Dimulescu Alexandru

Studii Medievale an II

Ordinele Militare Monahale, Ordinul Templierilor

Istorie

Ascensiunea

Sărmanii soldaţi ai lui Hristos şi ai Templului lui Solomon (latină Pauperes

commilitones Christi Templique Solomonici), cunoscţi mai ales sub numele de templieri sau
Ordinul Templului (franceză Ordre du Temple sau Templiers), au fost unul dintre cele mai
cunoscute ordine militare (catolice) creştine.
După ce Ierusalimul a fost cucerit în iulie 1099 ca urmare a primei cruciade,
mulţi pelerini europeni s-au îndreptat spre Ţara Sfântă. Totuşi, deşi oraşul era relativ sub control,
restul statului cruciat nu era. Bandiţii erau prezenţi în număr mare, şi mulţi pelerini erau
măcelăriţi, uneori cu sutele, pe drumul de la Jaffa, situat pe coastă, în Țara Sfântă.
În jurul anului 1119, cavalerul francez Hugues de Payens şi ruda sa
Godfrey de Saint-Omer, veterani ai primei cruciade, propun crearea unui ordin monastic
(călugăresc) pentru protecţia acestor pelerini. Regele Balduin al II-lea al Ierusalimului a acceptat
această cerere, oferindu-le drept cartier general Muntele Templului, în moscheea Al Aqsa care
fusese capturată. Muntele templului avea un aer mistic, deoarece se află deasupra ruinelor
Templului lui Solomon. De aici ordinul şi-a tras numele de Sărmanii soldaţi ai lui Hristos şi ai
Templului lui Solomon, sau cavalerii „templieri”. Cu puţine resurse financiare la dispoziţie,
ordinul de aproximativ nouă cavaleri se baza pe donaţii pentru a supravieţui. Emblema lor era
reprezentată de doi cavaleri ce călăreau acelaşi cal, simbol al sărăciei. Aşa se pare că s-au
prezentat, la regele Balduin, cavalerii care au fondat ordinul.
 Sărăcia templierilor nu a durat multă vreme.
Ordinul avea un sprijin important în persoana lui Bernard de Clairvaux, un cleric de frunte, şi
nepot al unuia dintre cavalerii fondatori. El a vorbit şi scris cu convingere în numele lor, şi în
1129, la Conciliul din Troyes, Ordinul a fost oficial recunoscut de Biserică. O dată cu acest act
formal, templierii au devenit o destinaţie preferată a donaţiilor din Europa, primind bani,
pământuri şi a fiilor de nobili de la familiile dornice să sprijine lupta (considerată creştină) din
Țara Sfântă. Un alt beneficiu l-au primit în 1139, când bula papală a papei Inocențiu al III-lea
Omne Datum Optimum i-a scutit pe templieri de la supunerea la legile locale. Acest lucru
însemna că templierii puteau traversa liber orice graniţă (în Vest-europa), nu trebuiau să
plătească taxe, şi nu răspundeau decât în faţa papei. Cu o misiune clară şi cu resurse
abundente la dispoziţie, Ordinul a crescut repede. Templierii erau adesea forţa de avangardă în
bătălii cheie ale Cruciaţilor, când cavalerii în armură atacau frontal, într-un dispozitiv în formă
de vârf de lance, în încercarea de a sparge liniile adversarilor. Una dintre cele mai mari victorii a
fost la Bătălia de la Montgisard, din 1177, când o armată creştină din care făceau parte şi circa
500 de templieri a reuşit să învingă o armată a lui Saladin de peste 26.000 de soldaţi.
Deşi misiunea principală a Ordinului era
militară, doar un număr mic de membri se afla efectiv pe frontul de luptă. Restul aveau un rol de
sprijin (un fel de spate al frontului, "templier") ,atât pentru ajutorul individual al cavalerilor, cât
şi pentru a asigura buna funcţionare a infrastructurii financiare. Templierii, deşi făcuseră un
jurământ de sărăcie, în realitate în timp au ajuns să controleze bogăţii ce depăşeau cu mult
donaţiile directe pentru cauza lor. Unii nobili participanţi la cruciade îşi depuneau averea în
mâinile templierilor, pentru perioada cât erau plecaţi. Acumularea de bogăţii în acest mod în
Europa şi Ţara Sfântă a dus la apariţia primelor scrisori de credit, pentru pelerinii ce călătoreau
în această zonă. La plecare, ei îşi depuneau averea unui cavaler din regiunea respectivă, de la
care primeau un document încifrat, indicând valoarea sumei deţinute, pe care îl foloseau la
sosirea în Ţara Sfântă pentru recuperarea fondurilor; acest sistem a îmbunătăţit atât siguranţa
pelerinilor, care nu mai erau vizaţi de hoţi, dar a şi sporit nemeritat averea templierilor.
Pe baza acestui amestec de donaţii şi
de afaceri, templierii au stabilit o reţea financiară în întreaga creştinătate. Deţineau suprafeţe
întinse atât în Europa cât şi în Orientul Mijlociu; cumpărau şi foloseau ferme şi podgorii;
construiau biserici şi castele; erau implicaţi în manufactură, importuri şi exporturi; aveau propria
lor flotă navală, şi, pentru un timp, au deţinut întreaga insulă Cipru. Templierii au fost numiţi
uneori ca fiind prima corporaţie multinaţională.

