POMPILIU BĂLULESCU IONEL CRĂCIUN

AGENDA POMPIERULUI
EDIŢIA a II-a REVĂZUTĂ ŞI ADĂUGITĂ

EDITURA IMPRIMERIA DE VEST

2009

1
Copyright © 2009
Toate drepturile aparţin autorilor.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Agenda pompierului, Pompiliu Bălulescu, Ionel Crăciun
Oradea: Imprimeria de Vest, 2009
ISBN

Tehnoredactare: Alina Margareta Crăciun

Notă:ISBN 973-31- 0435-3 la Editia I 1993

Tiparul executat la Imprimeria de Vest, Oradea

Calea Aradului nr.35
ROMÂNIA

2
 PREFAŢĂ

Prima ediţie a Agendei Pompierului tiparită în 1993 s-a epuizat rapid datorită
conţinutului bogat de informaţii şi date tehnice de specialitate.
Solicitările pentru reeditarea lucrării au crescut foarte mult în ultimii ani datorită
reformei produse în sistemul de prevenire şi stingere a incendiilor şi de gestionare a altor
situaţii de urgenţă, îndeosebi privind organizarea şi funcţionarea serviciilor pentru situaţii
de urgenţă.
Se ştie că la baza pregătirii profesionale a personalului acestor servicii de urgenţă
stau cunoştintele teoretice generale strict necesare unui pompier, cum sunt cele privind:
procesele de ardere; incendiile şi evoluţia acestora; pericolele şi riscurile de incendiu
prezentate de multitudinea de substanţe şi materiale; regulile generale, principiile şi
metodele de prevenire şi stingere a incendiilor; controlul tehnic de specialitate al
instalaţiilor utilitare aferente construcţiilor, instalaţiilor de protecţie şi al normelor
specifice; performanţele tehnico-tactice şi modul de utilizare a mijloacelor tehnice de
apărare împotriva incendiilor; prevenirea şi stabilirea cauzelor de incendiu; elaborarea
concepţiei şi stabilirea dispozitivelor de intervenţie în caz de incendii şi alte calamităţi
naturale.
Întrucât în intervalul de timp scurs de la prima ediţie au avut loc transformări
profunde în organizarea, desfăşurarea şi managementul activităţilor de apărare împotriva
incendiilor, în prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă şi în dotarea cu mijloace
tehnice specifice, am considerat oportună introducerea în lucrare a noilor concepte şi
mijloace, renunţând la unele probleme şi aspecte grafice din prima ediţie.
Ca urmare, s-au introdus capitole noi, s-au modificat şi actualizat alte capitole ori
s-au adăugat noi date şi informaţii de specialitate la celelalte capitole, precum şi anexe
suplimentare. Referirile la unele reglementări s-au menţinut în agendă deşi sunt abrogate
pentru că ele s-au aplicat la construcţiile existente. De asemenea, s-au menţinut şi
informaţii privind unele mijloace tehnice mai vechi de apărare împotriva incendiilor ,
care nu se mai fabrică, întrucât există încă în dotare.
S-a urmărit ca Noua Abordare europeană pentru armonizare tehnică şi
standardizare privind cerinţele esenţiale de securitate a produselor pentru construcţii,
noile standarde de referinţă SR EN şi ISO, noul Sistem Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă –SNMSU şi noile reglementări privind apărarea împotriva
incendiilor şi dezastrelor să fie reflectate în agendă.
Lucrarea se adresează tuturor celor interesaţi de apărarea împotriva incendiilor şi
a altor situaţii de urgenţă.
Această ediţie este un omagiu adus fostului col. ing. Pompiliu Bălulescu - ofiţerul
de pompieri considerat cel mai prolific autor de cărţi în domeniul prevenirii şi stingerii
incendiilor.

Gl.lt.(r) dr.ing. Ionel Crăciun

Col.(r) dr. ing Răzvan Bălulescu

3
 THE FIREMAN’S DIARY

The fireman’s diary has been conceived as a synthesis consisting in data reffering to
physico-chemical properties of inflammable substances and materials and their conduct
in case of fire, to the hazards and potential causes of fire and explosion.
The diary is also cocerned with the fire resistence of building materials as well as with
the evacuation of people and material assets in case of fire.
The diary grants a special importance to the projection, performance and operation of
detection and allerting systems, to the extinguishing devices (water, foam, powder, inert
gases), to fire appliances as wel as pritection appliances and other means of protection
against fire.
The diary is also in connection with the concept of fire prevention, as well as the self-
defence principle, the forms of prevention activity and supplyng with protection systems
against fire.
The work was drawn up on chapters, in a fitled succesion for an easy approprlation of
the knowledge concerning fire fighting and fire prevention, practical as well as
theoretical. Taking info account more difficult points, exemples of calculation are also
presented. Some clauses were included,with data useful to the activities of firefighting
and fire prevention.
The fireman’s diary responds to the requirements of all those who carry on in this field
by means of its rich and various content.

4
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

CUPRINS
Prefaţă

Capitolul 1. Conceptul de prevenire a incendiilor …………

1. Argumentarea conceptului de prevenire a incendiilor…………
2. Formele muncii de prevenire a incendiilor…………

Capitolul 2. Organizarea apărării împotriva incendiilor şi a protecţiei civile

1. Continut, scop, obiective si elemente componente …………
2. Organizarea apărării împotriva incendiilor într-o unitate…………
3. Organizarea apărării împotriva incendiilor la locurile de muncă…………
4. Organizarea protecţiei civile într-o unitate economică sau administrativ-teritorială..
5. Securitatea civilă

Capitolul 3. Unităţi de măsura, greutăţi volumetrice, formule matematice generale şi specifice activităţilor
de prevenire şi stingere a incendiilor…………
1. Mărimi şi unităţi de măsură…………
2. Greutăţi volumetrice specifice…………
3. Arii şi volume…………
4. Valorile unor mărimi din caldură, mecanică, electricitate, chimie şi hidraulică, folositoare pompierilor………..
5. Relaţii de calcul pentru activităţi specifice pompierilor

Capitolul 4. Procese de oxidare şi arderi…………

1. Oxidarea …………
2. Arderea…………
3. Aprinderea…………
4. Autoaprinderea…………
5 .Inflamarea …………
6. Autoinflamarea…………
7. Explozia …………
8. Rabufnirea…………
9. Substanţe cu acţiune reciprocă…………

Capitolul 5. Incendiul şi dezvoltarea lui…………

1. Termenul incendiu
2. Viteza de ardere…………
3. Evoluţia şi temperatura incendiului. Produsele de ardere…………
4. Propagarea incendiului, schimbul de gaze şi ventilarea spaţiilor incendiate…………

Capitolul 6. Aprecierea pericolului de incediu…………………

1. Pericolul de incendiu…
2. Parametrii pericolului şi riscului de incendiu..
3. Punctele vitale vulnerabile la incendiu…
4. Clasificarea materialelor şi substantelor depozitate după clasa de periculozitate…

Capitolul 7. Gaze industriale cu pericol de incendiu…

1. Hidrogenul..
2. Oxigenul…
3. Metanul…
4. Acetilena…
5. Amoniacul…
6. Clorul…
7. Gaze petroliere lichefiate…
8. Gaze cu efect de seră

Capitolul 8. Pericolul de incendiu şi explozie al principalelor prafuri combustibile…

1. Factori care influenteaza aprinderea prafurilor şi pulberilor combustibile…
2. Praful şi pulberea de cărbune..
3. Praful de lemn..
4. Praful de zahăr…
5
 5. Praful de cereale şi făină…
6. Praful de amidon…
7. Praful de materiale plastice…
8. Praful de textile…
9. Negrul de fum…
10. Praful de sulf…
11. Prafuri şi pulberi combustibile folosite în industria chimica şi farmaceutică…
12. Combaterea exploziilor de prafuri combustibile …

Capitolul 9. Principalele pulberi de metale combustibile

1. Combustibilitatea metalelor…
2. Pericolul de incendiu şi explozie a pulberilor metalice..
3. Pulberea de aluminiu…
4. Pulberea de magneziu…
5. Pulberea de titan …
6. Pulberea de zirconiu …
7. Pulberea de zinc …
8. Pulberea de nichel…
9. Pulberea de fier…
10. Pulberea de uranium…
11. Pulberea de cupru…
12. Pulberea de tantal…
13. Stingerea incendiilor de pulberi metalice…

Capitolul 10. Procese chimice cu pericol de incendiu…

1. Procese de descompunere termică…
2. Procese de oxidare …
3. Procese de hidrogenare…
4. Procese de hidroformilare…
5. Procese de clorurare…
6. Procese de polimerizare…
7. Procese de dezalchilare…
8. Procese de adiţie la acetilenă…
9. Procese de nitrare…
10. Procese de sulfonare…

Capitolul 11. Amplasarea instalaţiilor electrice în funcţie de categoriile de medii şi protecţia

echipamentelor electrice…
1. Categoriile de medii în funcţie de pericolul de incendiu …
2. Categoriile de încaperi, spaţii sau zone în funcţie de mediu – mediu normal …
3. Categoriile de medii cu pericol de explozie ..
4. Categoriile de medii în funcţie de pericolul de electrocutare …
5. Protecţia antiexplozivă
6 . Clasificarea caburilor electerice privind reacţia la foc şi marcarea acestora…

Capitolul 12. Instalaţii automate de semnalizare a incendiilor

1. Detectoare de incendiu…
2. Alegerea şi amplasarea detectoarelor de incendiu…
3. Centrale de semnalizare a incendiilor…
4. Butoane de semnalizare
5. Alte sisteme conexe de avertizare …

Capitolul 13. Factorii atmosferici care influenţează incendiul şi instalaţii de protecţie a construcţiilor
contra trasnetului…
1. Factorii atmosferici care influenţeaza incendiul …
2. Pericolul de incendiu şi explozie creat de trăsnet…
3. Criterii de prevedere şi amplasare a instalaţiilor contra trăsnetului…
4. Compunerea instalaţiilor de paratrăsnete..
5. Instalaţii de protecţie montate pe construcţii contra efectelor directe ale trăsnetului..
6. Instalaţii montate independent de construcţii contra efectelor directe ale trăsnetului..
7. Instalaţii de protecţie contra efectelor secundare ale trăsnetului….
8. Protecţia contra descărcărilor electrice laterale..
9. Protecţia contra descărcărilor electrice atmosferice în mediul rural..
10. Calculul zonei de protecţie contra indendiilor..
11. Prizele de pământ…

6
Capitolul 14. Rezistenţa la foc a materialelor de construcţii şi a clădirilor
1. Noţiuni privind principalele proprietăţi fizico-mecanice ale materialelor,conexe modului de
comportare la foc…
2. Reacţia şi rezistentă la foc
3. Combustibilitatea şi rezistenţa la foc a materialelor şi elementelor de construcţii. Determinarea gradului de
rezistenţă la foc al construcţiilor…
4. Elemente de compartimentare a construcţiilor împotriva incendiilor…
5. Combustibilitatea materialelor plastice
6. Ignifugarea materialelor combustibile din lemn şi textile utilizate în construcţii…

Capitolul 15. Substanţe periculoase

1. Substanţe periculoase, clasificare şi noţiuni conexe
2. Substanţe periculoase implicate în accidente majore
3. Măsuri de prevenire a evenimentelor ce implică substante toxice şi acţiuni de decontaminare

Capitolul 16. Instalaţii speciale de stingere…

1. Clasificarea instalaţiilor de stingere a incendiilor…
2. Instalaţii de hidranti…
3. Instalaţii de sprinklere…
4. Instalaţii de drencere…
5. Instalţii de apă pulverizată…
6. Instalaţii de spumă…
7. Instalaţii de gaze inerte…
8. Instalaţii cu pulberi stingătoare…
9. Instalaţii cu abur…
10. Instalaţii cu haloni…
11. Instalaţii cu aerosoli
12. Instalaţii cu alţi agenţi stingători speciali – înlocuitori de haloni
13. Instalaţii cu ceaţă
14. Coloane uscate

Capitolul 17. Cauzele incendiilor…

1.Cauzele tehnice ale incendiilor
2.Cauze de incendii

Capitolul 18. Reguli generale de prevenire şi stingere a incendiilor …

1. Reglementarea folosirii focului deschis şi fumatului..
2. Reguli privind lucrările de sudare şi taiere a metalelor…
3. Reguli privind instalaţiile electrice…
4. Reguli privind sistemele şi mijloacele de încălzire…
5. Reguli privind efectuarea unor lucrări cu lichide combustibile la vopsire…
6. Reguli privind depozitarea materialelor şi substanţelor combustibile…
7. Reguli privind evacuarea în caz de incendiu
8. Reguli privind limitarea şi stingerea incendiilor…

Capitolul 19. Controlul pentru asigurarea prevenirii şi stingerii incendiilor a instalaţiilor din construcţii..
1. Controlul instalaţiilor electrice interioare…
2. Controlul instalaţiilor de detectare automată a incendiilor…
3. Controlul unei instalaţii de protecţie contra trasnetului…
4. Controlul instalaţiilor şi mijloacelor de încalzire …
5. Controlul instalaţiilor de ventilaţie …
6. Controlul instalaţiilor şi mijloacelor de stingere a incendiilor…

Capitolul 20. Clasificarea, cercetarea, evidenţa şi raportarea incendiilor…

1. Competenţe şi obligaţii privind stabilirea şi cercetarea cauzelor de incendiu
2. Clasificarea incendiilor…
3. Cercetarea cauzelor incendiilor la faţa locului
4. Clasificarea principalelor urme ale incendiilor
5. Particularităţi metodologice şi tehnice de identificare a urmelor caracteristice incendiilor şi a surselor de aprindere

Capitolul 21. Propagarea şi evacuarea fumului şi gazelor din clădiri..

1. Pericolul prezentat de fum…
2. Mecanismul de propagare a fumului în clădiri…
7
 3. Evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi…

Capitolul 22 Evacuarea si salvarea persoanelor din clădiri..

1. Evacuarea persoanelor…
2. Salvarea persoanelor…

Capitolul 23 Alimentarea cu apă pentru stingerea incendiilor…

1. Noţiuni de hidrostatică şi de mişcare a lichidelor în conducte…
2. Înălţimea de aspiraţie…
3. Lovitura de berbec (şocul hidraulic)…
4. Jeturi de apă. Forţa de reacţie a ţevilor…
5. Reţele exterioare de distribuţie…

Capitolul 24 Identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu

1. Reglementări specifice
2. Definirea şi clasificarea riscurilor de incendiu
3. Managementul riscurilor de incendiu
4. Metode de lucru
5. Identificarea pericolelor şi riscurilor de incendiu
6. Estimarea, cuantificarea şi evaluarea riscului de incendiu
7. Controlul riscurilor de incendiu
8. Documente de evaluare şi acoperire a riscurilor de incendiu
9. Ingineria securităţii la incendiu
10. Praguri critice pentru acoperirea progresivă a riscurilor de incendiu

Capitolul 25 Procedee de întrerupere a procesului de ardere, dispozitive de intervenţie, calculul forţelor

şi mijloacelor de intervenţie
1. Procedee de întrerupere a proceselor de ardere
2. Dispozitive de intervenţie
3. Dispozitive de intervenţie în caz de incendiu
4. Fazele şi cinetica incendiului
5. Metode de calcul a forţelor şi mijloacelor de intervenţie

Capitolul 26 Substanţe de stingere…

1. Subsţante de stingere prin răcire…
2. Substanţe de stingere prin izolare…
3. Substanţe folosite la reducerea conţinutului maxim de oxigen…
4. Substanţe de stingere prin inhibiţie chimică…
5. Aerosoli
6. Alţi agenti stingatori speciali - înlocuitori de haloni

Capitolul 27 Pompe şi aparate folosite la stingerea incendiilor

1. Pompe cu piston…
2. Pompe centrifuge…
3. Pompe de vid…
4. Ejectoare…
5. Hidrofoare …

Capitolul 28 Manometre, barometre şi debimetre…

1. Manometre…
2. Barometre …
3. Debimetre …

Capitolul 29 Stingătoare de incendiu, furtunuri şi ţevi de refulare

1. Stingătoare de incendiu
2. Furtunuri de refulare
3. Ţevi de refulare

Capitolul 30 Maşini şi utilaje de stingere a incendiilor…

1. Clasificarea autospecialelor
2. Autospeciale de stingere a incendiilor cu apă şi spumă
3. Autospeciale de stingere a incendiilor cu praf si azot…
4. Autospeciale de stingere a incendiilor cu jet de gaze…
5. Autospeciale pentru evacuarea fumului şi gazelor la incendii şi iluminat…
6. Autoscări mecanice..
8
 7. Nave maritime şi fluviale de stins incendii…
8. Motopompe pentru stingerea incendiilor …
9. Generatoare de spumă uşoară…
10. Tunuri de apă şi spumă…
11. Maşini uşoare şi alte utilaje pentru intervenţii la incendii…
12. Autospeciale de descarcerare
13. Autospeciale de cercetare şi intervenţie la dezastre
14. Ambulanţe

Capitolul 31. Alimentarea cu apă a maşinilor de incendiu …

1. Alimentarea directă cu apa…
2. Alimentarea în releu cu apa…
3. Alimentarea în navetă cu apa…
4. Alimentarea mixtă cu apa…

Capitolul 32. Dotarea cu mijloace de prevenire si stingere a incendiilor…

1. Criterii generale de dotare …
2. Instalaţii pentru alarmare, avertizare, semnalizare şi stingere a incendiilor…
3. Instalaţii de stingere a incendiilor…
4. Maşini de stingere a incendiilor…
5. Mijloace de protecţie şi salvare…

Capitolul 33. Organizarea intervenţiei pentru stingerea incendiilor…

1. Cerinţe şi măsuri tehnico-organizatorice…
2. Documente de organizare, desfăşurare şi conducere a intervenţiei
3. Stabilirea concepţiei de intervenţie la incendii…
4. Capabilitatea intervenţiei operative

Capitolul 34. Tehnici, reguli şi măsuri pentru asigurarea securităţii personalului pe timpul intervenţiilor
1. Aspecte generale ……………..
2. Efecte negative ale situaţiilor de urgenţă ……………..
3. Mijloace de protecţie şi salvare a persoanelor …………..
4. Securitatea servantilor pe timpul interventiei …………….
5. Securitatea persoanelor din zona evenimentelor ……………..

Capitolul 35. Situaţii de urgenţă

1. Situaţia de urgenţă şi caracteristicile acesteia
2. Tipuri de riscuri
3. Factori de risc
4. Efectele, impactul şi urmările riscurilor generatoare de situaţii de urgenţă
5. Caracteristici ale situaţiilor de urgenţă determinate de incendii

Capitolul 36 Servicii de urgenţă: rol, misiuni, clasificare şi trăsături

1. Rolul şi misiunile serviciilor de urgenţă
2. Clasificarea serviciilor de urgenţă
3. Trăsăturile caracteristice serviciilor de urgenţă

Capitolul 37. Organizarea şi funcţionarea inspectoratelor pentru situaţii de urgenţă

1. Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă
2. Inspectoratele teritoriale pentru situaţii de urgenţă

Capitolul 38 .Organizarea, funcţionarea si atribuţiile serviciilor voluntare pentru situaţii de urgenţă

Capitolul 39. Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor private pentru situaţii de urgenţă

Capitolul 40. Organizarea şi funcţionarea serviciilor de asistenţă medicală de urgenţă şi ale serviciilor
sanitar veterinare
1. Serviciile de asistenţă medicală de urgenţă
2. Serviciile sanitar veterinare

Capitolul 41. Organizarea şi funcţionarea serviciilor pentru apelul unic de urgenţă-112

1. Aspecte generale
2. Scopul şi avantajele Sistemului naţional unic pentru apeluri de urgenţă SNUAU
3. Organizarea SNUAU
4. Atribuţiile SNUAU

9
Capitolul 42. Organisme locale pentru managementul situaţiilor de urgenţă
1. Constituirea comitetelor locale pentru situaţii de urgenţă
2. Obligaţiile persoanelor din comitetele pentru situaţii de urgenţă
3. Constituirea centrelor operative pentru situaţii de urgenţă
4. Atribuţiile comitetelor locale pentru situaţii de urgenţă
5. Celule de urgenţă

Anexe :
1. Criterii de performanţă privind siguranţă la foc şi principalii factori de determinare a acestora
2. Efectele agenţilor termici, chimici, electromagnetici ori biologici care pot interveni în caz de incendiu
asupra construcţiilor, instalaţiilor şi utilizatorilor
3. Timpii de siguranţă la foc şi timpii operativi de intervenţie
4. Calculul densităţii sarcinii termice
5. Identificarea riscurilor tehnologice şi scara de gravitate a accidentelor tehnice
6. Metoda matematică de evaluare a riscului de incendiu
7. Debite specifice ale capetelor de debitare şi coeficienţi de corecţie
8. Intensităţi de stingere, de protecţie şi de răcire
9. Exemple de calcul a mijloacelor necesare pentru stingerea incendiilor
10. Ocupţii profesionale pentru personalul din domeniile protecţiei civile şi apărării împotriva incendiilor

Bibliografie selectivă

Ionel Crăciun
10
 Capitolul 1. Conceptul de prevenire a incendiilor
1. ARGUMENTAREA CONCEPTULUI DE PREVENIRE A INCENDIILOR

1.1. FENOMENUL ASUPRA CĂRUIA SE ACŢIONEAZĂ

INCENDIUL este procesul tip eveniment care întruneşte concomitent următoarele trei condiţii:
- este o combustie (ardere) rapidă ce se dezvoltă (propagă) fară control în timp şi spaţiu;
- pune în pericol viaţa oamenilor şi animalelor şi/sau distruge bunuri materiale;
- implică acţionarea prin metode, procedee, mijloace şi substanţe de stingere adecvate în vederea intreruperii
procesului de ardere şi pentru lichidarea consecinţelor acestuia.
Incendiul este un eveniment extraordinar ce determină o situaţie de urgenţă caracteristică. Incendiul este precedat
de un foc sau de o ardere. Procesul de ardere este caracterizat prin emisie de căldură şi efluenţi ai incendiului, fiind de regulă
însoţit de fum, flăcări, incandescenţă sau de o combinaţie a acestora. Focul este o ardere autoîntreţinută organizată pentru a
produce efecte utile a cărei propagare în timp şi spaţiu este limitată. Vezi ISO 13943/2008.
Incendiul este un risc special datorită mecanismului de producere, modului de evoluţie, frecvenţei ,multitudinii şi
diversităţii locaţiilor afectate, precum şi a efectelor negative specifice asupra fiinţelor, bunurilor materiale şi factorilor de
mediu.

1.2. DEFINIRE ŞI SCOPURI

Definire. PREVENIREA INCENDIILOR, care se realizează printr-un complex de acţiuni şi măsuri organizatorice,
tehnice, de informare, instruire şi educare, precum şi de asigurare materială destinate să preîntâmpine izbucnirea şi
propagarea incendiilor, să creeze condiţii pentru anuntarea , evacuarea şi salvarea operativă a oamenilor, protecţia şi
bunurilor, şi stingerea eficientă a incendiilor.
Scopuri prioritare.
 PREVENIREA ŞI ÎNLĂTURAREA STĂRILOR DE PERICOL ŞI A CAUZELOR POTENŢIALE DE INCENDIU,
acţionând asupra următoarelor elemente:
- sursele de aprindere (energie);
- mijloace care produc surse de aprindere;
- substanţele şi materialele combustibile care se pot aprinde;
- împrejurările determinate şi favorizate;
- condiţiile generatoare de explozii, avarii, accidente şi ale elemente care pot fi urmate de incendii.
 SECURITATEA SAU SIGURANŢA PERSOANELOR în caz de incendiu prin acţiuni şi măsuri specifice de :
- informare şi educaţie preventivă şi participativă;
- protecţie pasivă a locaţiilor în care se află persoane;
- evacuarea operativă a persoanelor din spaţiile periclitate;
- protecţie individuală şi colectivă a oamenilor;
Scop general. REDUCEREA PERICOLULUI ŞI A RISCULUI DE INCENDIU prin:
- identificarea şi evaluare pericolelor şi riscurilor de incendiu ;
- diminuarea surselor potenţiale de aprindere;
- reducerea cantităţilor de substanţe şi materiale combustibile, îndeosebi a celor cu combustibilitate şi periculozitate
ridicate;
- eliminarea unor împrejurări care concură la izbucnirea incendiilor;
- îmbunătăţirea condiţiilor de evacuare în caz de incendiu a persoanelor, animalelor şi bunurilor;
- restrângerea posibilităţilor de propagare şi dezvoltare a incendiilor;
- suplimentarea cantitativă a mijloacelor de prevenire şi stingere a incendiilor sau sporirea eficienţei acestora;
- intensificarea informării şi instruirii specifice a personalului;
- întărirea controlului şi autocontrolului.
Scop de pregătire a intervenţiei. STABILIREA ŞI REALIZARE UNOR MĂSURI ŞI ACŢIUNI DE PREGĂTIRE
A STINGERII INCENDIILOR prin:
- avizarea, autorizarea şi controlul PSI;
- participarea la planificarea pregătirii pentru intervenţie la stingerea incendiilor;
- coordonarea pregătirii serviciilor voluntare şi private pentru situaţii de urgenţă;
- sprijinirea pregătirii serviciilor profesioniste pentru situaţii de urgenţă;

1.3. SFERA DE ACTIVITATE

Sfera de activitate preventivă cuprinde, pe principiul împărţirii administrativ teritoriale, întreg teritoriul ţării:
personalul încadrat (angajat) în muncă, tineretul, copii şi ceilalţi cetăţeni, unităţile economice (industriale, agricole,
comerciale, de mică producţie, de transport, cilvice etc.), instituţiile şi unităţile social-culturale, gospodariile populaţiei şi
celelalte bunuri ale cetăţenilor, organizaţiile neguvernamentale.
În sfera de activitate preventivă intră toate locaţiile în care pot fi prezenţi oameni, cu prioritate cele cu aglomerări de
persoane . Se includ şi alte zone cu potenţial de combustie ( păduri, lanuri de cereale etc.)

11
 1.4. FORŢELE PRINCIPALE PARTICIPANTE

În funcţie de scopuri, de natura şi gravitatea situaţiilor de urgenţă şi de competenţele şi atribuţiile legale, aceste forţe
pot fi:
 reprezentanţi ai unor autorităţi: ministri,  prefecti; primari; conduceri administrative ale unităţilor economice şi
social culturale;
 organisme de management ale situaţiilor de urgenţă: comitetele pentru situaţii de urgenţă; centre operative pentru
situaţii de urgenţă; celule de urgenţă;
 servici pentru situaţii de urgenţă; inspectoratele pentru situaţii de urgenţă; servicii voluntare/private pentru situaţii de
urgenţă;
 compartimentele de prevenire a incendiilor din unităţi economice şi instituţii sau cadrele tehnice special încadrate
(angajate) ori desemnate pentru îndrumarea şi controlul activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor;
 servicii de urgenţă cu care se cooperează;
 mijloace de informare în masă; televiziunea, radioul, presa, filmul, etc.; instituţiile de învăţământ şi cultură;
 organizaţii neguvernamentale cu scopuri, atribuţii sau interese în domeniu , îndeosebi asociaţii sau societăţi pentru
securitatea la incendiu, protecţia împotriva incendiilor, medicină de urgenţă şi catastrofe etc.
 organele cu competente legale şi în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (parchetul, justiţia, poliţia etc.);
 inspecţii de stat specializate şi servicii publice deconcentrate sau descentralizate care desfăşoara activităţi conexe
prevenirii şi stingerii incendiilor;
 societăţi comerciale care produc, comercializează sau repară şi întreţin mijloace tehnice de apărare împotriva
incendiilor;
 instituţii care formează personal profesionist în domeniu şi alţi furnizori de pregătire,
 specialişti, verificatori, evaluatori şi experţi în domeniu;
 unităţi militare ale armatei, jandarmeriei şi altor forţe cu care se cooperează în situaţiile prevăzute de lege etc.

1.5. ESENŢA CONCEPTULUI

Aceasta constă în următoarele:

- evidenţiază importanţa activităţii de prevenire a incendiilor ca o componentă a conceptului general de aparare a
vieţii şi securităţii cetăţenilor ;
- subliniază prioritatea măsurilor de prevenire a incendiilor, care pot avea consecinţe negative grave;
- cere utilizarea de forme, căi şi metode specifice de lucru cu caracter democratic;
- implică folosirea judicioasă şi eficientă a forţelor, fondurilor, mijloacelor şi altor resurse;
- îmbină interesele generale ale comunităţilor, colectivelor sau grupurilor de oameni cu cele individuale ale fiecărui
cetăţean;
- impune respectarea principiilor de lucru legale şi performante.

1.6. PRINCIPIILE DE LUCRU DE BAZĂ

 principii europene şi internaţionale:

- principiul solidarităţii;
- principiul sinergiei;
- principiul loialităţii (întrajutorării reciproce);
- principiul neutralităţii;
- principiul limitării preventive a efectelor situaţiilor de urgenţă;
 principii ale managementului preventiv al situaţiilor de urgenţă;
- previziunea şi prevenirea;
- prioritatea protecţiei şi salvării vieţilor omeneşti;
- respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
- cooperarea şi conlucrarea activă;
 principii regulamentare specifice activităţii de prevenire:
- legalităţii ;
- imparţialităţii ;
- independenţei ;
- confidenţialităţii ;
- transparenţei ;
- continuităţii ;
- gradualităţii.

1.7. DIRECŢII ŞI MODALITĂŢI PRINCIPALE DE ACŢIUNE, ADAPTATE CONTINUU ÎN RAPORT CU

PRIORITĂŢILE IMEDIATE ŞI DE PERSPECTIVA

Acestea sunt:
- elaboarea strategiilor şi a pogramelor de implementre a acestora ;
12
 - cunoasterea şi îndeplinirea îndatoririlor şi obligaţiile legale referitoare la prevenirea şi stingerea incendiilor;
- cunoaşterea condiţiilor generatoare de incendii şi a măsurilor de preîntimpinare a acestora;
- aplicarea principiilor apărării împotriva incendiilor, ţinând seama de specificul unităţilor economice şi social-
culturale, localităţilor, precum şi de formele de proprietate;
- cuprinderea în munca de prevenire a incendiilor, prin forme şi modalităţi adecvate, şi fixand priorităţile, a tuturor
sectoarelor, ramurilor, unităţilor;
- sprijinirea conducerilor administrative în organizarea şi desfăşurarea activităţii de prevenire şi stingere a
incendiilor;
- creşterea nivelului de profesionalism şi a capacităţii de acţiune a organismelor şi structurilor specializate;
comitetele, centrele operative şi serviciile pentru situaţii de urgenţă, celulele de urgenţă ;
- perfecţionarea cadrului juridic, normelor, metodologiilor, prescripţiilor tehnice şi a procedurilor de specialitate ;
- diversificarea şi perfecţionarea formelor, cailor şi modalităţilor de organizare, desfaşurare şi coordonare a activităţii
de prevenire şi stingere a incendiilor;
- creşterea competenţei profesionale şi a responsabilităţii personalului de pompieri în muncă de prevenire şi stingere
a incendiilor.

2. FORMELE MUNCII DE PREVENIRE A INCENDIILOR

2.1. PRINCIPALELE FORME ALE MUNCII DE PREVENIRE A INCENDIILOR

Principalele forme utilizate pe plan local sunt:

- acţiuni preventive de sprijin, îndrumare şi asistenţă tehnică de specialitate;
- control tehnic de specialitate al activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor;
- activitatea de informare preventivă, instruire, educare şi pregătire privind prevenirea şi stingerea incendiilor;
- aplicarea măsurilor coercitive pentru încălcările prevederilor legale din domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor;
- avizarea şi autorizarea PSI.

2.2. CONTROLUL TEHNIC DE SPECIALITATE AL ACTIVITĂŢII DE PREVENIRE ŞI STINGERE A

INCENDIILOR

2.2.1. Obiectivele controlului

Acestea sunt:
- preîntâmpinarea apariţiei stărilor de pericol şi a cauzelor potenţiale de incendiu
- depistarea şi înlaturarea operativă pe cât posibil a pericolelor şi riscurilor de incendiu, a cauzelor potenţiale de
incendiu, precum şi a altor neajunsuri în respectarea normelor;
- asigurarea măsurilor pentru stingerea promptă a incendiilor; limitarea consecinţelor negative ale acestor
evenimente şi ale calamităţilor naturale sau riscurilor tehnologice;
- stabilirea măsurilor specifice de siguranţă pe timpul înlaturării efectelor incendiilor, exploziilor, avariilor,
calamitatilor naturale şi altor situaţii de urgenţă, precum şi la reluarea activităţilor economico-sociale perturbate de astfel de
situaţii de urgenţă;

2.2.2. Activităţile principale care se desfăşoara pe timpul controlului

Acestea sunt:
- informarea asupra măsurilor luate de conducerile administrative şi verificarea îndeplinirii acestora;
- verificarea modului de organizare şi funcţionare a organismelor şi structurilor cu atribuţii de prevenire şi stingere a
incendiilor, îndrumarea şi sprijinirea acestora în îndeplinirea atribuţiilor şi sarcinilor specifice;
- controlul respectării normelor de prevenire şi stingere a incendiilor şi stabilirea de măsuri pentru înlaturarea stărilor
de pericol, riscurilor şi cauzelor potenţiale de incendiu, precum şi altor neajunsuri constatate, urmărind îmbunăţirea muncii de
prevenire şi stingere a incendiilor;
-intervenţia pe loc pentru înlăturarea unor pericole/riscuri iminente ;
- sprijinirea activitatii de informare,instruire si educare privind prevenirea si stingerea incendiilor;
- acordarea asistentei tehnice de specialitate;
- finalizarea controlului tehnic de specialitate.

2.2.3. Consemnarea rezultatelor controlului

Se face, după caz, în:
-procesul-verbal ;
-nota de control ;
-carnetul de constatări ;
-registrul de control ;
-alt document.

2.2.4.Metode de control
Acestea sunt:
13
 - controale de fond sau tematice ;
- controale commune sau complexe;
- controale colective sau individuale;
- inspecţii ;
- controale de verificare, operative sau prin sondaj;
- controale statistico-matematice.

2.2.5. Tehnici de control

Acestea sunt:
- informarea;
- verificarea;
- observarea;
- investigarea;
- monitorizarea ;
- analiza şi compararea ;
- sondaje;
- evaluare;
- concluzionare etc.

2.2.6. Forme şi căi de finalizare a controlului termic

Acestea sunt:
- înlaturarea operativă, pe cât posibil, a stărilor de pericol, riscurilor şi cauzelor potenţiale de incendiu şi a altor
nereguli constatate;
- dezbaterea constatărilor şi concluziilor cu conducerea unităţii;
- informări, rapoarte sau sesizări asupra rezultatelor controlului;
- valorificarea constatărilor în cadrul acţiunilor de informare, instruire şi educare;
- întocmirea documentelor de control tehnic de specialitate (proces-verbale, note de control, sinteze, informari,
rapoate etc.) şi prezentarea acestora organelor în drept.
- luarea sau propunerea de măsuri coercitive pentru încălcările la normele legale;

2.3. ACTIVITATEA DE INFORMARE, INSTRUIRE ŞI EDUCARE PRIVIND PREVENIREA ŞI STINGEREA

INCENDIILOR

Se utilizează o gama largă de forme şi mijloace, cu tematică adecvata, cum sunt:

- emisiuni sau materiale la televiziune, radio şi staţii de radioamplificare;
- recomăndari, anunţuri, anchete şi alte materiale la organele de presă centrale şi locale şi publicaţii de specialitate;
- proiecţii de filme, înregistrări video, diafime, dispozitive, benzi de magnetofon şi casetofon;
- afişe, afişete, pliante, îndrumătoare, manuale, caiete documentare, literature tehnică de specialitate;
- convorbiri, dezbateri, consultaţii şi alte forme de dialog;
- consfătuiri, schimburi de experienţă, mese rotunde, analize şi vizite documentare;
- cursuri, convocări şi instructaje;
- expozitii, fotogazete, fotomontaje, gazete de perete şi de stradă, panouri;
- exerciţii şi aplicaţii practice de antrenament sau demonstrative;
- concursuri profesionale, antrenamente pe standuri şi simulatoare;

14
 Ionel Crăciun

Capitolul 2. Organizarea apărării împotriva incendiilor şi a protecţiei civile

1.CONŢINUT, SCOP, OBIECTIVE ŞI ELEMENTE COMPONENTE

Apărarea împotriva incendiilor este o activitate cu caracter permanent şi :

 reprezintă ansamblul integrat de :
- activităţi specifice;
- măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar
- acţiuni de informare publică;
-toate planificate, organizate şi realizate potrivit legii
 în scopul :
- prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a incendiilor
- asigurării intervenţiei operative pentru limitarea şi stingerea incendiilor,
- în vederea :
-evacuării şi protecţiei persoanelor periclitate;
-protejării bunurilor;
-protejării mediului;
- împotriva efectelor situaţiilor de urgenţă determinate de incendii;

Apărarea împotriva incendiilor implică antrenarea, valorificarea şi coordonarea potenţialului uman, tehnic, ştiintific
şi material de care dispune fiecare unitate sau localitate în vederea realizării scopului şi obiectivelor acesteia.
Obiectivele apărării sunt:
- cunoaşterea şi aprecierea fenomenului de incendiu şi a implicaţiilor economice şi sociale ale acestuia;
- preîntimpinarea apariţiei stărilor de pericol, riscurilor şi cauzelor potenţiale de incendiu, precum şi a altor aspecte
negative care ar putea diminua securitatea la incendiu a persoanelor, animalelor şi bunurilor;
- depistarea şi înlaturarea operativă a stărilor de pericol, riscurilor şi a cauzelor potenţiale de incendiu, de explozie şi
de alte accidente tehnice care pot genera incendii;
- stingerea promptă a începuturilor de incendiu şi a incendiilor, limitarea; consecinţelor negative care acestea le pot
crea asupra oamenilor şi bunurilor, precum şi asupra desfăşurarii normale a activităţii economice-sociale;
- înlaturarea operativă a urmărilor care implica urgenţă provocate de incendii şi alte situaţii de urgenţă;
- asistarea de specialitate a lucrărilor de reabilitare/refacere post eveniment pentru reluarea în condiţii de siguranţă a
activităţilor economice-sociale perturbate;
Elementele componente ale concepţiei de apărare sunt:
- organizarea şi pregătirea din punct de vedere al prevenirii şi stingereii incendiilor a forţelor proprii, unitaţilor
economice şi social-culturale, precum şi a celor cu care se cooperează;
- amenajarea, exploatarea şi întreţinerea construcţiilor, instalaţiilor, maşinilor, utilajelor, agregatelor şi a teritoriului
din punct de vedere al prevenirii şi stingerii incendiilor;
- echiparea şi înzestrarea cu maşini, instalaţii,utilaje şi alte mijloace specifice de prevenire şi stingere a incendiilor;
- coordonarea activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor;

Protecţia civilă este o activitate cu caracter permanent şi :

 reprezintă un ansamblu integrat de:
-activităţi specific;
-măsuri şi sarcini organizatotice, tehnice, operative, cu caracter umanitar;
-acţiuni de informare publică;
-toate planificate, organizate şi realizate potrivit legii;
 în scopul:
- prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor;
-protejării populaţiei, bunurilor şi mediului;
- împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă;
- împotriva efectelor conflictelor armat;
- înlaturării operative a urmărilor efectelor situaţiilor de urgenţă şi/sau conflictelor armate;
- asiguraţii condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.
Apărarea împotriva incendiilor şi protecţia civila sunt activităţi cu caracter umanitar, de interes public şi
naţional, complementare şi componente ale:
- Sistemului de Securitate Naţională a României, punând la dispoziţie forţele sale de protecţie;

15
 - Sistemului de Management al Situaţiilor de Urgenţă, asigurând principalele forţe specializate ale
sistemului.

