţienilor şi susţine că numai Biserica universală are
dreptul să ierte păcatele, nu şi ereticii. La cele de mai sus se adaugă
Explanatio Symboli ad initiandos.
2. 4. Cuvântări. Din cuvântările Sf. Ambrozie, importante
pentru istoria timpului, s-au păstrat cîteva necrologuri: două la moartea
fratelui său Satyrus, unul la înmormântarea împăratului Valentinian al
II-lea, unul la înmormântarea împăratului Teodosie. La acestea se
adaugă Contra lui Auxenţiu şi despre predarea bisericilor.
2. 5. Corespondenţă. Sf. Ambrozie a scris numeroase scrisori,
din care s-au păstrat 91.
2. 6. Imne. Din numeroasele imne atribuite Sf. Ambrozie, numai
patru sunt de o autenticitate indiscutabilă.

3. Doctrina. Importanţa Sf. Ambrozie constă nu atât în teologia

propriu-zisă, cât în domeniul vieţii practice bisericeşti. Dogmatica sa e
cea tradiţională; deşi nu excelează prin originalitate, învăţătura Sf.
Ambrozie e în ansamblu ortodoxă, fiind inspirată, în cea mai mare
parte, din teologia Părinţilor orientali, îndeosebi a Capadocienilor şi
Alexandrinilor propriu-zişi.
3. 1. Sf. Treime. În domeniul Sf. Treimi, Sf. Ambrozie porneşte
nu de la realitatea fiinţei, ci de la aceea a persoanelor trinitare.
Persoanele sunt distincte, dar Treimea e de necuprins şi de negrăit.
Distincţia persoanelor nu înseamnă separaţie, nici pluralitate. Nu
cunoaştem cauzele acestei distincţii de persoane (De fide ad Gratianum
4, 8, 91). Tatăl e principiul celorlalte două persoane, Fiul e din Tatăl şi
de o singură fiinţă cu El. Logosul a ieşit din inima Tatălui, a fost născut
din sânul Tatălui, care este izvorul şi rădăcina Fiului (Ibidem, 4, 10,
132). Sf. Ambrozie susţine dumnezeirea Sf. Duh, al cărui izvor este
Fiul. Dar Sf. Duh nu purcede din Fiul.
3. 2. Hristologia Sf. Ambrozie e perfect ortodoxă. El susţine o
umanitate perfect reală a lui Iisus Hristos. Hristos are două firi şi două
voinţe. Dar El e unul şi nu se poate face deosebire între cel care se naşte
din Tatăl şi cel care se naşte din Fecioară. Hristos, care ne-a răscumpărat
prin sângele său, e centrul vieţii pentru Sf. Ambrozie.
3. 3. Antropologia. Sf. Ambrozie vorbeşte despre chipul lui
Dumnezeu în om, arătând că acest chip e harul virtuţilor, care
străluceşte de evlavie. Chipul lui Dumnezeu e chipul luminos al lucrării
divine. Lumina slavei şi chipul fiinţei Tatălui, acestea sunt chipul exact
al lui Dumnezeu în suflet. Aşa era Adam înainte de păcat; după ce a
căzut, a pierdut chipul ceresc, luând unul pămîntesc (Hexaemeron 6, 7,
42). Oamenii moştenesc, toţi, starea de păcat de la Adam şi vina acestui
păcat. De aceea trebuie botezaţi copiii. Oamenii nebotezaţi sunt
organul şi sămânţa diavolului.
3. 4. Sf. Taine. Ambrozie face deosebire între rit şi harul pe care
ritul îl produce în acela care i se supune. Tainele sunt în acelaşi timp şi
simboluri.
3. 5. Sf. Fecioară Maria e ţinută la loc de mare cinste. Sf.
Ambrozie trece drept iniţiatorul cultului Sf. Maria, a cărei viaţă e o
şcoală a virtuţii. Ea e Eva cea nouă aducătoare de mântuire.
3. 6. Sf. Ambrozie a militat pentru cultul îngerilor, al sfinţilor, al