Declinul

La jumătatea secolului al XII-lea, cruciadele începuseră să-şi piardă puterea, deoarece nu

întotdeauna îşi atingeau scopul reclamat. Lumea musulmană era mai unită sub lideri eficienţi
precum Saladin, iar facţiunile creştine erau măcinate de lupte interne. Templierii s-au aflat uneori
în conflict cu celelalte două mari ordine creştine, cavalerii ospitalieri şi cavalerii teutoni
(germanici), iar deceniile de lupte pentru domeniile feudale au slăbit poziţiile creştine. După mai
multe înfrângeri dezastruoase, incluzând bătălia decisivă de la Hattin, Ierusalimul a fost pierdut
în faţa lui Saladin în 1187. Cruciaţii au ocupat din nou oraşul abia în 1229 (fără ajutor de la
templieri), dar numai pentru scurt timp. În 1244, musulmanii au reocupat oraşul, care nu a mai
fost controlat vreodată de creştini până în 1917, când britanicii l-au luat de la otomani.
Templierii au fost obligaţi să îşi mute cartierul general în alte oraşe din nord, cum
ar fi portul Acra, pe care l-au deţinut secolul următor. A fost însă până la urmă pierdut în 1291,
urmat de ultima lor fortăreaţă de pe continent, Tortosa. S-au stabilit în continuare în Limassol,
Cipru, păstrând o garnizoană pe mica insulă Arwad, lângă coastă, în apropiere de Tortosa. S-au
încercat acţiuni militare coordonate cu mongolii, printr-o nouă forţă de invazie de pe Arwad. În
1302, totuşi, ei au pierdut şi acea insulă, ultimul loc din Ţara Sfântă aflat în mâinile lor.
Misiunea militară a ordinului nemaifiind la fel de importantă, sprijinul
acordat organizaţiei s-a risipit. Situaţia era totuşi mai complicată, căci după mai mult de două
sute de ani de existenţă, templierii deveniseră o parte a vieţii social-economice zilnice în Europa.
Organizaţia era prezentă pe scară largă la nivel local, cu mii de sedii în toată Europa. Templierii
administrau multe întreprinderi, şi mulţi europeni intrau zilnic în contact cu ei, de exemplu
lucrând la o fermă sau podgorie, ori folosind Ordinul ca pe o bancă în care să îşi depoziteze
averea personală. Ordinul, însă, rămânea în continuare independent de stăpânirea locală (deci era
"neimpozabil"), practic fiind un "stat în stat". Avea de asemenea o armată cu care putea străbate
liber toate graniţele, însă nu mai avea un câmp de luptă clar, adică un adversar acceptabil şi
pentru restul societăţii. Această situaţie a mărit tensiunile cu o parte a nobilimii europene, în
contextul în care templierii se arătau interesaţi în fondarea unui propriu stat monastic
(călugăresc), după cum făcuseră cavalerii teutoni (germanici) în Prusia după 1226.
 Arestările şi dizolvarea