2. ORGANIZAREA APĂRĂRII ÎMPOTRIVA INCENDIILOR ÎNTR-O UNITATE

Aceasta constă în principal, în:

- stabilirea structurilor cu atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor;
- compartiment sau cadre tehnice cu atribuţii de prevenire şi stingere a incendiilor;
- serviciu voluntar/privat pentru situaţii de urgenţă;
- celula de urgenţă, în cazul incendiilor în masă;
- elaborarea, aprobarea şi difuzarea actelor de autoritate prin care se stabilesc responsabilităţi privind apărarea
împotriva incendiilor;
- elaborarea, aprobarea şi difuzarea documentelor şi evidenţelor specifice;
- organizarea apărării împotriva incendiilor la locurile de muncă;
- planificarea şi executarea de controale proprii periodice în scopul depistării şi înlăturării oricăror stări de pericol
care pot favoriza iniţierea sau dezvoltarea incendiului;
- analiza periodică a capacităţii de aparare împotriva incendiilor;
- elaborarea de programe de optimizare a activităţii de apărare împotriva incendiilor;
- îndeplinirea criteriilor şi cerinţelor de instruire, avizare, autorizare, atestare, certificare, agrementare, prevazute de
lege ;
- realizarea sistemului operativ de observare şi anunţare a incendiilor, precum şi de alertare în cazul producerii
unor astfel de evenimente;
- asigurării funcţionării mijloacelor tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor;
- planificarea intervenţiei salariaţilor şi forţelor specializate în caz de incendiu;
- analiza incendiilor produse, desprinderea concluziilor şi stabilirea împrejurărilor şi factorilor determinanţi,
precum şi a unor măsuri conforme cu realitatea;
- reglementarea raporturilor privind apărarea împotriva incendiilor în relaţiile generate de contracte, convenţii;
- asigurarea formularelor tipizate (permise de lucru cu foc, fişe de instruire etc.)
Actele de autoritate emise de patron sau manager (dispoziţii, decizii, instrucţiuni, rapoarte, informări, convenţii sau
contracte ,reguli şi măsuri etc. ) se refera în principal la:
- stabilirea modului de organizare şi a responsabilităţilor privind apărarea împotriva incendiilor;
- constituirea şi funcţionarea serviciului propriu pentru situaţii de urgenţă sau intervenţia în obiectiv a altui
serviciu privat pentru situaţii de urgenţă;
- numirea cadrului tehnic sau a personalului de specialitate cu atribuţii în domeniul apărării împotriva incendiilor;
- executarea lucrărilor cu foc deschis;
- reglementarea fumatului;
- substanţele şi materialele periculoase;
- gestionarea deşeurilor, rezidurilor şi ambalajelor;
- organizarea instruii personalului în domeniu;
- raporturi ce revin părţilor privind apărarea împotriva incendiilor pentru cazurile de concesionare, închiriere,
antrepriză;
- solicitarea , aplicarea sau anularea avizelor şi autorizaţiilor de securitate la incendiu;
- aplicarea unor prevederi ale reglementărilor specifice altor sectoare de activităte conexe;
- actul privind asigurerea intervenţiei în cazul situaţiilor de urgenţă a forţelor specializate;
- reglementarea modului de întreţinere, verificare şi reparare a instalaţiilor speciale de prevenire şi stingere a
incendiilor;
- stabilirea punctelor vitale vulnerabile la incendiu şi , după caz, a infrastructurilor critice, precum şi a măsurilor
de protecţie a acestora;
- evaluarea activităţii şi capacităţii de apărare;
- măsuri speciale în caz de secetă, caniculă , ger puternic sau alte situaţii de risc.

3. ORGANIZAREA APĂRĂRII ÎMPOTRIVA INCENDIILOR LA LOCURILE DE MUNCĂ

Scop: asigurarea condiţiilor care să permită salariaţilor/persoanelor fizice ca, pe baza instruirii şi cu mijloacele tehnice
pe care le au la dispoziţie, să acţioneze eficient pentru:
- prevenirea şi stingerea incendiilor;
- evacuarea şi salvarea utilizatorilor construcţiei;
- evacuarea bunurilor materiale;
- înlăturarea efectelor distructive provocate de incendii, explozii sau accidente tehnice.
Apărarea împotriva incendiilor pe locurile de muncă se organizeaza diferenţiat, în raport cu pericolul de incendiu şi
explozie existent şi cu complexitatea instalaţiilor, maşinilor, utilajelor şi proceselor tehnologice care se desfăşoara pe locurile
de muncă respective.
În principiu, organizarea apărării împotriva incendiilor la locurile de muncă consta în:
- prevenirea incendiilor prin:
- luarea în evidenţă a materialelor şi dotărilor tehnologice care prezintă pericol de incendiu, a surselor posibile de
16
aprindere ce pot apărea şi a mijloacelor care le pot genera;
- stabilirea şi aplicarea măsurilor specifice de prevenire a incendiilor.
- organizarea intervenţiei de stingere a incendiilor:
- stabilirea mijloacelor tehnice de alarmare şi de alertare;
- stabilirea sistemelor, instalaţiilor şi a dispozitivelor de limitare a propagării şi de stingere a incendiilor, precum şi
a mijloacelor de salvare şi de protecţie a personalului;
- stabilirea componenţei echipelor de salvare şi evacuare, pe schimburi;
- nominalizarea persoanelor care trebuie să utilizeze sau să pună în funcţiune mijloacele tehnice specifice, sau să
efectueze manavrele şi operaţiunile stabilite;
- afişarea instrucţiunilor de apărare împotriva incendiilor care conţin informaţii privind:
- reglementările specifice, reguli şi măsuri, elemente ale riscului de incendiu sau/şi de explozie, efecte ale
evenimentelor asupra persoanelor;
- organizarea salvării utilizatorilor şi a evacuării conform planurilor de protecţie ale obiectivului : planul de
evacuare; planul de depozitare; planul de intervenţie (răspuns); fişa obiectivului; planul de urgenţă internă, după caz;
- elaborarea documentelor specifice de instruire la locul de muncă:
- efectuarea şi verificarea instruirii;
- marcarea pericolelor de incendiu cu indicatoare de securitate, inscripţii şi alte mijloace de atenţionare;
- stabilirea obligaţiilor şi sarcinilor ce revin personalului încadrat în muncă, rezultate din prevederile legale;
La instalaţiile tehnologice complexe cu grad ridicat de pericol de incendiu şi explozie se intocmesc, de regulă, şi
instrucţiuni de prevenire şi stingere a incendiilor.
Pentru sălile aglomerate şi a clădirilor cu aglomerări de persoane se întocmesc planuri de evacuare în caz de
incendiu, în mod diferenţiat, funcţie de tipul şi destinaţia construcţiei, numarul maxim de persoane care se pot afla în aceasta
şi de posibilităţile de evacuare. Planurile se afişează în locurile vizibile pe căile de acces.
Pregătirea personalului încadrat în muncă în domeniul apărării împotriva incendiilor se asigura prin instructajul de
prevenire şi stingere a incendiilor, cu caracter practic-aplicativ, care cuprinde urmatoarele forme (faze):
- instructajul introductiv general (executat de cabinetele p.s.i. sau la sediul serviciului voluntar/privat pentru situaţii
de urgenţă);
- instructajul periodic şi testări;
- instructajul la intrarea în schimbul de lucru;
- instructajul special pentru lucrari periculoase.
Pe locurile de muncă se pot expune inscripţii, afişe ,panouri, fotomontaje şi alte mijloace vizuale de popularizare a
regulilor şi măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor, combaterea cauzelor de incendiu.
În cadrul apărării împotriva incendiilor pe locurile de muncă se reglemetează predarea şi primirea schimbului, se
organizează corespuzator lucrul, se asigură supravegherea, controlul şi autocontrolul şi se iau măsuri pentru intarirea ordinii
şi disciplinei în muncă.

4. ORGANIZAREA PROTECŢIEI CIVILE ÎNTR-O UNITATE ECONOMICA SAU ADMINISTRATIV-

TERITORIALĂ

În funcţie de clasificarea unităţii/localităţii din punct de vedere al protecţiei civile, organizarea acestei activităţi consta
în:
- constituirea organismelor şi structurilor pentru managementul situaţiilor de urgenţă:
- comitetul local pentru situaţii de urgenţă la municipiu, oraş sau comună;
- centrul operativ pentru situaţii de urgenţă al comitetului;
- celula de urgenţă a agentului economic;
- constituirea serviciului voluntar/privat pentru situaţii de urgenţă;
- încadrarea inspectorilor şi/sau personalului de specialitate în domeniul protecţiei civile;
- întocmirea planului de analiză şi acoperire a tipurilor de riscuri potenţiale de pe teritoriul unităţii administrativ
teritoriale;
- întocmirea planurilor de intervenţie/răspuns în funcţie de riscurile identificate şi evaluate, şi după caz, a planului de
urgenţă internă al obiectivului;
- întocmirea fişei obiectivului sau localităţii,
- planificarea şi organizarea activităţilor de pregătire a populaţiei, respectiv a salariaţilor privind protecţia
civilă (instruiri, exerciţii, aplicaţii etc.)
- organizarea evacuării în caz de urgenţă civilă, inclusiv întocmirea planului de evacuare;
- organizarea cooperării şi colaborării privind protecţia civilă, inclusiv întocmire planurilor de cooperare;
- planificarea resurselor umane, materiale şi financiare pentru;
- funcţionarea serviciului, organismelor şi structurilor de urgenţă constituite;
- realizarea măsurilor pentru acoperirea riscurilor;
- solicitarea şi respectare avizelor şi autorizaţiilor specifice;
Protecţia civilă incumbă acţiuni, măsuri şi operaţiuni de:
- înştiinţare;
- avertizare;
- alarmare;
- evacuare;
- adăpostire;
17
 - protecţie nucleară, radiologică, chimică şi biologică ;
- asanare a teritoriului de muniţia rămasă neexplodată

5. SECURITATEA CIVILĂ

Expresia < securitate civilă> utilizată îndeosebi în Franţa, tinde să intre şi în limba română, fiind folosită de mulţi
specialişti, nefiind încă reglementat înţelesul acesteia.
Securitatea civilă poate fi considerat atât domeniu de activitate cât şi scop. Ca activitate reprezintă un ansamblu de
politici, proceduri şi practici folosite în identificarea, analiza, evaluarea şi monitorizarea riscurilor. Drept scop are reducerea
riscurilor ce pot genera evenimente care afectează comunităţile umane, în principal populaţia.
Ca domeniu larg de activitate, în securitatea civilă pot fi cuprinse domeniile specifice urgenţelor civile:
- apărarea împotriva incendiilor;
- prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă;
- protecţia civilă în caz de dezastre, accidente majore şi de conflict armat;
Se preconizează conexarea protecţiei infrastructurilor critice, cum sunt sistemele de telecomunicaţii, de informaţii şi
tehnologia informaţiei, energetice, de transport , de asistenţă sanitară, de urgenţă şi salvare, de alimentare cu apă şi altele
considerate ca atare la nivel naţional, european sau mondial.
Ameninţările şi riscurile în acest domeniu sunt multiple şi pot fi naturale, antropice sau combinate.
Vulnerabilităţile sunt diferite şi reprezintă gradul de pierderi rezultat. În cazul situaţiilor de urgenţă de la 0 % la
100 %.
Domeniile specifice de mai sus se suprapun într-o măsură mai mare sau mai mică. Aşa de exemplu, incendiul
declanşat este o situaţie de urgenţă, dezastrul poate fi provocat de un incendiu în masă, iar accidentul chimic major poate fi
precedat ori urmat de un incendiu. Dezastrul şi accidentul major sunt situaţii de urgenţă cu nivele ridicate de gravitate.
Incendiile izbucnite în puncte vitale vulnerabile la incendiu sau alte evenimente generatoare de situaţii de urgenţă
produse în puncte esenţiale ale infrastructurilor critice pot avea consecinţe deosebite ca urmare a posibilei întreruperi a
funcţiilor vitale îndeplinite de acestea.
Securitatea persoanelor poate fi lezată şi de alte evenimente ( accidente de circulaţie, accidente de muncă, violenţe
urbane, violenţe domestice etc.).
În general se poate spune că securitatea reprezintă salvgardarea vieţii şi protecţia proprietăţii, sub toate formele,
vis-a-vis de accidente, furturi, agresiuni, fraude, incendii, explozii şi alte evenimente ce produc stricăciuni şi acoperă toate
aspectele privind prevenirea acestora.
Securitatea fiinţelor umane sau siguranţa persoanelor, ori dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică sunt drepturi
fundamentale ale omului garantate prin instrumente juridice universale, europene şi naţionale.

18
 Pompiliu Bălulescu

Capitolul 3. Unităţi de măsură, greutăţi volumetrice, formule matematice generale

şi specifice activităţilor de prevenire şi stingere a incendiilor
1.MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MASURĂ

1.1. UNITĂŢI FUNDAMENTALE

Mărimea Denumirea Simbolul Transformarile uzuale

Lungime Metru m 1m=10dm=100cm=1000mm
1tol=0,0254m=25,4mm
1km=1000m
Masa Kilogram kg 1kg=10hg=100dag=1000g
1g=10dg=100cg=1000mg
1t=1000kg;1chintal=100kg
Timp secunda s 1h=60min=3600s
1s=1000 ms
Intesitatea curentului electric Amper A 1 A=1000mA
Temperatura termodinamica Kelvin K
Intesitatea luminoasa Candela cd

1.2. UNITĂŢI ALE MĂRIMILOR DE SPAŢIU ŞI TIMP

Mărimea Denumirea Simbolul Factorul dimensional

Transformări uzuale
0 1 2 3
Arie metru pătrat m²
Volum metru cub m3 1m3=1000dm3=1000000cm3
1m3=1000l=10hl=1000decal.
1dm3=1l=10decl=1000
centilitri=1000ml
Viteza metru pe secundă m/s m x s-1
Viteza unghiulară radian pe secundă rad/s s-1 x rad
Acceleraţia metru pe secundă la pătrat m/s² m x s-2
Acceleraţia unghiulară radian pe secundă la pătrat rad/s² s-2 x rad

1.3.UNITĂŢI ALE ALTOR MĂRIMI UZUALE

Mărimea Unitatea de măsură Simbolul (mărime,unitate) Factorul dimensional

(Relaţii de transformare)
0 1 2 3
Forţa Newton N m x kg x s-2
Kilogram forţă Kgf 1 N=1 x kgf
9,81
Energie Joul J m² x kg x s-2
1 J = 1 x 107 erg
Putere Watt W m² x kg x s-2
Kilowatt kW 1 kW=1000W
cal putere CP 1 CP=0,736 kW
kilogram forţă metru pe
secundă kgfm/s=9,80665 W
Presiune Newton pe metru pătrat N/m² m-1kg∙s-2
atmosfera fizică atm 1atm=101325N/m²=10332kgf/cm
atmosfera tehnică at 1kgf/cm²=0,9678atm=98066,5
(kgf/cm²) N/m²
bar bar 1bar=105N/m²=10197kgf/m²
metru coloana apă m H2O 1m H2O=0,981 N/cm²
milimetru coloana apă 1mmH2O=9,81N/m²=0,981∙10-
19
 3
mm H2O N/cm²
milimetru coloana mercur mmHg 1mmHg=133,322 N/m²=13,6mm
H2O=0,00133 bar
Entropie Joul pe Kelvin J/K m²∙kg∙s-2∙K-1
Entropie masică Joul pe kilogram Kelvin J/1kg∙K m²∙s-²∙K-1
Conductivitatea termică Watt pe metru Kelvin W/m∙K m∙kg∙s-3∙K-1
Căldura erg erg 1erg=10-7J
calorie mică cal 1cal=4,1855 J
1Mcal=106cal
kilocalorie kcal 1kcal=1000cal
Joul J 1kcal=4,184 J
Echivalentul mecanic al calorie cal 1kcal=4,186∙1010erg=
căldurii kilocalorie kcal =426,9kilogrammetri=
Joul = 4,184Joul=1,628Wh
Watt-ora Wh = 4186
Erg Erg 1 erg=10-7J
Lucru mecanic Joul J m²∙kg∙s-2
kilogram forţă metru kgf∙m 1kgf=9,80665 J
Flux luminos lumen lm cd∙sr
Luminanţă candela pe metru pătrat cd/m² m-2∙cd
Iluminare Lux lx m-2∙cd∙sr
Sarcina electrică Columb C A∙s
Tensiune electrică (diferenţa
de potenţial) Volt V m²∙kg∙s-3∙A-1
Câmp electric Volt pe metru V/m m∙kg∙s-3∙A-1
Rezistenţa electrică Ohm Ω,V/A m²∙kg∙s-2∙A-2
Capacitate electrică Farad F,C/A m-2∙kg-1,s4∙A2
Tensiune(forţa)electromotoare Volt E;V
Câmp magnetic Amper pe metru A;A/m m-1∙A
Intensitatea curentului electric Amper I,i
Inducţie magnetică Tesla T,Wb/m² kg∙s-2∙A-1
Inductanţa Henry H,Wb/A m²∙kg∙s-2∙A-2
Frecvenţa Hertz Hz s-1
Activitatea sursei radioactive Curie Ci 1Ci=3,7∙1010 dezintegrări/s
(radioactivitatea) Bq în SI Bq 1mCi=10-3Ci
1μCi=10-6Ci
1Ci=3,7·1010Bq
Doza de radiaţii
(doza de iradiere) Röntgen-ul R
Doza absorbită Rad-ul Rad 1Rad=100∙10-4 J/kg
Gray-ul Gy 1Gy=100 Rad
Doza biologică Rem-ul Rem 1Rem=Rad∙QF
QF=factor de calitate pentru
radiaţiile γ,β si x
Doza de iradiere externă cu Sievert-ul (SI) Sv Q=1,iar pentru x
radiaţii γ QF=10
1 SV=Gy·QF
D Rad/h D=0,56AE
d²
A-activitatea sursei,in Ci
E-energia radiaţiilor γ in MeV
d-distanţa faţă de sursa în m
D=AE,înSI
6d²

1.4. RELAŢII DE TRANSFORMARE ÎNTRE VALORILE TEMPERATURILOR PE DIFERITE SCĂRI

TERMOMETRICE

U.M. Scara Celsius Scara Rėaumur Scara Fahrenheit

[°C] t[°C] 4∙ t[°C] 4 · t[°C]+32
5 5
[°R] 5∙ t °[R] t [°R] 9 ·t[°R]+32
4 4
[°F] 5{t[°F]-32} 4{t[°F]-32} t [°F]
9 9
20
1.5. MULTIPLII ŞI SUBMULTIPLII UNITĂŢILOR DE MĂSURĂ CU PREFIXELE ŞI VALORILE LOR

Multiplii Denumirea deca hecto kilo mega giga tera peta exa
Simbolul da h k m g t p e
10n·UM 101 102 103 106 1012 1015 1018
Submultiplii Denumirea deci centi mili micro nano pico femto atto
Simbolul d c m µ n p f a
10-n·UM 10-1 10-2 10-3 10-6 10-9 10-12 10-16 10-18

2. GREUTĂŢI VOLUMETRICE ŞI SPECIFICE [kg/m3]

2.1. PIETRE NATURALE

Andezit, granit, sienit, calcar compact şi cristalin
(marmura) 2800
Tufuri vulcanice 1800
Bazalt, diorit 3000
Gresii 2600
Calcar poros,chochilifer 2300
Travertin 2400

2.2. LEMN

Foioase – uscate 800

Foioase – umede sau impregnate 1000
Răşinoase – uscate 750
Răşinoase umede 800

2.3.METALE

Alama 8500
Aluminiu 2700
Arama laminată 8900
Bronz 8500
Cositor (laminat) 7400
Duraluminiu 2800
Fonta 7250
Oţel 7850
Plumb 11400
Zinc 7000

2.4. ZIDĂRII, BETOANE ŞI PLĂCI PENTRU PEREŢI

Beton armat 2600

Beton simplu 2200
Beton de tuf vulcanic 2000
Beton poros 1100
Beton armat normal 2400
Beton celular poros 1100
Beton de zgură 1400
Beton de umplutură cu deşeuri ceramice 1800
Cărămizi găurite 1500
Cărămizi de zgură de cărbuni 1400
Mortar de argilă 1600
Mortar de ciment 2100
Cărămizi pline şi cărămizi de zgură de furnal 1800
Mortar de ipsos 1200
Mortar de var 1900
Plăci de zgură cu ipsos 1200
Plăci de plută expandată 200
Plăci din talaş de lemn 500
21
Zidărie de cărămidă din clincher şi cărămizi refractare 1900

2.5. DIFERITE MATERIALE DE CONSTRUCŢII

Argilă, lut, pământ 1800

Asfalt 2200
Bitum 1100
Ciment în vrac 1250
Ciment în saci 1400
Moloz cu sfărîmături de cărămidă 1400
Nisip uscat 1600
Nisip umed 1800
Piatră concasată 1700
Pietriş umed 1900
Plăci de sticlă, geamuri 2600
Pietriş uscat 1700
Var nestins în bulgări 1000
Vată de sticlă 100
Var pastă 1400

2.6. COMBUSTIBILI

Antracit brut, umed 1300

Antracit bulgări 1000
Benzină şi petrol lampant 800
Brichete stivuite 1250
Cărbune brun bulgări 850
Cărbune de lemn (mangal) 300
Huilă bulgări 800
Lemne de foc în grămadă 400
Lignit bulgări 800
Motorină, pacură, ţiţei, uleiuri minerale 1000
Turbă 500
Rumeguş de lemn 200
Talaş afinat 150

2.7. DIVERSE MATERIALE COMBUSTIBILE

Bumbac presat 700

Cârţi stivuite 850
Cauciuc 960
Carbid 900
Făină în saci 600
Hârtie stivuită 1100
Lână balotată 1300
Lână nepresată 300
Paie şi fân nepresat 50
Piei uscate 400
Sare bulgări 1300
Tutun balotat 350
Turte de furaje 1000
Zahăr 750

2.8. GREUTĂŢI SPECIFICE ALE LICHIDELOR [kgf/m3]

Acetona 791
Acid acetic pur 10531
Acid azotic 1502
Acid clorhidric 908
Acid carbonic 9601
Alcool metilic 792
Acid sulfuric 1834
Benzen 878
Benzina usoară 670
22
Mercur 1354
Motorina Diesel 900
Petrol brut 800
Sulfura de carbon 1263
Eter 655
Gudron 1050
Tetraclorura de carbon 1595
Toluen 866
Uleiuri lubrefiante 930

3. ARII ŞI VOLUME

3.1. ARII
Pătrat Dreptunghi Triunghi Trapez
S=aa=² S=ab S=ah S=[(a+b):2)] ∙ h
Diagonala: D=a√2 Perimetrul: 2(a+b) 2 Perimetrul=suma laturilor
Perimetrul: p=4a Perimetrul: a+b+c

Paralelogram Poligon oarecare Hexagon Elipsa

S=ah S=S1+S2+S3 S=Pa S=πab
P=2(a+b) S=ah1+ah2+ah3 S=0.866 l
2 P=suma laturilor
P=suma laturilor

Cerc Cilindru drept Cilindru

S=πR²=πD²=0,785D² Aria laterală: S=2πRh Aria laterală: S= πR (h1+h2)
4 Aria totală: S= 2πR(R+h)
Sector circular: S=arc ACBxR=πR²α=lR
2 360 2 Cilindrul oblic Con
α=numărul de grade al arcului ACB C-lungimea arcului secţiunii ortogonale Aria laterală:S=πRl=
l=lungimea arcului = x πR h=lungimea generatoarei =πR√R²+h²
180 S=Ch Aria totală :
Segment circular: S=πR3β – C (R-f) Trunchi de con S=πR(h+l)
360 2 Aria laterală: S=πl(R+r)
β= numărul de grade al arcului DEF l=√h²+(R-r²)

Sfera Sector sferic

Aria sferei:S=4πR²=πD² Aria sectorului sferic: S=πR(2h+a)
Aria calotei sferei: S=2πRh

3.2.VOLUME

Cub Prisma Cilindru Piramida Trunchi de piramidă cu baze paralele

V=aaa=a3 V=Sh=abh V=πR²h V=Sh=abh V=1h(S+s+√Ss)
3 3 3

Trunchi de con Sfera Sector sferic Con Butoi

V=πh(R²+r²+Rr) V=4πR3=4,189R3 V=2πR²h V=πR²h V=πl[2D²+d²]
3 3 3 3 12
V= πl[2D²+Dd+0,75d²]
3.3. VALORI NUMERICE UZUALE
π – raportul dintre lungimea cercului şi diametrul lui; g – acceleraţia pământeasca; e – baza logaritmilor naturali

Mărimea π Lgn Mărimea π Lgn

Π 3,141593 0,49715 √g 3,132092 0,49583
π² 0,869604 0,99430 2√g 6,26418 0,79686
π3 31,006277 0,49145 1 0,31929 1,50419
π/3 1,570796 0,19612 √g
π/4 0,785398 0,89509 1 0,225763 1,35265
√π 1,772454 0,24857 √2g
1 0,318310 1,50825 π 1,003033 0,00122
π √g
G 9,81 0,99167 e 2,718282 0,43429
g² 96,2361 1,98334 1 0,367879 1,56571
1 0,10194 1,00833 e
23
g
1 0,135335 1,13141
1 0,5097 2,70730 e²
2g √e 1,648721 0,21715

4. VALORILE UNOR MĂRIMI DIN CĂLDURĂ, MECANICĂ, ELECTRICITATE, CHIMIE ŞI

HIDRAULICĂ, FOLOSITOARE POMPIERILOR

4.1 .CĂLDURA

Sarcina termică SQ conform STAS 10903-2-79 :

n
SQ= ∑Qi∙Mi [MJ];
i=1

Qi – puterea calorică inferioară a unui material [MJ/kg; pentru gaze în MJ/m3];

Mi – masa materialelor combustibile de acelaşi fel aflate în spaţiu luat în considerare.
Pentru un singur material combustibil:
SQ=QM.

Densitatea sarcinii termice qs care conform STAS 10903/79 se determina cu relaţia:

qs= SQ [MJ/m²];
As
As – aria secţiunii orizontale a spaţiului afectat (compatimentul de incendiu), [m²].

Sarcina termică caracteristică Q fi,k , conform standardului de referinţă SR EN 1991-1-2; 2004, este definită prin
relaţia :

Qfi,k = ΣMk,i x Hui x Ψi =ΣQfi,ki în care:

Mk,i - cantitatea de material combustibil [ kg] ;

Hui - puterea calorifică inferioară [ MJ/kg] ;
Ψi - coeficientul facultativ care permite evaluarea sarcinii termice protejate.

Densitatea sarcinii termice caracteristice qf,k pe unitatea de suprafaţă este:

qf,k = Qfi,k / A în [ MJ/m2] în care :
A – suprafaţa planşeului ( A f) a compartimentului sau a spaţiului de referinţă ori aria suprafeţei interioare ( A i) a
compartimentului, rezultând după caz , qf,k sau qi,k.
Valoarea de calcul a densitatăţii sarcinii termice q f.d conform Eurocodului 1 ( SR EN 1991-1-2) se determină cu
relaţia :

qf.d = qf.k x m x δq1 x δq2 x δn [ MJ/m 2 ] în care :

qfk – densitatea sarcinii termice caracteristice, pe unitatea de suprafaţă de planşeu [ MJ/ m 2 ]

m - coeficient de ardere funcţie de puterea calorifică inferioară notată cu H u [MJ kg ] , cu valori cuprinse între 17,5
pentru lemn şi 50 pentru parafine ( etan, butan, metan , propan ) ;
δ q1 şi δq2 - coeficienţi care ţin seama de riscul de iniţiere a incendiului funcţie de suprafaţa compartimentului de
incendiu, respectiv de destinaţie ; au valori supraunitare cu unele excepţii pentru δq2 ;
10
δn = Π δni - coeficient care ia în considerare unele măsuri active de luptă împotriva incendiului ( detectare şi
i=1
alarmare automată, instalatie sprinkler, serviciu de pompieri , căi de acces, echipamente de intervenţie, sisteme de desfumare
etc). Vezi Anexa nr.4.

Legea încălzirii gazelor sub volum constat (legea lui Charles):

p-p0=β∆t; p=p0(1+β∆t) [at];

p0
p – presiunea gazului sub influenţa creşterii temperaturii [at];
p0 – presiunea normală [at];
β= 1 grd-1;
273,15
∆t – diferenţa dintre temperatura degajată prin încalzire şi temperatura normală (15°C), [°C].

Pentru evitarea pericolului de explozie în cazul expunerii la temperaturi ridicate, presiunea inferioară din butelia cu
gaze tehnice nu trebuie să depăşească valorile admisibile.
24
 Din aceasta cauză, recipientele se încarcă pâna la anumite limite stabilite pentru fiecare gaz.
Pentru nevoi practice au fost stabilite limite de încărcare maximă a butelii cu diferite gaze lichefiate. Valorile limită
de încărcare sau umplere sunt exprimate în kg gaze per litru de capacitate a buteliei.

Tabelul 3.4.1.Coeficientul de umplere N pentru butelii cu gaze lichefiate

Denumirea gazului N [kg/l] Denumirea gazului N [kg/l]

Acid clorhidric 0,42 Acid fluorhidric 0,80
Dioxid de carbon 0,75 Amoniac 0,51
Etan 0,275 Bioxid de sulf 1,19
Monoclortrifluormetan(freon11) 0,90 n-Butan 0,502
Acid cianhidric 0,57 Butadien 0,502
Ciclopropan 0,48 Izobutan 0,72
Clor 1,19 Hidrongen sulfurat 0,68
Clorura de etil 0,79 Monometilamina 0,54
Clorura de metil 0,78 Dimetilamina 0,44
Dicloridluormetan 1,08 Trimetilamina 0,34
Clorura de vinil 0,75 Monoclordifluormetan 0,90
Eter metilic 0,56 Propan 0,40
Monoetilamina 0,60 Propilena 0,40
Fosgenx 1,19 Tetraoxid de azot 1,20

Ecuaţia generală a gazelor perfecte:

pV=p0V0 (1+α∆t);
p – presiunea la starea finală [N/m²];
V – volumul la starea finală [dm3];
p0 – presiunea la starea iniţială [N/m²];
V0 – volumul la starea iniţială [dm3];
α – 1 grd-1;
273,15
∆t – diferenţa între temperature la starea finala şi temperature la starea iniţială [°C].

Cantitatea de caldură prin radiaţie:

Q[kcal/h]=cSt[T0]4;
100
c - constanta de radiaţie a corpului negru [c=4,96 kcal/m²∙h];
S – suprafaţa de radiaţie a flacării [m²];
T0 – temperatura flăcării [K];
t – timpul [min].

Căldura abosrbită prin radiaţie:

Q=cS[{T1)4-{T2}4] [kcal/h];
100 100
c – căldura de radiaţie a corpurilor, care pentru corpul negru este de 4,96 kcal ;
m²h∙grd4
S – suprafaţa prin care se primeşte căldura radiată [m²];
T1;T2 – temperatura absolută a corpului care radiază căldura şi care primeşte căldură [K].

Volumul de aer necesar arderii:

 pentru combustibili solizi:
Lmin=1,01Hi + 0,5 [m3N/kg].
1000
 pentru combustibilii lichizi:
Lmin=0,85Hi+2 [m3N/kg];
1000
Lmin – cantitatea de aer teoretică minimă [m3/kg];
Hi – puterea calorică inferioară combustibilului [kcal/kg].

4.2. NOŢIUNI DE MECANICĂ

Notaţii:
S – spaţial [m3]; G – greutatea [kg];
h – înălţimea [m]; m – masa [kg];
v – viteza [m/s]; F – forţa [N];
25
r – raza [m]; Fc – forţa centrifugă;
t – timpul [s]; W – energie cinetică [J];
a – acceleraţia [m/s²]; g – acceleraţia pământească = 9,81 m/s²

Formule generale:
F=ma; G=mg; Fc = mv²; W= mv² .
r 2
Mişcarea rectilinie uniformă:
S=vt; v=S; t =S .
t a
Mişcarea rectilinie uniformă accelerată:
S=at²; v=at; S=v²; v=√2as.
2 2a
Căderea libera a corpurilor:
H=gt²; v=gt; h=v²; v=√2gh .
2 2g

4.3. RELAŢII DE CALCUL ALE MĂRIMILOR ELECTRICE

Legea lui Ohm:

U=RI; R=U; I=R; I= E ;
I I Re+ri
U – tensiunea electrică [V];
I – intesitatea curentului electric [A];
Re – rezistenţa exterioară [ohm sau Ω];
ri – rezistenţa interioară [ohm sau Ω];

Rezistenţa electrică R pentru un conductor:

R=p∙1;
s
p – rezistivtatea la 20°C [Ωm];
s - secţiunea conductorului [mm²];
l – lungimea conductorului [m].

Legea I a lui Kirchoff:

n
∑ Ik = 0.
k=1

Legea a II a a lui Kirchoff:

n n
∑ RkIk = ∑ Ek ;
k=1 k=1
Rk – rezistenţa pe latura k [Ω];
∑ Ik – suma curenţilor Ik care se întâlnesc într-un nod [A];
Ek – tensiunea electromotoare;
RkIk – căderea de tensiune pe latura k [V ];

Puterea electrica c.c.:

P= RI²; P=UI; U=tensiunea [V]; P=U² [W];
R
- monofazat c.a: P=UI cos φ;
- trifazat c.a: P=√3UI cos φ;
cos φ – factorul de putere.

Legea lui Joule – Lenz:

Q=RI²t [J];
Q=0,24 RI²t [cal];
Q=0,24 UIt [cal];
Q – cantitatea de căldură [J].

4.4. CHIMIE

Calculul limitelor de explozie sau de ardere :

26
 L= 100 ;
a + b+…n
A B N
L – reprezintă concentraţia [%];
a;b;c;d…n – conţinutul în procente de volum al fiecărui component din amestecul considerat;
A;B…N – limitele inferioare sau superioare de explozie ale componentelor din amestecul considerat.

Calculul limitelor de explozie, în condiţiile creşterii temperaturii (peste cea normală):

Linf t = Linf 20 – Linf20∙10 ∙ t-20;
100 100
Lsup t = Lsup20 + Lsup 20∙15 ∙ t-20 ;
100 100
Linf t; Lsup t – limitele inferioare şi superioare la temperatura t;
Linf 20; Lsup – limitele inferioare şi superioare la temperatura de 20°C;
t - temperatura la care a ajuns amestecul, adică temperatura dată.
Se utilizează şi sintagmele limite de ardere inferioară şi superioară care coincid sau sunt puţin mai largi ca valori
comparativ cu limitele de explozie.
Calculul limitelor de explozie în funcţie de presiunea vaporilor saturaţi la temperatura corespunzatoare limitei
inferioare şi superioare de explozie:
Linf = P1∙100 ; Lsup = P2 ∙ 100 ;
P P
Linf; Lsup – limitele inferioare şi superioare de explozie;
P1; P2 – presiunea vaporilor saturaţi la temperatura corespunzatoare limitei şi superioare de temperatură [at];
P – presiunea atmosferică [at].

Transformarea concentraţiilor:
Cvolum = Cg ∙ 6,236T ;
Mp
Cvolum – concentraţia în volum [%];
Cg – concentraţia [g/m3];
T – temperatura absolută [K];
M – greutatea moleculară;
P – presiunea atmosferică [mm col Hg];
Cg = Cvolum ∙ Mp .
6,236T
Formulele sunt valabile şi când concentraţiile sunt exprimate în mg/m 3, dat fiind ca 1g/m3 = 1 mg/l.

Creşterea presiunii în raport cu creşterea temperaturii la butelii:

Pt=Po (1+ t );
273
Pt – presiunea corespunzatoare încalzirii buteliei la t°C [at];
Po – presiunea la temperatură de 0°C [at];
t – temperatura la care a fost încalzită butelia [°C];
273+t =Pt ; t=273 Pt – 273.
273 P0 P0
Indicele de oxigen Io :
I0=100∙ O2 ;
O2+N2
O2 – concentraţia volumetrică de oxigen;
N2 – concentraţia volumetrică de azot în amestecul gazos;

Presiunea de explozie:
Pex =P0Tex ∙ m ;
To n
Pex – presiunea de explozie [N/m²];
Po – presiunea iniţială [N/m²];
Tex – temperatura de explozie [K];
T0 – temperatura inţială [K];
m – numărul de volume molare după explozie;
n – numărul de volume molare înainte de explozie.