martirilor, al moaştelor. Ne putem ruga pentru cei morţi şi putem aduce
chiar jertfă euharistică pentru ei (Scris. 39, 4). Sufletele celor morţi
trebuie să treacă prin foc.
4. Morala. Opera capitală a Sf. Ambrozie, De officiis ministrorum
(v. şi 2. 2.), este o operă de moralist. El îşi întemeiază morala religioasă
pe credinţă şi o orientează ca valoare metafizică spre binele suprem,
care e Dumnezeu, iar ca formă socială a dreptăţii – spre Biserică. Noua
societate, aceea a creştinilor, în care se practică o asemenea morală, e
Biserica. În Biserică, totul e comun: rugăciunea, munca, suferinţele.
Sunt datorii relative şi datorii absolute. Prin datoriile faţă de Dumnezeu
şi faţă de aproapele, Sf. Ambrozie cuprinde în morala sa creştină nu
numai clasele superioare, cum făceau Cicero şi alţi moralişti ai
antichităţii, ci tot poporul, mai ales în acele admirabile capitole despre
dragoste şi ospitalitate din Cartea a II-a a operei De officiis ministrorum.
5. În problema relaţiilor dintre Biserică şi stat; Sf. Ambrozie a
stabilit următoarele principii:
5. 1. În domeniul ei, Biserica e independentă de stat. În materie de
credinţă, Biserica are drept la libertate, neaflându-se sub tutela statului
în persoana reprezentanţilor ei, care sunt episcopii şi toată ierarhia
bisericească. Această ierarhie are dreptul (ius ecelesiasticum) la un
regim de judecată special: episcopii nu pot fi judecaţi, în materie de
credinţă, decât de episcopi. Împăraţii sunt supuşi aceleiaşi judecăţi
bisericeşti, în materie de credinţă. Clădirile bisericilor nu aparţin
statului, ci sacerdoţiului: „Cele dumnezeieşti nu sunt supuse puterii
imperiale. Palatele imperiale aparţin împăratului, bisericile aparţin
preotului” (Scris. 20, 8, 19, P. L. 16, 997, 999).
5. 2. Biserica e păzitoarea moralei. Ei i se supun şi împăraţii, aşa cum a
fost cazul împăratului Teodosie în afacerea de la Tesalonic. Această
autoritate a Bisericii în morală nu impieta asupra drepturilor politice ale
împăraţilor. Cu această .autoritate, Biserica impunea o limită
omnipotenţei Imperiului Roman, gata să se amestece în toate treburile
Bisericii: „Imperator enim intra Ecelesiam non supra Ecclesiam est”
(„împăratul e în Biserică, nu peste Biserică”; Contra Aux. 36, P. L. 16,
1018). El e un fiu al Bisericii ca toţi ceilalţi şi trebuie să respecte morala
acesteia.
5. 3. Biserica are dreptul la protecţia statului, pentru că numai ea deţine
adevărul, în timp ce păgânismul e condamnat să dispară.
5. 4. Biserica este aşezământul Mântuirii (De officiis, 3, 3, 19; Scris. 2,
11).

Bibliografie: Ediţii: Migne, P. L. 14-17; în C. S. E. L. 32, 62, 64. Istorii literare, studii şi
manuale: Ieronim. De vir. ill., 124; A. Baunard, Histoire de Saint Ambroise, Paris 1871 (ed. a
III-a, 1899); Duc de Broglie, Saint Ambroise, Paris, 1924; J. R. Palanque, Saint Ambroise et
l’Empire Romain, Paris, 1933; P. de Labriolle, Saint Ambroise (Pensée chrét.), 1908; A.
Largent, Ambroise (Saint ~), Dict. de Théol. Cath. I, 1, 1923, col. 942-951; O. Bardenhewer,
op. cit. III, p. 498-547; F. Cayré, op. cit. I, p. 508-534; B. Altaner, op. cit., p. 240-248.