FRUNZELE Ș I RĂ DĂ CINA- Krîlov

Într-o zi de primă vară , frumoasă şi seninată ,

Frunzele verzi a pă durii, umbrind o costişă toată ,
Au început cu zefirii într-acest chip să şoptească
Şi să fă lească
A lor desime tufoasă
Şi umbroasă ,
Zicâ nd: "Au nu noi suntem podoaba a vă ilor ce
umbrim,
Au nu cu noi şi copacul îi falnic şi învă scut,
Îi ră sfă ţat şi plă cut?
Apoi de ne lă udă m, noi nici că pă că tuim,
Că ci arborul fă r' de noi, gol, nimic nu însemnează ;
Şi tot noi umbrim pă storul,
Şi sub ale noastre poale odihneşte că lă torul,
Şi a fecioarelor horă sub noi câ ntă şi să ltează ,
Iar dimineaţa şi sara fragede privighetori
La noi vin de desfă tează
Şi primă vara serbează .
Pâ n' şi însuşi voi, zefirii, uşori şi nestă tă tori,
Şuguiţi cu noi neîncetat"...
Atunci glas cu umilinţă de sub pă mâ nt le-au ră spuns:
"Voi, frunzelor, aţi uitat
Nouă să ne mulţumiţi că vă aflaţi colo sus."
Deci frunzele, foşnind groaznic, au întrebat cu glas mare:
"Cine este-acolo, oare,
Cu noi de se potriveşte
Şi cu obră znicie gră ieşte?"
"Noi suntem aciea care în întuneric tră im
Şi scurmă m pă mâ ntul negru, pentru ca să vă hră nim.
Au voi pe noi nu ne ştiţi,
Că noi suntem ră dă cina copacilor ră sfă ţaţi,
Şi înalţi,
Pe care voi înverziţi?
Deci să vă fie de bine al vostru trai cu trufie,
Că natura au vrut să ne osebească ,
Ca frunza în toată vara alta din nou să -nverzească ,
Spre trecă toarea podoabă .
Pierind însă ră dă cina, vă uscaţi şi voi pe loc,
Şi tot arborul atuncea nu este de altă treabă
Decâ t numai pentru foc."
Fabula de la sine
Se-nţelege bine,
Fă r-a fi tâ lcuită de mine.