Cantitatea de gaze rezultate din ardere:

 pentru combustibili solizi:
Vgmin = 0,89 Hi + 1,65 [m3N/kg].
1000
 pentru combustibili lichizi:
27
 Vgmin= 1,11 Hi [m3N/kg].
1000
 pentru combustibili gazosi:
Vgmin= 0,725 ∙ Hi +1 [m3N/kg].;
1000
Hi – puterea calorifică inferioară [kcal/m3N].

4.5. HIDRAULICĂ
Greutatea specifică şi densitatea:

γ=G [kgf/m3 sau N/m3]; ρ=m [kgf∙s²∙m-4];

V V

γ – greutatea specifică [kgf/m3 sau N/m3];

G – greutatea unităţii de volum;
V – volum [m3]
ρ – densitatea [kg/m3];
m – masa corpului [kg].

Debitul de apă:
Q=AV=πD²∙V;
4
Q – debitul de apa care trece prin conductă [l/s];
V – viteza apei în conductă [m/s];
A – secţiunea conductei [m²];
D – diametrul conductei [m].
Q=μ∙πD²∙√2gH;
4
Q – debitul [l/min];
D – diametrul secţiunii [m];
g – 9,81 m/s=acceleraţia gravitatiei;
H – presiunea în secţiune [mH2O];
μ – 0,98-1;
Q=D2∙V (formula simplă);
2
Q – debitul de apă [l/s];
D – diametrul conductei sau furtunului [ţol];
V – viteza medie de curgere a apei [m/s].

Pierderea de sarcina a unei linii de furtun:

hr=iL=aLq² [mmH2O];
a – rezistenţa specifică a furtunului (0,0154-0,00077 pentru furtunuri necauciucate şi cauciucate C,B);
L – lungimea furtunului [m];
q – debitul de apă [l/s].

Forţa de reacţie a ţevii de refulare (reculul ţevii):

R=2Ap=πD²∙ p=1,57 D²p;
4
R – forţa de reacţie a ţevii de refulare [kgf/cm²];
A – suprafaţa ajutajului [cm²];
D – diametrul ajutajului [cm];
p – presiunea [mH2O].

Diametrul pompei cu piston:

Q = Asn [m3/s];
60
Q – debitul [m3/s];
A – secţiunea pistonului [m²];
n – numărul de curse ale pistonului;
s - cursa pistonului [m].

Debitul pompei cu acţiune dublă:

Q=2(A-A`)s∙n [m3/s];
60
A` - secţiunea tijei pistonului, care, de regulă, se ia egală cu 0,1 A.

28
 Puterea pompei centrifuge:
P=γQH [CP]; P=γQH [kW];
75η 102η
Q – debitul pompei [m3/s];
H – înalţimea de refulare [m];
η – randamentul pompei;
γ – greutatea specifică a apei [kgf/m3].

Pierderile de lichide prin orificii de suprafeţe cunoscute:

G = μAγ√2gH [kg/s];
μ – coeficientul de scurgere cu valoarea 0,60 – 0,75;
A – suprafaţa redusă a orificiului produs prin care are loc scurgerea [m²].
γ – greutatea specifica lichidului [kgf/m3]
H – presiunea în interiorul aparatului (conductei),[mmH2O];
G – acceleraţia gravitaţionala [m/s²].

5. RELAŢII DE CALCUL PENTRU ACTIVITĂŢI SPECIFICE POMPIERILOR

Numărul de fluxuri de evacuare:

F=N ;
C
F – numărul de fluxuri;
N – numărul de persoane care trebuie să treacă prin calea de evacuare;
C – capacitatea de evacuare a unui flux, definite ca numărul total de persoane care se evacuează prin fluxul
respectiv, pe toată durata operaţiei de evacuare.

Timpul limită admis pentru evacuare tlim:

tlim =Ktcr ;
K – un coeficient mai mic decit 1, în general K=0,8
tcr – timpul critic de evacuare.

Timpul de dezvoltare liberă a incendiului Tdl :

Tdl=Tobs+Ta+Tal+Tdpls+Tat [min];
Tobs – timpul de dezvoltare a incendiului [min];
Ta – timpul de anunţare [min];
Tal – timpul de alarmare [min];
Tdpls – timpul de deplasare [min];
Tat – timpul de echipare şi intrare în acţiune a mijloacelor de primă intervenţie [min],
sau:
Tal=To+Ti [min];
To – timpul scurs de la izbucnirea incendiului şi până la observarea lui [min];
Ti – timpul scurs de la observarea incendiului şi până la intrarea în acţiune [min].

Durata probabilă de localizare a incendiului:

 pentru suprafaţa incendiată de forma circulară:

Tloc=Tdl [min];
kloc-1
kloc – coeficientul de localizare a incendiului; la o formă rectangulara de propagare a incendiului k loc este cuprins
între 1 si 3, iar la o forma circulară sau unghiulară, între 1,1 şi 6.
 pentru suprafaţă incendiată de formă rectangulară:

• propagarea incendiului într-o direcţie:

Tloc=2[a+V(Tdl+Tc) [min];
V1kloc
• propagarea incendiului în două direcţii:
Tloc=2[a+2V(Tdl+Tc)] [min];
V1kloc
a – lăţimea de front a propagării incendiului [m];
V – viteza liniară de propagare a arderii [m/min];
Tc – timpul pentru concentrarea forţelor şi mijloacelor [min];
V1 – viteza de creştere a perimetrului incendiului [m/min].

Suprafaţa incendiată:
- propagare circulară: Ai=π[V(Td1+Tloc]² [m²];
29
- propagare unilaterală: Ai=αV(Td1+Tloc) [m²];
- propagare unghiulară: Ai=0,5α (VTd1+Tloc) [m²];
α – unghiul sub care se propagă incendiul [rad].

Timpul de lichidare a incendiului:

Tlic=AlocTnis + Δt [min];
qtn
Aloc – suprafaţa incendiată în momentul localizării [m²];
is – intensitatea necesară de refulare a substanţei de stingere [l/s∙m²];
Tn – timpul normat pentru stingerea incendiului [min];
qt – debitul unei tevi de refulare [l/s];
n – numărul de tevi de refulare;
Δt – timpul pentru lucrări ulterioare [min].

Debitul de substanţă necesară stingerii:

Qts=AiisTn [l/min].

Durata teoretica de ardere (a incendiului):

T=0,16 Ai∙ q [min];
Afr n
T – durata incendiului raportata la regimul de temperatură standard [min];
Ai – suprafaţa încăperii incendiate [m²];
q – densitatea sarcinii termice [MJ/m²];
n – coeficientul în funcţie de viteza de ardere a materialului [kg/m²∙h] (56kg/m²∙h);
Afr – suprafaţa ferestrelor [m²].
Raportul Ai/Afr are valoarea, de regulă, în jur de 7.

În cazul unei sarcini termice mari se poate folosi relaţia:

Tstg = Aiqspec ∙ Tn + Δt [min] ;
Q
Tstg – durata incendiului, considerând ca se intervine la stingere în scurt timp (de ordinul minutelor), [min];
Ai – suprafaţa compartimentului incendiat [m²];
qspec – debitul specific [l/m²∙min];
Tn – durata normală de stingere a incendiului la debitul specific [min];
Δt – timpul de la începutul incendiului până la punerea în funcţiune a mijloacelor de stingere [min];
Q – debitul minim de apa folosit la stingere [l/min].

Durata teoretică a incendiului în cazul arderii libere:

T=qs√At [min];
25A√h
qs - sarcina termică (densitatea), [Mcal/m²];
At – suprafaţa totala a părţilor de cladire [m²];
A – suprafaţa pardoselii [m²];
h – înălţimea încăperii [m];

Relaţii pentru calculul substantelor de stingere şi de răcire:

1) Pentru instalaţii fixe de stingere cu spuma mecanică:

Debitul de soluţie spumantă:

qs= isA [l/s]; l=litri
qs = isL [l/s],
pentru rezervoarele cu capac plutitor.
Cantitatea de soluţie spumantă pentru o operaţie de stingere de 10 min=600s:
Qs = qsTr = 600 qs [l].
Cantitatea de apă necesară pentru o operaţie de stingere:
Qa= 600 qs∙ 100-c [ l];
100
- se consideră ca spuma mecanică se obţine din 92% aer, 6% apă şi 2% spumant;
- c - reprezintă 6% apă;
qa=qs ∙ 100-c. [l]
100
Cantitatea de apa pentru stingere:
Qa = 600 (qa+qr) [l].
2) Pentru instalaţii de stingere mobile (capete de debitare a spumei):

30
 Numărul de generatoare:
Ng=qs .
qgs
Cantitatea de apă necesară răcirii:

• pentru rezervorul incendiat:

Qrt=PqrT [l].
• pentru răcirea rezervoarelor vecine:
Qrv=P1+P2+…+Pn ∙ qrt. [l]
2
Numărul de ţevi pentru răcire:
Ntr=Qri .
qt

Notaţii:
qs – debitul de soluţie spumantă [l/s];
is – intensitatea de stingere [l/s∙m²];
A – aria secţiunii orizontale incendiată [m²];
L – circumferinţa rezervorului [m];
Tr – timpul de funcţionare [min];
qa – debitul de apă pentru stingere [l/s];
qr – debitul de apă pentru răcire [l/s];
Qa – cantitatea de apa pentru stingerea unui incendiu [l];
Ng – numarul de generatoare;
qs – debitul de apă (soluţie spumantă), [l/s]
qsg – debitul de apă pentru un generator [l/s];
Qri – cantitatea de apă necesară răcirii [l];
qr – cantitatea de apă necesară răcirii pe ml din circumferinţă (0,5 l/s);
T – timpul calculat pentru stingere [min];

P1+P2+…+Pn – jumatate din circumferinţa rezervoarelor vecine celui incendiat;

2
qt – debitul unei tevi [l/s].

Determinarea debitului necesar de pulbere:

qnecp =k260Als [kg/15s];
k2 – coeficientul de calcul pentru pulbere, egal cu 0,25;
A – suprafaţa incendiată [m²];
Is – intesitatea de stingere [kg/s∙m²].

Cantitatea totala de pulbere necesară pentru stingere:

Cp = 0,5 qref p Nop [kg];

Cp – cantitatea totala de pulbere [kg];

qref p – debitul de pulbere necesar [kg/15s];
Nop – numărul operaţiilor de stingere cu pulbere, care are valoarea în funcţie de suprafaţa incendiată (de exemplu
pentru A=50…2000m², Nop=2…50).

Alimentarea cu apă pentru incendiu cu maşini de lupta, în funcţie de distanţa maximă pâna la care se poate face
alimentarea în releu:

Dmax=B1+B2+…+Bn+C1+C2+…Cn -25m;
n
B1,B2…Bn si C1,C2…Cn – lungimea de furtun de tip B1, respectiv C, existentă pe maşini;
n – numărul de maşini;
25 – lungimea de furtun pentru coturi la o maşină.

Alimentarea în navetă:
Dmin= B1+B2+ C1+C2 – 50 [m];
2
Dmax= tmax(n-1) – t ∙ v [m];
2
2D +t
n= v + 1;
tmax
31
 tmax – timpul maxim de lucru pentru o maşină în condiţiile de debit şi presiune cerute [min];
n – numărul maşinilor de luptă folosite pentru navetă;
t – timpul necesar de alimentare al unei maşini de incendiu [min];
v – viteza de circulaţie a maşinilor de incendiu [m/min].
D – distanţa între incendiu şi sursa de apă [m];

Determinarea cantităţii de hidrogen care se degaja la încarcarea acumulatoarelor:

n
VH2 = 0,0357 kcr∑ Qnn10-3 [m3/h];
l

VH2 – cantitatea de hidrogen degajată de acumulatoare [m3/h];

kcr – coeficientul de creştere a cantitatii de hidrogen degajat în încapere pe timpul încărcării, în funcţie de numarul
acumulatoarelor, în principiu fiind egal cu 1,2 la 1,8;
Qnn – produsul dintre capacitatea normală a acumulatorului şi numarul elementelor fiecărei baterii care se încarca.

Volumul de aer care trebuie exhaustat, pentru înlaturarea pericolului de incendiu din staţia de încărcare

Q=0,42x26 Ins = 11 Ins; [l/h];

Q – debitul ventilatorului [l/h];

I – curentul final de încărcare [A];
n – numărul de elemente ale bateriei;
s – coeficientul de siguranţă (la instalaţii obişnuite s=5; la nave s = 10)

32
 Pompiliu Bălulescu

Capitulul 4. Procese de oxidare şi arderi

1. OXIDAREA

Oxidarea este un fenomen chimic şi constituie o reacţie în care o substanţă se combină cu oxigenul sau cedează
hidrogen. De exemplu, oxidarea carbonului la dioxid de carbon, a acidului azotos în acid azotic:

C+O2=CO2; HNO2+ 1 O2 = HNO3

2
Reacţiile de oxidare – reducere se mai numesc reacţii oxidante. Substanţa în a cărei compoziţie intra un element care
cedează electoni se cheamă reductor. Toate moleculele substanţelor care intra în reacţie şi cele rezultate sunt însă neuter din
punct de vedere electric. De aceea, numarul total al electronilor alipiţi către oxidant. Ţinând seama de cele mai sus, se
considera oxidare şi reacţiile chimice în care elementul chimic nu se combina cu oxigenul, dar care el totuşi, a pierdut unul
sau mai mulţi electroni. De exemplu:

2CuCl+Cl2=2CuCl2
Practic se produc oxidări lente, oxidări biochimice, oxidări chimice şi oxidări electrolitice.
Oxidarea lentă este o combinaţie a unei substanţe cu oxigenul care se produce la temperatura ambiantă sau mai
joasă, fără dezvoltare de lumină şi aparent fără dezvoltare de caldură, aceasta din urmă fiind cedată treptat mediului exterior,
temperatura menţinându-se practic constantă (de exemplu, ruginirea fierului sau oxidarea altor metale, putrezirea lemnului,
respiraţia fiinţelor etc.).
Oxidarea biochimică cuprinde oxidarea grăsimilor, proteinelor şi a hidratilor de carbon proveniţi din alimente.
Oxidarea biochimică se foloseşte şi la scară industrială.
Oxidarea chimică are domeniul de aplicare la protecţia fierulu, a magneziului, a cuprului şi aliajelor lor. Oxidarea
chimică este o oxidare de protecţie la metale feroase şi la cupru, si cele mai multe ori este o brunare.
Oxidarea electrolitică se aplica de obiecei la protecţia aluminiului şi a aliajelor lui.

2. ARDEREA

În condiţii obişnuite arderea reprezintă un proces de oxidare sau de asociere a substanţelor combustibile cu oxigenul
din aer însoţit de caldură şi lumină.
Ca fenomen tehnic asociat unui incendiu, arderea este definită ca o reacţie exotermă a unei substanţe combustibile cu
un agent oxidant – SR EN- ISO 13943 /2008.
Arderea este o reacţie de oxidare rapidă a unui substanţe în prezenţa oxigenului din atmosfera cu dezvoltare de
caldură, şi în general, însoţită de lumină.

Fig. 1 Schema generală a procesului de ardere

33
 Se cunosc însă şi substanţe care ard fără prezenţa oxigenului din aer, ca de exemplu acetilena comprimată, clorura de
azot, precum şi alte substanţe compuse. În anumite condiţii aceste substanţe pot exploda cu degajare de caldură şi apariţie de
flăcări.
Procesul este posibil numai dacă sunt întrunite urmatoarele condiţii: existenţa substantelor şi materialelor
combustibile: prezenţa substantelor care întreţine arderea (oxigen, substanţă care cedează oxigen); realizarea temperaturii de
aprindere.
Lichidele nu ard ci numai vaporii acestora, care se formează după ce se depăşeşte temperatura de inflamabilitate.
Materialele combustibile solide se aprind şi ard în general, mult mai greu decât lichidele şi gazele combustibile,
deoarece pentru aprinderea lor este nevoie de un aport mare de caldură din exterior, degajarea substanţelor combustibile
volatile prin distilare facându-se mai încet.
Factorii care influenţează viteza de ardere sunt, în primul rând, natura gazelor, concentraţia amestecului de gaze şi aer
şi mărimea particulelor şi, într-o mai mică măsură, presiunea şi temperatura, precum şi unele adaosuri care măresc, scad sau
anihilează propagarea flăcării.
Comportarea la incendii a substanţelor combustibile gazoase este caracterizată în principal de limitele de ardere.
Concentraţia minimă a gazelor în aer la care se produce arderea constituie limita inferioară, iar concentraţia minimă a
oxigenului, respectiv concentraţia maximă a gazelor combustibile la care arderea nu mai este posibilă, limita superioară de
ardere.
Sub limita inferioară, amestecul gazos nu poate să ardă fiind prea sărac în molecule reactante. Energia rezultată din
arderea unei particule se dispersează înainte de a putea activa o altă particulă de substanţă combustibilă pentru propagarea
arderii. Peste limita superioară, arderea nu poate avea loc datorită lipsei oxigenului necesar. Oxigenul disponibil se consumă
în cursul arderii unei particule, nemaifiind timp suficient pentru întreţinerea arderii particulei celei mai apropiate.
Creşterea temperaturii are efect de lărgire a limitelor de ardere, iar adaosul de gaze sau vapori incombustibili efect
contrar.
Cel mai important efect fizic produs în urma arderii este temperatura care creşte pe măsura ce arderea se intensifică.
Deseori creşterea temperaturii subsţantelor combustibile determină schimbarea stării de agregare a acestora. Fără aceste
schimbări nu este posibilă arderea. De aceea, înainte de ardere corpurile solide se transformă în stare lichidă şi gazoasa sau
numai gazoasă.
Procesul de ardere pentru materialele şi substanţele combustibile, solide, lichide şi gazoase se desfăşoară la fel şi se
produce în “trei faze”: oxidarea, aprinderea şi arderea propriu-zisă.
Datorită oxidării gazelor şi vaporilor, căldura se acumulează în mod continuu, fapt care conduce la mărirea vitezei
reacţiilor, la aprinderea materialului şi apariţia flăcărilor.
La baza concepţiilor despre mecanismul reacţiilor de ardere se afla teoria reacţiilor în lanţ.
Această teorie presupune formarea în timpul reacţiei de oxidare a radicalilor liberi, care în urma reacţiei cu alte
molecule formează radicali noi, ce reacţionează la rândul lor cu moleculele neutre.
Un exemplu tipic de reacţie în lanţ ramificat este procesul de ardere al hidrogenului:

H2+O2=2OH
H2+M*=2H+M } Naşterea lanţului.
O2+O2=O3+O

OH+H2=H2O+H Prelungirea lanţului.

H+O2=OH+O }
O+H2=OH+H } Ramificaţia lanţului.

H+O2+M=H2O+M Întreruperea în volumul reactant prin formarea unui radical putin activ.

HO2+H2=H2O2+H } Prelungirea lanţului prin radicalul HO2 puţin activ.

H2O+ H2O= H2O2+OH }

Temperatura de ardere se poate defini prin temperatura minimă la care un combustibil solid sau lichid arde până la
epuizare.
Temperatura teoretică de ardere corespunde unei arderi fără pierderi de caldură în exterior şi este mai ridicată decât
temperatura reală de ardere.
Temperaturile de ardere pe timpul incendiilor sunt direct influenţate de puterea calorifică a materialului combustibil
care arde, de cantitatea de caldură rămasă în spaţiul incendiat, precum şi de modul cum se produce arderea.
Viteza de ardere reprezintă cantitatea de combustibil care se consumă prin ardere, în unitatea de timp şi suprafaţă.
Din punct de vedere ar tipului de reacţie se deosebesc arderi complete şi incomplete.
Arderea completa se produce numai atunci când substanţa arde complet, existând o cantitate suficientă de oxigen
pentru procesul de oxidare. Ca produşi de ardere rezultă dioxid de carbon, vapori de apă şi bioxid de carbon.
Arderea incompletă are loc când substanţa combustibilă nu arde în întregime, deoarece nu are la dispoziţie întreaga
cantitate de oxigen. Ca produşi ai arderii rezultă oxid de carbon, alcool, vapori de apă şi compuşi organici complecşi.
Din punct de vedere al posibilităţilor de percepere, arderea se poate clasifica în:
- ardere cu flacără, care este o combustie în fază gazoasă cu emisie de lumină – cea mai des întâlnită.
- ardere cu incandescenţă – combustia fără flacară a unui material combustibil, cu emisie de lumină vizibilă la
suprafaţa acestuia.
34
 - ardere mocnită sau lentă – combustia unui material fără emisie de lumină vizibilă, adesea pusă în evidenţa de fum
şi de creşterea temperaturii.
Din punct de vedere al propagării flăcării, arderea poate fi:
- ardere uniformă (normală), care se propagă cu viteza relativ redusă (de la câteva centimetri pe secundă la 1m/s).
Se caracterizează printr-o transmitere de caldură în mod uniform, de la stratul care arde la stratul care arde la stratul vecin.
Arderile uniforme au loc, în general în spaţii deschise, unde accesul oxigenului spre zona de ardere se face în mod constant.
- ardere rapidă ( explozie,deflagraţie ), care are loc, în general în spaţii închise, unde se dezvolta cu viteze foarte
mari, dar subsonice (zeci de metri pe secundă), propagarea flăcărilor fiind însoţit de o undă de compresiune ( de şoc) care
înaintează rapid, în funcţie de substanţa care arde;
- ardere ultrarapidă (detonaţie) care se propagă cu viteze supersonice ( 1-4 km/s ) însoţită de o undă de şoc.
Intensitatea reacţiei de ardere se măsoară prin cantitatea de căldură ( Jouli –J ) ce se degajă datorită puterii calorifice
a materialelor solide şi lichide ( în kg) , respectiv a gazelor ( în m.c.N ) combustibile . Datorită faptului că în gazele de ardere
sunt şi vapori de apă care au absorbit o anumită cantitate de căldură, în evaluare căldurii degajate a unor materiale
combustibile şi substanţe combustibile se utilizează două valori ale puterii calorifice – superioară ( PCS) şi inferioară
( PCI), diferenţa q fiind dată de căldura latentă de vaporizare.
În SR EN ISO 1716 se are în vedere căldura brută de ardere ( PCS), iar în Eurocodul 1 ( SR EN 1991-1-2 ) se
foloseşte căldura netă de ardere ( PCI ) notată Hui . Exemple:
- lemn de fag PCS = 20,0 MJ/kg şi PCI = 18,7 MJ/ kg ;
- lemn de brad PCS = 21,0 MJ/ kg şi PCI = 19,6 MJ/ kg ;
- benzină PCS = 46,8 MJ/ kg şi PCI = 43,7 MJ/ kg ;
- polistiren PCS = 41,4 – 42,5 MJ/ kg şi PCI = 39,7 MJ/ kg.

3. APRINDEREA

Aprinderea sau iniţierea arderii se produce fie când substanţa sau materialul combustibil vine în contact cu o sursa
externă de aprindere în prezenta oxigenului din aer, fie datorită unei surse de caldură internă.
Ca surse externe de aprindere se pot aminti: focul deschis, radiaţia termică, scânteile mecanice şi electrice,
scurtcircuitele etc.
Aprinderea unei substanţe combustibile se produce numai în faza gazoasă şi cu atât mai uşor, cu cât emanarea de
vapori şi gaze începe la o temperatura mai joasa.
Temperatura de aprindere este cea mai scazută temperatură la care o substanţă combustibilă aflată în prezenţa aerului
sau oxigenului trebuie încalzită pentru că arderea să se continue de la sine, fără încalzire ulterioară.
Cu cât un corp are inerţia termică (λρc) mai mică se aprinde şi arde mai repede, inclusiv prin ardere mocnită. Inerţia
termică pentru lemn masiv este 680, pentru hârtie 150, iar pentru bumbac 6.
Aprinderea materialelor solide este în funcţie de sursa de aprindere, de compoziţia chimică, de greutatea specifică,
gradul de impurificare etc. .

Tabelul 4.3.1 Temperaturile de aprindere ale unor materiale combustibile

Denumirea materialului Temperatura de aprindere Denumirea materialului Temperatura de aprindere

(corpului) [˚C] (corpului) [˚C]
0 1 2 3
Antracit 460 Mătase vâscoasă z 279
Brad 225 Naftalina z 79-87,5
Brichete de carbune brun 300 Pâie 200-220
Pin 280
Bumbac 250-450 Pirită (praf) 401
Catran 335 Plută (placi) 260
Carpen 250 Poliamide (fibre) 420
Cărbune brun 250 Poliamide (praf) 535
Celuloid 125-140 Polietilena 341
Cânepă 214-220 Policlorură de vinil (praf) 900
Cocs siderurgic 650 Poliester cu fibră de 390
Cocs pentru gaz 500 Sticla 390
Celuloza praf 434 Polimetacrilat 450
Colfoniu 329 Polivinil acetat 200
Coşuri de nuiele 380 Porumb boabe 250
Dinamită 180-220 Praf puşcă
Fag 295 (granule fine) 175 – 176
Făină de lemn 430 Praf puşcă
Făină de plută 210 (granule mari) 168-172
Fân 205-210 Polistiren (plăci) 345
Fosfor alb 60 Polistiren (spumă) 340
Fosfor roşu 260 Polistiren (spumă) 310
Frasin 240 Rumeguş de fag 396
35
Funingine 900 Rumegus de molid 445
Fulminat de mercur 160-165 Semicocs 395
Grafit 850 Stejar 349
Hârtie creponată 280 Sulf 250
Hârtie maşină scris 200 Taniu (pulbere) 512
Hârtie de scris 360 Trotil 240-300
Hârtie ziar 185 Turbă 230
Huila 350 Tutun 175
Huila (praf) 150 Vata 320
In 232 Zahar 410
Iuta 254 Zahar (praf) 327
Lignit 250
Mangal 248
Molid 282
Matase artificială 472

Exemple de inerţii termice (λρc): aluminiu 500.000; beton 2880; cărămidă 1660; lemn masiv 680; hârtie 150; lână 9;
bumbac 6.
4. AUTOAPRINDEREA

Substanţele care au tendinţa spre autoaprindere trec mai întâi prin procesul de autoâncalzire, care se produce datorită
unor procese chimce sau biologice care au loc în însăşi masa subsţantelor respective. Deci caldura necesară autoîncălzirii şi
autoaprinderii rezultă din reacţiile chimice şi biologice produse în masa substanţelor combustibile respective.
Autoaprinderea se defineşte ca declanşarea arderii unei substanţe combustibile datorită autoîncălzirii, deci fără
intervenţia unei surse exterioare de aprindere; caldura care rezultă se datorează reacţiei chimice sau biologice care are loc în
masa substanţei respective.
Autoaprinderea de natură chimică se poate produce în substanţele care au capacitatea de combinare cu oxigenul din
aer, cu umiditatea atmosferică sau cu alte substanţe.
Autoaprinderea de natură fizico-chimică este specifica substanţelor combustibile, care, în afara procesului chimic
sunt supuse şi influenţei unor factori de natură fizică cum ar fi de exemplu, suprafaţa specifică, evacuarea insuficientă a
căldurii din interior şi existenţa unor impurităţi.
Autoaprinderea de natura biologică se produce la acele corpuri combustibile predispuse activităţii vitale a
microorganesmelor. Caldura care se dezvoltă se datorează transformărilor de materie, acţiunii microorganismelor,
transformărilor chimice prin intermediul enzimelor (fermenţilor).
În prima fază se produce, sub acţiunea microorganismelor, o degajare de dioxid de carbon şi hidrogen,concomitent
cu ridicarea temperaturii până la 50 – 55˚C. Peste această temperatură procesul biologic trebuie supravegheat, deoarece există
posibilitatea trecerii în autoaprindere. Până la 500˚C are loc faza de carbonizare, de distrugere a celulelor, iar apa şi produsele
volatile încep să se distileze. La 140-150˚C se produce înnegrirea corpurilor combustibile, procesul de autoaprindere se
intensifică, în final producindu-se autoaprinderea.

Tabelul 4.4.1 Substanţe care au tendinţă de autoaprindere

Substanţa cu tendinţă de autoaprindere Condiţiile de autoaprindere

1 2
4.4.1.a. AUTOAPRINDERE DE NATURĂ CHIMICĂ
Aluminiu Sub formă de pulbere în prezenţa apei sau a uleiului
Azotat de amoniu În contact cu uleiuri cu umezeală în substanţe organice
Coloranţi azoici de sulf În contact cu aerul
Carburile metalelor alcaline În contact cu apa
Fosforul alb şi rosu În contact cu aerul
Fierul Sub forma de pulbere îmbibată în ulei
Hidrogenul fosforat În contact cu aerul
Magneziul Sub forma de pulbere, în contact cu aerul
Negru de fum Depozitat în cantităţi mari, umezeala şi urme de particule incandescente
Sodiu În contact cu apa
Sulf În contact cu aerul
Sulfuri de fier (FeS,Fe2S) Sub forma de pulbere şi în contact cu aerul
Zincul sub formă de pulbere În contact cu aerul
4..4.1.b. AUTOAPRINDEREA DE NATURĂ FIZICO-CHIMICĂ
Brichete de cărbune brun Umiditate şi caldură
Bumbac Impregnat cu uleiuri (baloturi de cirpe)
Cărbune brun Umiditate şi caldură
Cafea boabe prajită, orz, păstai de cafea Umiditate şi caldură
Cocs de carbune brun Umiditate de caldură
Câlţi Imbibaţi în ulei
36
Deşeuri de cauciuc Caldura, depozitate în cantitati mari
Firnis Sub forma de peliculă, în contact cu aerul
Grăsimi (în special cele vegetale) Sub forma de peliculă, în contact cu aerul
Lână Îmbibată în ulei; lână crudă, datorită sucului propriu, în baloturi
Materiale fibroase Îmbibate în ulei
Muşamale Îmbibate în uleiuri vegetale
Piele În grămezi compacte, umezeală
Praf de piei Îmbibat cu ulei, în grămezi
Praf de plută Îmbibaţi cu ulei
Saci de iută Îmbibaţi cu ulei
Turbă Umiditate şi caldură
Turte de floarea-soarelui În grămezi mari şi pe timp îndelungat
Uleiuri vegetale Sub formă de peliculă, în contact îndelungat cu aerul
Zahăr pudră ambalat în lăzi Umiditate şi caldură
4..4.1.c. AUTOAPRINDERE DE NATURĂ BIOLOGICĂ
Fân Umezeală şi depozitate în cantităţi mari
Furaje tocate Umezeala şi depozitate în cantităţi mari
Foi de varză Depozitat în cantităţi mari şi umezite
Hamei Depozitat în cantităţi mari şi umezit
Germeni de malţ Depozitat în cantităţi mari şi umezit
Pleavă de cereale Depozitata în cantităţi mari şi umezită
Paie de grâu Depozitate în cantităţi mari şi umezite
Rumeguş de lemn (în special rămăşiţe) Depozitat în cantităţi mari şi umezit
Uruială de porumb Depozitata în cantităţi mari şi umezită
Tăiţei de sfeclă Depozitati în cantităţi mari şi umeziti
Tutun Pe timpul fermentării

5. INFLAMAREA

Inflamarea este arderea rapidă a unui amestec de vapori proveniţi dintr-un lichid combustibil.
Pentru a se putea produce inflamarea este necesar să se formeze la suprafaţa lichidului de amestec combustibil de
vapori-aer şi să existe o sursă de aprindere.
Temperatura de inflamabilitate reprezintă temperatura minimă la care vaporii unui lichid combustibil formează cu
aerul deasupra acestui lichid, un amestec de o anumită concentraţie care se aprinde în contact cu o sursa de aprindere (flacara,
corp incandescent, scântei electrice, scântei mecanice etc.).
Temperatura de inflamabilitate creşte în raport direct cu mărirea temperaturii de fierbere şi invers proporţional cu
presiunea vaporilor de lichid. În general, temperatura de inflamabilitate este mai scazută decât cea de aprindere.
Temperatura de inflamabilitate constituie un parametru de bază care poate fi folosit cu operativitate pentru indicarea
cu aproximatie a condiţiilor de temperatură în care o substanţă combustibilă prezintă pericol de incendiu. Această temperatură
se ia în considerare la clasificarea proceselor tehnologice, a încaperilor şi instalaţiilor după gradul de pericol de incendiu.

6. AUTOINFLAMAREA

Prin autoinflamare se întelege aprinderea vaporilor unui lichid combustibil, fără ca aceştia să vină în contact cu sursa
de aprindere (foc deschis, scântei, corp incandeşcent etc.) insuficientă numai prezenta aerului.
Autoinflamarea se produce în condiţiile existenţei unei anumite cantităţi de vapori şi a realizării temperaturii de
autoinflamare.
Temperatura de autoinflamare este temperatura minimă până la care este necesar să se încalzească o substanţă
combustibilă, pentru a se putea produce aprinderea amestecului de vapori-aer, fără a veni în contact cu o sursa de aprindere.

7. EXPLOZIA

Este un proces de ardere foarte rapidă şi violentă a amestecurilor explozive, care se produce în fracţiuni de secundă,
cu degajare de caldură, lumină şi care generează presiuni mari.
Se pot declanşa:
- explozii produse de energia eliberata în urma unei oxidari rapide (arderea unui amestec de vapori de substanţe
combustibile cu aerul);
- explozii produse datorită descompunerii rapide a unor compuşi chimici (descompunerea azotatului de amoniu);
- explozii rezultate din eliberarea bruscă a energiei degajate prin fuziune, sau fisiune nucleară (bomba atomică şi cu
hidroger);
- explozii produse datorită polimerizării necontrolate cu eliberarea rapidă de energie.
În raport cu vitezele de ardere (reacţii) şi de descompunere a amestecurilor explozive se deosebesc:
- deflagraţia: reacţiei chimică pe timpul căreia viteza de ardere este de câteva centimetrii pe secundă – arderea se
produce din aproape.