În 1305, noul papă, Clement al V-lea, aflat în Franţa, a trimis scrisori Marelui Maestru
templier Jacques de Molay şi celui ospitalier Fulk de Villaret pentru a discuta posibilitatea
fuziunii celor două ordine. Niciunul nu agrea ideea, dar papa a insistat şi i-a invitat pe amândoi
în Franţa pentru a discuta situaţia. De Molay a sosit primul la începutul lui 1307, dar de Villaret a
întârziat câteva luni. În timp ce aşteptau, De Molay şi Clement au discutat acuzaţiile aduse cu doi
ani înainte de un templier exclus (din ordin). Aceste acuzaţii erau în general considerate false,
dar Clement i-a trimis regelui Filip al IV-lea al Franţei o cerere scrisă pentru ajutor în
investigaţie. Regele era deja îndatorat templierilor după războiul său cu englezii, şi a decis să
folosească zvonurile existente în propriul său scop. A început să pună presiune pe Biserică să
acţioneze împotriva ordinului, pentru a se elibera de datorii.
În data de vineri, 13 octombrie, 1307 (o dată legată greşit de originea superstiţiei
zilei de vineri 13), Filip a ordonat ca de Molay şi alţi templieri francezi să fie arestaţi simultan.
Ei au fost acuzaţi de numeroase erezii, și torturaţi pentru obţinerea de mărturisiri de blasfemie.
Mărturisirile, deşi obţinute sub presiune, au provocat un scandal la Paris. După alte insistenţe din
partea lui Filip, papa Clement a emis bula Pastoralis Praeeminentiae la 22 noiembrie, 1307, care
cerea tuturor monarhilor creştini din Europa să-i aresteze pe templieri şi să le confişte averile.
Papa Clement a cerut audieri papale pentru a determina vinovăţia sau nevinovăţia
templierilor, şi, o dată eliberaţi de tortura inchizitorilor, mulţi şi-au retras mărturisirile. Unii
aveau suficientă experienţă legală pentru a se apăra în procese, dar în 1310, Filip le-a blocat
tactica, folosind mărturiile forţate precedente ca justificare pentru arderea pe rug a zeci de
templieri la Paris. Mănăstirea lui Cristos din castelul Tomar, Portugalia, construită în 1160 ca o
fortăreaţă pentru cavalerii templieri, a devenit cartierul general al redenumitului Ordin al lui
Cristos.
Cum Filip ameninţa cu acţiuni militare dacă papa nu îi respecta dorinţele, Clement a
acceptat în cele din urmă dizolvarea ordinului, invocând scandalul public provocat de mărturisiri.
La Conciliul de la Vienne din 1312, a emis o serie de bule papale, între care Vox in excelso, care
dizolva oficial Ordinul, şi Ad providam, care oferea cea mai mare parte a posesiunilor
templierilor ospitalierilor. Cât despre conducătorii Ordinului, Marele Maestru Jacques de Molay,
care mărturisise sub tortură, şi-a retras declaraţia, locotenentul său, Geoffrey de Charney,
preceptor al Normandiei, i-a urmat exemplul, şi a insistat pe nevinovăţia sa. Ambii au fost
declaraţi vinovaţi de a fi redevenit eretici, şi au fost condamnaţi să ardă pe rug la Paris, pe 18
martie, 1314. Se spune că de Molay a rămas sfidător până la sfârşit, cerând să fie legat astfel
încât să fie cu faţa la catedrala Notre Dame, şi să îşi ţină mâinile împreunate. După legendă, a
strigat dintre flăcări că atât papa Clement, cât şi regele Filip îl vor întâlni în curând în faţa lui
Dumnezeu. Papa Clement a murit o lună mai târziu, iar regele Filip într-un accident de vânătoare
înainte de sfârşitul anului.
O dată cu dispariţia conducătorilor Ordinului, restul templierilor din Europa au
fost fie arestaţi şi judecaţi (nefiind aproape în totalitate condamnaţi), absorbiţi în alte ordine
militare, precum Cavalerii ospitalieri sau Ordinul de Calatrava, sau lăsaţi să se retragă şi să
trăiască în continuare în pace. E posibil ca unii să fi fugit în teritorii ce nu erau sub controlul
papei, precum Scoţia excomunicată. Acolo, au luptat pentru regele Robert Bruce (la acea vreme
excomunicat şi el). Templierii au avut o influenţă importantă asupra istoriei Scoţiei, inclusiv în
încercările de restaurare a dinastiei Stuart în Regatul Unit. Organizaţia templieră din Portugalia
doar şi-a schimbat numele, din Ordinul Templului în Ordinul lui Cristos.
În 2001, un document cunoscut ca "Pergamentul de la Chinon" a fost
descoperit în Arhivele Vaticanului, după ce aparent a fost catalogat greşit în 1628. Este o
înregistrare a procesului templierilor şi arată că papa i-a absolvit iniţial pe templieri de toate
ereziile în 1308, înainte de a desfiinţa ordinul în 1312. În octombrie 2007, documentele secrete
despre procesul templierilor, între care şi pergamentul de la Chinon, au fost publicate de Vatican.
În prezent, poziţia Bisericii Romano-Catolice este că persecuţia medievală
a templierilor a fost nedreaptă; că nu era nimic rău legat de Ordin sau de membrii săi; şi că papa
Clement a fost obligat să acţioneze de magnitudinea scandalului public şi de influenţa
dominatoare a regelui Filip al IV-lea.