37
 - explozia propri-zisă: se produce atunci când amestecul de substanţă combustibilă –aer existat într-un spaţiu închis
(încapere, recipient are o anumită concentraţie şi vine în contact cu o sursa de aprindere, viteza de aprindere fiind de 10-100
m/s.
- detonaţia: explozia produsă, în general, în ţevi cu diametre şi lungimi suficient de mari, la care viteza de propagare
a flacării, este cuprinsă între 1000-4000 m/s, caracterizată şi prin apariţia undei de şoc.
Limita inferioara de explozie este concentraţia minimă a vaporilor, gazelor şi prafurilor combustibile cu aerul, la
care se poate produce explozia. Limita superioară de explozie a amestecului este concentraţia maximă la care se mai poate
produce explozia.
Intervalul de explozie este zona dintre limita inferioară şi superioară de explozie. El are un rol determinat în
stabilitarea pericolelor de incendiu şi de explozie ale lichidelor, gazelor şi prafurilor combustibile. Sub limita inferioară,
explozia nu poate avea loc din cauza excesului de aer, iar peste cea superioară din lipsa de aer ( oxigen), amestecul fiind prea
bogat în substanţă combustibilă.
Comportarea substanţelor combustibile gazoase se caracterizează şi prin limitele de ardere inferioară şi superioară
care includ limitele de explozie şi detonaţie, adesea fiind aproape identice, intervalul fiind însă puţin mai larg.
Exemple de limite de ardere ale unor amestecuri de gaze combustibile şi aer la presiunea atmosferică şi temperatura
de 20o C :
- metan : 5,0 – 15,0 % vol. sau 33 -126 g/m3 ;
- propan: 2,12- 9,5 % vol. sau 39- 180 g/m3
- acetilenă: 3,5- 82,0 % vol. sau 16- 880 g/m3
- hidrogen: 4,0- 75,6 % vol. sau 3 – 64 g/m3
8. RABUFNIREA

Poate fi considerată ca un efect limită al exploziei, adică constituie o ardere cu viteza de cel puţin câţiva metri pe
secundă.
Presiunea care se formează la rabufnire nu este prea mare; ea durează în schimb ceva mai mult, dând posibilitatea
reconstituirii locului exact al locului exact al iniţierii aprinderii.
Rabufniri se pot produce şi în focarele cazanelor şi chiar în unele spaţii în care se gasesc amestecuri explozive

9. SUBSTANŢE CU ACŢIUNE RECIPROCĂ

Tabelul 4.9.1 Substanţe chimice care venind în contact prezintă pericol de incendiu sau de explozie :

Substanţa chimică Substanţa chimică care determină aprinderea sau explozia (cu care Factori care
reacţionează) influenţează
Acetat de amil Oxigen, aer Scântei
Acetileă Clor, brom, cupru, fluor, argint, mercur Luminî solară
Acetonă Perhidrol, aer Reacţie
Acid acetic Acid cromic, acid azotic, etilenglicol, acid percloric, peroxizi, permanganţi Reacţie
Acid azotic (concentrat) Acid acetic, anilină, acid cromic, acid cianhidric, hidrogen sulfurat, lichide şi
gaze combustibile, substanţe combustibile Contact
Acid cianhidric Acid azotic Contact
Acid cromic Acid acetic, naftalină, camfor, glicerină, terebentină, alcool, lichide
combustibile, substanţe organice Contact
Acid oxalic Mercur, argint Reacţie
Acid percloric Anhidrida acetica, bismut, alcool, hârtie, lemn Contact
Acid sulfuric Clorat de potasiu, perclorat de potasiu, permanganat, compuşi de metale
uşoare Reacţie
Alcool etilic Acid hipocloros Reacţie
Alcool metilic Aer Scinţei
Aldehida formica Peroxid de sodiu Reacţie
Aluminiu praf Oxigen, aer Scântei
Amoniac Mercur (de exemplu în manometru), clor, iod, brom, acid fluorhidric anhidru Reacţie
Anilina Acid azotic, apă oxigenată Scântei
Apa oxigenata Cupru, crom, fier, numeroase metale sau săruri ale acestora, alcooli, acetonă,
substanţe organice, anilină, nitrometan, toate lichidele combustibile,
substanţe combustibile Reacţie
Argint Acetilena,acid fulminic,compusi amoniacali,acid oxalic,acid tartic Contact
Reacţie
Azotat de amoniu Acizi, pulberi metalice, lichide combustibile, cloraţi, azotaţi, sulfuri, produse
combustibile organice în stare de pulverizare Reacţie
Benzidină Clorură de var Reacţie
Benzină şi benzen Acid hipocloros, oxigen Reacţie
Bioxid de bariu Alcool etilic şi metilic, acid acetic, anhidrida acetică, baze, aldehide, sulfură
de carbon, glicerină, etilenglicol, acetat de metil Contact
Brom Aceleaşi substanţe ca la clor Reacţie
38
Camfor Oxigen, aer Scântei
Cărbune activ Hipoclorit de calciu şi toţi oxidanţii Contact
Reacţie
Carbură de calciu Apă Reacţie
Scântei
Bioxid de clor Amoniac, fosfuri, hidrogen sulfurat, metan Contact
Carbune praf Protoxid de azot, acid azotic concentrat Reacţie
Celuloid Acid azotic Incălzire
Clor Acetilenă, butan, metan, propan (sau alte gaze petroliere), hidrogen,
terebentină, benzen, metale fin pulverizate Reacţie
Cloraţi Săruri de amoniu, acizi, pulberi metalice, sulfuri, produse organice fin Contact
pulverizate Reacţie
Clorat de potasiu Acid sulfuric şi alţi acizi Reacţie
Cupru Acetilenă, apă oxigenată Reacţie
Eter etilic Oxigen, acid hipocloros, clor Reacţie
Etilenă Clor Scântei
Fluor Hidrogen Reacţie
Fluorină Trebuie izolată de toate celelalte produse Contact
Fosfor alb Oxidanti, sulf Reacţie
Hidrocarburi (butan, Fluor, clor, brom, acid cromic, bioxid de bariu Contact
propan, benzen,
terebentină)
Hidrogen Clor Lumină solară
Hidrogen sulfurat Acid azotic, peroxizi, gaze oxidante Reacţie
Hidroperoxid de cumen Acizi organici sau minerali Reactie
Iod Acetilenă, amoniac gazos şi solutie, hidrogen Reacţie
Lichide combustibile Azotat de amoniu, acid cromic, apă oxigenată, acid azotic, bioxid de bariu
(oxilit) şi halogeni Contact
Mercur Acetilenă, amoniac, acid fulminic Contact
Metale sub formă de Tetraclorură de carbon sau alte hidrocarburi clorurate, dioxid de carbon şi
pulbere(aluminiu,magneziu, halogeni
sodiu, potasiu) Contact
Metan Peroxizi, acizi puternici Reacţie
Naftalină (vapori) Aer, oxigen Scântei
Oxid de carbon Oxigen, aer Scântei
Perclorat de potasiu Acid sulfuric şi alţi acizi Reacţie
Perhidrol Substanţe organice, praf metalic Reacţie
Permanganat de potasiu Glicerină, etilenglicol, benzaldehidă, acid sulfuric, petrol lampant Reacţie
Potasiu metalic Tetraclorura de carbon, dioxid de carbon, apă Reacţie
Sodiu Tetraclorura de carbon, dioxid de carbon, apă Reacţie
Sulfura de carbon Peroxizi Reacţie
Zinc-pulbere Aer Scântei

NOTĂ : În prima ediţie a Agendei pompierului, în anexele nr. 1 şi 2 sunt prezentate valorile unor parametri de
combustibilitate şi periculozitate pentru diferite substanţe şi materiale ( puterea calorifică, temperaturi de inflamabilitate, de
aprindere şi de autoaprindere, limite de explozie, pericolul de explozie etc), precum şi substanţele stingătoare adecvate.
Informaţii mai recente în acest sens sunt şi în lucrarea Stabilirea şi prevenirea cauzelor de incendiu, Ediţiile 1993 şi
1999, precum şi în Manualul pompierului, Ediţia 2009

39
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 5. Incendiul şi dezvoltarea lui

1. TERMENUL INCENDIULUI

Potrivit prevederilor art. 1, al. 2, lit. c din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, prin termenul
incendiu se întelege “ ardere autointreţinută, care se desfăşoara fără control în timp şi spaţiu, care produce pierderi de vieţi
omeneşti şi/sau pagube materiale şi care necesită o intervenţie organizată în scopul întreruperii procesului de ardere”.
Conform SR.ISO 8421/1, arderea, ca fenomen fizic asociat unui incendiu, este definită ca “reacţie exotermă a unei
substanţe combustibile cu un comburant, însoţită, în general, de emisie de flăcări şi/sau incandescenţă şi/sau emisie de fum”.
Arderea este o combustie produsă de o oxidare rapidă a substanţei. Comburantul este oxigenul din aer sau din
substanţele care pot ceda oxigen.
Procesul de ardere este posibil numai dacă se întrunesc simultan, în timp şi spaţiu, urmatoarele condiţii:
- existenţa materialelor sau substanţelor combustibile;
- prezenţa comburantului;
- sursă de aprindere cu energie capabilă să realizeze temperatura de aprindere.
Arderea are loc aproape întotdeauna în faza gazoasă. Combustia fără flacăra este o ardere mocnită.
După viteza reacţiei între oxigen şi combustibil sunt arderi lente, normale (uniforme) sau rapide (explozii,
deflagraţii).
Procesul de ardere are patru faze: oxidarea, aprinderea (inflamarea), arderea (lentă, activă şi generalizată) şi regresia.
Arderea se caracterizeaza prin diferiţi parametrii şi factori: temperaturi, energii, viteze, timpi, presiuni etc.
Incendiul este o ardere inţială de o cauză definită, cu sau fără voia omului, scăpată de sub control, care distruge
bunurile materiale, pune în pericol viaţa persoanelor şi a animalelor pentru a cărei întrerupere este necesar să se folosească
metode, procedee, mijloace şi substanţe de stingere.
Orice incendiu este însotit de fenomene chimice şi fizice cum sunt de exemplu: reacţii chimice care se produc pe
timpul arderii, degajarea sau transferul de caldură, producerea de flăcări, separarea şi răspândirea produselor arderii,
producerea schimbului de gaze. Aceste fenomene pe timpul incendiului nu se produc separat şi rigid, ci sunt strâns legate
între ele, desfăşurându-se pe baza legilor chimiei şi fizicii, specifice fenomenelor respective.

2.VITEZA DE ARDERE

Se defineşte ca fiind viteza cu care se produc descompunerile şi combinarile cu oxigen în masa unei substanţe
combustibile sau prin pierderea totală de material combustibil determinată de cantitatea de caldură eliberată în unitatea de
timp.
Viteza de ardere depinde de: temperatura la care are loc prima reacţie; compoziţia chimică; umiditatea substanţei sau
materialului combustibil; curenţii de aer; presiunea atmosferică; raportul dintre suprafaţa liberă a combustibilului şi volumul
lui; prezenţa catalizatorilor la gaze şi lichide şi concentraţia acestora.
Viteza de ardere a materialelor combustibile poate fi liniară, în raport de masa sau de volum. Astfel:
1) Viteza de ardere pentru substanţe lichide:
V1=h/tard [mm/min]
V1 – viteza liniară de ardere (lichide),[mm/min];
h – grosimea stratului de lichid care arde [mm];
tard – timpul de ardere [min].
2)Viteza de ardere pentru substanţe solide:
Vvol=qcomb [kg/m²∙min];
tard
qcomb – cantitatea de substanţă combustibilă arsă pe 1m² [kg/m²].
3)Viteza de ardere pentru gaze:
Vvol=V ;
tard
Vvol – viteza volumică de ardere [m3/zi; kg/h;m3/min;kg/min];
V – volumul total al gazului [m3];
tard – timpul de ardere [h;min];

Tabelul 5.2.1Valori orientative pentru viteza de ardere specifică a principalelor materiale şi substanţe combustibile.

Materiale şi substanţe combustibile Viteza de ardere

In raport de masă (kg/m²∙min) Liniară (mm/min)
Lemn (grinzi, mobilă în încăpere) 0,65-0,90 -

40
Lemn tăiat, în stive, în aer liber 6,70 -
Cherestea în stive pe teren descoperit 6,67 -
Bumbac afînat 0,24 -
Cărţi pe rafturi de lemn 0,33 -
Hârtie afinată 0,48 -
Fibra artificială, scurtă, afînată 0,40 -
Textolit 0,40 -
Cauciuc natural 0,80 -
Cauciuc sintetic 0,53 -
Articole tehnice de cauciuc 0,67 -
Film pe baza de celuloid 70,00 -
Polistiren 0,86 -
Sticlă organică 0,86 -
Fenoplaste 0,36 -
Sodiu metalic 0,70-0,90 -
Acetonă 2,83 3,30
Benzen 2,30 3,15
Benzină 2,70-3,20 3,80-4,50
Alcool butilic 0,81 1,10
Eter dietilic 3,60 5,00
Izopentan 6,30 10,00
Petrol (titei) 1,70 1,60
Petrol lampant 2,90 3,60
Păcură 2,10 2,20
Sulfură de carbon 2,20 2,70
Toluen 2,30 2,70
Alcool etilic 1,60-2,00 2,00-2,50

3. EVOLUŢIA ŞI TEMPERATURA INCENDIULUI.PRODUSELE DE ARDERE

Se poate considera că în evoluţia unui incendiu în interiorul unei încăperi intervin cinci faze, după următoarea schemă:

• Apariţia focarului iniţial. Este faza în care, datorită unor împrejurări favorabile, sunt puse în contact materialul
41
 combustibil cu sursa de aprindere, a cărei energie, acumulată în timpul perioadei de contact, duce la iniţierea incendiului.
• Faza de ardere lentă. Această fază are o durată extrem de variată. Absentă în numeroase cazuri, ea poate dura câteva
minute, ore şi în unele situaţii, chiar zile şi săptămâni (în cazul arderii mocnite). Durata acestei faze depinde de natura,
cantitatea şi modul de distribuţie a materialelor combustibile în incintă, de dimensiunile şi amplasarea surselor de
aprindere şi de cantitatea de căldură transmisă de acestea, cu cât materialul combustibil se aprinde mai uşor, cu atât
căldura degajată este mai mare şi propagarea are loc mai rapid.
Aria de combustie este limitată la zona focarului (incendiu local).
Temperatura creşte relativ lent, fără a atinge valori importante. Arderea se propagă la materialele din vecinătatea
sursei de iniţiere, care sunt termodegradate profund, dar nu distruse complet. Din descompunerea materialelor se degajă gaze
care se acumulează în atmosfera ambiantă şi formează cu aerul un amestec combustibil, precum şi gudroane, care contribuie
la propagarea incendiului.
• Faza de ardere activă sau faza de dezvoltare a incendiului.
În această fază, arderea se propagă la toate obiectele învecinate cu focarul, având aerul necesar încă în cantitate
suficientă.
Datorită diferenţei de densitate şi curenţilor de convecţie, gazele calde mai uşoare se acumulează sub tavan şi ies din
incintă pe la partea superioară a deschiderilor, fiind înlocuite de un curent de aer rece care pătrunde prin partea inferioară.
Radiaţia devine principalul factor al transferului de căldură, în principal prin stratul de gaze fierbinţi şi fum
acumulat sub tavan, propagând incendiul, şi, în zone mai îndepărtate de focar, prin încălzirea materialelor din aceste
zone la temperatura de aprindere. Natura şi finisajul pereţilor joacă un rol esenţial datorită aportului suplimentar
însemnat de radiaţie termică (radiaţie reciprocă între pereţi).
• Faza de ardere generalizată sau faza incendiului generalizat.. După producerea fenomenului de flash-over (sau,
mult mai rar, backdraft) arderea se generalizează în întreaga incintă. Temperaturile se uniformizează spre valori maxime,
transferul de căldură prin radiaţie devenind net preponderent.
În cursul acestei faze, structurile de rezistenţă sunt cele mai afectate de incendiu: se fisurează şi se dislocă pereţii, se
lărgesc deschiderile ş.a., având ca urmare propagarea incendiului în incintele alăturate şi apoi în întreaga clădire.
Regimul de ardere se stabilizează şi este condiţionat fie de suprafaţa materialelor combustibile, fie de dimensiunile
deschiderilor, deci de regimul admisiei aerului.
• Faza de regresie. în cursul acestei faze, temperatura încetează să mai crească, apoi începe să scadă datorită epuizării
combustibilului, dar scăderea nu este bruscă, acţionând în continuare distructiv asupra structurilor. Se încheie practic cu
stingerea efectivă a incendiului.
În faza de dezvoltare a incendiului, are loc, în principal, propagarea arderii, pierderea de greutate a materialelor
combustibile echivalând cu 5-7%.
Pe timpul arderii se majorează suprafaţa incendiată, se generalizează suprafaţa de ardere, se depăşeşte temperatura
de 800˚C; pierderea de greutate a materialelor combustibile ajunge la 80-85%.
Durata fazei de regresie este determinată de intensitatea de manifestare a fazei de ardere activă.
Practic, pentru incendiul convenţional se apreciază ca gradientul regimului de regresie al incendiului, care are faza
activă mai mică de 60 min, este de aproximativ 10˚C/min, faţă de 70˚C/min pentru un incendiu cu o fază de ardere activă mai
mare de 60 min.
Evoluţia, mărimea şi durata incendiului în spaţiu închis depinde de sarcina termică, de distribuţia ei în încapere, de
dimensiunea deschiderilor de ventilaţie. De exemplu, mărimea unui incendiu într-o încapere cu o sarcina termică de 50 kg
lemn/m² ar corespunde unui incendiu de 1 h, cu creşterea temperaturii astfel: ≈ 800˚C după 20 min; 880˚ după 40 min; 920˚C
la 1 h.
Incendiul convenţional izbucnit în sparţii deschise evoluează aproape similar cu cel în spaţii închise, prezentând însa
urmatoarele particularităţi: se dezvoltă de la început pe întreaga suprafaţă a materialului cuprins de flăcări; mărimea flacărilor
depinde de condiţiile meteorologice şi de aerodinamica curenţilor care afluesc către locul incendiului; produsele de ardere
sunt bogate în particule de cărbune.
Pe timpul unui incendiu real, din punct de vedere al intervenţiei se pot distinge 3 faze: dezvoltarea liberă;
localizarea; lichidarea.
Dezvoltarea liberă: timpul din momentul izbucnirii incendiului până la introducerea primei ţevi în acţiune şi a
celorlalte mijloace pentru stingere.
Localizarea: eliminarea posibilităţilor de propagare a incendiului, a prăbuşirii construcţiei şi crearea premiselor
pentru lichidarea incendiului.
Lichidarea: timpul în care se realizeaza atacul ferm şi neîntrerupt asupra incendiului, în principiu din toate direcţiile
şi cu toate forţele şi mjiloacele, realizându-se în final stingerea completă.
Dezvoltarea incendiilor poate avea loc: circular, frontal, unghiular sau pe veticală.
Temperaturile de ardere pe timpul incendiilor depind de puterea calorifică a materialului combustibil care arde, de
cantitatea de caldură rămasă în spaţiul incendiat, precum şi de modul cum se produce arderea – mai mult sau mai puţin
completă.

Tabelul 5.3.1 Temperatura incendiilor de diferite materiale combustibile

Denumirea materială Sarcina termică (kg/m²) Temperatura maximă pe timpul

incendiului [˚C]
Bumbac afinat 50 305
Hârtie afinată 25 370
42
 50 510
Produse carbolitice 25 530
50 640
Potasiu metalic - 700
Textolit 25 700-710
Sodiu metalic 50 850-856
- 800-900
Lemn răşinoase (în încăperi) 25 800-850
50 880-920
100 1000
Lemn răşinoase tăiat, stivuit în aer liber 600 1200
Plexiglas 25 1125
Huila (brichete) - Pâna la 1200
Cauciuc natural 25 1100
Polistiren 25 1100
50 1350
Magneziu, electron - Pâna la 2000

Produsele de ardere şi de descompunere care rezultă pe timpul incendiului sunt, în general, părţi componente ale
fumului, flăcări şi o serie de gaze ca produse de ardere.
Prin caracteristicile fumului se poate stabili natura substanţelor care ard .
Compoziţia fumului prezintă mare importanţă în cazul incendiilor izbucnite în interior.
Restul volumului din încapere este umplut cu azot, vapori de apă şi alte substanţe gazoase.
Fumul şi produsele de ardere au acţiune toxică asupra omului.

Tabelul 5.3.2 Caracteristicile fumului în urma arderii unor materiale

Materiale şi substanţe Caracteristicile fumului

combustibile Culoarea Mirosul Gustul
Lemn Cenuşiu negru De răşină Acrişor
Hârtie, pâie, fân Galben-alb Specific Acrişor
Bumbac Brun-închis Specific Acrişor
Produse petroliere Negru Uleios Acrişor
Fosfor Alb-dens Usturoi Fără
Magneziu Alb Fără Metalic
Sulf Nedefinit Sulfuros Acid
Fulmicoton şi alte combinaţii Galben brun Iritant Acid
de azot
Cauciuc Negru-brun Sulfuros Acid
Potasiu metalic Alb-dens Fără Alcalin
Polistiren Negru-închis Hidrocarburi -
Policlorură de vinil Cenuşiu-închis Acid clorhidric -
Celuloid Cenuşiu-închis Specific Acid

Tabelul 5.3.3 Compoziţia aproximativă a fumului rezultat din incendiile izbucnite în interior

Locul incendiului Compoziţia fumului în % după volum

Oxid de carbon Dioxid de carbon Oxigen
Subsoluri 0,04-0,65 0,10-3,50 17,00-19,50
Poduri 0,10-0,20 0,10-2,50 17,70-20,70
Secţiile fabricii de mobilă 0,16-0,40 0,30-1,30 19,30-20,00
Apartamente 0,10-0,25 1,00-1,80 18,60-19,00
Depozite de vopsea, ulei şi
materiale de ambalaj 0,20 1,20-2,20 18,60
Diverse 0,10-1,40 0,30-10,10 9,00-20,80

Tabelul 5.3.4 Efectul fiziologic a unor gaze şi vapori asupra omului

Denumirea Letal în inspiraţie peste 5-13 Periculos (toxic) în inspiraţie Suportabil la inspiraţie peste
substanţelor min peste 0,5-1 h 0,5-1,6 h

Volumul aproximativ Volumul aproximativ Volumul aproximativ

43
 [%] [mg.1-1] [%] [mg.1-1] [%] [mg.1-1]
1 2 3 4 5 6 7
Fosgen 0,005 0,20 0,0025 0,10 0,0001 0,004
Clor 0,025 0,70 0,0025 0,07 0,0025 0,007
Acid cianhidric 0,02 0,20 0,01 0,10 0,005 0,05
Oxizi de azot 0,05 1,00 0,01 0,20 0,005 0,10
Anilina - - - - 0,013 0,50
Hidrogen
sulfurat 0,08 1,10 0,04 0,60 0,02 0,30
Sulfura de
carbon 0,20 6,00 0,10 3,60 0,05 6,50
Gaze
sulfuroase 0,30 8,00 0,04 1,10 0,01 0,30
Acid clorhidric 0,30 4,50 1,10 1,50 0,01 0,15
Amoniac 0,50 3,50 0,25 1,70 0,025 0,17
Oxid de carbon 0,50 6,00 0,20 2,40 0,10 0,20
Benzen 2,00 65,00 0,75 25,00 0,30 10,00
Cloroform 2,50 125,00 1,50 75,00 0,50 25,00
Benzină 3,00 120,00 2,00 80,00 1,50 60,00
Tetraclorura de
carbon 5,00 315,00 2,50 158,00 1,00 63,00
Acetilenă 50,00 550,00 25,00 275,00 10,00 110,00
Bioxid de
carbon 9,00 162,00 5,00 90,00 3,00 54,00
Eilenă 95,00 1100,00 80,00 920,00 50,00 575,00

4. PROPAGAREA INCENDIILOR, SCHIMBUL DE GAZE ŞI VENTILAREA SPAŢIILOR INCENDIATE

Propagarea incendiului depinde de: compoziţia chimică şi viteză de ardere a materialului aprins; temperatura
mediului înconjurator; curenţii de aer din atmosfera sau de cei care se formează; sarcina termică; sursa potenţiala de
aprindere; obstacolele întâlnite în cale (pereţi antifoc etc.)
Hotărâtor în propagarea incendiului sunt: viteza de ardere şi alimentarea cu aer.
Propagarea incendiului se produce în plan orizontal şi în plan vertical, mărimea şi temperatura flăcărilor având un rol
important. Temperatura efectivă a flăcărilor pe timpul incendiului este mai mică decât temperatura teoretică ( estimată într-o
incintă izolată termic) datorită pierderilor de căldură în mediu, îndeosebi prin radiaţie.

Tabelul 5.4.1.Temperatura aproximativă a unor categorii de flăcări

Provenienţa flăcării Temperatura [˚C] Provenienţa flăcării Temperatura [˚C]

Chribrit 700 Acetilena 2500-3000
Lanuri cereale 1400-1500 Amoniac 1700
Benzină 1200 Oxid de carbon 2100
Motorină 1100 Propan 1925
Ţiţei brut 1100 Cherestea 1200
Păcură 1000

Înalţimea flăcărilor:
1) La rezervoarele cu lichide combustibile incendiate:
Hflc=2D [m].
2) La rezervoarele cu gaze lichefiate incendiate
Hflc=16Q0,4 [m];
Hflc – înalţimea flăcării [m];
D – diametrul rezervorului incendiat;
Q – debitul de gaz lichefiat [kg/s]..

Tabelul 5.4.2 Viteza liniară de propagare a incendiului la arderea unor substanţe şi materiale combustibile

Valoarea medie a vitezei

Materiale, substanţe şi obiecţie combustibile aprinse
de propagare (m∙min-1)
Case de locuit şi magazine, construcţii de lemn, mobilă etc. 1,00-1,20
Acoperişuri de hale pentru ateliere cu suprafaţă mare 1,70-3,20
Produse textile în depozite închise la o sarcină termică de 140 kg∙m-2 0,33

44
Suluri de hărtie în depozite închise la o sarcină termică de 140 kg∙m-2 0,27
Cauciuc sintetic în depozite închise la sarcina termică de 290 kg∙m-2 0,40
Depozit de lemn rotund în stive 0,35-0,70
Produse tehnice din cauciuc în stive în aer liber cu dezvoltarea nederanjată 1,10
Scânduri de lemn (2-4 cm grosime) în stive, conţinut de umiditate:
8-12% 4,00
16,18% 2,30
18-20% 1,60
20-30% 1,20
30% 1,00
Incendiu de iarbă uscată şi culturi cerealiere, pe timp linistit 16-17
Pădure de brad, pini, tufişuri, pe timp linistit până la 14,20
Pădure de molid, pe timp linistit până la 18,00
Pădure de brazi, molizi şi brazi până la 4,20
Complexe de padure cu plantaţii mijlocii la viteze ale vântului de 7-19 m/s-1 şi umiditate 39% 22
Incendiu de iarba uscată,culturi cerealiere coapte pe timp foarte uscat şi vânt cu viteză mai
mare de 12,5 m/s 400-500
Materiale plastice armate cu fibră de sticlă 0,60
Bumbac brut 4,80
Celuloid 24
Materiale fibroase în stare aprinsă 7,20
Lichide combustibile 30
Toluen 102
Benzină de extracţie 144

Schimbul de gaze pe timpul incendiului constă în mişcarea unor mase de gaze ca rezultat al procesului de ardere:
produsele arderii şi a decompunerii termice gazoase şi calde circulă din zona de ardere spre aerul atmosferic şi acesta spre
zona de ardere. Accesul aerului către zona de ardere determină viteza de ardere şi, în consecinţă formarea produselor de
ardere. Deseori vitezele curentului ascendent sunt atât de mari, încât se ridică în aer nu numai particulele materialelor aprinse
(scântei), ci şi bucăţi din materialele care ard, formându-se un fel de vărtejuri de foc. Într-un asemenea caz, materialele
aprinse ridicate în aer pierd din viteza de mişcare ascensională şi sub influenţa gravitatiei cad pe sol, favorizând apariţia unor
noi focare de incendiu.
Indicatorul esenţial pentru schimbul de gaze este volumul specific al maselor care participa la circulatie într-o unitate
de timp şi care depinde de volumul de aer participant la ardere şi volumul produselor arderii:
Vsg=AiVam;
Vsg – volumul specific al schimbului de gaze [m3/min];
Ai – suprafaţa incendiului [m²];
Va – viteza de ardere în raport de masă [kg/m²∙min];
m – cantitatea volumică de gaze la arderea a 1 kg de substanţă combustibilă [m3/kg].
Cantitatea de aer şi de produse gazoase de ardere care participă la formarea schimbului de gaze la arderea completă a 1 kg de
material combustibil se arată în continuare.

Tabelul 5.4.3 Cantitatea de aer şi de produse gazoase de ardere care participă la schimbul de gaze

Volumul aerului Volumul produselor

Materiale şi substanţele combustibile Umiditatea [%]
[m3/kg] arderii [m3/kg]
Lemn uscat la aer:
- mesteacan 7 4,2 4,93
- stejar 7 4,25 4,96
- anin 7 4,14 4,88
- plop 7 4,12 4,86
- pin 7 4,18 4,90
Lemn 40 2,84 3,75
Camfor 40 9,15 9,97
Carton şi hârtie 12 3,42 4,21
Cauciuc natural 1,1 10 10,76
Cauciuc sintetic, butadien stirenic 1 10,16 10,82
Cauciuc neoprenic 0,8 6,2 6,4
Magneziu metalic - 2,2 1,73
Sodiu metalic - 1,15 0,92
Naftalină - 9,88 10,38
Parafină - 11,58 12,57
Cauciuc vulcanizat 1 9,97 10,52
Paie 8 3,32 4,03

45
Bumbac 4,50 3,75 4,52
Acetonă - 7,26 8,14
Benzina - 11,59 12,59
Petrol lampant - 11,36 12,29
Pacură - 10,44 4,35
Alcool metilic - 5,02 6,14
Motorină 1,5 11,11 11,99
Alcool etilic 4,00 6,69 7,76
Gaze de apă - 2,13 2,73
Gaz de piroliză - 12,04 13,31
Gaz generator - 1,21 1,82
Gaz de furnal - 1,06 1,90
Gaz de cocserie - 4,25 5,00
Gaz natural - 9,25 10,40

Datele din tabelul 5.4.3 sunt stabilite la temperatura de 0˚C şi presiunea de 760 mm Hg.
Câteva concluzii:
- la creşterea umidităţii materialelor combustibile, schimbul de gaze se micşorează;
- volumul produselor gazoase degajate pe timpul arderii este întotdeauna mai mare decât volumul aerului atmosferic
care participa la ardere;
- în condiţii egale, schimbul de gaze într-o unitate de timp la arderea produselor petroliere lichide, a cauciucului şi a
articolelor de cauciuc este de 2-2,5 ori mai mare decât la arderea lemnului;
- viteza schimbului de gaze, de regulă, este mai aproape de zona de ardere;
- viteza schimbului de gaze este întotdeauna mai mare la incendiile exterioare decât la cele interioare;
- la incendiile din spaţiul interior schimbul de gaze poate să aibă o viteza mare în planul golurilor deschise pentru
aspiraţie – refulare.
La stingerea incendiilor din spaţii mari (hale industriale, depozite de mărfuri, blocuri de locuinţe etc.) se aplică
principiul ventilării spaţiilor incendiate care constă în luarea tuturor măsurilor pentru a evacua caldura, fumul şi gazele de
ardere, permiţând în acest fel accesul la focar.
Venţilatia spaţiilor incendiate se va face numai în prezenţa ţevilor de refulare.Un accent deosebit se pune pe
folosirea ventilaţiei naturale.
Dacă căldura, fumul şi gazele de ardere nu sunt evacuate la timp, se pot produce:
- propagarea incendiului la părţile de sus ale spaţiilor neventilate din cauza acumulării căldurii;
- micşorarea vizibilităţii din cauza fumului iritant;
- apariţia efectelor mortale, din cauza gazelor, în special a oxidului de carbon rezultat dintr-o ardere incompletă.

46
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 6. Aprecierea pericolului de incendiu

1. PERICOLUL DE INCENDIU

1.1. STAREA DE PERICOL DE INCENDIU SAU DE EXPLOZIE

În principiu, o stare de pericol constă dintr-un complex de condiţii tehnico-organizatorice în care se afla la un
moment dat un sistem tehnic delimitat spaţial şi care poate determina scoaterea integrală sau parţială a acestuia din starea
normală, prin evenimente negative (incendiu, explozie, avarie, accident tehnic etc.), având drept consecinţă producerea de
victime omeneşti şi de distrugere de bunuri materiale. Starea de pericol poate afecta valori sociale ocrotite prin lege.
Prin sistem tehnic se întelege, în general, un ansamblu de elemente, de piese, de aparate, de maşini, de instalaţii etc.,
care se ţin în interdependenţă, constituind un întreg organizat, destinat unui anumit scop.
Starea de pericol de incendiu sau de explozie este definită sau determinată de existenţa materialelor şi substanţelor
combustibile care alcătuiesc un sistem inflamabil, de prezenţa unor surse de aprindere (energie) şi a mijloacelor care le pot
produce, precum şi de apariţia unor împrejurări favorizante.
„Sistemul inflamabil” este constituit din natură şi cantitatea materialelor şi substanţelor combustibile, care
înmagazinează în componenţa lor energia chimică, precum şi dintr-un agent de oxidare (oxigenul din aer).
Sursa de aprindere conţine energia necesară aprinderii materialelor şi substanţelor combustibile, rapiditatea iniţierii
ei şi modul de manifestare depinzând de puterea energetică a sursei. Cantitatea de energie a sursei trebuie să fie egală sau
superioară energiei minime de aprindere, mai mare chiar decât energia „sistemului inflamabil”.
Imprejurările favorizante constau, în principiu, din producerea unor defecţiuni în sistemul tehnic, în exploatarea
acestuia fără respectarea instrucţiunilor de funcţionare, neglijenţa personalului muncitor şi apariţia altor factori neprevăzuţi.
Izbucnirea incendiului este posibilă numai atunci când exisăa o corelaţie în timp şi spaţiu a condiţiilor care conduc la
apariţia acestuia. Determinant este însă sistemul inflamabil şi sursa de aprindere. Daca nu sunt indeplinite condiţiile, starea de
pericol se prezintă ca un potenţial ridicat de incendiu sau de explozie, fiind oricând posibil producerea acestora. De fapt, are
loc trecerea energiei unei surse de aprindere asupra „sistemului inflamabil”, ceea ce are ca urmare pregătirea necesară a
substanţei combustibile şi activarea ei pentru crearea condiţiilor de izbucnire a incendiului.
De aceea, stările de pericol trebuie depistate la timp, o atenţie prioritară acordându-se stărilor de pericol iminent,
luându-se toate măsurile, pentru înlăturarea lor operativă.

1.2. STARE POTENŢIALĂ DE PERICOL

Starea de pericol determină în mare măsură intensitatea (valoarea gravităţii) pericolului de incendiu potenţial.
Pentru aprecierea pericolului de incendiu potenţial trebuie să se ţină seamă de: sarcina termică; condiţiile de
vizibilitate în caz de intervenţie; toxicitatea şi creşterea pagubelor datorită degajării fumului; mărimea compartimentelor de
incendiu şi posibilitatea de evacuare a clădirii, fumului şi de realizare a ventilării încăperilor; înalţimea încaperilor, respectiv
a clădirii; eventualitatea creşterii valorilor pagubelor datorită degajării gazelor de ardere ca acţiune corozivă, densitatea
valorică pe unitatea de suprafaţă.
Rezultatul combinării acestor factori de risc dau nivelul pericolului de incendiu potenţial. La nivelul respectiv se
adauga şi iminenţa, ceea ce agravează starea.
În noile reglementări s-a introdus expresia “starea potenţial generatoare de situaţii de urgenţă” cu întelesul „complex
de factori de risc care prin evoluţia lor necontrolată şi iminenţa ameninţării ar putea aduce atingere vieţii şi sănătăţii
populaţiei, valorilor materiale şi culturale importante şi factorilor de mediu „.
Iminenţa ameninţării este dată de parametrii de stare şi timp care determină declanşarea inevitabilă a unei situaţii de
urgenţă . Iminenţa este legată de probabilitatea mărită de producere a evenimentului, de o vulnerabilitate ridicată.
Gravitatea consecinţelor posibile ale stărilor potenţiale de pericol creşte în punctele vitale şi la infrastructurile
critice.

1.3. MĂSURI DE PROTECŢIE

Produsul valorilor care reduc pericolul de incendiu exprimă valoarea efectivă de protecţie.
Dintre măsurile de protecţie fac parte:
- măsurile normale (regulile generale şi normele specifice) de prevenire şi stingere a incendiilor;
- măsuri speciale (instalaţii de semnalizare şi stingere a incendiilor, mijloacele de legatură cu unităţile de intervenţie,
dotarea pompierilor, ignifugarea elementelor de construcţie);
- asigurarea unei anumite rezistenţe la foc a clădirilor.
Rezistenţa la foc se bazeaza pe 4 elemente: stabilitate, izolaţie termică, etanseitate la flăcări şi etanşeitatea la fum.
47
 Se apreciază ca cele mai eficiente măsuri de protecţie contra incendiilor sunt cele construite (realizate) înainte de
punerea în funcţiune (inclusiv cele referitoare la instalaţiile de prevenire şi stingere a incendiilor).

1.4. PERICOLUL DE INCENDIU

Acesta s-ar putea defini ca raportul dintre pericolul potenţial şi măsurile de protecţie. Astfel:

Pericolul de incendiu = Pericolul potenţial Pi=Pp/Mp

Măsurile de protecţie

Deci se impune luarea unor astfel de măsuri de protecţie care să ducă la reducerea sau anihiliarea pericolui potenţial.
Din cele arătate mai sus, noţiunea de pericol de incendiu se referă şi la posibilitatea de izbucnire a incendiului, de
propagare şi evoluţie a acestuia, de intoxicare, de alarmare şi intervenţie la timp, de evacuare şi salvare a oamenilor şi
bunurilor materiale.
Pericolul de incendiu se poate referi la pericolul pentru clădiri şi la pericolul pentru conţinut.
Pericolul pentru clădiri constă în distrugerea elementelor de construcţie, iar pericolul pentru conţinut se referă la
distrugerea bunurilor materiale din clădire.
Cele două categorii de pericole sunt strâns legate între ele, deoarece pe de o parte distrugerea unei clădiri, are drept
efect, de regulă, şi distrugerea conţinutului acesteia, iar pe de altă parte sarcina termică constituie, deseori, pericolul principal
pentru clădire. Cu toate acestea cele doua pericole pot exista independent unul de altul.

2. PARAMETRII PERICOLULUI ŞI RISCULUI DE INCENDIU

Parametri principali vizează combustibilitatea şi periculozitatea materialelor, substanţelor şi activităţilor.

2.1. CAPABILITATEA DE COMBUSTIE ŞI PERICULOZITATEA

Capabilitatea de combustie constă în esenţă în predispoziţia sau tendinţa de aprinzilibitate şi în disponibilitatea de a

elibera cantitatea de energie termică necesară continuării şi dezvoltării procesului de combustie. Periculozitatea este dată în
deosebi de uşurinţa iniţierii procesului de combustie , de viteza de evoluţie a acestuia şi de gravitatea efectelor. Parametrii şi
factorii care caracterizează materialele, substanţele şi activităţile din acest punct de vedere sunt:

 Temperatura de inflamabilitate Tinf

 Temperatura de aprindere Tapr
 Temperatura de autoinflamare Ta inf.
 Tendinţa de autoaprindere, chimică, fizico-chimică sau biologică
 Intervalul de explozie Int.ex.=Lsup.-Linf.
 Energia minimă de aprindere Eg. min, apr.
 Conţinutul minim de oxigen pentru explozie Cmin. O2
 Indicele de oxigen Io
 Inerţia termică λρc
 Viteza de ardere Vl.;Vvol. sau viteza de propagare a flăcării wfl pe suprafaţa materialelor combustibile;
 Viteza de încălzire a lichidului Vincz.
 Presiunea maximă de explozie Pex
 Caracterul reacţiei între materialele şi substanţele care ard şi mijloacele de stingere (apă şi spumă)
 Temperatura incendiului Tinc.
 Clase de inflamabilitate pentru lichide combustibile : LI –LIV:
 Periculozitatea P1-P5 şi, după caz, subclasele respective (A-H)
 Categoria de pericol de incendiu : A,B,C,D şi E, respectiv BE3a, BE3b, BE2, BE1a şi BE1b
 Cantitatea de gaze rezultate din ardere V g min
 Durata teoretică de ardere T ard

2.2 . CLASELE DE COMBUSTIBILITATE ŞI DE REACŢIE LA FOC

Parametriii şi factorii specifici materialelor sau produselor pentru construcţii se reflectă în clasele şi indicele de
combustibilitate , precum şi în euroclasele de reacţie la foc.

 Grupe şi clase de combustibilitate:

Grupe:
- incombustibile: Clasa Co sau (CA1)
- combustibile:
48
 Clasa C1 sau(CA2a ) – practic neinflamabile
Clasa C2 sau(CA2b)– dificil inflamabile
Clasa C3 sau (CA2c)– mediu inflamabile
Clasa C4 sau (CA2d) – uşor inflamabile
- greu combustibile: C1 si C2
 Indicele de combustibilitate Ic:
- până la 0,1 – incombustibile
- între 0,1 si 0,5 – greu combustibile
- între 0,5 si 2,1 – greu inflamabile
- peste 2,1 – combustibile
 Euroclase de reacţie la foc: A1, A2, B, C, D, E şi F

2.3. SARCINA ŞI DENSITATEA TERMICĂ DE INCENDIU

Sarcina termică de incendiu constituie cel mai important parametru al pericolului (riscului) de incendiu. În prezent
se utilizează două noţiuni privind sarcina termică:
 sarcina termică SQ calculată conform STAS 10903/2-79 , care este o sarcină potenţială cu putere termică
maximă dată de puterea calorifică inferioară Qi , în cazul arderii complete; din aceasta se calculează
densitatea sarcinii termice q s care este tot maximă;
 sarcina termică caracteristică Q fi,k care este o sarcină termică corectată, calculată potrivit standardului de
referinţă SR EN 1991-1-2;2004, prin folosirea puterii calorifice inferioare H ui ţinând seama de umiditatea
materialelor şi corectarea cu coeficientul facultativ Ψ i care permite evaluarea sarcinii termice protejate ;
din aceasta se determină :
- densitatea sarcinii termice caracteristice q f,k ;
- valoarea de calcul a densităţii sarcini termice q f,d ;
Vezi punctul 4.1. din Capitolul 3 şi Anexa nr.4.
Echivalentul lemn al sarcinii termice [Mlemn ] :
Mlemn = miQi [kg lemn/m²]
AsQi ∙lemn
mi – masa unui material combustibil
Qi lemn= 4400 kcal/kg

Nivelul ( mărimea ) densităţii sarcinii termice are un rol determinant în evaluarea riscului de incendiu.

3. PUNCTELE VULNERABILE LA INCENDIU

3.1. STABILIREA PUNCTELOR VITALE VULNERABILE LA INCENDIU

Prin punct vital vulnerabil la incendiu se întelege zona (sectorul, secţia, instalaţia sau alt element ori loc) având
pericol potenţial de incendiu din cadrul unui obiectiv, care îi asigură acestuia funcţionalitatea principală şi indispensabilă
desfăşurării activităţii economice sau social-culturale.
O atenţie majoră se acordă punctelor vitale vulnerabile la incendiu din cadrul infrastructurilor critice.

CRITERII PRINCIPALE DE STABILIRE:

 Importanţa politică, economică, socială şi/sau culturală a punctului vital

Aceasta se apreciază prin: mărimea şi însemnatatea consecinţelor (efecte, urmări, impact) pe care le pot avea
evenimentele în punctul vital; gradul posibil de distrugere a punctului vital în caz de incendiu, explozie sau avarie urmată de
incendiu; posibilitatile existenţe prin durata de timp necesară pentru înlocuirea sau preluarea operativă a funcţionalităţii
punctului vital de alte puncte asemenea; caracterul de unicat al punctului vital ; rolul punctului vital în cadrul infrastructurii
critice.

 Mărimea riscului şi vulnerabilităţii la incendiu a punctului vital şi frecvenţa variaţiei în timp a acestora

Acestea se apreciază prin: pericolul de incendiu prezentat de procesul de producţie; cantitatea, natura şi proprietăţile
materialelor şi substanţelor utilizate sau depozitate; amplasarea, gradul de rezistenţă la foc şi modul de comportare a
construcţiilor în caz de incendiu sau exploziei; amplasarea şi tipul instalaţiilor, maşinilor, utilajelor şi aparatelor utilizate în
activitatea de producţie şi nivelul de siguranţa în funcţionare; frecvenţa incendiilor, exploziilor şi avariilor ce au avut loc în
punctul vital, respectiv sau în alte puncte similare, pericolul prezentat de vecinatăţile punctului vital în caz de incendiu,
explozie sau avarie.

 Gradul de protectie împotriva incendiilor şi de acoperire a riscurilor

Aceasta se apreciază prin: sisteme proprii construcţiilor şi instalaţilor tehnologice care asigură acestora funcţionarea
şi exploatarea în condiţii de siguranţă (alimentare cu energie, protecţii electrice, electrostatice şi paratrăsnete, iluminat de
49
siguranţă, închideri hidraulice etc.); sisteme specifice de protecţie împotriva incendiilor, măsuri organizatorice luate de
conducerea obiectivului, serviciul privat/voluntar pentru situaţii de urgenţă şi alţi factori pentru apărarea punctului vital
împotriva incendiilor.

3.2. FORŢE ANGRENATE, MIJLOACE ŞI FORME SPECIFICE ACTIVITĂŢII DE PREVENIRE SI

COMBATERE A INCENDIILOR ŞI EXPLOZIILOR ÎN PUNCTELE VITALE

Forţele din cadrul obiectivului. Acestea sunt:organele de conducere ale obiectivului; cadrele tehnice speciale
încadrate pentru îndrumarea şi controlul activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor; compartimentul de control al
instalaţiilor; serviciul pentru situaţii de urgenţă, personal de la locul de muncă.
Aceste forţe trebuie orientate să pună accent în activitatea lor pe: cunoaşterea aprofundata a situaţiei în punctele
vitale; supravegherea permanentă a punctelor vitale prin personalul de pe locul de muncă sau din compunerea serviciului de
urgenţă; asigurarea dotării cu instalaţii şi aparatură specială de sesizare şi semnalizare operativă a unor pericole de incendiu şi
explozie cu aparatură de masură şi control, şi dispozitive care asigura protecţia construcţiilor şi instalaţilor şi intreţinerea
acestora în perfectă stare de funcţionare; selecţionarea şi instruirea personalului de deservire a punctelor vitale; asigurarea
promptă a primei intervenţii şi instruierea prin exerciţii şi aplicaţii a serviciului de urgenţă; analizarea de către conducerea
obiectivului a stărilor de pericol, a concluziilor şi învăţământelor reieşite la unele incendii produse în punctele vitale;
controlul instalaţiilor şi utilajelor care prezintă pericol de incendiu şi explozie din punctele vitale (lunar de către specialisti şi
zilnic/pe schimb de către serviciul de urgenţă în cadrul activităţii de rond).

Organele tutelare ale obiectivului în baza obligaţiilor ce le revin trebuie să contribuie la elaborarea metodologiilor
de identificare şi evaluare a riscurilor specifice, la reglementarea condiţiilor de securitate a punctelor vitale împotriva
incendiilor, exploziilor şi avariilor. Unităţile de cercetare şi proiectare pot să fie antrenate la găsirea unor soluţii necesare
înlăturării unor stări de pericol şi riscuri din punctele vitale.

Serviciul profesionist pentru situaţii de urgenţă asigură îndrumarea şi controlul întregii activităţi de prevenire şi
stingerea incendiilor din obiectiv. Punctele vitale de mare importanţă, îndeosebi la infrastructuri critice, vor fi controlate cu
prioritate de către specialişti în domeniu. Pentru punctele vitale se vor întocmi ipoteze de intervenţie şi se vor executa
exerciţii şi aplicaţii de intervenţie. Monitorizează stările potenţial generatoare de situaţii de urgenţă.

Un sprijin important în protecţia împotriva incendiilor îl pot aduce organele specializate de control (ISCIR, protecţia
muncii, de distributie a gazelor şi energiei electrice etc.). Se pot organiza acţiuni şi controale comune cu alte organe care au
responsabilităţi în domeniu prevenirii şi stingerii incendiilor în obiective.
Stabilirea punctelor vitale vulnerabile la incendiu şi explozie este o componentă a organizării apărării împotriva
incendiilor în obiectiv şi la locul de muncă.

3.3 METODOLOGIA DE EXECUŢIE ŞI FINALIZARE A CONTROLULUI DE SPECIALITATE ÎN PUNCTUL

VITAL

Controlul tehnic de specialitate nu diferă, în principiu, faţă de metodologia generală, însa are unele particularităţi,
care vizează îndeosebi laturile calitative.
Controlul se executa, de regulă, în sensul desfăţurării procesului de producţie executându-se în urmatoarea ordine:
- verificarea obligaţiilor şi răspunderilor concrete stabilite, privind prevenirea şi stingerea incendiilor, a tuturor
forţelor angrenate în asigurarea protecţiei împotriva incendiilor, pe baza prevederilor legale în vigoare;
- controlul respectării normelor de prevenire şi stingere a incendiilor în punctele vitale vulnerabile la incendiu,
urmărindu-se respectarea normelor şi la instalaţiile tehnologice conexe punctului vital, care îi asigură acesteia funcţionarea
neîntreruptă şi în condiţii de siguranţă;
- organizarea şi materializarea în punctul vital al activităţii de dotare cu instalaţii, utilaje, aparatură, dispozitive,
echipament şi mijloace de prevenire şi stingere a incendiilor;
- verificarea modului de organizare şi desfasurare a instruirii personalului privind cunoaşterea normelor, sarcinilor şi
măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor realizate pe baza tematicii anuale stabilite;
- verificarea măsurilor şi sarcinilor de intervenţie în caz de incendiu, explozie, avarie, calamităţi naturale şi catastrofe
punându-se un accent deosebit pe modul de alarmare a personalului şi anuntarea operativă a evenimentului;
- verificarea ordinei şi disciplinei pe locurile de muncă din punctul vital, controlându-se printre altele capacitatea
personalului de a-şi îndeplini atribuţiile;
- verificarea modului de organizare, execuţie şi finalizare a controlului periodic, al respectării normelor de prevenire
şi stingere a incendiilor în punctele vitale de către şefii de secţii, ateliere, instalaţii şi formaţii de lucru, cadrul tehnic special
încadrat şi serviciul de urgenţă;
- verificarea modului cum se analizeaza situaţia prevenirii şi stingerii incendiilor din punctele vitale vulnerabile la
incendiu.
În final se va evalua nivelul riscurilor şi gradul de acoperire/protecţie împotriva incendiilor asigurat în punctul vital,
precum şi măsurile ce trebuie realizate.

50
 4. CLASIFICAREA MATERIALELOR ŞI SUBSTANŢELOR DEPOZITATE DUPĂ CLASA DE
PERICULOZITATE

Clasa de Subclasa Caracteristicile materialelor, exemple Felul ambalajului

pericol
P1 fără pericol - Incombustibile care nu pot da naştere la reacţii periculoase: În vrac sau ambalaje
minereuri, piese metalice, ciment, nisip, fructe, legume, carne, incombustibile
conserve în cutii etc.
P2 cu pericol A Materiale din clasa P1: materiale inerte, azbociment, lichide Ambalaje cu
redus incombustibile, piese metalice în folii etc. combustibilitate redusa
B Materiale care se aprind greu, cu o viteză redusă de ardere, Neambalate sau ambalate în
putere calorică redusă: aparataj electric, obiecte din bachelită şi saci, butoaie
răşini fenolice, baloţi de lână, zahar în vrac sau în saci, produse
de panificaţie, tutun.
C Lichide incombustibile: apă minerală în butelii de plastic, Ambalaje combustibile
lapte, cutii carton
P3 cu pericol A Materiale din clasele P1 şi P2 Ambalaje în cutii de carton
mediu B Materiale cu combustibilitate medie (nu din clasele P 4 si P5) şi Ambalaje în cutii de carton.
cu putere calorică cel mult 6500 kcal/kg: mobilă fără garnituri Orice fel de ambalaje, nu
de buret, panouri, fibre de lemn, tesături şi confecţii, articole din materiale plastice
piele, cărţi, făină, cereale, ambalaje în pungi, tutun, ceai, spongioase
legume uscate, grăsimi etc.
C Lichide combustibile cu tinf > 100 ˚C: vopsele în ulei, produse Incombustibile,care pot fi
farmaceutice combustibile în cutii, bidoane, lubrifianti şi introduse în cutii de carton
glicoli în butoaie etc.
P4 cu pericol A Materiale şi produse din clase P1-P3 Materiale plastice
mare spongioase
B Materiale combustibile cu viteza mare de ardere sau cu putere Indiferent de forma de
calorifică mai mare de 6500 kcal/kg: talas, fibre vegetale, ambalare
confecţii executate din asemenea fibre, materiale plastice, fibre
textile, pâie etc.
C Materiale şi produse incombustibile care pot suferi deteriori Indiferent de natura
importante în urma acţiunilor temperaturilor înalte, a apei sau a ambalajelor
gazelor corozive: aparatură electrică şi electronică şi contacte
şi relee sensibile necapsulate, tuburi electronice, medicamente
etc.
D Materiale şi produse care sub efectul temperaturii degaja Indiferent de natura
cantităţi importante de gaze corozive: PVC, răşini epoxidice, ambalajului
acid clorhidric etc.
E Lichide combustibile din clasa P 3 C: lichide ambalate în În ambalaje combustibile
bidoane din carton, canistre din materiale plastice
F Lichide combustibile cu temperatura de inflamabilitate In ambalaje incombustibile
cuprinsă între 55-100˚C: motorină, păcură, smoală, uleiuri care pot fi introduse in cutii
minerale, cerneală tipografica etc. de carton
P5 cu pericol A Materiale instabile care pot descompune exploziv la Indiferent de modul de
deosebit de temperatura normală, sau care pot exploda sub efectul ambalare
mare încălzirii, frecării sau a socurilor de detonaţie. Obiecte
pirotehnice: acid acrilic, percloric, anihidru, apă oxigenată
concentrata, azotat de amoniu, peroxizi de acetil, benzoil, zinc-
chibitruri de fosfor alb, munţie explozivă sau incendiară,
exploziv, rachete
B Materiale care la contactul cu alte materiale pot da naştere la Indiferent de modul de
reacţii explozive sau se pot aprinde: acetona, acid acetic, ambalare
amoniac, etilenamina, peroxizi de potasiu sau sodiu etc.
C Materiale susceptibile la autoaprindere: cărbune bituminos, Indiferent de modul de
deseuri cauciuc sau lână, făină de lucernă, peşte, fosfor alb, ambalare
îngrăşămâte organice, mangal etc.

51
 D Substante oxidante capabile să iniţieze aprinderea materialelor Indiferent de modul de
combustibile la contactul acestora: acid azotic, clorhidric, ambalare
sulfuric, clor, ierbicide, azotat de potasiu etc.
E Materiale care sub efectul căldurii degajă cantităţi mari de gaze Indiferent de modul de
combustibile sau toxice: acrilonitril, amine, anilina, esteri, iod, ambalare
iodaţi, butadiena, fosfor, sulfat de metil
F Materiale care în contact cu apa se aprind, degajă temperaturi Indiferent de modul de
capabile să aprindă materialele combustibile din vecinatate sau ambalare
degajă gaze combustibile: amida alcalină, calciu, hidrură de
aluminiu, potasiu metalic, tutun, uraniu
G Recipiente cu gaze comprimate: recipiente fixe sau Indiferent de modul de
transportabile cu gaze sub presiune, recipiente de tip „Spray” ambalare
H Substanţe sau materiale solide care au o putere calorică mai Indiferent de modul de
mare de 8000 kcal/kg sau caracterizate printr-o ardere deosebit ambalare
de intensă. Lichide combustibile cu temperatura de
inflamabilitate mai mică de 55˚C. Gaze combustibile (celuloid
pelicola pe baza nitroceluloza, clorati, sodiu, bariu); petrol
lampant, benzina, sulfură de carbon, toluen, ţiţei, acetonă
gazolica, alcool, butan, propan, hidrogen, metan etc

 Moduri de depozitare:
ST1-vrac sau stiva;
ST2-palete pe un singur rând, cu alei cu latura mai mare sau egala cu 2.4m;
ST3-palete pe mai multe rânduri;
ST4-stelaje;
ST5-rafturi cu lăţime mai mică sau egala cu 1m;
ST6-rafturi cu lăţime cuprinsă între 1m si 6m;

 Clase de inflamabilitate pentru lichide combustibile :

LI cu Tinf.<28 0C
LII cu Tinf.=28-55 0C
LIII cu Tinf.=55-100 0C
LIV cu Tinf.>100 0C

52
 Pompiliu Bălulescu Crăciun Ionel

Capitolul 7. Gaze industriale cu pericol de incendiu

1. HIDROGENUL

Hidrogenul prezintă un accentuat pericol de incendiu şi explozie, are limitele de explozie foarte largi, ele fiind
cuprinse între 4 si 75% hidrogen în aer. În amestec cu aerul, în proporţie de 17-60% detonează cu uşurinţă atunci cînd vine în
contact cu o sursă de aprindere.
În cazul detonaţie unda de şoc este extrem de puternică, presiunea creşte de aproape 20 de ori în comparaţie cu cea
iniţiala. Dacă unda de şoc se poate reflecta, presiunea se măreşte aproape de 40 de ori.
Arderea hidrogenului în oxigen provoacă o reacţie în lanţ, care se propagă cu viteza ridicată prin radicalii liberi care
se formează.
Viteza de propagare depinde de: temperatură, presiune, proporţia dintre hidrogen şi oxigen, prezenţa unor molecule
de gaz inert.
Pentru aprinderea amestecului de hidrogen-aer, la temperatura obişnuita este necesar o sursă de aprindere care să
iniţieze reacţia în lanţ. La un amestec de 27-30% hidrogen în aer, aprinderea poate fi iniţiată de scântei electrice cu energii
foarte reduse (0,019 m/J).
Sub acţiunea căldurii, amestecurile de hidrogen-aer se aprind la temperaturi variind între 400 şi 580˚C în funcţie de
presiune (la presiunea atmosferică aprinderea se produce la 575˚C).
Amestecurile de hidrogen aer mai pot fi aprinse şi de undele de şoc provocate de explozii sau de orice obiect
puternic încalzit (conductor electric topit). De asemenea, aceste amestecuri se mai pot aprinde şi de la unele impurităţi solide
(de ex. rugina) existente în jeturi puternice de hidrogen comprimat, precum şi de la foc deschis, scânteile de natură mecanică.
Hidrogenul având cel mai mic volum molecular, poate difuza prin pori foarte mici spre deosebire de alte gaze care
nu au aceasta proprietate. Datorită acestei proprietăţi, pericolul formării amestecurilor explozive, hidrogen-aer este
întruncâtva redus, deoarece în atmosfera deschisă se risipeşte usor. În spaţii închise el se acumuleaza sub plafon.
Din punct de vedere chimic, hidrogenul prezintă o mare afinitate faţă de carbon, se poate combina cu acest element,
care există în compoziţia multor oţeluri, micşorându-le din aceasta cauza rezistenţa mecanică.
Hidrogenul se transportă comprimat la 150 atm în recipiente de oţel. Explozia poate fi favorizată de impurificarea
hidrogenului cu oxigen de coroziunea recipientelor sau de nerespectarea măsurilor de prevenire a incendiilor.
Depozitarea hidrogenului în gazometre umede sau uscate se face astfel încât să nu fie posibilă formarea
amestecurilor explozive.

2. OXIGENUL

Oxigenul este unul dintre cele mai active elemente chimice. Are propietatea de a forma foarte uşor şi energic
combinaţii chimice cu toate elementele. Reacţiile care se produc în prezenţa oxigenului se numesc reacţii de oxidare.
Procesele de ardere care au loc în oxigen decurg mult mai energie. De exemplu, dacă într-un vas cu oxigen se
introduce un chibrit în stare de incandeşcenţă, arderea continuă cu flacară vie.
Limitele inferioare de explozie ale gazelor combustibile în amestec cu oxigenul sunt mai coborâte faţă de
amestecurile cu aer.
Uleiurile şi grăsimile în contact cu oxigenul comprimat se pot autoaprinde.
Combustibilii solizi cu structura poroasă (turba,carbune etc.) dacă se îmbină cu oxigen lichid produc explozii
puternice atunci când se aprind în spaţii închise.
Oxigenul se foloseste în industrie pentru obţinerea unor temperaturi ridicate necesare topirii sau taierii unor metale.
Pentru aceasta se arde acetilena sau hidrogen în oxigen. De exemplu, prin ardere acetilenei în oxigen se obţine
temperatura de aproximativ 3500˚C.
Oxigenul se transportă şi se foloseşte comprimat în recipiente la presiunea de 150 atm.
De reţinut, posibilitatea producerii de explozii în compresoarele de oxigen, atunci când oxigenul comprimat vine în
contact cu uleiul (explozia uleiului). Explozia este cu atât mai puternică, cu cât presiunea şi temperatura sunt mai ridicate,
deci oxidarea se face mai intens.

3. METANUL

Metanul se aprinde cu uşurinţă de la o scânteie sau de la foc deschis. Flacăra care ia naştere se propaga cu mare
viteză în masa gazului, fenomenul respectiv producându-se instantaneu. El are temperatura teoretică de ardere în aer în jur de
2000˚C, dar din cauza pierderilor de caldură în procesul de ardere, aceasta temperatura este mai redusă.
53
 Temperatura de autoaprindere a metanului este de 650˚C în aer şi de 556˚C în oxigen.
Metanul nu se combină prin aditie cu nici o substanţă. Prin ardere în aer se transformă în dioxid de carbon şi apă cu
dezvoltare de 8400 kcal/m3. Prin încalzire la aproximativ 900˚C se descompune în hidrogen şi carbon (CH 4→C+2H2), iar la
temperaturi mai înalte, în anumite condiţii în acetilenă şi hidrogen.
Un amestec de metan aer explodeaza la aprindere, dacă proporţia de metan este de 6-16%. Viteza de explozie este de
circa 2300 m/s. El este descompus de clor şi de alţi halogeni la temperaturi de 300-400˚C în prezenţa unor catalizatori
formând produşi de „substituţie”.
Prin arderea incompletă a metanului sau prin disociere se obţine negru de fum, folosit în industria cauciucului,
cernelurilor etc.
Metanul este mai uŞor ca aerul (densitatea faţă de aer 0,55), ceea ce permite o aerisire uşoară (naturală) a spaţiilor
închise.
Deoarece metanul nu are miros, pentru a putea fi recunoscut cu uşurinţă se adaugă substanţe puternic mirositoare ca
de exemplu etilc-mercaptan (16 grame sau 19,1 cm3 de etil-mercaptan la 1000m3 gaz metan). În această situaţie o concentraţie
de 1% volum în aer poate fi sesizat.
Uneori este folosit drept gaz inert, în lipsa azotului, la unele reacţii chimice la care nu este permisă prezenţa aerului.
În acest caz se pot produce amestecuri explozive metan-oxigen.
Metanul este un gaz de seră, atacă ozonul.

4. ACETILENA

Acetilena este un gaz incolor, combustibil cu miros caracteristic, densitatea în raport cu aerul este de 0,907.
Acetilena este o hidrocarbură nesaturată cu triplă legatură, care se descompune cu uşurinţă în elementele sale constitutive:
carbon şi hidrogen.
Tripla legătură a atomilor de carbon conferă acetilenei unele însuşiri caracteristice, cea mai importantă fiind
nestabilitatea termodinamica, adică tendinţa de descompunere în carbon şi hidrogen cu degajare considerabilă de caldură 54
kcal/mol ,caldura si temperatura de ardere foarte ridicate şi o mare capacitate de reacţie.
Cele mai multe din reacţiile acetilenei sunt reacţii de adiţie în care moleculele altor substanţe se alipesc celei de
acetilena. Reacţiile sunt exoterme (cu degajare de caldură).
Descompunerea chimică a acetilenei are loc cu dezvoltarea unei mari cantităţi de energie (2080 kcal/kg), iar în cazul
unei descompuneri explozive, temperatura ajunge până la 3000˚C, producându-se şi o creştere a volumului hidrogenului.
Acetilena formează cu aerul amestecuri explozive destul de periculoase a căror limite sunt mult mai largi decât a
celorlalte hidrocarburi (limita inferioară este de 3,5% iar cea superioară de 82% volum în aer). Cele mai periculoase sunt
amestecurile care conţin între 7 şi 13% volum acetilenă.
Efectul exploziilor este deosebit, acesta fiind cu mult mai mare decât în cazul altor hidrocarburi.
În cazul când exploziile au loc în spaţii închise (rezervoare, conducte, instalaţii etc), presiunea ajunge să fie de circa
12 ori mai mare decât cea iniţială. Din această cauză toate utilajele se dimensionează la presiunea de proba de 12 atm.
În anumite condiţii, descompunerea acetilenei poate avea loc cu detonaţie în care caz datorită efectului undei de
detonaţie, presiunea creşte de câteva sute de ori (în comparaţie cu cea iniţială), fapt ce duce inevitabil la distrugerea
instalaţiilor respective.
Acetilena se descompune spontan sub acţiunea unor factori, cum ar fi: temperatura ridicată, scântei, încălziri locale,
ridicare presiunii peste 1 atm, reacţii de polimerizare însoţite de degajări intense de caldură, descompunerea substanţelor
chimice explozive, acţiunea substantelor foarte reactive faţă de acetilena, exemplu clorul.
Amestecurile explozive cuprinse între 7 si 13% explodează prin încălzire la temperaturi peste 500˚C, şi mai ales prin
comprimare la presiuni de peste 3 atm.
În prevenirea iniţierii descompunerii acetilenei, prezenţa umidităţii constituie un factor important. Prin asigurarea
saturării cu vapori de apă se micşorează posibilitatea producerii unei explozii.
Varietatea condiţiilor în care se produce explozia acetilenei se explică în parte prin faptul că la ridicarea temperaturii
descompunerea ei este precedată de polimerizare. La temperaturi de peste 400˚C, moleculele de acetilenă se combină cu
moleculele mai complexe (benzen, stiren etc.). Caldura degajată la polimerizare duce la creşterea temperaturii acetilenei şi
crează condiţii favorabile pentru producerea exploziei.
La dizolvarea acetilenei, moleculele ei sunt separate de moleculele solventului, ceea ce micşoreaza capacitatea de
descompunere. Astfel acetilena dizolvată în acetona nu explodează la presiuni până la 10 atm.

5. AMONIACUL

Amoniacul este un gaz combustibil incolor cu un miros caracteristic puternic, cu densitatea în raport cu aerul de
0,771. Puterea calorică este de 4450 kcal/kg. Este solubil în apă 40% la 10˚C şi 18,5% la 50˚C, cu formare de hidroxid de
amoniu.
În stare gazoasă nu arde în aer, la temperaturi obişnuite, fiind considerat adeseori inofensiv din punct de vedere al
pericolului de incendiu şi explozie.
Deşi nu este o combinaţie organică, amoniacul formează cu aerul amestecuri explozive, între limitele de 15 şi 27%
volum în aer, în oxigen între 13,5 şi 79% în volum. Energia minimă de aprindere este de 680 MJ iar presiunea de explozie
este de 6 kgf/cm².
Temperatura de inflamabilitate este de -2˚C, iar cea de autoinflamare de 630˚C.
Prezenţa uleiului sau a altor materiale combustibile măreşte pericolul de incendiu. În contact cu bioxidul de clor se
poate aprinde sau exploda.
54
 În reacţie cu mercurul, clorul, iodul, bromul, acidul fluorhidric, anhidru, se poate aprinde sau exploda.
Amoniacul în oxigen se aprinde la temperaturi obişnuite cu formare de oxid de azot (NO), care se combină cu
uşurinţă un oxidant foarte puternic care cu vaporii a multor substanţe organice formează amestecuri explozive.
Chiar şi în lipsa aerului amoniacul gazos se descompune în elementele componente-azot şi hidrogen-prin încălzire la
temperaturi de peste 800˚C sau datorită unor descărcări electrice. Amoniacul gazos atacă organele respiratorii şi distruge
glandele lacrimale. În aer, concentraţia maximă admisă este de 0,02 g/m3.
Amoniacul se transportă în vase închise în stare lichidă. Pe timpul depozitării şi transportului o parte din amoniac
trece în faza gazoasă, în vas creându-se o presiune corespunzatoare temperaturii mediului exterior. De exemplu, la 20˚C
presiunea este de 7,7 atm iar în cazul când temperatura este de 40˚C presiunea ajunge la 14,9 atm.

6. CLORUL

Clorul este un gaz de culoare galbenă-verzuie, cu miros puternic iritant, incombustibil mai greu ca aerul (densitatea
în aer 2,49). Majoritatea produselor combustibile reacţionează cu clorul, tot aşa ca şi cu oxigenul. De exemplu, reacţionează
în mod special cu acetilena, terebentina, eterul, amoniacul gazos, gazele combustibile, hidrocarburile, hidrogenul şi metalele
fin divizate.
Amestecurile de metan şi clor sunt explozive între limitele de la 6 pâna la 63% în volum. Amestecurile de benzen şi
clor sunt explozive într-un interval de explozie larg: limita inferioară de explozie este de 8,2-9,2% iar limita superioara de la
32,6 până la 35%.
Amestecurile de clor, etan şi metan se autoinflamează într-un interval larg de explozie. Astfel, amestecul de metan-
clor se autoinflamează între 370 şi 450˚C, la o concentraţie de 10%, respectiv 7%, iar amestecul de etan-clor între 360 şi
400˚C, concentraţia fiind de 5%, respectiv 40%.
La combinarea clorului cu hidrogenul, pentru a forma acidul clorhidric se produce o explozie la încălzirea
amestecului de gaze sau la o iluminare puternică (lumina solară directă, magneziu incandescent etc). După o prealabilă
aprindere, amestecul continuă să ardă linistit.
Cu acetilena, clorul formează amestecuri care pot exploda numai sub acţiunea luminii.
Clorul este un gaz otravitor. Atacă caile respiratorii, iar la concentraţii mai mari poate provoca asfixierea.
Concentraţia maximă admisă pentru halele de fabricatie este de 0,01 mgCl1/l aer.
Efectele provocate de inspiraţia aerului la diferite concentraţii de clor sunt:
- de la 0,001 până la 0,006 mg/l aer, se produc efecte iritante;
- la 0,00834 mg/l aer degajă miros neplacut, simptome după 1-2 ore;
- 0,0350 mg/l aer reprezintă cantitatea minimă care cauzează iritaţia imediată a gâtului;
- 2,80 mg/l aer provoacă moartea.
Clorul se transporta în stare lichefiata la presiunea de 6 at în tuburi de oţel.

7. GAZE PETROLIERE LICHEFIATE

Sub denumirea de gaze lichefiate se înţelege, în general, amestecurile de hidrocarburi volatile cu unul până la 6
atomi de carbon în molecula care în limitele de temperatura de la -40˚C până la 40˚C, respectiv la presiuni de 0,2 atmosfere
până la până 15 atmosfere se gasesc în stare lichefiată.
La temperatura şi presiune atmosferică normale gazele lichefiate se prezintă în stare gazoasă. Ele se pot însă lichefia
chiar şi la presiune relativ scazută. Un gaz lichefiat sub presiunea are întotdeauna tendinţa să treacă în stare gazoasă. El se
evaporă la suprafaţă, pînă când se formează în spaţiul umplut cu gaz o presiunea care corespunde presiunii de vapori a
gazului lichefiat. Aceasta presiune de vapori depinde de temperatura gazului lichefiat.
Pericolul este mare când rezervorul de gaz lichefiat este supus, în cazul incendiului, unei creşteri permanente a
temperaturii. Creşterea temperaturii în interiorul rezervorului corespunzator curbei presiunii de vapori, nu continuă decât atât
timp deasupra gazului lichefiat se află un spatiu umplut cu gaz. Când temperatura creşte, gazul lichefiat se dilată, putându-se
ajunge ca întregul volum al rezervorului să fie umplut cu gaz lichefiat, fără să mai existe vreun spatiu de gaz. Începând din
acest moment la creşterea temperaturii, presiunea creşte mult mai rapid decât conform curbei presiunii de vapori. Mărimea
presiunii este de 7 până la 8 atmosfere pentru fiecare grad de creştere a temperaturii.
Ca urmare a compresibilitatii reduse a gazului lichefiat şi a capacităţii elastice de dilare, de asemenea mică, a
pereţilor rezervoarelor aceastea explodează.
Între gazele lichefiate se citează: propanul, butanul, propilena, izobutanul, butilenele, butadiena precum şi
amestecurile acestor hidrocarburi în diferite proporţii.
Gazele petroliere se produc prin distilarea fracţionată a gazolinei sau a gazelor de rafinarie. Ele se utilizează ca
combustibili casnici şi industriali, agenţi de răcire în instalaţii frigorifice, solvenţi pentru uleiuri şi în diferite sinteze chimice.
Gazele petroliere lichefiate sunt usor inflamabile. Temperatura de aprindere este 430-455˚C. Temperatura de ardere
a gazelor lichefiate este de aproximativ 1950˚C. Greutatea specificare mare (de 1,5-2 ori mai grele decât aerul) măreşte
considerabil pericolul de incendiu şi explozie, deoarece se acumulează în părtile inferioare ale încaperilor.
Densitatea în stare lichefiată variază între 0,45 şi 0,60. Gazele lichefiate formează cu aerul amestecuri explozive.
Limita inferioară de explozie variază între 1,5 si 2% iar cea superioară între 8,5 şi 9,5%.
Pentru a putea sesiza prezenţa lor în caz de scăpări, ele se odorizează cu mercaptan.
Gazele lichefiate scapate, chiar în cantităţi mici generează prin evaporare o cantitate mare de vapori inflamabili. De
exemplu, dintr-un litru de propan lichefiat se formează peste 33 l vapori în condiţii normale de temperatură şi presiune.
Prin ardere hidrocarburile produc gaze cu efect de seră.

55
8. GAZE CU EFECT DE SERĂ

Gazele cu efect de seră care distrug stratul de ozon sunt:

-dioxidul de carbon CO2;
-metanul CH4;
-azotul N2O;
-bromul Br;
-fluorul F;
-hidrofluorocarburile HFCs;
-perfluorocarburile PFCs
-hexafluorura de sulf SF6;
Se observă ca aceste gaze sunt, după caz, combustibile, produse de ardere sau substanţe stingătoare.

56
 Pompiliu Bălulescu

Capitolul 8. Pericolul de incendiu şi explozie a principalelor prafuri

combustibile
1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZA APRINDEREA PRAFURILOR COMBUSTIBILE

Cercetările intreprinse asupra prafurilor şi pulberilor combustibile au scos în evidenţă dependenţa combustibilităţii şi
pericolului de incendiu de anumiţi parametri.
Printre aceşti parametrii se citează: compoziţia chimică, granulaţia, grosimea stratului de pulbere, concentraţia
pulberilor şi prafurile combustibile, presiunea mediului, compozita mediului, temperatura de aprindere, gradul de umiditate a
aerului şi indicele de explozivitate.

1.1.COMPOZIŢIA CHIMICĂ A PRAFULUI

Însuşirile explozive ale prafurilor combustibile sunt determinate de compoziţia lor chimică. Conform concepţiei
clasice, pericolul de explozie este direct proporţional cu conţinutul de oxigen. În prezent acest lucru este contestat, deoarece,
pe de-o parte apar oxizi stabili în pulberi, care se comportă cu substanţe inerte, iar pe de altă parte, anumite grupe, cum este
cea de nitro, sunt capabile să declanşeze aprinderi şi în absenţa oxigenului. Conţinutul de cenuţă, respectiv de substanţe
inerte, influenţează negativ capacitatea de explozie, spre deosebire de componenţii volatili combustibili în special cei care
prezintă o caldură mare de ardere (metan, hidrogen).:
Prin praf se înţelege un material solid în particule cu dimensiuni destul de mici (de obicei sub 20 μ) pentru a fi
antrenate în mişcare sau pentru a sta un timp în suspensie în aer sau într-un alt gaz.
Prin pulbere se întelege praful industrial obţinut prin una ori mai multe operaţii de mărunţire mecanică sau prin
operaţii mecanice, fizico-mecanice, ori chimice.
Se consideră drept pulberi combustibile particulele care se obţin prin fabricaţie, iar ca praf particulele formate din
alte cauze şi dispuse în straturi sau existente în suspensie în aer. În vorbirea curentă, adesea nu se face deosebirea.

1.2. GRANULAŢIA PRAFULUI

În principiu, prafurile fine sunt mai explozive decât cele grosiere din cauza capacităţilor ridicate de aprindere a
combustibilitatii mai rapide. Prafurile fine se turbionează mai uşor şi îşi menţin mai bine starea de suspensie, care constituie
un factor principal în declanşarea exploziei.
Particulele sub formă neregulată şi cu goluri în interior măresc pericolul de incendiu şi explozie.
Mărimea particulelor se exprima fie direct prin diametrul mediu, fie prin suprafaţa specifică liberă la care aerul are
acces, respectiv prin suprafaţa exterioară raportată la greutate.
Suprafaţa specifică liberă se poate deduce din următoarea relaţie:
S= __6___ x P ;
γ∙0,5(ds+di) 100
S – suprafaţa specifică liberă [cm²/g];
γ – densitatea relativă [g/cm3];
ds – mărimea maximă a particulelor [cm];
di – mărimea minimă a particulelor [cm];
P – procedee în greutate ale fracţiei respective.

Suprafaţa specifică a unor pulberi industriale a ajuns la valori cuprinse între 50 si 100 m²/g, iar a altora a depăţit
aceste valori.
Acelaşi ordin de mărime îl are majoritatea particulelor de praf din aer, ca de exemplu planctonul atmosferic, vizibil
cu ochiu liber în razele soarelui, precum şi numeroasele particule ale prafului cosmic.
Particulele de pulbere obţinute în industrie pot avea forma de grăunţe, lamele, ace sau fibre.
Mărimea particulelor de praf influenţează următorii parametrii a exploziei: punctul de aprindere (când praful se afla
în suspensie), limita de explozie şi viteza de creştere a presiunii, respectiv presiunea maximă de explozie.
Praful dispersat în aer cade cu viteze diferite.
Viteaza de cădere liberă a particulelor de praf se poate calcula cu relaţia:
V = (γ-γ`)d²g
18η
V – viteza de cădere liberă [cm/s];
γ – greutatea specifica a particulelor [g/cm3];
γ` - greutatea specifică a mediului, în g/cm 3 (în majoritatea cazurilor aceasta este neglijată în raport cu cea a
particulelor)
d – diametrul particulelor [cm];
57
 g – acceleraţia gravitaţiei [cm/s²]
η – viscozitatea absolută [N∙s/m²].

Viteza de cădere a particulelor depinde în principal de temperatura lor şi greutatea specifică. În amestecurile de praf-
aer are loc o separare a particulelor şi la un moment dat, avem de a face cu amestecuri de praf-aer, care diferă din punctul de
vedere al concentraţilor explozive.
În continuare . sunt date vitezele de cădere ale particulelor solide de greutate specifică egală cu 2g/cm 3 şi granulaţie
diferită, în funcţie de temperatură.

Tabelul 8.1.2.1 Vitezele de cădere în aer la presiunea ambiantă a particulelor solide de granulaţie diferită în funcţie
de temperatura lor.

Denumirea particulei Vitezele de cădere [cm/s]

[μ] 20˚C 100˚C 200˚C 300˚C
10000 2400 2700 3025 3380
5000 1680 1880 2125 2315
3000 1270 1400 1535 1650
1000 594 620 647 669
700 432 447 463 472
500 316 330 360 358
300 185 190 200 195
100 45,6 42,4 41,8 36,9
50 14,1 12,3 10,5 9,2
30 5,32 4,51 3,82 3,31
10 0,60 0,53 0,42 0,39
5 0,15 1,25 0,103 0,089

Deasupra depunerilor există, în general, un amestec de praf-aer

1.3. GROSIMEA STRATULUI DE PRAF

Însuşirile explozive ale materialelor pulverulente sunt influenţate uneori şi de grosimea stratului.