Organizare

Templierii erau organizaţi drept un ordin monahal, similar cu Ordinul cistercian al lui
Bernard de Clairvaux, care era considerat drept prima organizaţie internaţională eficace din
Europa. Structura organizaţională avea un puternic lanţ al autorităţii. Fiecare ţară cu o prezenţă
notabilă a templierilor (Franţa, Anglia, Aragon, Portugalia, Poitou, Apulia, Regatul
Ierusalimului, Comitatul de Tripoli, Principatul de Antiohia, Anjou şi Ungaria), avea un Maestru
al Ordinului Templierilor în acea regiune. Toţi aceştia răspundeau în faţa Marelui Maestru
(întotdeauna un cavaler francez), numit pe viaţă, care supraveghea atât eforturile militare ale
Ordinului din est, cât şi proprietăţile financiare din vest. Nu se cunoaşte un număr precis, însă se
estimează că, în perioada de glorie a Ordinului, existau între 15000 şi 20000 de templieri, dintre
care doar o zecime erau cavaleri adevăraţi.
Bernard de Clairvaux şi fondatorul Hugues de Payens au fost cei care au redactat
codul specific de comportament al Ordinului Templierilor, cunoscut istoricilor moderni sub
numele de Norma Latină. Cele 72 de clauze ale sale defineau comportamentul ideal al
cavalerilor, cum ar fi tipurile de robe pe care trebuiau să le poarte sau câţi cai puteau avea.
Cavalerii trebuiau să ia masa în linişte, să nu mănânce carne mai mult de trei ori pe săptămână şi
nu aveau voie să aibă contact fizic cu nicio femeie, nici măcar cu membrii propriei familii. Unui
Maestru al Ordinului îi erau atribuiţi "4 cai, unui frate capelan sau unui preot 3 cai, unui frate
sergent 2 cai şi unui gentleman valet, pentru a-şi căra scutul şi lancea, un cal". Pe măsură ce
ordinul creştea, au fost adăugate din ce în ce mai multe îndrumări, lista originală de 72 de clauze
ajungând în final până la câteva sute.
Rândurile templierilor erau împărţite în trei categorii: cavalerii aristocraţi,
sergenţii proveniţi din oameni de rând şi clericii. Cavalerii trebuiau să fie de origine aristocratică
şi să poarte mantii albe. Erau echipaţi drept cavalerie grea, cu trei sau patru cai şi cu unul sau doi
paji. Pajii, în general, nu erau membri ai Ordinului, ci erau străini angajaţi pentru o anumită
perioadă de timp. Din categoria poziţionată sub cavaleri ca importanţă făceau parte sergenţii,
aleşi din rândurile populaţiei obişnuite. Erau ori echipaţi drept cavalerie uşoară cu un singur cal,
ori serveau în alte moduri, cum ar fi administrarea proprietăţii Ordinului, treburi domestice sau
comerţ. Capelanii, constituind a treia clasă a templierilor, erau preoţi consacraţi ce aveau grijă de
nevoile spirituale ale templierilor.
Cavalerii purtau robe albe cu o cruce roşie şi o manta albă; sergenţii purtau o
tunică neagră cu o cruce roşie în faţă şi în spate şi o manta neagră sau maro. Mantaua albă a fost
atribuită templierilor la Conciliul de la Troyes în 1129, iar crucea a fost adăugată robelor cel mai
probabil la începutul celei de-a doua cruciade, când Papa Eugen al III-lea, regele Ludovic al VII-
lea al Franţei şi multe alte personalităţi au luat parte la o întâlnire a templierilor francezi, la
sediul lor de lângă Paris. Potrivit Normei lor, cavalerii trebuiau să poarte mantaua albă
întotdeauna, fiindu-le interzis chiar şi să bea sau să mănânce dacă nu o purtau.
Iniţierea, cunoscută sub numele de Recepţie (receptio), în cadrul Ordinului era un
profund angajament şi implica o ceremonie solemnă. Necunoscuţii erau descurajaţi a participa la
ceremonie, ceea ce a trezit suspiciuni în rândurile inchizitorilor medievali în timpul proceselor
ulterioare. Noii membri trebuiau să semneze de bună voie predarea întregii averi şi proprietăţi
Ordinului şi să facă jurăminte de sărăcie, castitate, pietate şi obedienţă. Majoritatea fraţilor se
alăturau pe viaţă, deşi unora le era permis să se alăture şi pe o anumită perioadă de timp. Uneori,
unui om însurat îi era permis să se alăture dacă avea permisiunea soţiei, însă nu avea voie să
poarte mantaua albă. Crucea roşie pe care templierii o purtau pe robe era un simbol al
martiriului, căci a muri în luptă era considerat o mare onoare, care asigura un loc în rai. Era o
lege de căpătâi care sublinia faptul că războinicii Ordinului nu ar trebui să se predea niciodată,
decât dacă steagul templierilor ar fi căzut, însă şi atunci să fie primii care încercau să se
regrupeze cu un alt ordin creştin, cum ar fi cel al Ospitalierilor. Numai după ce toate steagurile ar
fi căzut le era permis să părăsească câmpul de bătălie. Acest principiu necompromiţător, precum
şi reputaţia lor pentru curaj, pregătirea lor excelentă şi armamentul greu, au făcut din templieri
una dintre forţele de luptă cele mai de temut din timpurile medievale.