Tabelul 8.1.3.1 Influenţa grosimii stratului asupra temperaturii de incandeşcenţă a cărbunelui

Grosimea stratului la depunerea naturală [mm]

Natura pulberii
3 6 10 20 50
Cărbune gras:
- 200 μ 295 270 - - -
- 7μ 270 230 210 195 171
cărbune slab:
- 200 μ 400 350 - - -
- 70 μ 340 280 265 265 -

1.4. CONCENTRATIA PRAFURILOR COMBUSTIBILE

Pericolul de explozie şi incendiu apare când există în suspensie particule uscate fin divizate. Această situaţie apare
când praful se produce de exemplu în urma şlefuirii, frecării, ruperii incidentale, precipitării chimice, pulverizării etc. sau pe
timpul unor procese tehnologice cum ar fi măcinarea cerealelor, fabricarea pulberilor din material plastic, a pigmenţilor de
vopsea etc.
Pentru a se putea produce o explozie, praful trebuie să existe în stare de suspensie şi să aibă o anumită concentraţie.
Concentraţia minimă de explozie a amestecurilor de praf-aer pentru majoritatea substanţelor combustibile este în general
cuprinsă între 2,5 şi 30 g/m 3, iar cea maximă de ordinul miilor de grame care practic este foarte greu de atins. De exemplu,
concentraţia maximă pentru praful de zahăr este de 13500 g/m3, iar a celui de cărbune de 4200 g/m3.

Tabelul 8.1.4.1 Limitele de explozie ale principalelor prafuri combustibile

Limitele de explozie [g/m3]

Natura prafului
Inferioară Superioară
Cărbune 35-44 4200
Zahăr 17,5 13500
Turbă - 2200
Făină de lemn 30,2 60
Amidon 22 -

58
Cereale 20 2000
Făină 32,2-63 2000
Lapte praf 7,6 -
Cărbune de Petrila 100-1000 2000-7000
Materiale plastice 50 -
Tărâţe de grâu 24,7-42,8 -
Puzderie de in 16,7 -
Acetat polivinil 17 -
Anhidrida ftalica 12,6 -
Antracen 5 -
Canfor 10,1 -

O evaluare practică a concentraţiei unui amestec praf-aer se poate face pe baza desitaţii optice a amestecului. Când
de exemplu un bec de 25 W nu se mai vede la distanţă de 2 m, amestecul de praf-aer, care se găseşte între bec şi ochi are o
concentraţie de aproximativ 40 g /m3.

1.5. PRESIUNEA MEDIULUI

La o concentraţie sub 1000 g/m3 presiunea de explozie este dependentă de cea a mediului exterior. Limita inferioară
de explozie scade, în funcţie de presiune de la 100 la 30 g/m 3. Limita superioară de explozie este mai puternic influenţată de
presiune, datorită modificării echilibrului chimic.
Variaţiile de presiune modifică densitatea amestecului şi deci au loc schimburi ale concentraţiei prafului pe unitatea
de volum. Dacă, de exemplu, 50 grame de praf, cu limita inferioară de explozie de 60 g/m 3, sunt dispersate în 0,5 m3 aer la 10
kgf/m², amestecul nu se găseşte în zona periculoasă, deoarece în condiţii normale, concentraţia ar fi de 10 g/m 3. Dacă însă
sunt dispersate 25 de grame de praf în 0,5 m 3 aer şi o presiune de aproximativ 0,450 kgf/m 2 amestecul ce rezultă devine
inflamabil, concentraţia efectivă fiind de 83 g/m 3. Creşterea presiunii duce la efecte de amploare, presiunea finală este mai
mare, actionând în acelaşi timp asupra procesorului de aprindere şi de ardere a amestecului ca şi asupra vitezei de propagare a
flăcărilor.

1.6. COMPOZIŢIA MEDIULUI

Concentraţia mediului influenţează asupra presiunii de explozie. Prezenţa gazelor inerte în spaţii închise în care se
găsesc particule de praf combustibil în suspensie în aer micşorează pericolul de explozie şi incendiu. Prin înlocuirea parţială a
oxigenului din aer cu gaze inerte se ajunge la un volum minim de oxigen, la care pulberea nu mai poate exploda creându-se
aşa zisa limită de inerţizare.

1.7. TEMPERATURA DE APRINDERE

Aprinderea prafului depus pe suprafeţele încălzite este posibilă şi la temperaturi mai scăzute. Cu cât praful depus
este mai fin, mai uscat şi acumularea de caldură este mai mare, cu atât se aprinde la temperaturi mai scăzute. Particulele
foarte fine de praf se pot aprinde la o temperatură în jurul a 100˚C. Praful existent în încăperi închise şi încălzite în care
temperatura este uniformă, se aprinde de regulă la temperaturi mai joase decât cel depus pe suprafeţele încălzite.
În general, temperatura de aprindere a prafului depinde de natura lui, de gradul de umiditate şi de modul în care se
gaseşte depus (în straturi sau în suspensie în aer: ).

Tabelul 8.1.7.1 Parametrii explozivi ai unor prafuri combustibile

maximă de explozie [kgf/cm²]Presiunea
raport cu aerul =1relativă înDensitatea

[˚C]Temperatura de incandeşcenţă

de explozie [g/m3]inferioarăLimita

stoichiometric [g/m3]Amestecul
[˚C]de aprindereTemperatura
[kcal/kg]Puterea calorifică

medieGranulaţia

Natura
prafului

Cocs 8600 5-10 0,42 280 610 35-45 125 -

Celuloză - - - - 434 - - -
Făina de
3940 20-40 0,47 Carbonizare 410 - - 2,9
grâu
59
Făina de
6470 30-40 0,07 325 460 44-59 170 4,5
pluta
Lignit 6500 2-3 0,39 260 500 49-68 175 -
Naftalină 9600 80-100 0,53 Topire 575 28-38 100 5,9
Piele - - - - 572 - - -
Polietilena 11100 30-50 0,29 Topire 410 26-35 85 2,8
Poliuretan 6330 50-100 0,11 Topire 425 46-63 155 4,0
Rumegus
- - - - 396 - - -
de fag
Sulf 2210 30-50 0,67 Topire 235 110-60 300 3,7
Zahar praf 3940 20-40 0,67 Topire 360 77-107 265 2,8

În încăperi încălzite, cercetarile referioare la aprinderea prafului cu o granulaţie mai mică de 0,063 mm asezată într-
un strat de 20 mm au stabilite următoare:
- praful de carbune de fag s-a aprins la 130˚C după 41 min;
- praful de poliester intarit cu fibre de sticla s-a aprins la 230˚C după 41 min;
- praful de cauciuc dur s-a aprins la 140˚C dupa 60 min;
- praful de cacao s-a aprins la 180˚C, după 122 min.

Temperatura de aprindere a prafului de cărbune în funcţie de grosimea stratului, folosindu-se suprafeţe încălzite la
200˚C variază astfel.

Tabelul 8.1.7.2. Temperatura de aprindere a prafului de cărbune în funcţie de grosimea stratului

Timpul pînă la aprindere fără Timpul până la aprindere cu

Grosimea stratului [mm]
acumulare de caldură [min] acumulare de caldură [min]
2 3 5
3 3 8
5 11 12
10 12 15
20 23 30
40 73 93
50 110 154

Praful în suspensie se aprinde la temperaturi mai ridicate.

Temperatura de aprindere pentru câteva prafuri în suspensie în aer, la o granulaţie sub 0,64 mm se arată în
continuare.

Tabelul 8.1.7.3. Temperaturile de aprindere a unor prafuri în suspensie în aer

Natura prafului Concentraţia [%] Temperatura de aprindere [˚C]

Cocs 70 560
Poliester cu fibră de sticlă 86 439
Făina de grâu 20 424
Săpun 75 393
Sulf 30 303

1. 8. GRADUL DE UMIDITATE

Pe măsură ce umiditatea atmosferica creşte, aprinderea prafurilor se produce la temperaturi mai ridicate. Dacă
umiditatea atmosferica intra în reacţie cu unele prafuri combustibile, în urma căreia se degaja gaze inflamabile, pericolul de
explozie creşte. Pericolul se micşorează pe timpul prezentei în atmosfera a unor particule de praf anorganic sau a unor gaze
inerte ca azot, dioxid de carbon etc.

1. 9. INDICELE DE EXPLOZIVITATE

Indicele de explozivitate este definit ca un produs intre sensibilitatea la aprindere şi puterea exploziei.
Pentru praful de cărbune, sensibilitatea de aprindere şi puterea explozie sunt egale cu unitatea. Deci şi indicele de
explozie în acest caz este egal cu unitatea.
Presiunea dezvoltata în timpul exploziei creşte liniar cu presiunea şi gradul de turbulenta. O creştere a presiunii
iniţiale cu o atmosfera conduce la o creştere de 75% a presiunii de explozie şi cu 45% a raportului de creştere a presiunii în
timp.
Având în vedere indicele de explozivitate, exploziile de praf sunt clasificateastfel.

60
 Tabelul 8. 1. 9. 1Clasificarea exploziilor

Tipul exploziei Sensibilitatea la aprindere Puterea exploziei Indicele de explozivitate

Slabă Mai mică de 0,2 Mai mică de 0,5 Mai mic de 0,1
Moderată 0, 2-0,1 0,5 la 1,0 0,1 la 1,00
Puternică 1,0 la 5, 0 1,0 la 2,0 1,00 la 10,0
Severă mai mare de 5,0 mai mare de 2,0 mai mare de 10,0

Se apreciază ca în condiţiile locului de muncă, prafurile combustibile cu o granulaţie cuprinsă între 0, 5 şi 1 mm

sunt neexplozive, dacă au absorbit o anumită umezeală şi în aer se găsesc unele substanţe inerte.

2. PRAFUL ŞI PULBEREA DE CĂRBUNE

Prin praf de cărbune se înţeleg particulele de cărbune cu o granulaţie sub 0,5 mm care pot fi antrenate de aer.
Particulele mai mari se depun în apropierea sursei de formare, în timp ce cele fine sunt antrenate de curenţii de aer sau de
ventilaţie şi evacuare în atmosfera, iar în lipsa aerisirii rămân în stare de suspensie în spaţiul încăperii respective. Viteza de
depunere depinde de fineţea particulelor. De exemplu, viteza de depunere a particulelor de 43 μ este de 6 m/min, iar
particulele de 10 μ, vizibile, pentru a se depune de la înălţimea de 1m au nevoie de 3 min. Particulele mai mici de 10 μ nu se
depun în spaţiul încăperi industriale.

Tabelul 8. 2. 1. Temperaturile de aprindere a unor prafuri de cărbune

Natura prafului Temperatura de aprindere [˚C]

Lignit (cărbune brun) 320-390
Cocs de cărbune brun 375-640
Turba 427-486
Mangal 525-623
Huila 600-900
Cocs de huilă 700-900
Antracit 800-900
Grafit Peste 900
Funingine Peste 900

Praful de cărbune depus pe diferite instalaţii se poate aprinde de la scântei provenite din frecare, sudura sau taiere cu
flacără şi arde cu incandeşcenţă. Praful de cocs sau de huila nu se aprinde de la scântei, însă sub acţiunea de scurtă durată a
unei flăcări el se aprinde şi trece în stare de incandeşcenţă, iar după îndepărtarea sursei, în cele mai multe cazuri, starea de
incandescenta încetează.
Pe lângă fineţea granulaţiei, asupra posibilităţii şi uşurinţei formării amestecurilor explozive influenţează şi
conţinutul de gudron; cu cât acesta este mai mare, cu atât praful de cărbune prezintă pericol mai accentuat de explozie. Praful
care conţine mai mult de 10% substanţe volatile se consideră exploziv. La depozitarea prafului de cărbune în silozuri,
pericolul de explozie este mărit de prezenţa metanului care duce la micşorarea limitei inferioare de explozie.
Exploziile de praf de cărbune se produc numai atunci când nu sunt înlăturate depunerile şi suspensiile de praf,
curenţii puternici de aer şi sursele de aprindere. Temperatura care se dezvolta în timpul exploziei este destul de înaltă, iar
fenomenul exploziei are loc de obicei în trepte. În unele situaţii prima treaptă a exploziei de praf o constituie răbufnirea.
Trecerea de la răbufnire la explozie are loc lin, însă odată cu explozia se declanşează, se produc efecte mecanice foarte
puternice. În cele mai multe cazuri, în urma răbufnirii se produc vârtejuri formate din praful depus pe instalaţii, maşini,
piese etc., care formează amestecuri explozive susceptibile la explozii în contact cu o sursa de aprindere de capacitate
corespunzătoare.
În mine, exploziile prafului de aer cărbune se propaga deseori de-a lungul galeriilor, cu atât mai mult cu cât viteza
flăcărilor şi creşterea presiunii sunt mai puternice.
Propagarea exploziilor se face mult mai violent în galerii de mine decât la suprafaţa solului. O iniţiere puternică
duce la răspândire rapidă a flăcărilor, putând apărea creşteri de presiune sub forma de unde de soc. Domeniul exploziilor
puternice în galerii începe la viteze ale flăcărilor de 180 m/s.
Una dintre cele mai importante proprietăţi ale prafului de cărbune o constituie tendinţa lui spre autoaprindere în
timpul depozitarii. Iniţierea şi dezvoltarea fenomenului de autoaprindere se datorează absorbţiei de oxigen din aer, care
determina iniţial o autoîncălzire şi apoi trecerea în autoaprindere, în special când căldura produsă de oxidare este evacuată
insuficient. Indiferent de natura prafului de cărbune, intensitatea absorbţiei de oxigen depinde, în mare măsură de proprietăţile
sale fizice şi chimice, precum şi de o serie de factori externi, printre care cei mai influenţi sunt: temperatura ambiantă,
înălţimea stratului de cărbune depozitat, curenţii de aer, condiţiile meteorologice etc.
Praful de cărbune provenit din cărbune le proaspăt prezintă o tendinţă mai mare la autoaprindere, decât cel depozitat
de mai multa vreme, aceasta datorându-se expunerii îndelungate la acţiunea oxigenului din aer. Tendinţa mărită spre
autoaprindere prezintă şi praful de cărbune în stare de bulgări.
Cu cât granulaţia este mai fină, cu atât procesul de oxidare se produce mai uşor.

61
 3. PRAFUL DE LEMN

Particulele cele mai fine de praf de lemn pot forma cu aerul amestecuri explozive. Pericolul formării acestor
amestecuri creşte dacă praful depus este uscat şi se turbionează. Particulele fine de praf se formează la maşinile care folosesc
viteze mari de lucru şi în special la cele de şlefuire.
Pericolul formării unor amestecuri explozive nu este înlăturat chiar dacă particulele fine de praf de lemn se amestecă
cu altele mai grosiere sau chiar cu talaş.
În cazanele de abur, ale căror focare sunt alimentate cu talas şi praf de lemn, în anumite condiţii este posibilă
producerea unor răbufniri. Cazurile cele mai frecvente apar la turbionarea în focare a prafului de lemn uscat sau a unui
amestec de praf cu talaş la venirea în contact cu flacăra sau cu pereţii incandeşcenţi ai focarului. Răbufnirile în focare pot
declanşa explozii în buncăre, cu efecte dinamice pronunţate.

Tabelul 8. 3. 1. Caracteristicile prafului de lemn care determină pericolul de incendiu

Conţinutul mediu în substanţe

Presiunea maximă la explozie

Viteza de creştere a presiunii

Limita inferioară de explozie

previne explozia [% în vol. ]

aprindere la care se produce

Concentraţia de CO2 care

Temperatura sursei de

explozia [˚C]
volatile [%]

[N/cm²]

[N/cm²]
[g/m3]
Natura prafului

Praf de molid 76, 81 37, 35 700 4, 5∙105 120, 5 17, 0

Praf de pin 78, 72 25, 0 690 4, 7∙105 135, 0 15, 0
Praf de coaja de pin 64, 13 55, 0 725 4, 1∙105 110, 5 16, 2
Praf de larita 74, 37 40, 0 700 4, 5∙105 125, 5 17, 5
Praf de coaja de molid 71, 24 52, 5 720 4, 2∙105 115, 0 15, 0
Lignina 67, 61 50, 5 710 4, 8∙105 130, 0 15, 5

Dintre toate prafurile de lemn, cel mai exploziv este cel cu dimensiunea particulelor sub 100 mμ. La aceasta
dimensiune limita inferioară de explozie este de aproximativ 40 g/m3.
Presiunea maximă de explozie se înregistrează la densitatea norului de praf de circa 300 g/m 3. Pentru particulele cu
dimensiunea de până la 100 mμ, presiunea de explozie este de 4, 1 – 4, 8 kgf/cm². La o asemenea concentraţie, praful de lemn
prezintă cea mai mare capacitate de explozie. Forţă exploziei dezvoltata în acest caz poate să distrugă utilajul şi elementele de
construcţie.
Explozia se produce numai la un anumit raport între temperatura sursei de aprindere şi densitatea norului de praf,
deoarece posibilitatea transferul de căldură de la un strat la altul este determinata de o anumită distanţă critică între particulele
de praf.
Praful de lemn supus încălzirii timp îndelungat la o temperatura de 100˚C se carbonizează şi formează aşa numitul
cărbune piroforic care în contact cu aerul se autoaprinde.

4. PRAFUL DE ZAHAR

Granulele cu dimensiuni de peste 0, 25 mm nu sunt explozive. Cele cu dimensiuni sub 0, 2 mm, care reprezintă 1-
3% dintr-un amestec de praf de zahar se pot aprinde numai în cazul prezentei unei surse violente de aprindere. Energia unei
scântei cu o lungime de 4mm nu este suficientă pentru a provoca o astfel de aprindere. Granulele de zahăr de peste 0, 2 m
depuse pe instalaţiile de transport sau pe pereţii încăperilor nu favorizează propagarea exploziei.
Posibilitatea apariţiei de explozie în lanţ apare numai la granule sub 0, 25 mm şi la concentraţii minime de 30 g/m 3.
În încăperile mici, exploziile se propaga cu viteze de peste 200 m/s; presiunea de explozie pe pereţi este relativ
redusă.
La unele fabrici de zahar s-au obţinut următoarele măsurători: la nivelul platformei rotative de încărcare în siloz,
conţinutul de praf de zahar a fost de 312 mg/m 3, cu structura granulometrică de: 63% de la 0-5 μ şi 35% de la 5-10 μ. În
interiorul turnului central conţinutul de praf al aerului a fost în medie de 70, 8 mg/m 3 cu 90% de la 0-5 μ, umiditatea relativă
a aerului fiind de 39-40%. în sala de condiţionare a zaharului s-a găsit un conţinut de 123 mg/m 3, dimensiunile granulelor de
0-5 μ fiind de peste 90%, la o umiditate relativă a aerului de 43-59%. în celelalte încăperi, conţinutul de praf în aer a fost de
7-141 mg/m3, iar umiditatea relativă de 44-71%. Deci, în locurile studiate nu este pericol de explozie. Limita inferioară de
explozie a prafului de zahar este de 20g/m 3, după unele surse 17, 5 g/m 3. La limita superioară de explozie, practic nu se poate
ajunge, ea având valoarea de 135 g/m3 după unele surse 262 g/m3.
62
 Presiunea care se formează în urma exploziei amestecului de praf de zahar-aer este de 4 kgf/cm², ea crescând odată
cu fineţea şi cu mărimea suprafeţei specifice a particulelor de praf, iar temperatura de explozie de 540-645˚C. Se considera
ca sursa posibilă de aprindere orice corp a cărui temperatura depăşeşte 360˚C. Fenomenul de aprindere este influenţat şi de
faptul ca prin încălzire la 135˚C se descompunea treptat, iar dacă încălzirea este de durata, apare o pojghiţă de zahar topit,
care se aprinde instantaneu în cazul unei oxidări intense.
Energia necesară pentru aprinderea pulberii de zahăr variază, în funcţie de granulaţie şi de alţi parametrii, între 10 şi
16 mJ, ea fiind sub cea a scânteilor provocate de scurtcircuite. Pentru praful de zahar în urma descărcărilor electrostatice este
necesar un gradient de 60 kV/cm, iar acelui sub forma de nor-un gradient de minimum 10 kV/cm3.
Praful de zahar depus sub straturi prezintă pericol: de pe o parte, el poate izola sarcinile electrostatice urmate în
conducte, maşini etc. împiedicând conducerea electricităţii în pământ, iar pe de alta parte, creşterea stratului de praf depus
duce la dezvoltarea incendiului şi exploziei, deoarece în acest caz există posibilitatea alimentarii incendiului cu o cantitate
mai mare de praf.
Praful de zahar în atmosferă poate da naştere la o serie de explozii în lanţ.
La limita inferioară de explozie a prafului de zahar (20 g/m 3) vizibilitatea este de 1 m, iar la 50 g/m 3 lumină dată de o
lampă de 25 W nu mai poate fi văzută clar de la o distanţă de 3 m.
Temperatura de aprindere a prafului de zahar este de 410˚C.

5. PRAFUL DE CEREALE ŞI DE FĂINĂ

Mărimea particulelor de făina prezintă oscilaţii mai mici decât cea a particulelor de zahar, deoarece însăşi tehnologia
de fabricaţie impune separarea pe mărimi prin cerneri repetate. Particulele cu pericol de explozie au întotdeauna dimensiuni
mai mici de 100 μ. Praful de cereale şi de tărâţe este mai periculos decât praful de faina. În cazuri cu totul deosebite, făina
proaspătă de grâu şi de secară poate să producă explozii şi răbufniri. Pericolul de explozie a prafului de moara creşte în
lunile călduroase, când particulele fine se usucă complet şi scade pe vreme umedă. Intervalul de explozie al prafului de
cereale şi de făină, practic, este cuprinsă între 20 şi 2000 g/m3.
La 100 g/m3 s-a constat o presiune de explozie de 1, 5 kgf/cm², iar la 500 g/m3 de 2, 8 kgf/cm².
Concentraţiile de praf cele mai mari se produc, în general la însacuirea produselor finite şi a deşeurilor, scuturarea
şi repararea sacilor, încărcarea în vagoane a corpurilor străine, a tărâţelor şi făinii, precum şi silozurile de grâu.
Temperatura de aprindere a particulelor de faina în suspensie este de 400-500˚C.
Într-un depozit de făină pericolul de explozie se poate constata practic, după vizibilitatea existentă. Astfel, în
momentul când nu se mai vede la o distanţă de peste 1 m, în condiţii de iluminaţie normală, înseamnă ca s-a depăşit limita
inferioară de explozie.
Prezenţa de picături de ulei măreşte pericolul de incendiu, uşurând apariţia unor autoaprinderi la temperaturi scăzute
de 200-230˚C.
Sursele cele mai frecvente care pot genera explozii în industria morăritului le constituie căldura degajata prin
frecarea lagărelor maşinilor la mersul în gol al valturilor şi scânteile formate în urma pătrunderii corpurilor metalice în
valturi. Majoritatea exploziilor sunt însoţite de incendii.
Electricitatea statică generata de frecări la curelele de transmisie reprezintă, de asemenea, sursa a numeroase incendii
şi explozii. S-au înregistrat tensiuni de 13000 V la curelele valurilor cu lăţimea de 130 mm. situaţii similare se produc la
instalaţiile de transport pneumatic, dacă conductele metalice nu sunt legate la pământ.

6. PRAFUL DE AMIDON

Praful de amidon după unii specialişti este mai puţin exploziv decât cel de faina, el având limita inferioară de
explozie de 22 g/m3, la o umiditate relativă sub 8%, particulele fiind în marea majoritate sub 60 μ.
Amidonul de orez, dat fiind conţinutul lui relativ mare de cenuşă, este mai puţin periculos decât amidonul de grâu
sau cel de porumb.
După pericolul de explozie, şi incendiu pe care îl prezintă, s-a stabilit următoarea succesiune a felurilor de amidon:
de porumb, de grâu, de orez, de secară şi cartofi.

7. PRAFUL DE MATERIALE PLASTICE

Particulele de materiale plastice în stare fin divizată în suspensie de aer, în anumite concentraţii, prezintă pericol de
explozie. În general, particulele sub 77 μ prezintă cel mai mare pericol de explozie, intervalul de explozie fiind destul de
larg.
Temperaturile degajate în urma exploziilor amestecurilor de praf de material plastic – aer sunt mai scăzute decât cele
de gaze; de asemenea viteza de ardere şi cea de creştere a presiunii sunt mai reduse, deoarece arderea particulelor constituie o
reacţie de suprafaţă. Explozia prafului fin (sub 10 μ) se produce ca şi la gaze.
În tabelul 8. 7. 1 sunt daţi indicii de pericol de explozie pentru unele prafuri combustibile din materiale plastice. În
general se folosesc pulberi de materiale plastice în amestec cu pigmenţii. Aceste amestecuri sunt adesea topite apoi măcinate,
până la obţinerea unei pulberi fine ale cărei dimensiuni pot ajunge la 180 μ.
Pulberile de materiale plastice, datorită suprafeţei lor specifice foarte mari, reacţionează puternic cu oxigenul din aer.
Ele se topesc înainte de a ajunge la incandeşcenţă.
63
 Tabelul 8. 7. 1 Indicii pericolului de explozie pentru unele prafuri materiale plastice

amaestecului exploziv
Temperatura de

[kgf /cm²] Presiunea maximă a

Energia minimă de aprindere

Limita inferioară de explozie

ardere [˚C]

Sensibilitatea la ardere

Severitatea exploziei

Nor (suspensie)

[g/m3]
[mJ]
Strat
Natura pulberii

Poliformaldehida 6, 5 1, 9 440 - 0, 02 36, 7 6

Metacrilat de metil polimer 7 0, 9 480 - 0, 02 31, 5 5, 7
Acetat de celuloza 8 1, 6 420 - 0, 015 42 5, 75
Nailon – poliamida din fibre 6, 7 1, 8 500 430 0, 02 31, 5 6, 46
Policarbonat 4, 5 1, 9 710 - 0, 025 26, 2 5, 3
Polietilena de presiune înaltă 7, 5 1, 4 450 380 0, 03 21 5, 3
Polietilena de presiunea joasă 4 1 420 - 0, 06 21 5, 57
Polipropilena fără antioxidant 8 2 420 - 0, 03 21 5, 16
Polistiren transparent 1, 7 0, 5 490 - 0, 12 21 5, 58
Poliacetat de vinil 0, 6 0, 4 550 - 0, 16 42 4, 7
PVC fin 0, 1 0, 1 66 400 - - 1, 9
Poliuretan spuma neifnifugat 6, 6 1, 5 510 440 0, 02 31, 5 5, 9
Răşini fenol formaldehidice 9, 3 1, 4 580 - 0, 015 26, 2 5, 23
Poliuretan spuma ignifugat 9, 8 1, 7 550 390 0, 015 26, 2 5, 23
Raşini epoxidice nemodificate 12, 4 2, 7 540 - 0, 015 21 5

Prafurile plastice încălzite pot degaja gaze de pirogenare combustibile, care formează cu aerul amestecuri explozive.
În cazul unei încălziri excesive, practic, toate pulberile plastice degaja gaze inflamabile. Punctul de pirogenare indica
temperatura la care se degajă o anumită cantitate de gaze, încât amestecul acestora cu aerul se poate aprinde.

8. PRAFUL DE TEXTILE

Praful de textile este format, aproape în majoritatea cazurilor, din particule foarte fine. Într-un gram de praf de
bumbac, există, de exemplu, peste 3. 000. 000 particule mai mici de 50 mμ.
Particulele fine se sedimentează cu o viteză redusă (0, 003-50 cm/s) şi cu o mişcare uniformă. Viteza de sedimentare
a particulelor mai mici de 5 mμ este independentă de greutatea specifică.
Particulele fine de textile în suspensie în aer rămân nemişcate timp de aproape 24 h.
În interprinderile de profil, praful de bumbac se poate găsi sub forma de aerosoli când particulele sunt mici şi în
cantitate redusă şi depus local pe maşini şi în jurul lor, acestea fiind relativ în cantităţi mari. în industria textila locurile cu
cel mai mare pericol de explozie sunt canalele de evacuare a prafului, de unde se poate transmite şi în alte spaţii.

9. NEGRUL DE FUM

Particulele de negru de fum au o suprafaţă specifică foarte mare (1 g de negru de fum are o suprafaţă de 10 până la
250 m²), motiv pentru care procesul de oxidare pe unitatea de volum poate fi destul de intens. În această situaţie, din cauza
transmisiei slabe a căldurii se poate ajunge la autoaprindere, fenomen care mai este accelerat şi de existenţa unor compuşi
piroforici sau de descompunere incompletă a materiei prime carbonice, care este absorbită la suprafaţa particulelor de negru
de fum.
Autoaprinderea negrului de fum este consecinţa acţiunii reciproce dintre suprafaţa carbonului şi oxigenul din aer.
Cea mai mare activitate o au atomii de carbon care au libere legăturile de valenţă.
Daca temperatura pe timpul procesului tehnologic este de 270-300˚C, autoaprinderea este posibil să se producă după
5-10 min.

10. PRAFUL DE SULF

Sulful fiind divizat, produs în decursul măcinării şi pulverizării, este periculos la explozie. Sulful se deosebeşte de
majoritatea prafurilor combustibile întâlnite în industrie prin aceea ca prezintă un punct de înmuiere relativ scăzut şi un punct
de aprindere oarecum redus.
În funcţie de puritate, sulful se topeşte la temperatura de 119˚C sau la o temperatura mai redusă.
Temperatura de aprindere a norilor de praf de sulf este mai mare de 119˚C.
Praful de sulf măcinat „fracţiunea 150 mμ”, în stare de suspensie în aer, are limita inferioară de explozie 17, 6 g/m 3.
64
 Prin adăugare de praf inert de caolin, în proporţie de 65%, amestecul nu prezintă pericol până la concentraţia de
176 g/m3.
Sulful formează amestecuri explozive cu substanţe oxidante ca azotaţi, cloraţi, percloraţi.

11. PRAFURI COMBUSTIBILE FOLOSITE ÎN INDUSTRIA CHIMICĂ ŞI FARMACEUTICĂ

În industria chimică şi farmaceutică se folosesc pulberi, care datorită proprietăţilor lor combustibile, prezintă pericol
de incendiu şi explozie când nu se respecta măsurile de prevenire a incendiilor pe timpul depozitarii şi manipulării. Unele
dintre aceste prafuri şi pulberi se aprind uşor, chiar de la un chibrit cum este de exemplu acetatul de celuloza (temperatura de
aprindere 320˚C), altele se descompun prin încălzire şi marea majoritate formează amestecuri explozive cu intervalul de
explozie cuprins între 5 şi 192 g/m3.
Una din cauzele cele mai frecvente este descărcarea electrostatică. Ea poate să producă până la 40% din totalul
incendiilor şi exploziilor provocate în mediile praf-aer de materiale plastice.
Mai în detaliu, caracteristicile care determină pericolul de incendiu şi explozie, pentru principalele pulberi (prafuri)
de substanţe chimice folosite în industria chimică şi farmaceutică, se arată în anexa 2.

12. COMBATEREA EXPLOZIILOR DE PRAFURI COMBUSTIBILE

Exploziile de prafuri combustibile pot fi înlăturate dacă se iau următoarele măsuri:

- prevenirea formării şi eliminarea amestecului exploziv;
- eliminarea surselor de aprindere ;
- suprimarea exploziilor incipiente.
Singura cale, universală aplicabilă, este aceea de a se insista asupra întreţinerii şi bunei organizări a locului de
munca, evitându-se prezenţa prafurilor combustibile în stare liberă.
Daca praful este un produs secundar nedorit, o ventilaţie forţată îl poate îndepărta din zonele cu pericol de incendiu
şi explozie.
O soluţie eficace este aceea de a se lucra sub limita inferioară de explozie (ardere) a prafului. Acest lucru nu este atât
de simplu pe cât s-ar părea la prima vedere, din cauza necunoaşterii la toate substanţele ( amestecurile) a limitei inferioare
exacte de explozie sau de ardere.

65
 Pompiliu Bălulescu

Capitolul 9. Principalele pulberi de metale combustibile

1. COMBUSTIBILITATEA METALELOR

În anumite condiţii, aproape toate metalele ard, o anumită parte din ele prezentând chiar un accentuat pericol de
incendiu. Astfel, unele metale se oxidează foarte repede în prezenta aerului sau a umezelii, generând suficientă căldură
pentru a se putea produce aprinderea, altele însă se oxidează lent şi foarte rar devin suficient de fierbinţi pentru a se aprinde.
Anumite metale, ca de exemplu, magneziul, titanul, sodiul, potasiul, calciu, litiu, zirconiu, toriul, uraniul şi plutoniul
când se găsesc sub forma de particule reduse sau sunt în stare topita se aprind cu uşurinţă. Dacă aceste metale sunt sub forma
de bucăţi mari, aprinderea lor se face mai greu. Unele metale, ca de exemplu, aluminiul şi otelul se aprind şi ard atunci când
sunt sub forma de pulberi fine, deoarece comportarea la incendiu a materialelor, atât a celor combustibile, cât şi a celor
necombustibile se modifica în mod deosebit în funcţie e suprafaţa de contact cu aerul. Cu cât însă suprafaţa de contact cu
aerul a materialelor combustibile creşte, cu atât aprinderea se face mai uşor. Dacă materialele necombustibile sunt divizate în
particule, ele devin combustibile, arderea lor, având loc uneori, chiar cu explozie. Deci, raportul dintre suprafaţa de contact cu
aerul a unui material şi masa sa, constituie unul dintre parametrii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea pericolului de
incendiu. Metalele se prezintă sub forma compactă, de span, de pulbere sau praf.
Cel mai mare pericol îl prezintă pulberea de metal, rezultată în urma prelucrării cu pila, rectificării sau ca produs pe
cale industriala în metalurgia pulberilor.
Combustibilitatea şpanului se află între cea a metalului compact şi a metalului sub forma de pulbere sau de praf.
În aprecierea combustibilităţii unui metal de o mare importanţa sunt dimensiunile particulelor, cantitatea şi gradul
de aliere cu alţi compuşi.
În aliajele de metale şi alte substanţe, combustibilitatea poate varia mult, ea depinzând de combustibilitatea
elementelor componente luate separat.
În procesul de ardere a metalelor, primul focar apare la limita dintre metal şi oxid, metalul putându-se aprinde
înainte de a se atinge temperatura lui obişnuită de aprindere, dacă pe suprafaţa lui se găseşte un cristal de oxid.
Metalul se poate oxida cu propriul sau oxid, formând în acest caz un oxid de ordin inferior, deci oxidul poate fi
transmiţătorul de oxigen la metal.
Mecanismul de aprindere şi procesul de ardere se pot explica astfel: în timpul încălzirii metalului, pe suprafaţa lui
apare mai întâi un strat de oxid de grad inferior; în anumite condiţii oxidul de grad inferior se transformă din nou în oxid de
grad superior. În timpul ultimei reacţii apare primul focar singular.
Schematic, aceste fenomene s-ar putea reprezenta astfel:

Me+0, 502 → MeO

MeO+0, 502 ↔ MeO2
MeO2+ Me → 2 MeO
MeO+0, 502 ↔ MeO2 etc.

Temperaturile de autoaprindere a unora dintre metale sunt apropiate de temperaturile de formare a oxizilor de grad
superior. De exemplu, zirconiul are temperatura de aprindere de 370-520˚C, în timp ce temperatura de formare a oxizilor este
de 270-500˚C.
66
 Pulberile de metale cu granulaţie mai mare au temperaturi de autoaprindere mai ridicate. în toate cazurile, la
temperaturi de circa 370˚C începe o autoîncălzire, care în funcţie de bilanţul sistemului termic poate duce la autoaprindere
sau la întreruperea procesului.
Metalele pot suferii reacţii periculoase care pot conduce la incendii sau explozii. Unele dintre ele sunt radiaţii
ionizate care pot să îngreueze acţiunea de stingere a incendiilor şi chiar să iradieze personalul de interventie. Toxicitatea unor
metale reprezintă, de asemenea, o problemă de care trebuie să se ţină seamă în combaterea incendiilor.

Tabelul 9. 1. 1 Caracteristicile metalelor care determină pericolul de incendiu

Greutatea Starea sub

Tendinţa de Produc sau nu
Natura metalului specifică forma de
autoaprindere scântei
[g/cm3] pulbere
Cesiu (Ce) 1, 90 Da - Nu
Potasiu (K) 0, 86 Da - Da
Litiu (Li) 0, 53 Da - Nu
a) Metale
Sodiu (Na) 0, 37 Da - Nu
uşoare Metale alcaline şi
Rubidiu (Rb) 0, 53 Da - Nu
alcalino-pămîntoase
Bariu (Ba) 3, 50 - Da Nu
Calciu (Ca) 1, 55 - - Da
Radiu (Ra) 4, 50 - - Nu
Strontiu (Sr) 2, 60 - - Nu
Alte metale uşoare Aluminiu (Al) 2, 70 - Da Da
Beriliu (Be) 1, 85 - - Nu
Magneziu
- Da Da
(Mg) 1, 74
Titan (Ti) 4, 49 - Da Da
Calitati de fier
7, 03-7, 86 - Da Da
brut
Fonte turnate 7, 30-8, 60 - Da Da
b) Fierul şi oţelul
Oţeluri
7, 74-7, 85 - Da Da
nealiate
Oţeluri aliate 7, 75-8, 13 - Da Da
Crom (Cr) 7, 20 - Da Nu
c)Metale de înnobilare a oţelului Cobalt (Co) 0, 83 - Da Da
Mangan (Mn) 7, 74 - Da Nu
Molibden(Mo) 10, 20 - Da Nu
Wolfram (W) 10, 10 - Da Nu
Vanadiu (Va) 5, 98 - Da Nu
Antimoniu(Sb) 0, 69 - Da Nu
Arsen (As) 5, 72 - Da Nu
Cadmiu (Cd) 8, 64 - Da Nu
Bismut (Bi) 9, 80 - Da Nu
Plumb (Pb) 11, 34 - Da Nu
Cupru (Cu) 8, 90 - Da Da
d)Metale grele
Nichel (Ni) 8, 90 - Da Da
Zinc (Zn) 7, 13 - Da Nu
Aur (Au) 19, 30 - - Nu
Platină (Pt) 21, 45 - - Nu
e)Metale nobile
Mercur (Hg) 13, 60 - - Nu
Argint (Ag) 10, 50 - - Nu
Toriu (Th) 11, 70 Da Da Da
Uraniu (U) 19 Da Da Nu
f)Metale rare Ceriu (Ce) 6, 80 Da Da Da
Seleniu (Se) 4, 60 - Da Nu
Zirconiu (Zr) 6, 52 - Da Da

2. PERICOLUL DE INCENDIU ŞI EXPLOZIE AL PULBERILOR METALICE

Pulberile metalice, spanul şi deseurile de dimensiuni reduse prezintă un pericol ridicat de incendiu. Norii de praf
metalic în stare de suspensie în aer sunt capabile de explozie. Indicele cel mai important care determină pericolul de incendiu
este temperatura de aprindere. Dacă în literatura de specialitate se gasesc valori diferite pentru unele temperaturi de
autoaprindere, aceasta se datorează faptului ca la stabilirea lor au influenţat simultan mai mult factori şi anume: dimensiunea
particulelor depulbere şi gradul de oxidare; prezenţa impurităţilor de metal; compoziţia şi presiunea atmosferică; umiditatea
pulberii şi atmosferei; viteza de încalzire a pulberii; metodele de cercetare.
67
 Folosirea hidrogenului în procesul de fabricare a pulberilor metalice creeaza un pericol accentuat de explozie.
Înlăturarea acestui pericol se realizeaza prin asigurarea unei perfecte etanşeităţi al conductelor, ventilelor şi morilor de
măcinare a pulberilor.

Tabelul 9. 2. 1 Indicii pericolului de incendiu şi explozie a principalelor pulberi metalice

Temperatura de
Dimensiunile Temperatura de Limita inferioară Energia minimă
Simbolul autoaprindere a
medii ale autoaprindere de explozie de aprindere
metalului suspensiilor în
particulelor [μ] [˚C] [g/cm3] [mJ]
aer [˚C]
< 74 490 620 40 40
Mg
- 420-650 480-520 20 80
Ca - 300-500 - - -
10 520 330 45 10
10 510 460 - -
Ti
< 40 397 - - -
- 330-590 260-500 - -
3 190 20 45 15
6 270 - 40-64 0, 001
Zr
< 53 190 - - -
7 160-500 253-300 40 15
44 760 650 45 60
Al
- 400-635 640-925 24-40 15-50
U 10 100-270 20 60 45
Ce Compact 160-320 - - -
Th - 280-500 260-500 75 5
310 - - -
Mo 5
360-840 720 - -
261 - - -
Fe 50
310-475 420 105 200
540 910 - -
Be 1
500-970 - - -
< 74 460 680 500 960
Zn
0, 6-1 123 - - -
Ta - 290-300 630 200 120
3 290 - - -
Nb
- 500-800 - - -
5 410 - - -
W
- 470-840 730 - -
V - 400-840 500 200 -
< 40 > 1000 - - -
Mn < 40 397 - - -
- 240 461 125 305
7 650 - - -
Cr
- 400 580 230 140
Ni - 430-1240 - - -
< 44 - 700 - -
Cu > 1000 - - -
9
500-900 - - -
< 44 400 470 < 100 60
B
- 570-700 - - -
< 44 370 760 - -
Co
5 > 1000 - - -
Ba - 300-500 - - -
Si - - 790 110 100
Sn - 430 630 190 200
< 60 330 420 420 1, 92
Sb
0, 6-1 210-220 - - -
Cd < 60 250 570 - 4
Pb - 100-300 710 - -
Te - 340 550 - -
Li - 180-200 - - -
Na - 330-370 - - -
K - 440-540 - - -
68
Sr - 350 - - -
Pr - 290 - - -
Nd - 200 - - -
Y - 470 - - -

Pericolul de incendiu şi explozie diferă de la o pulbere metalică la alta, fapt ce impune analizarea din acest punct de
vedere a fiecăruia dintre ele.

3. PULBEREA DE ALUMINIU

Pulberea de aluminiu are multiple întrebuinţări: în procedeul aliminiu-termic de obţinerea unor metale şi feroaliaje
(Mn, Cr, Al), în industria chimică de coloranţi (pulberea cu granulatie foarte fină, de forma lamelara); la prepararea betonului
celular autoclavizat; în industria siderurgica (aluminiu sub forma de granule 0, 5-1 mm).
Pulberile de aluminiu se aprind şi ard cu o degajare foarte mare de caldură, având o mare afinitate pentru oxigen. Ele
au o suprafaţă specifică destul de mare. De exemplu, cele cu diametrul de 0, 6 mμ au o suprafaţă specifică de 14300 cm²/g. în
acest fel se ofera oxigenului din aer o mare suprafaţă de contact. Combinarea chimică a pulberii de aluminiu cu oxigenul dă
naştere la o reacţie puternic exotermică. Efectul termic este de două ori mai mare decât cel rezultat din oxidarea cărbunelui.
Reacţia de oxidare are loc conform ecuaţiei:
2Al+3/2O2=Al2O3+339 kcal/mol Al2O3
Umiditatea poate juca un rol important în creşterea pericolului de incendiu.
Aluminiul reacţionează cu apa confrom relaţiei:
2Al+6H2O → 2Al (OH)3+3H2
Hidrogenul, în combinaţie cu aerul formează un amestec detonant.
Impuritatile din aluminiu (ca de exemplu fosforul), pot forma cu aerul hidrogenul fosforat (PH3) care se autoaprinde.
Puterea calorică a pulberii de aluminiu este de 7000 kcal/kg. Din cauza tendinţei mari de oxidare, temperatura în
zona reacţiei se ridică la 2000-2500˚C. dacă se depaşeşte temperatura de topire (659, 7˚C), pulberea de aluminiu se aprinde cu
uşurinta. Temperatura de aprindere a pulberii de aluminiu este considerată de a fi 645˚C.
Pulberea fină de aluminiu reacţioneaza violent cu hidrocarburile halogenate, fiind necesară numai o încalzire de
initiere de 150˚C.
Amestecul de pulbere de aluminiu cu oxid de cupru, oxid de argint, oxid de plumb şi mai ales cu bioxid de plumb
arde cu explozie. Aşchiile de aluminiu ard în brom, dând naştere la bromura de aluminiu.
Vaporii de brom reacţionează energic cu aluminiul chiar la temperaturi de 15˚C, arderea fiind însoţită de lumină
puternică, iar cu clorul reacţia are loc în jurul aceleaşi temperaturi. în contact cu iodul, pulberea de aluminiu se aprinde
spontan.
Pulberea de aluminiu în contact cu azotatul de amoniu explodează, la fel ca şi amestecul pe care-l formează cu
persulfatul de amoniu. De asemenea, pulberea de aluminiu reacţionează extrem de puternic cu combinaţiile care conţin sulf,
cum sunt sulfura de carbon, bioxidul de sulf etc., oxizii de azot (oxidul de azot, oxidul azotos, peroxidul de azot) şi clorura de
nitrozil, aceasta datorită afinităţii aluminiului faţă de oxigen.
Contactul pulberii de aluminiu cu anhidridele dă naştere la o reacţie violenta, în special cu anhidrida cromică.
Acizii organici oxigenati, ca de exemplu acidul performic, reacţionează violent cu pulberea de aluminiu.
Triclorura de fosfor, stibiul, arsenul, fosgenul, în amestec cu pulberea de aluminiu, se aprind şi ard în continuare
până la epuizare.
Pulberea de aluminiu în amestec cu peroxizii de sodiu, de zinc etc. La cald produc explozii sau arderi violente, cu
lumină puternică, reacţia fiind accelerată în prezenţa umidităţii.
Impurificarea pulberii de aluminiu măreşte pericolul de incendiu în special când se găseşte depozitată în gramezi
sau straturi. în cazul impurificării cu ulei prezintă tendinţa spre autoapridere, fenomen accelerat în cazul umidităţii
atmosferice.
Pulberea de aluminiu se aprinde cu uşurinţă de la sursele obişnuite cum sunt: flăcările, scânteile mecanice sau
electrice, scurtcircuitele, tigări etc.
Pulberea fină de aluminiu prezintă proprietatea de a se încărca electric şi poate constitui cauza unor incendii de
gaze, datorită descărcărilor electrostatice.
Pulberile de aluminiu aflate în suspensie în aer pot forma concentraţii explozive. Cele mai frecvente explozii se pot
produce la instalatiile de pulverizare, unde se obţin majoritatea pulberilor de aluminiu cu granulaţie peste 0, 5 mm şi la cele
de măcinare unde se produc pulberi lamelare foarte fine.
Pulberile de aluminiu care nu se găsesc în stare de suspensie nu reprezintă un material exploziv.
Limita inferioară de explozie pentru pulberea cea mai fină sub forma de nor, în aer, s-a stabilit a fi de 43 g/m 3, la o
temperatură de 900˚C. Presiunea maximă de explozie este de 0, 3 kgf/cm², iar viteza de creştere a presiunii medii este de 246
kgf/cm²∙s.
Praful de aluminiu se produce la prelucrarea semifabricatelor de aluminiu, lustruirea şi şlefuirea pieselor etc. Limita
inferioară de explozie a prafului de aluminiu cu granulaţia mai mică de 75 mμ este de 56 g/m3.
Praful de aluminiu prezintă un grad ridicat de explozie. El intră în reacţie cu apa degajându-se o mare cantitate de
caldură şi hidrogen. Astfel:
2Al+6H2O=2Al(OH)3+3H2+199, 6 kcal

Dacă în reacţie intra un kg de aluminiu se degaja 1, 24 m3 hidrogen şi 3696 kcal.

69
 4. PULBEREA DE MAGNEZIU

Magneziul are o mare afinitate pentru oxigen. El are la o temperatura de circa 2500˚C şi degajă o mare cantitate de
caldură.
Magneziul sub forma de bandă, aşchii cu muchii ascuţite sau praf degajat la slefuire se poate aprinde de o scânteie
sau de la flacară unui chibrit. Spre deosebire de alte metale, magneziul arde şi în atmosfera de dioxid de carbon sau azot.
Aschiile şi praful de magneziu în contact cu umezeala în excess eliberează hidrogen, iar atunci când sunt aprinse ard mai
violent în stare uscată.
Particulele provenite pe timpul operaţiilor de măcinare şi uşor umezite cu apă pot genera suficientă caldură pentru a
se autoaprinde şi arde violent, pe masură ce apa se descompune în oxigen şi hidrogen. Dacă particulele vin în contact cu
uleiuri solubile în apa sau cu uleiuri conţinând acizi graşi în cantitate mai mare de 0, 2% pot genera hidrogen, un gaz
inflamabil şi exploziv.
Autoaprinderea particulelor de magneziu se poate produce în trei cazuri: oxidare în aer, reacţie datorită umidităţii
şi prezentă impurităţilor care favorizează degajarea unor gaze autoinflamabile.
Temperatura de aprindere a prafului (pulberii) de magneziu în aer liber este de 450- 482˚C, în atmosfera de CO 2 de
715˚C, în CO de 705˚C, iar în vapori de apă de 505˚C.
Viteza de ardere a stratului de aşchii sau de praf de magneziu la suprafaţă este de 18 cm/min şi în adancime de 3, 5
cm/min.
Pe timpul arderii se degajă 10, 3 kcal/cm3.
Praful de magneziu nu se aprinde în atmosfera de azot pur, însă la temperaturi de peste 400˚C reacţionează energic
cu azotul, degajand căldură. De aceea atmosfera de azot nu poate fi considerată ca inertă.
Pulberea de magneziu, cu dimensiunile particulelor sub 74 mμ are temperatura de autoaprindere de 490˚C, iar norii
de praf sau pulbere de magneziu din aer se autoaprind la 620˚C.
Praful de magneziu poate forma concentraţii explozive; limita inferioară de explozie este de 20-30 g/m 3, presiunea
maximă de explozie în aer fiind de 5 kgf/cm². Energia minimă de aprindere în aer a prafului de magneziu este de 20/mJ.
Hidrocarburile halogenate reacţioneaza cu pulberea de magneziu mai lent sau mai violent, fapt care determină
interzicerea acestor substanţe la stingerea incendiilor.
Aliajele care conţin mai mult de 50% magneziu se aprind cu uşurinţă în aer.
Piesele brute de magneziu produc scântei la ciocnirea lor cu alte obiecte dure.
Pulberea de magneziu în contact cu acidul azotic da naştere la explozii, iar cu acizii minerali degaja cantitati mari de
hidrogen.
Pulberea de magneziu care vine în contact cu cianurile de aur, cadmiu, cupru, cobalt, nichel, plumb sau zinc
reacţionarea aducând masa de reacţie în stare de incandescenţă.

5. PULBEREA DE TITAN

Titanul este un material rezistent, moale, ductil. Este cu circa 60% mai greu decât aluminiul, greutatea lui specifică
reprezentând 56% din cea a oţelului aliat. În industrie ocupĂ locul al 4- lea după fier, aluminiu şi magneziu.
Titanul este un metal foarte activ, absoarbe hidrogenul la temperaturi mai mari de 149˚C, oxigenul la temperaturi
mai ridicate de 705˚C şi azotul, la peste 805˚C.
În anumite condiţii, titanul este combustibil. Pericolul de aprindere apare cu prilejul topirii sau executării operatiilor
mecanice de aşchiere, al fabricării pulberii de titan.
Temperatura de aprindere a pulberii de titan este de 460-510˚C în aer, 550˚C în dioxid de carbon şi 760˚ în azot.
Pulberea de titan fiind divizată, prin încălzire într-un curent de oxigen se aprinde la 25˚C.
Particulele de titan cu dimensiunile de 10 mμ se autoaprind la 397˚C, iar cele mai mari se autoaprind în aer între 330
şi 590˚C.
Pulberea de titan formează cu aerul amestecuri explozive în concentraţie de 45-70 mg/m 3. Energia minimă de
aprindere este este 10 mJ.
Aprinderea şi explozia pulberii de titan sunt în funcţie de compoziţia chimică a acesteia, de mărimea şi forma
particulelor, de gradul de oxidare a suprafeţei, de procedeul de obtinere şi de alţi factori.
Particulele fine de titan în contact cu uleiurile minerale sau vegetale se pot autoaprinde.
Biclorura de titan pură (TiCl2) este o pulbere puternic pirofora la temperatura obişnuită.

6. PULBEREA DE ZIRCONIU

Pulberea de zirconiu este combustibila, temperatura de aprindere fiind de 210˚C. Se cunosc cazuri când pulberea şi
praful de zirconiu s-au aprins la temperaturi mai scăzute, în jur de 146˚C. La aceasta contriubuie în mare masură şi influenţa
uleiurilor minerale şi vegetale, atunci când vin în contact.
Combustibilitatea particulelor de zirconiu este direct influenţată de mărimea acestora, de temperatura mediului
ambiant, umiditatea atmosferică, de impuritatea pe care le conţin etc.
Particulele de zirconiu cu dimensiunile de 3 mμ au temperatura de autoaprindere de 190˚C, iar amestecul aer-pulbere
se autoaprinde la 20˚C.
Într-o atmosfera de dioxid de carbon, pulberea de zirconiu se aprinde la o temperatură în jur de 650˚C, iar în azot la
790˚C.
Pulberea şi praful de zirconiu pot forma amestecuri explozive, limita inferioară de explozie fiind de 40-60 g/m 3.
70
 Pulberea de zirconiu este utilizată la amestecurile pirotehnice, la rachete, arzând cu flacără stralucitoare.
Temperatura flacării zirconiului este de 1700˚C iar puterea calorifică de 2860 kcal/kg.
Când pulberea de zirconiu este încălzită cu hidroxizii alcalini, ea reacţioneaza exploziv, datorită degajării
oxigenului.
Un amestec de borax şi pulbere de zirconiu, la încălzire explodează puternic.
Pulberea de zirconiu reacţioneaza cu multe metale şi nemetale. De exemplu, reacţia cu fosforul este însoţită de starea
de incandescenţă, iar un aliaj de plumb care conţine 70% zirconiu se aprinde cu uşurinţă la ciocniri mecanice.
Zirconiul reacţioneaza exploziv cu acidul azotic concentrat, cu acidul sulfuric sau cu sulfatul acid de potasiu.
Reacţionează, de asemenea, cu halogenii dând naştere la halogenurile respective.
El are proprietatea de a reţine hidrogen în mari cantităţi, ceea ce măreste pericolul de incendiu şi explozie.
Deseurile de zirconiu umezite ard exploziv cu împrăştieri de bucăţi arzande, iar deşeurile uscate şi neimpurificate
ard cu intensitate şi flacăra albă.

7. PULBEREA DE ZINC

Zincul nu prezintă pericol de incendiu atunci când este sub forma de folii, piese turnate sau forme compacte,
deoarece se aprinde greu. Totusi, piesele odata aprinse ard cu intensitate.
Praful umed de zinc reactioneaza lent cu apa, degajand hidrogen. dacă se degaja suficienta caldura, aprinderea
prafului este posibila.
Norii de praf de zinc în aer se aprind la aproximativ 600˚C. Eventualele urme de cloruri, continute în zinc,
constituie catalizatorul care contribuie la reacţiile de oxidare şi de aprindere. Pulberea de zinc lipsit[ de cloruri se aprinde la
470˚C, iar cea care conţine cloruri se aprinde prin încălzirea la numai 440˚C.
Pulberea de zinc este formată de regulă din particule cu dimensiunea de 1-20 μ având suprafaţa specifică mare,
absoarbe un volum de hidrogen de 40 de ori mai mare, fapt ce contribuie la creşterea pericolului de incendiu. Temperatura de
autoaprindere a pulberii de zinc cu dimensiunea particulelor până la 50 μ este în jur de 420˚C.
Autoaprinderea particulelor de pulbere în vapori de apă se produce la 320˚C. Faptul se explică prin intensificarea
degajării de caldura în timpul reacţiei dintre zinc. Faptul se explică prin intensificarea degajării de caldură în timpul reacţie
dintre zinc şi vaporii de apa.
Temperatura de autoaprindere a pulberii de zinc aflată în strat depinde într-o buna măsură de mărimea particulelor.
În cazul când pulberea de zinc este amestecată cu pulberea de sulf, se iniţiază aprinderea, arderea se produce cu mare
degajare de caldură şi lumină, obţinându-se sulfura de zinc.
Pulberea de zinc reacţioneaza exploziv în amestec cu azotatul de amoniu, sulfura de carbon, acidul azotic, azotatul
de potasiu, cloraţii metalici, alcaline, clorura de mangan, peroxizi alcalini şi alcalino-pamantosi anhidrida cromica etc.
Pulberea de zinc nu reacţionează cu azotul la temperaturi sub 1000˚C şi din acest motiv azotul este o substanţă
inertă faţă de zinc.
Cu aerul, pulberea de zinc formează amestecuri explozive, limita inferioară de explozie fiind de 500 g/m 3, pentru
initierea aprinderii amestecului este nevoie de o energie minimă de 900 mJ.
Pulberea de zinc se electrizeaza cu multa uşurinţă. Aprinderea norilor de praf se poate produce şi de la descărcările
electrostatice.

8. PULBEREA DE NICHEL

În comparaţie cu pulberile de magneziu şi de zinc, pulberea de nichel este mai puţin combustibilă. Aceasta se
datoreşte faptului ca pe suprafaţa particulelor se formeaza o peliculă de oxid, care are un efect protector până la temperaturi
destul de ridicate. În plus nichelul are o volatilitate scazută şi activitate chimică slabă, ceea ce îngreunează aprinderea lui.
Pulberea de nichel are capacitatea de a absorbi o cantitate mare de hidrogen.
În contact cu azotul de amoniu, pulberea de nichel, dacă este încălzită reacţioneaza energic.
Temperatura de aprindere a pulberii de nichel în strat este de 455-540˚C, iar în stare de dispersie de 480-575˚C.
Pulberea de nichel poate forma cu aerul amestecuri explozive, limita inferioară de explozie fiind de 30-46 mg/m 3.
Pulberea şi praful de nichel se poate autoaprinde numai în cazul cand au o mare fineţe şi în special imediat după
producere. Aceasta se datorează faptului că nu au ajuns încă să se oxideze.

9. PULBEREA DE FIER

Pulberea de fier are proprietatea de a absorbi o cantitate destul de importantă de hidrogen.

Aprinderea pulberii de fier în anumite condiţii este determinată de reacţia exoterma la contactul cu oxigenul:
2Fe+3/2O2 → Fe2O3

Reacţia este accelerata de prezenta umidităţii atmosferice.

Dacă reacţia cu apa are loc la temperaturi mari, se produc oxizi de fier şi degajare de hidrogen.

3 Fe+4H2O → Fe3O4+4H2 (sub 570˚C)

Fe+H2O → FeO+H2 (peste 570˚C)

71
 Pulberea de fier, în raport de dimensiunile particulelor de forma reţelei cristaline, de gradul de umiditate şi de
impuritati etc. Se poate autoaprinde între 260-470˚C, iar suspensia în aer se autoaprinde la 420˚C.
Suprafaţa mare de contact cu aerul a particulelor de pulberi de fier determină creşterea bruscă a vitezei de oxigen.
Cantitatea mare de caldură ce se dezvolta ca urmare a oxidarii, provoacă aprinderea pulberii.
Fierul reacţionează cu clorul, fosforul, carbonul, sulful, etc.
Sulfura de fier este o substanţă care expusă în aer se oxidează spontan, degajându-se suficientă caldură pentru a se
aprinde, fiind piroforică.
Prin încălzirea amestecului de pulbere de fier cu azotat de potasiu (KNO 3) se produce brusc aprinderea fierului cu
degajare de lumina puternică.
Pulberea de fier formează cu aerul amestecuri explozive care au limita inferioară de explozie 105 g/m 3, energia
minimă de aprindere fiind de 20 mJ.

10. PULBEREA DE URANIU

Uraniul este un metal de culoare alb-argintie şi relativ moale, iar sub forma de praf are culoarea între gri şi negru.
Uraniul este deosebit de ractiv când este supus la temperaturi ridicate. El reacţionează cu hidrogenul, sulful, seleniul,
ca de altfel şi cu halogenii, apa şi acidul azotic.
În urma reacţiei uraniului cu acidul azotic se produc explozii puternice.
Pulberea, praful, piesele strunjite şi plăcile de uraniu cu apă reacţioneaza lent, degajând hidrogen.
Dacă se găseşte sub forma de bucăţi mici, fărâmiţat sau pulbere se poate autoaprinde în contact cu aerul; în urma
arderii se dezvolta o cantitate redusă de caldură. Pe timpul prelucrării barelor de uraniu, datorită degajarii de caldură, se poate
produce aprinderea acestuia.
Particulele de uraniu de 10 mμ se pot aprind între 100 şi 270˚C, iar când se găsesc în suspensie în aer, temperatura
de aprindere scade la 20˚C.
Pulberea de oxid de uraniu se poate aprinde la temperatura foarte ridicată şi anume la 1000˚C.
Pulberea de uraniu formeaza cu aerul amestecuri explozive cu limita inferioară de explozie de 60 g/m3, iar energia de
aprindere este de 45 mJ.

11. PULBEREA DE CUPRU

Pulberile de cupru sunt clasificate în pulberi cu capacitate redusă de aprindere. Pulberile foarte fine (mai mici de 0,
005 mm) pot deveni piroforice şi se pot electriza prin frecarea particulelor între ele.
Particulele de pulbere de cupru mai mici de 44 μ, dacă se găsesc în suspensie în aer, se pot autoaprinde la circa
700˚C, iar cele foarte fine depuse în straturi, au temperatura de autoaprindere cuprinsă între 500 şi 1000˚C.
Pulberea de cupru reacţioneaza energic cu hidrogenul sulfurat, cu degajare de hidrogen.

12. PULBEREA DE TANTAL

Pulberea de tantal, în raport cu dimensiunile particulelor, are temperatura de autoaprindere cuprins între 290 şi
300˚C. Când se găseşte în suspensie în aer, se poate autoaprinde la 630˚C.
Pulberea de tantal poate forma cu aerul amestecuri explozive, limita inferioară de explozie fiind de g/m 3, iar energia
de aprindere este de 120 mJ.

13. STINGEREA INCENDIILOR DE PULBERI METALICE

Stingerea incendiilor de pulberi metalice este foarte dificilă din cauza temperaturilor mari care se degaja şi reacţiilor
chimice care au loc.

Tabelul 9. 13. 1 Substanţele de stingere cele mai uzuale folosite la stingerea incendiilor cu pulberile metalice

Nr. Denumirea
Substanţele de stingere şi modul de acţiune
crt. pulberilor metalice
0 1 2
Pulberi stingătoare speciale bine uscate
1 Aluminiul
Clorura de sodiu (sare de bucătarie)
Amestec de clorura de sodiu (45-80%) cu fosfat diamonic sau monoamonic (25-55%)
Nisipul uscat bine (pentru izolarea incendiilor inicipiente) în cantităţi mari folosindu-se chiar
şi la stingerea lor prin înăbuşire
2 Magneziu Pulberi stingătoare speciale
Clorura de sodiu (sare de bucatarie)
Nisip bine uscat dispersat sub forma de straturi uniforme pe suprafaţă incendiată
Apa refulată în cantităţi mari, pulverizata, imediat după declanşarea incendiului, având o
puternică acţiune de răcire. În cazul când pulberea de magneziu aprisă se afla în cantităţi
mari sau în stare topita, apa nu se va folosi pentru stingerea incendiilor

72
 Florura de calciu (in stingatoare)
Trimetoxiboraxina (TMB) din stingătoare adecvate
Pulberi stingaăoare adecvate
La incendii de cantităţi mici, se foloseste metoda separării metalului aprins cu o substanţă
stingatoare, lasandu-se materialul aprins, astfel izolat să ardă complect
La incendii de cantităţi mari se acţionează prin izolare cu pulberi stingătoare speciale, lasând
3 Titan incendiul să se lichideze de la sine
Cand nu există alte posibilitati de stingere a incendiilor de metal în bucăţi mari se poate
folosi şi apa sub forma de jeturi cu debite mari, însă cu multă prudenţă
Pentru localizarea şi stingerea se mai poate folosi nisipul complet uscat şi praful de rocă sau
de dolomit
Pulberi stingătoare speciale
Zona focarelor mici se înconjoară cu nisip uscat sau material inert pulverizat, incendiul fiind
4 Zirconiu
lăsat să se lichideze de la sine
La nevoie se poate folosi apa sub forma de jet compact puternic trimetoxiboraxina
Nisip uscat
Pulbere de talc
5 Zinc Grafit
Pulberi stingătoare speciale
Pentru purjarea pulberilor de zinc se poate utiliza azotul
Pulberi stingătoare
Nisip uscat
6 Nichel Clorură de sodiu (sarea de bucatarie)
Apaă spumă, dioxid de carbon, hidrocarburi halogenate
Se recomandă purjarea cu azot
Pulberi stingatoare
7 Fier
Nisip uscat
Pulberi stingătoare speciale
Nisip foarte uscat
Clorura de sodiu (sarea de bucatarie)
8 Uraniu
Pulberea de grafit şi de talc
Uraniul în cantităţi mici, în caz de aprindere poate fi aruncat într-un vas cu apa unde se
stinge
Uraniu sub forma de aşchii, se poate stinge în caz de aprindere, cu jeturi puternice de apă
Apa
9 Cupru Pulberi stingatoare
Nisip uscat
Pulberi stingătoare speciale
10 Tantal
Pulbere de grafit

Notă:
Este necesar ca la început să se acopere focarele de ardere cu substanţă de stingere cea mai adecvata. Se impune să
se supravegheze procesul de ardere până la o completa intrerupere, la refularea agentului stingător asupra focarului să nu se
ridice în aer pulberi metalice. Pulberile în ambalaje se evacuează dacă e posibil şi/ori se răcesc.

73
 Pompiliu Bălulescu

Capitolul 10 . Procese chimice cu pericol de incendiu

1. PROCESE DE DESCOMPUNERE TERMICĂ

Procesele de descompunere termică, sunt reacţii în care sub influenta căldurii au loc ruperi moleculare, formându-se
astfel moleculele mai simple. Descompunerea termică poate merge pînă la elementele primare din care sunt constituite
substanţele organice şi anume carbon şi hidrogen, cum este cazul de reacţie de formarea a negrului de fum la circa 1200˚C.
La temperaturi mai ridicate se produc descompuneri parţiale formându-se combinaţii cu greutatea moleculară mai redusă.
Reacţiile de descompunere termică sunt endoterme. Materia prima se incalzeste pina la temperatura de descompunere, prin
arderea unui combustibil în cuptoare speciale. Temperatura de descompunere variaza de la 400˚C, în cazul distilarii uscate a
lemnului, pâna la 850˚C la piroliza benzinei şi peste 1000˚C la fabricarea acetilenei şi a negrului de fum. Principala
problemă constă în realizarea rapidă şi uniformă a traseului unei cantităţi apreciabile de căldura, fapt impus de nivelul ridicat
de temperatură necesară pentru a obţine conversii convenabile în produsele dorite.
Procesele de descompunere prezintă pericole mari de incendii şi explozii datorită naturii substanţelor ce intervin şi
condiţiilor severe de temperatură la care are loc reacţia.
La toate produsele de descompunere termică rezultă în diferite proporţii gaze combustibile ca: hidrogen, oxid de
carbon, metan, acetilenă şi hidrocarburi superioare. De asemenea, în cursul diferitelor procese de descompunere termică se
formează lichide uşor inflamabile ca: metanol şi acetonă la distilarea cărbunilor, benzină de piroliză la piroliza cărbunilor,
precum şi o serie de gudroane combustibile. Separarea acestor lichide volatile din fracţiunile brute prin distilarea francţionată
sau absorbită în uleiuri implică pericole mari de incendiu.
Prezenta focului deschis de la cuptoare de încălzire a materiei prime constituie o sursă potenţială de aprindere a
acestor substanţe uşor inflamabile în cazul scăpărilor în atmosferă, datorită unor cauze cum ar fi apariţia neetanşeitaţilor la
coloane, aparate, etc. nerespectarea regimului tehnologic etc.

2. PROCESE DE OXIDARE

Prin procese de oxidare se înţeleg, în general, acele reacţii la care se introduce oxigen în molecula unei substanţe
organice.
Cele mai întilnite reacţii de oxidare sunt arderile în care substanţă organică este oxidată complet pîna la dioxid de
carbon.
În industria chimica se folosesc reacţii de oxidare incomplete care permit separarea unor compusi intermediari de
mare însemnatate.
Reacţiile sunt reacţii exoterme, care degajă cantităţi mari de caldură. în unele cazuri, când reacţia de oxidare se
produce printr-un mecanism de reacţie în lant, ea se propagă cu o viteza atât de mare, încât pot avea loc aprinderi şi
explozii.
Se cunosc reacţii de oxidare în fază gazoasă şi fază lichidă. Oxidările în faza gazoasă se pot face cu aer, oxigen pur
sau diluat cu azot şi cu ozon.
La oxidările în faza lichidă se foloseşte oxigenul ca şi alţi agenţi de oxidare, substanţe care cedează oxigen în
timpul reacţiei (permangant de potasiu, hipocloriţi, dioxid de magneziu, apa oxigenată etc. ).
La oxidările în faza gazoasă se lucrează cu amestecul de vapori organici şi aer sau oxigen.
74
 Temperatura de reacţie trebuie să fie sub cea de autoaprindere a amestecului. În scopul micşorării temperaturii de
reacţie se folosesc catalizatori gazoşi (oxizi de azot, clor etc. ) sau solizi (nichel, cupru, săruri de cobalt etc. ).
Din punct de vedere termodinamic, reacţiile de oxidare în faza gazoasă sunt realizabile la temperaturi cuprinse intre
400 şi 700˚C. Există o corelaţie strînsă între temperatură, timpul de contact şi raportul oxigen-hidrocarburi. În acest
domeniu de temperaturi se situeaza şi temperaturile de autoaprindere ale hidrocarburilor respective (650˚C în cazul
metanului, 542˚C în cazul etilenei, 553˚C pentru xilen etc. ). Folosirea catalizatorilor de oxidare permite scăderea
temperaturii de reacţie cu 150-200˚C şi creşterea diferenţei pîna la temperatura de aprindere spontană.
Cele mai frecvente oxidări sunt: oxidarea metanului la formaldehida a naftalinei la anhidrida ftalică, a etilenei în
etilenoxid, a izopropilnbenzenului pentru fabricarea fenolului şi acetonei etc.
Pe timpul oxidărilor, în faza gazoasă şi în faza lichidă, se pot forma amestecuri explozive.
În afara pericolului de incendiu datorită prezenţei amestecurilor explozive, în procesele de oxidare se pot produce
explozii fără să existe o cauză exterioară (scântei electrice, flacăra etc.) datorită unor reacţii care duc la formare de produşi
instabili, care se descompun exploziv.
În procesul de oxidare există un permanent pericol de incendiu şi explozie, mai mult decât în alte procese chimice.

3. PROCESE DE HIDROGENARE

Sunt considerate procese de hidrogenare acele reacţii în care are loc introducerea unuia sau mai multor atomi de
hidrogen în molecula substanţelor.
Cele mai importante aplicaţii ale acestui proces în industrie sunt: hodrogenarea cărburilor în scopul fabricării
benzinei sintetice, obţinerea alcoolului metilic prin hidrogenarea oxidului de carbon, hidrogenarea grăsimilor lichide în
grăsimi solide, obţinerea izooctanului din dizobutilenă, fabricarea alcoolului furfurilic din furfurol, reducerea nitrobenzenului
în anilină etc.
Reacţiile de hidrogenare sunt exoterme, degajându-se mari cantităţi de caldură.
Procesele de hidrogenare pot decurge în faza gazoasă, lichidă sau mixtă.
Reacţiile de hidrogenare sunt favorizate de presiuni ridicate, deoarece creşterea presiunii măreşte concentraţia
hidrogenului şi deci viteza de reacţie. Temperatura optimă de hidrogenare variază cu natura catalizatorului şi a substanţei care
se hidrogenează. Prin utilizarea drept catalizatori a metalelor nobile (platina, paladiu) se poate lucra la temperaturi mai
scăzute (100-150˚C). În schimb cu celelalte metale sau oxizi metalici (crom, fier, oxid de crom, oxid de zinc) trebuie să se
lucreze la temperaturi cuprinse între 250 şi 450˚C. Aceasta măreşte pericolul de incendiu, întrucât temperatura de lucru
depăşeşte de multe ori temperatura de autoaprindere a substanţei organice supuse hidrogenării.
Pericolul de incendiu şi explozie în procesele de hidrogenare este legat de folosirea hidrogenului, de condiţiile de
temperatură şi presiunea în care decurge procesul, precum şi de utilizarea catalizatorilor.
Datorită vitezei mari de difuziune a hidrogenului, în încăperile în care se lucrează cu hidrogen există un pericol
permanent de formare a amestecurile explozive.
În scopul prevenirii exploziilor, instalaţiile de hidrogenare se amplasează, de regulă, în aer liber.

4. PROCESE DE HIDROFORMILARE

Aceste procese sunt sinteze „OXO” şi constau în adiţia oxigenului de carbon şi a hidrogenului la olefina respectivă.
În faza a doua, aldehidele sunt hidrogenate la alcoolii respectivi.
Procesele de hidroformilare prezintă un pericol însemnat de incendiu şi explozie, atât datorită substanţelor folosite,
cât şi condiţiilor în care are loc reacţia.
Procesul de hidroformilare se realizează în condiţii extrem de severe (temperaturi până la 200˚C şi presiuni de 250-
300 at), în prezenţa unui catalizator (tetracarbonil de carbon) cu un raport de oxid de carbon/hidrogen de aproximativ 1/1.

5. PROCESE DE CLORURARE

Reacţiile de clorurare pot avea loc în faza gazoasă sau în faza lichidă. Ca agent de clorurare se foloseşte în general
clor sau compuşi cloruraţi ca acid clohidric sau acid hipocloros.
În general reacţiile de clorurare sunt exoterme degajând mari cantităţi de caldură (23-27 kcal/mol).
La reacţiile de clorurare în faza gazoasă, controlul temperaturii este mai greu de realizat din cauza dificultăţilor de
repartiţie şi eliminarea căldurii de reacţie. Clorurarea în faza lichidă permite un control mai riguros al reacţiei şi prezintă ca
atare un pericol mai redus de explozie.
Reacţiile de clorurare au loc la temperaturi cuprinse între 40 şi 500˚C. De regulă în faza de vapori se lucrează la
temperaturi ridicate. De exemplu, clorurarea benzenului în faza de vapori se realizează la 400˚C, iar cea în fază lichidă are loc
la 40˚C în prezenţa catalizatorilor (fier sau aluminiu). La reacţiile în faza gazoasă, prin acumularea căldurii de reacţie se
ajunge uşor la temperatura de autoaprindere a substanţei organice supuse clorurarii (580˚C pentru benzen).
Din punct de vedere chimic, reacţiile de clorurare se împart în reacţie de adiţie şi reacţii de substituţie.
Prin procesul de clorurare se fabrică clorura de vinil, glicerina sintetică, hexaclorul şi altele.
Un mare pericol de incendiu apare pe timpul operaţiei de distilare a soluţiilor clorurate, în scopul îndepărtării
substanţelor organice sau a produselor de clorurare incompletă.