Marii maeştri

Începând cu fondatorul Hugues de Payens, din 1118-1119 cel mai mare grad în cadrul
Ordinului a fost cel de Mare Maestru, o poziţie câştigată pe viaţă, deşi luând în considerare
natura militară a Ordinului, aceasta putea fi o perioadă foarte scurtă. Numai doi Mari Maeştri nu
au murit în timpul mandatului, iar câţiva au murit în timpul campaniilor militare. De exemplu, în
timpul Asediului Ascalonului din 1153, Marele Maestru Bernard de Tremelay a condus un grup
de 40 de templieri printr-o spărtură în zidurile oraşului. Atunci când restul armatei cruciate nu i-a
urmat, templierii, inclusiv Marele lor Maestru, au fost încercuiţi şi decapitaţi. Marele Maestru
Gérard de Ridefort a fost decapitat de către Saladin în 1189, în timpul Asediului Acrei.
Marele Maestru supraveghea toate operaţiunile Ordinului, atât cele militare din
ţara Sfântă şi Europa de Est, cât şi afacerile financiare din Europa Occidentală. Unii Mari
Maeştri au fost şi comandanţi militari, deşi acest lucru nu era întotdeauna înţelept: câteva defecte
în strategia de luptă a lui de Ridefort au contribuit la devastatoarea înfrângere de la Bătălia de la
Hattin. Ultimul Mare Maestru a fost Jacques de Molay, ars pe rug la Paris în 1314, din ordinul
regelui Filip al IV-lea al Franţei.

Moştenire

Datorită misiunii militare și resurselor financiare extensive, Cavalerii templieri au inițiat

un mare număr de proiecte și construcții de-a lungul Europei și Țării Sfinte. Multe dintre aceste
structuri încă stau în picioare. De asemenea, multe conțin numele de "Templu", datorită asocierii
timp de secole cu templierii. De exemplu, unele din posesiunile templierilor din Londra au fost
mai târziu închiriate avocaților, ceea ce a condus la numele porții Bariera Templului sau stației
de metrou "Templu". Două dintre cele patru barouri, care îi pot consacra pe membri drept
avocați, sunt Templul Interior și Templul Mijlociu.
Elemente arhitecturale distinctive ale clădirilor templierilor includ folosirea
imaginii a "doi cavaleri pe un singur cal", reprezentând sărăcia cavalerilor și clădiri rotunde,
menite a se asemăna cu Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim.

Organizaţii moderne ale templierilor

Prin decret papal, proprietatea templierilor a fost transferată Ordinului Ospitalierilor, care
de asemenea a absorbit mulţi dintre membrii templierilor. Practic, dizolvarea templierilor ar
putea fi văzută drept unirea celor două ordine rivale. Povestea templierilor medievali secretoşi,
însă puternici, în special persecuţia şi dizolvarea lor subită, a devenit o tentaţie pentru multe alte
grupuri, care se folosesc de aşa-zise legături cu templierii ca o modalitate de a-şi îmbunătăţii
propria imagine sau de a creşte misterul ce îi înconjoară. De exemplu, încă din anii 1700,
Ritualul York a încorporat unele simboluri şi ritualuri ale templierilor şi au o filială numită astăzi
Ordinul Cavalerilor Templieri. Suveranul Ordin Militar al Templului din Ierusalim, fondat în
1804, are un statut de organizaţie caritabilă non-guvernamentală, conform Organizaţiei
Naţiunilor Unite.

Legende şi relicve

Cavalerii Templieri au fost asociaţi cu legende privind secrete şi mistere transmise din
timpuri străvechi. Zvonuri circulau chiar şi din timpul templierilor înşişi. Scriitorii francmasoni
şi-au adăugat propriile speculaţii în secolul al 19-lea şi alte înfloriri fictive au fost adăugate în
filme moderne, cum ar fi: Mormântul morţilor orbi, Comoara naţională şi Regatul cerului,
cărţi best-seller: Ivanhoe şi Codul lui Da Vinci. Multe dintre legendele legate de templieri
privesc ocuparea iniţială a Muntelui Templului din Ierusalim şi speculaţii în legătură cu relicvele
pe care templierii le-ar fi putut găsi acolo, cum ar fi Sfântul Graal sau Arca Testamentului.
Faptul că templierii posedau anumite relicve este ştiut cu siguranţă. Multe biserici încă expun
relicve, cum ar fi moaştele unui sfânt, o bucată de pânză purtată odinioară de un om sfânt sau
craniul unui martir: templierii au procedat la fel. Era cunoscut că aveau o bucată din Adevărata
Cruce, pe care episcopul de Acra a purtat-o în dezastruoasa bătălie de la Hattin. Când bătălia a
fost pierdută, Saladin a capturat relicva, care a fost apoi răscumpărată de către cruciaţi atunci
când le-au predat oraşul Acra în 1191. De asemenea, aveau în posesie capul Sfintei Eufemia din
Calcedon.
Subiectul relicvelor a fost abordat şi în timpul Inchiziţiei templierilor, deoarece
câteva documente ale proceselor se referă la venerarea unui anumit idol, menţionat în unele
cazuri drept o pisică, un cap bărbos sau uneori drept Baphomet, probabil o greşeală franţuzească
de ortografie a cuvântului Mahomet (Mahomed). Aşa-zisa venerare a idolilor a fost inclusă în
acuzaţiile aduse împotriva templierilor şi a condus la arestarea acestora la începutul secolului al
XIV-lea. Această acuzaţie de venerare a idolilor adusă împotriva templierilor a contribuit şi la
credinţa modernă a faptului că unii templieri practicau vrăjitoria.
Exista în timpul Cruciadelor un interes particular faţă de
mitul Sfântului Graal, care a fost rapid asociat templierilor, încă din secolul al 12-lea. Primul
roman cavaleresc legat de Graal a fost Povestea Graalului text fantastic scris în 1180 de către
Chrétien de Troyes. În legenda Arturiană, eroul căutării Graalului, Sir Galahad (o invenţie
literară din secolul 13 a călugărilor din Ordinul cistercian al Sfântului Bernard de Clairvaux) era
descris purtând un scut cu crucea Sfântului Gheorghe, similară cu insigna templierilor. În poemul
epic cavaleresc din acea perioadă, Parzival, Wolfram von Eschenbach se referă la templierii care
păzeau Regatul Graalului. O legendă s-a dezvoltat bazată pe faptul că, deoarece templierii își
aveau sediul pe Muntele Templului din Ierusalim, au excavat în căutare de relicve, au găsit
Graalul şi au continuat să-l păstreze şi să-l păzească cu propria viaţă. Cu toate acestea, în
documentele extensive ale Inchiziţiei templierilor, nu există nici măcar o singură menţiune cu
privire la vreun obiect legat de Sfântul Graal, nemailuând în considerare şi posesia unui astfel de
obiect.

BIBLIOGRAFIE

BORDONOVE Georges, Les Templiers, 1963. trad. it., 2a ed., I Templari. Storia
dell'ordine dei «Cavalieri del Tempio». 1119-1307, Editura SugarCo, Carnago (Varese) ,
1993.
—La vie quotidienne des Templiers au XIII e siede, Parigi 1975. trad. it., La vita
quotidiana dei Templari nel XIII secolo, Editura Rizzoli, Milano, 1989.
PERNOUD Régine , Les Templiers, 5e édition corrigée: 1992, trad. it. I templari,
FdF Edizioni, Edizione Elettronica, Milano, 2006.
FRALE Barbara, Il Papato e il processo ai Templari. L’inedita assoluzione di
Chinon alla luce della diplomatica pontificia, Editura Eadem, Roma, 2003