6. PROCESE DE POLIMERIZARE

75
 Prin polimerizare se înţelege în general procesul de transformare a unei substanţe cu greutate moleculara mică într-o
substanţă cu o greutate moleculară mai mare, având aceeaşi aranjare a atomilor şi aceeaşi compoziţie procentuală.
Polimerizarea are o deosebită importanţă practică folosind la sintetizarea unui mare număr de răşini.
Cele mai multe reacţii de polimerizare au loc prin mecanismul reacţiilor în lanţ. Radicalii liberi iniţiatori ai lanţului
pot lua naştere prin activarea monomerului pe cale termică sau fotometrica sau pot proveni din descompunerea în mediul de
reacţie a unor substanţe denumite initiatori, cum sunt de exemplu peroxizii, azoderivatii, clorura de etil aluminiu, sodiul
metalic etc. După iniţiere, reacţiile în lanţ se propagă cu viteze mari. Adeseori viteza de propagare creşte atât de rapid, încât
reacţia nu mai poate fi controlata, putând duce la descompuneri explozive („ambalarea reacţiei”).
Toate reacţiile de polimerizare sunt exoterme, cu degajări importante de caldură. Având loc o mişcare apreciabila de
volum, reacţiile de polimelizare sunt favorizate din punct de vedere termodinamic de presiuni înalte şi temperaturi joase.
Presiunea de lucru nu depăţeşte însă 6-8 at, cu excepţia polimerizarii etilenei care se produce la 2000 at.
Temperatura de reacţie variază între limite largi. De exemplu, polimerizarea izobutilenei se produce la -100˚C, în
timp ce polietilena polimerizeaza la 260˚C.
Substanţele care se supun polimerizarii se numesc monomeri şi sunt în general gaze sau lichide inflamabile.
Cu excepţia etilenei care este puţin mai usoara decât aerul (densitatea fata de aer 0, 97), toti ceilalţi monomeri
gazoşi, cât şi vaporii monomerilor lichizi sunt mai grei decât aerul. Gazele şi vaporii se acumuleaza în părţile inferioare ale
încăperilor, în canale şi conducte, cămine de canalizare, gropi etc., putând provoca explozii în prezenţa unei surse de
aprindere.
Gazele pot ajunge în atmosfera locurilor de muncă prin neetanşeităţi la organele în mişcare ale utilajelor
(agitatoarelor, reactoarelor, axelor pompelor, pistoanelor, compresoarelor etc.), prin neetanşeităţi la îmbinările conductelor,
prin deschiderile supapelor de siguranţă, la creşterea presiunii şi temperaturii în vasele de reacţie.
Conţinutul de impurităţi în monomer poate constitui un mare pericol de incendiu şi explozie în cursul reacţiilor de
polimerizare.
De asemenea, pericol de incendiu prezintă şi iniţiatorii de reacţie, care sunt compuşi peroxidici, conţinând oxigen
activ în moleculă, astfel încât prin aprindere pot arde şi în prezenţa aerului. Peste o anumită temperatură, denumită „punct de
descompunere exoterma”, ei se descompun cu cedare de caldură şi eliminare de oxigen.
Un pericol deosebit îl prezintă catalizatorii de alchilaluminiu (clorura de etil aluminiu), care se utilizează la
polimerizarea etilenei şi propilenei după procedeul Ziegler, de joasă presiune.
Procedee de polimerizare aplicate industrial sunt: polimerizarea în bloc, în soluţie şi în emulsie sau în suspensii.
Cele mai frecvente polimerizari sunt: a etilenei, stirenului, acetatului de vinil, clorurii de vinil.

7. PROCESE DE DEZALCHILARE

Prin procese de dezalchilare se înţeleg reacţiile în care alchilaromatele (toluen, xileni) sunt convertite la benzen în
prezenţa hidrogenului.
Procesul de dezalchilare prezintă pericolul de incendiu şi explozie prin faptul că se lucrează cu substanţe inflamabile
la temperaturi de 600-640°C şi la presiuni de 60-70 at, în prezenţa unui exces mare de hidrogen.

8. PROCESE DE ADIŢIE LA ACETILENĂ

Cele mai multe dintre reacţiile acetilenei sunt reacţii de adiţie, în care moleculele altor substanţe se adiţionează la
molecula acetilenei. Aceasta se datorează desfacerii triplei legături dintre atomii de carbon şi saturării lor cu atomi sau
radicali ai moleculelor adiţionate.
Datorită acestei proprietăţi acetilena se utilizează la sintetizarea unor produse chimice importante cum sunt: clorura
de vinil şi tetracloretanul (din acetilena şi clor), acetatul de vinil (din acetilena şi acid acetic), acrilonitril (din acetilena şi acid
cianhidric), acetaldehida (adiţia apei la acetilena).
Spre deosebire de alte hidrocarburi, acetilena se descompune cu explozie chiar în absenţa oxigenului, datorită
nestabilităţii ei termodinamice. Descompunerea spontană a acetilenei în hidrogen şi carbon se produce sub acţiunea unor
factori ca: temperatura ridicată, presiuni peste 2 at, contactul cu substanţe foarte reactive faţă de acetilenă (exemplu clorul),
descompunerea unor substanţe chimice explozive etc. reacţia de descompunere se produce în lant, fiind urmată de creşterea
puternică a temperaturii şi implicit a presiunii (de 12 ori presiunea iniţială).

9. PROCESE DE NITRARE

Prin nitrare se înţelege, în general procesul prin care se introduce grupa nitro (-NO 2) legata de un atom de carbon.
Cel mai întrebuinţat agent de nitrare este acidul azotic singur sau în amestec cu acidul sulfuric. Oxizii de azot,
hipoazotită (NO2) şi tetraoxidul de azot (N2O4) pot da reacţii de nitrare în prezenţa acidului sulfuric sau a unor catalizatori
Toate reacţiile de nitrare sunt puternic exoterme. În timpul procesului trebuie să se ţină seama şi de efectele termice
datorită unor reacţii paralele posibile (oxidare, cracare etc. ), cât şi de caldura de dezvoltare şi de diluare a reactanţilor. Prin
diluarea acidului azotic cu apa se degajă cantităţi însemnate de caldură. De asemenea, dizolvarea acidului sulfuric în apa este
însotiţa de o mare cantitate de caldură.
Temperatura de nitrare variază în limite largi (de la -10 pina la 120°C). Scăderea temperaturii sub un anumit nivel
micşorează viteza de reacţie şi provoaca acumularea de amestec nitrat; aceasta acumulare poate produce, la o nouă ridicare a
temperaturii, explozii violente.

10. PROCESE DE SULFONARE

76
 Procesele de sulfonare sunt reacţiile în care se introduc prin substituţie sau prin adiţie grupa – SO 2H în compuşi
organici.
Ca agenţi de sulfonare se utilizează: oleum, acidul sulfuric (H 2SO4), acidul clorsulfuric, anhidrida sulfurică şi într-o
măsură mai mică bioxidul de sulf.
Efectul termic în reacţiile de sulfonare variază în limite largi cu natura agentului de sulfonare utilizat, cu natura
compusului supus sulfonării şi cu condiţiile de lucru. La o concentraţie sub 93% în recipiente de fier, apare fenomenul de
coroziune; prin corodarea fierului se degajă hidrogen.
Coroziunea favorizează apariţia fisurilor şi deci neetanşeitatea aparaturii, ceea ce conduce la scurgeri de lichide
inflamabile. Coroziunea micşorează rezistenţa mecanică a conductelor şi aparaturii, ceea ce poate duce la explozii în situaţia
când se lucrează la presiuni ridicate.

Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 11. Amplasarea instalaţiilor electrice în funcţie de categoriile de

medii şi protecţia echipamentelor electrice

1. CATEGORIILE DE MEDII ÎN FUNCŢIE DE PERICOLUL DE INCENDIU (Normativ P. 118)

Categoria A(BE3a): locurile cu substanţe care pot să se aprindă sau să explodeze în contact cu aerul, apa sau alte
substanţe materiale, cu lichide cu T inf< 28°C şi cu gaze sau vapori L inf< 10%, atunci când acestea pot forma cu aerul
amestecuri explozive şi nu sunt utilizate drept combustibil.
Categoria B(BE3b): locurile cu lichide cu Tinf=28. . . 100°C, gaze sau vapori cu Linf > 10%, suspensii de fibre, praf
sau pulberi, când se gasesc în cantităţi favorabile formării amestecurilor explozive şi nu sunt utilizate ca combustibil.
Categoria C(BE2): locurile cu substanţele şi materiale combustibile solide sau cu lichide cu T inf>100°C în
următoarele condiţii:
a) dacă nu sunt utilizate pentru comenzi hidraulice, răcire, ungere şi tratamente termice în cantităţi de peste 2m 3 sau
pentru ardere;
b) dacă materialele combustibile din spaţiul respectiv, inclusiv cele din utilaje sau pentru ambalajul şi depozitarea
materialelor incombustibile (palete sau rafturi combustibile) depasesc 15000 kcal/m² (63 MJ/m²);
c) cantitatea de ulei a echipamentului electric depaseste 60 kg/unitate, iar materialul combustibil al fluxurilor de
cabluri electrice nu depasesc 2, 5 kg/m flux.
Categoria D(BE1a): locurile cu substanţe sau materiale incombustibile în stare fierbinte, topite sau incandeşcente,
cu degajări la caldură radiantă, flăcări sau scântei, precum şi substanţele solide sau lichide care se ard sub forma de
combustibil.
Categoria E(BE1b): locurile cu substanţe sau materiale incombustibile în stare rece sau combustibile în stare de
umiditate înaintată, deci fără a exista posibilitatea aprinderii lor.
Categoria de pericol de incendiu se stabileste pe zone şi încăperi, precum şi independent pentru fiecare compartiment
de incendiu în parte, menţionându-se în mod obligatoriu în documentaţia tehnico economică. În normativ sunt prevăzute şi
unele excepţii.

2. CATEGORIILE DE ÎNCĂPERI, SPAŢII SAU ZONE ÎN FUNCŢIE DE MEDIU-MEDIU NORMAL (I. 7)

Uo – încăperi uscate: umiditatea relativă a aerului nedepăşind în mod obişnuit 75% (camere de locuit, birouri,
magazine, săli de clasa, teatre, cinematografe, muzee, ateliere de tâmplărie sau mecanice, depozite etc. ).
U1 – încăperi umede cu intermitenţă: ceaţă şi condensaţii pe pereţi de scurtă durată; umiditatea relativă peste 75%
însă pe perioade scurte (bucătării şi WC-uri în clădiri de locuit, călcătorii, uscători de bloc, pivnite aerisite, soproane etc. )
U3 – încăperi ude: ceaţa şi condensaţii permanente pe pereţi, cu igrasie; umiditatea relativă peste 97% (băi şi duşuri
sociale, spălătorii de vehicule, camere frigorifice, unele încăperi din industria chimică, industria alimentară etc. ).
K – încăperi cu agenţi corozivi: cu degajări sau infiltraţii cu agenţii corozivi, continuu sau periodic, cu acţiune
distructivă asupra materialelor, aparatelor etc. folosite în executarea instalaţiilor electrice (ateliere de acoperiri metalice, staţii
de încărcare acumulatoare etc. ).
T – spaţii cu temperaturi ridicate: peste +40°C în mod permanent (zonele cuptoarelor şi a celor de turnare din
turnătorie etc. ).
PI – spaţii cu praf incombustibil: cu degajări sau inflitrări în cantităţi periculoase depuse pe elementele instalaţiilor
electrice (fabrici de ciment, depozite de nisip etc. ).
77
 PC – spaţii cu praf, scame sau fibre combustibile în suspensie în cantităţi insuficiente pentru formarea unor
amestecuri explozive sau de aprindere (depozite de cărbune, unele ateliere de tâmplărie etc. ).
DM – spaţii cu pericol de deteriorari mecanice, în care loviturile mecanice pot degrada instalatia şi echipamentele
electrice (zone de comunicatii şi manipulari de materiale, suprafete verticale sub înălţimea de 2 m etc. ).
CE – încăperi cu pericol de electrocutare, care au elemente de construcţii (pereţi, pardoseli etc. ) şi elemente
conductoare din punct de vedere electric.
EE – încăperi speciale pentru echipamente electrice, care sunt accesibile numai personalului calificat şi autorizat
(camere de comandă staţii electrice, tablouri electrice de distributie, baterii acumulatoare, transformatoare, redresoare,
laboratoare de încercări electrice etc. ).
SI – spaţii expuse intemperiilor (ploaie, soare, ger, zapada, gheata etc., de regulă neprotejate prin clădiri).
L – zona de litoral, în lăţime de 3 km în lungul ţărmului maritim.

3. CATEGORIILE DE MEDII CU PERICOL DE EXPLOZIE

3. 1. CONFORM NORMATIVULUI I. D. 17 :

E. I. 0 – locuri unde există amestecuri explozive de vapori inflamabili şi gaze, în mod permanent în condiţii normale
de funcţionare.
E. I. – locuri unde există amestecuri explozive cu vapori inflamabili sau de gaze, în următoarele situaţii:
a) interminent sau periodic, în condiţii normale de funcţiomare;
b) frecvent, datorită neetanseităţii sau operaţiei de întreţinere;
c) ocazional, la producerea avariilor sau datorită funcţionării anormale a instalaţiilor tehnologice.
E. I. a – locurile în care:
a) lichidele inflamabile sau gazele combustibile sunt păstrate, manipulate sau depozitate în recipienţi sau instalaţii
închise, din care pot iesi în mod accidental (funcţionari anormale, avarii);
b) frecvent, concentraţiile care prezintă pericole de explozie şi incendiu sunt evitate în mod obişnuit prin ventilaţie
mecanică;
c) există posibilitatea pătrunderii concentraţiilor periculoase de încăperile învecinate de categoria EI.
EI b: locurile unde:
a) vaporii inflamabili şi gazele combustibile L inf > 15% precum şi un miros puternic când se ajunge la concentraţia
limită admisă;
b) activităţile se desfăşoară sub nişte sau cote de absorţie;
c) concentraţiile de vapori şi gaze nu pot forma amestecuri explozive:
E II – locurile unde:
a) praful (pulberea) combustibil se găseşte în stare de suspensie, în permanenţă, intermitent sau periodic la
funcţionarea normală şi în cantităţi favorabile produce aprinderi şi explozii;
b) funcţionarea anormală a instalaţiilor sau oprirea lor, ar favoriza formarea concentraţiilor periculoase, care ar putea
fi aprinse, datorită deranjamentelor concomitente la instalaţia electrică;
c) s-ar putea acumula prafuri bune conducătoare de electricitate.
E II a – locurile unde praful combustibil nu este în mod normal în starea de suspensie în aer, dar se poate depune pe
echipamentele şi instalaţiile electrice ingreunând astfel caderea căldurii în exterior, existind în acelasi timp posibilitatea
aprinderii lui de la scânteile şi arcurile electrice care se produc;
E III – locurile unde se manipulează, fabrica sau folosesc în procesul tehnologic fibre sau materiale care pot produce
scame uşor incombustibile în suspensie, în cantităţi în care nu prezintă pericole.
E III a – locurile unde se manipulează şi se depozitează fibre uşor combustibile.

3. 2. POTRIVIT NORMATIVULUI N. P. 099-04

Se referă la instalaţiile electrice de iluminat, forţă, control, semnalizare, comunicaţii etc. indiferent de tensiunea de
lucru şi de faptul că sunt permanente, temporare, portabile, transpotabile sau purtate în mână. Reglementează proiectarea,
executarea, verificarea şi exploatarea instalaţiilor electrice ţn zone cu pericol de explozie.
Normativul înlocuieşte normativul I. D. 17 şi urmăreşte asigurarea din punct de vedere al nivelului de performantă
şi cerinţa esenţială de securitate la incendiu.
Se aplică numai la aparatura electrică din grupa a II a, care este divizată pe subgrupele A, B şi C.

4. CATEGORIILE DE MEDII ÎN FUNCŢIE DE PERICOLELE DE ELECTROCUTARE (STAS 8275)

Foarte periculoase – locurile unde umiditatea relativă este de peste 97%, temperatura aerului depâşind 35°C,
suprafaţa din zona de manipulare fiind ocupată de obiecte conducătoare legate electric la pământ peste 60%, medii corozive.
Periculoase – locurile în care umiditatea relativă este de 75-87%, temperatura aerului 30-35°C, obiectele
conducatoare legate electric la pământ sunt sub 60%; există pardoseli conducatoare (pamânt, beton etc. ) pulberi
conducătoare (pilituri metalice, grafit etc. ), fluide care micşorează rezistenţa corpului omenesc.
Puţin periculoase – locurile unde umiditatea relativă este maximă de 75%, temperatura aerului 15-35°C, pardoseli
izolate.

78
 5. PROTECŢIA ANTIEXPLOZIVĂ

În funcţie de domeniile de destinaţie, STAS-ul 6877 prevedea două grupe de echipamente electrice pentru atmosfera
explozivă. (I şi II), şapte moduri de protecţia acestora (d, p, q, o, s, e, i) şi şase clase de temperatura maximă de suprafaţă
(T1, T2, T3, T4, T5, T6.

Tabelul 11. 5. 1. Corelarea dintre grupele de protecţie, modurile de protecţie şi temperatura maximă de suprafaţă, pentru
protecţia echipamentelor
PROTECTIEMODURI DE TIPURI DE PROTECTIE

Substanţe explozive uzuale pe clasa de temperatură

Grupele de protecţie
(v. tabelul 11. 5. 2)
w T1 T2 T3 T4 T5 T6
Denumirea-destinaţia Simbolul
[mm] 450°C 300°C 200°C 135°C 100°C 85°C
I. Antigrizutoasă – Mine Ex. I 0, 5 T1 - - - - -
Ex. II A 0, 5 T1 T2 T3 - -
II. Antiexploziva-alte sectoare Ex. II B 0, 3 T1 T2 - - -
Ex. II C 0, 2 T1 T2 - T5 -
Denumirea Simbolul Destinaţia
Capsularea antideflagrantă d
Capsularea presurizată p
Pentru părţile de echipament electric unde se produc scântei şi arcuri
Inglobarea în nisip q
electrice sau încălziri care prezintă pericol pe timpul funcţionării normale
Imersie în ulei o
Protecţie specială s
Siguranţa mărită e Pentru părtile de echipament electric fără scântei şi arcuri electrice
Siguranţa intrinsecă f La circuitele de slabă putere care nu pot aprinde mediul din jur

Notaţii:
w – interstiţiul maxim admis la modul de protecţie d şi este definit ca cea mai mare distanţă între suprafeţele
conjugate la îmbinarea dintre diferite părţie ale carcasei sau diferenţa diametrelor alezajelor şi arborilor, jocul îmbinărilor
filetate, pentru L=25 mm.
L – lungimea îmbinării diferiţelor părţi ale carcasei şi este definită ca fiind drumul cel mai scurt parcurs de o flacară
ce traversează îmbinarea din interiorul unei carcase antideflagrantă către exteriorul ei, în momentul unei explozii interne.

În reglementarea actuală ( SR EN ) sunt prevăzute opt tipuri de protecţie antiexplozivă pentru echipamentele
electrice : antideflagrantă « d » (nr.50018) ; tip securitate mărită « e » (nr.50019) ; tip capsulare presurizată « p » (nr.50016) ;
tip securitate intrinseca « i » (nr.50020) ; prin imersiune în ulei « r » (nr.50015); prin inglobare în nisip « q » (nr.50017) ; tip
incapsulare « m » (nr.50028) ; protecţie specială tip « n » ( CEI 60079-15) .
Aparatura folosită în zone periculoase este codificată cu litera « G » în cazul gazelor şi vaporilor şi cu litera « D »
în cazul pulberilor combustibile.
Clasificarea ariilor explozive pe zone se face potrivit SR EN şi CEI 60079-10 pentru amestecuri de gaze sau vapori,
respectiv conform SR CEI 61241-1-3 pentru amestecuri de aer şi praf combustibil.
Aparatura antiexplozivă EX se clasifică în funcţie de zone, pe trei categorii : 1 (zona 0 sau 20) ; 2 (zona 1 sau 21) ;
3 (zona 2 sau 22). Pentru gaze şi vapori sunt zonele 0. 1 şi 2, iar pentru pulberi zonele 20, 21 şi 22.
Exemple de marcare a aparaturii : II1G sau II1D ; II3G sau II3D.
Se respectă normativele NP 099-04 şi P 107 şi se ţine seama de noua clasificare privind reacţia la foc.

Tabelul 11. 5. 2 Încadrarea informativă a unor gaze şi vapori cu pericole de explozie, pe grupe de protecţie şi clase
de temperatură.

Grupa Substanţele explozive uzuale pe clase de temperatură

79
 de
T1 T2 T3 T4 T5 T6
protecţie
I Metan - - - - -
Acetat de amil,
acetat de butil,
Acetona, amoniac,
acetat de
acetat de metil, acid
propil, acetat
acetic, acid cianhidric, Benzina,
de vinil, alcool
alcool metilic , benzen, ciclohexan, n-
butilic, alcool Aldehida
clorura de metil, clorura decan, n-heptan, n-
II A etilic, benzina acetica, eter - -
de vinil, etan, gaz hexan, hidrogen
grea, etilic
natural,metan industrial, sulfurat, n-nonan,
ciclohexamina,
naftalina, oxid de cabon octan, pentan, titei
Etil benzen
propan, propilena,
izoctan,
toluen, p-xilen
motorina,
izopentan
Butadiena,
oxid de
II B Gaz aerian, etilena - Dioxan - -
etilena, oxid
de propilena
Sulfura de
II C Hidrogen, gaz de apa Acetilena - -
carbon

Exemplele de simbolizare:
Ex. d. I: protecţie antigrizutoasa (grupa I) prin capsularea antideflagranta (utilizată în mineritul subteran).
Ex. d. II AT: protecţie antiexplozivă (grupa II) capsularea antideflagranta sub grupa II A cu limita de temperatură
admisa la 200°C.
Ex. e. II AT3: protecţie antiexploziva sub grupa II A sigurantă mărită cu limită de temperatură admisă la 200°C.
Ex. d, e, I/II B, T4: protecţie antigrizuroasa şi antiexplozivă, capsulate antideflagranta şi siguranţa mărită, cu limita
de temperatură admisă de 135°C.
Pentru alegera corectă a aparaturii electrice pentru arii periculoase trebuie cunoscute :
-clasificarea ariei periculoase în zone (SR EN 60079-10) ;
-clasa de temperatura şi/ sau temperatura de aprindere a gazelor şi vaporilor ;
-grupa (subgrupa) aparaturii electrice ;
-condiţiile locale (temperatura ambianta şi factorii care pot influenţa negativ protecţia la explozie).
Circuitele şi echipamentele electrice situate în zone cu pericol de explozie, exceptandu-le pe cele cu securitata
intrinsecă, trebuie prevăzute următoarele protecţii: la suprasarcina, la scurtcircuit, la defecte de punere la pământ şi contra
reanclansării automate în caz de defect.
Pentru motoarele electrice se asigură şi protecţia la scăderea tensiunii de alimentare sub limitele admise şi protecţia
contra rămânerii în două faze (la motoarele de joasa tensiune).
Sunt prevăzute măsuri specifice pentru conductoarele şi cablurile electrice la intrarea în aparate, la jonctiuni, la
trecerea acestora prin pereţi şi plansee, la pozarea lor etc.
Prescripţii speciale sunt privind electricitatea statică şi instalaţiile de paratrăznet din ariile periculoase.
Se stabileşte un program de inspecţii la instalaţiile şi aparatele electrice. .

Tabelul 11. 5. 3. Gradele de protecţie mecanucă ale echipamentelor electrice

Protecţia contra pătrunderii apei

verticalProtejat contra picăturilor de apă cazute

Protejat contra imersarii indelungate sub apa

Protejat contra picăturilor de apă căzute sub

Protejat contra imersarii temporare sub apa

un unghi de maximum 15° de verticala

Protejat contra condiţiilor de pe mare

Protejat contra apei ce cade ca ploaia

Protejat contra jeturilor de apa

Protejat contra stropirii cu apă

Protecţia împotriva stingerii

Fără protecţie

interioare sub tensiune şi contra

patrunderii corpurilor solide
străine, conform STAS 3325-79;
STAS 625-71; STAS 5860/81

0 1 2 3 4 5 6 7 8
80
0 Fără protecţie MAT
1 50 mm AT MA A
Protejat contra pătrunderii
2 12 mm AT MAT MAT MAT
corpurilor străine solide
3 2,5mm AT AT AT MAT A
mai mari de :
4 1 mm A AT A AT MAT M
5 Protejat contra prafului Partial A MAT MAT M
6 Protejat contra prafului Total A AT AT A
W Protejat contra unor condiţii atmosferice şi măsuri suplimentare de protecţie
Condiţii suplimentare care se
S Verficat contra pătrunderii apei cu motorul oprit
pot cere, simbol
M Verficat contra pătrunderii apei cu motorul în funcţiune

Notatii:
M - maşini electrice;
A – aparate electrice;
MA – maşini şi aparate electrice;
AT – aparate şi transformatoare;
MAT – maşini, aparate şi transformatoare electrice.

Modul de simbolizare:
IP urmat de:
W (când este necesar);
- prima cifra 0. . . 6 (protecţia contra atingerii sau pătrunderii corpurilor străine);
- a doua cifră 0. . . 8 (protecţia contra pătrunderii apei);
S sau M (când este nevoie).

Exemple:
IP 40 – protejat contra corpurilor străine mai mari de 1 mm şi neprotejat contra apei;
IP 35 – protejat contra corpurilor străine mai mari de 2, 5 mm şi contra jeturilor de apă;
IP 35 M – protejat contra corpurilor solide mai mari de 2, 5 mm, contra jeturilor de apă, cu motorul în funcţiune;
IPW 43 – protejat contra intemperiilor, corpurilor străine mai mari de 1 mm şi contra apei ce cade ca ploaia.
Pentru protecţia împotriva exploziilor a unor medii periculoase (limitate ca volum) se pot monta instalaţii de
inhibare a exploziei.

6.CLASIFICAREA CABLURILOR ELECTRICE PRIVIND REACŢIA LA ŞI MARCAREA ACESTORA

Produsele pentru cabluri electrice, privind reacţia la foc, pot fi încadrate în următoarele euroclase : ACA ; B1CA ; B2CA :
CCA ; DCA ; ECA şi FCA.
Metodele de încercare sunt prevăzute în EN ISO 1716 ; EN 60332-1-2 ; FIPEC20 scenariile 1 sau 2.
La produsele încercate se adaugă şi rezultatele privind :
- emisia de fum, notată : s1, s1a, s1b, s2 sau s3 ;
- producerea de picături la acţiunea unei flăcări pilot: d0, d1 sau d2;
- conductivitatea : a1 ( <2,5 µ S /mm şi pH > 4,3 ); a2 ( <10 µS /mm şi pH>4,3; a3 ( nici a1 sau a2).
Problema reacţiei la foc a cablurilor electrice este foarte importantă întrucât acestea se regăsesc în toate construcţiile
şi instalaţiile. O atenţie deosebită trebuie acordată gospodăriilor de cabluri electrice din marile obiective şi fluxurilor mari de
cabluri din imobilele cu aglomerări de persoane sau de mare înălţime ( înalte şi foarte înalte). Incendiile se transmit adesea
prin învelişul ( izolaţia) combustibil al cablurilor electrice dacă nu sunt realizate separările antifoc ( dopurile ignifuge).
Conductoarele şi barele electrice se marchează cu culori astfel:
- cunductoare izolate şi cabluri: verde/galben - cele de protecţie PE, iar la capete albastru cele PEN dacă sunt izolate;
albastru deschis –cele neutre N şi median; alte culori (roşu,albastru, maro ) pentru cele de fază L1, L2, L3 sau pol;
- conductoare active neizolate şi bare în curent alternativ: roşu - faza L1; galben – faza L2; albastru – faza L3; negru
cu dungi albe – barele neutre; alb, cenuşiu sau negru – barele de legare la pământ PE;
- conductoare izolate şi neizolate, cabluri şi bare, în curent continuu: roşu - pozitiv (+ ); albastru - negativ( -);cenuşiu
deschis – median;
Semnificaţia simbolurilor: PE – conductor de protecţie; N – conductor neutru; PEN – conductor legat la
pământ care îndeplineşte simultan funcţiile de protecţie şi de conductor neutru;
Pentru reducerea riscului de incendiu la branşamentele clădirilor publice şi la locuinţe se montează dispozitivul
PACD – protecţie automată împotriva curenţilor de defect cu DDR – dispozitiv de protecţie la curent diferenţial rezidual.

81
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 12. Instalaţii automate de detectare şi semnalizare a incendiilor

1. COMPONENŢA INSTALAŢIEI DE DETECTARE ŞI SEMNALIZARE A INCENDIILOR

Instalaţia automată de detectare şi semnalizare a incendiilor se compune, de regulă, din următoarele elememte
principale:
- echipament de control şi semnalizare –ECS (centrală de detectare – semnalizare);
- detectoare de incendiu;
- dispozitive de alarmare la incendiu;
- butoane manuale de semnalizare (declanşatoare manuale de alarmă);
- dispozitiv de transmisie a alarmei de incendiu;
- staţie de recepţie a alarmei de incendiu;
- comanda instalaţiilor de protecţie împotriva incendiilor;
- dispozitiv de transmisie a semnalului de defect;
- staţie de recepţie a semnalului de defect;
- echipament de alimentare cu energie electrică;
- circuite electrice de legătură;
- dispozitive anexe.
La realizarea acestor elemente se aplică standardele de referinţă SR EN 54 . La proiectarea instalaţiilor se au în
vedere SR EN 13 şi ghidul CEN/TS 54-14.
Echipamentele, detectoarele şi dispozitivele ce se pun în operă trebuie să aibă marcajul CE.

2. DETECTOARE DE INCENDIU

Detectoarele declanşează, în caz de incendiu, un semnal, care prin elemente de legătură (conductoare, amplificatoare
etc. ) este transmis la centrală. Centrala primeşte semnalul emis de detector şi determină o semnalizare optică şi acustică
(eventual şi o înregistrează). În continuare poate declanşa o reacţie organizată care să ducă la o combatere rapidă a
incendiului (salvare, localizare, lichidare etc. ).
Oricare ar fi tipul de detector, rolul său într-o instalaţie automată de semnalizarea incendiilor este de a depista cât
mai repede posibil incendiul, astfel încât să se poată lua măsuri adecvate (anunţarea pompierilor, declanşarea automată a
instalaţiilor de stingere, semnalizare şi înlăturarea obstacolelor de pe căile de evacuare, închiderea automată a canalelor de
ventilaţie etc. ).

82
 2. 1. CLASIFICAREA DETECTOARELOR DE INCENDIU

Clasificarea detectoarelor de incendiu se poate face funcţie de diferite criterii cum sunt :
 concepţia de realizare şi funcţionare:
-convenţionale, cu un număr variabil de zone 2, 4, 6, 8, 16 ex. tip NK, J, MAG
-adresabile , cu număr variabil de bucle şi de zone ex. tip XFP, MX,
 natura parametrului detectat :
-de căldură (temperatură) :
-termodiferenţiale ;
-termomaximale;
-de fum:
-cu cameră de ionizare ;
-optice ;
-de gaze de ardere ;
-de flacără ;
-multisenzor ;
 modul de răspuns :
-statice ;
-diferenţiale ;
-velocimetrice ;
 configuratie :
-punctuale ;
-multipunctuale ;
-lineare ;
Detectoarele de temperatură se clasifică şi funcţie de intervalul de temperatură în 3 clase (de la 54 grade
Celsius la 62, 70 ori 78 grade Celsius). Cele de fum pot utiliza dispersia luminii, transmisia luminii sau ionizarea ori
aspiraţia. Cele cu flacără lucrează în ultraviolet.
Detectoarele pot fi resetabile sau neresetabile.
Gama de detectoare de incendiu s-a lărgit foarte mult în ultimii ani. S-au extins detectoarele locale autonome
pentru locuinţe şi alte spaţii reduse ca dimensiuni.

2.2. PRINCIPII DE FUNCŢIONARE A DETECTOARELOR DE INCENDIU

Tabelul 12. 2. 2. Principii de funcţionare a unor tipuri de detectoare

Tipuri de Principii de funcţionare.

detectoare
Reacţionează la efectele căldurii care apar pe timpul declanşării incendiilor. Declanşează semnalul de
incendiu atunci când în urma apariţiei focului, se produce o creştere a temperaturii în mediul ambiant.
1. Termic
Se produce în ordine: topirea, dilatarea, modificarea de structură a materialelor, modificarea
conductivităţii electrice datorită căldurii.
Funcţionează pe baza unei temperaturi date, adică emit semnale numai la atingerea unei anumite
.1.1. Termostatic
temperaturi reglate în prealabil (de exemplu la 50 sau 75°C). Sunt indicate a se folosi la incendiile cu
(maximal)
evoluţie rapidă.
Detector termostatic, al cărui principiu constructiv se bazează pe comprimarea, sub presiune mare a
două benzi de metal cu coeficienţi de dilatare termică diferiţi.
Detectorul bimetalic poate fi reglat pentru o temperatură de aproximativ 20 până la 100°C, cu valoare
1.2. Detector de uzuala de 60°C sau de la 40 până la 90°C.
incendiu cu bimetal Detectorul termostatic cu aliaj eutetic este construit în mod obişnuit pentru a detecta şi semnaliza
atingerea unei temperaturi de 65; 75; 95; 130 sau 280°C, corespunzător punctului de topire al aliajului
respectiv. având inerţia termică mică este indicat a se folosi pentru detectarea incendiilor cu viteze mari
de propagare (transformatoare, întrerupătoare în ulei etc. )
Detector pe bază de fir fuzibil. Funcţionarea lui poate fi modificată în limite largi, prin înlocuirea
1.3 Detector de
firului fuzibil. Metalul folosit este de tipul Wood, a cărui temperatură de topire, în funcţie de
incendiu tip Wood
compoziţia aliajului, variază între 50 şi 120°C. Cel mai frecvent se foloseşte temperatura de +70°C.
Se compune dintr-o carcasă în interiorul căreia se află un grup de lame de contact şi o piesă de
detectare optică, ambele fiind acţionate de un fir fuzibil sub formă de nit. În cazul depăşirii temperaturii
1.4. Detector de
din încăpere, nitul se înmoaie , se alungeşte sau se topeşte permiţând grupului de lame să se depărteze
temperatura cu
spre stînga şi prin intermediul unor piese de contact şi legătura se stabileşte un circuit electric care
fuzibil
determină lansarea unui semnal de incendiu şi declanşarea unei instalaţii fixe de stingere.
Acest detector are pragul de temperatură de 55 sau 75°C în funcţie de tipul de nit folosit.
1.5.Termodiferenţial Detectează incendiul în funcţie de variaţia de temperatură faţă de o temperatură dată şi independent
de temperatura inţială; declanşează numai sub efectul depăşirii unei anumite viteze de creştere a
temperaturii

83
 Sunt mai sensibile şi funcţionează mai rapid decât cele termostatice, însă în general, nu mai corespund
cerinţelor moderne
Funcţionarea lor se bazează pe principiul măsurării vitezei de creştere a temperaturii în unitate de timp,
1.6.Termovelocime- având la bază criteriul valocimetric.
tric Creşterea se exprimă în grade pe minut; variaţiile normale de temperatură sunt cuprinse între 2 şi
20°C/min.
Funcţionarea lui se bazează pe variaţia diferită a rezistenţelor a două termistoare, în raport cu
temperatura. Unul dintre acestea este montat în contact cu mediul ambiant, iar cel de-al doilea parţial
izolat termic.
În cazul creşterii lente a temperaturii, rezistenţele ambelor termistoare au practic aceeaşi valoare. Dacă
în mediul ambiant temperatura creşte brusc, termistorul montat în exteriorul carcasei fiind direct în
1.7.Detector de
contact cu mediul înconjurător, se incălzeşte mai repede, iar cel izolat mai încet. În această situaţie,
temperatură cu
rezistenţa electrică a termistorului montat în exterior scade brusc, si, ca urmare a diferenţei de
termistoare
rezistenţă a celor două termistoare, potenţialul electric se modifică, variaţia de tensiune este mărită de
amplificatorul care actionează releul de ieşire, care prin inchiderea contactelor transmite semnalul la
centrală, iar local aprinde beculeţul
Este recomandat pentru supravegherea spaţiilor în care apar incendii mocnite fără flacără, dar cu o
creştere a temperaturii (magazii închise, silozuri etc. )
Funcţionează pe principiul efectului termoelectric (variaţia unei mărimi electrice, fie tensiune, fie
1.8.Detector intensitate)
termoelectric Se folosesc fie sub forma de termocupluri fie sonde termometrice din nichel sau tungsten, a căror
rezistenţă electrică variază în acelaşi sens cu temperatura
Detector de flacară depistează şi semnalizează apariţia unui început de incendiu în timp foarte scurt.
Poate fi montat în medii cu temperatura de la -10 până la +45°C şi cu umiditate maximă de 85%
Atmosfera în care se montează trebuie să fie fără gaze sau agenţi care ar putea să perturbe buna
funcţionare.
Este construit dintr-o carcasă, un capac alb şi un soclu. În carcasa de formă rotundă se găseşte montat
sistemul optic, format dintr-un obiectiv, un filtru inflaroşu, elementul fotosensibil, un fototranzistor şi
un amplificator.
Principiul de funcţionare are la bază transformarea energiei luminoase în semnale electrice.
2.Detector de
Detectoarele de acest tip nu trebuie să reacţioneze la lumina solară, lămpi incandescente, suprafeţe
flacără
metalice calde. Trebuie însă să funcţioneze în cazul vibraţiilor, socurilor, murdăririi cu uleiuri, praf,
umiditate etc.
Se utilizează acolo unde este posibil să izbucnească de la început o flacără, incendii de lichide
combustibile, la supravegherea haitelor înalte cu vizibilitate redusă, depozite de cherestea, depozite de
mărfuri etc.
Un detector poate supraveghea eficient o suprafaţă de 500 pâna la 1000 m² care trebuie micşorată în
cazul materialelor depozitate în rafturi, vizibilitatea fiind redusă

Detectoarele de fum se clasifică din punct de vedere funcţional în:

- detectoare de fum optice, pe pricipiul dispersiei luminii
- detectoare de fum optice, pe principiul absorbţiei luminii
Ele sunt sensibile la praful din atmosfera, motiv pentru care se dereglează
3. Detector de fum
Realizarea unui detector optic, cât mai sensibil, impune:
- folosirea unei surse de radiaţii cu o lungime de undă cât mai mică posibil a luminii măsurate
- utilizarea unei surse de radiaţii cu lumina puternică la detectoare cu lumina difuza, folosirea unui
unghi de dispersie cât mai mare posibil
Principiul fizic folosit se bazează pe ionizarea aerului exterior dintr-o cameră de măsurare care este
expusă efectului de durată a unor radiaţii alfa, emisie de o sursă radioactivă.
Aerul astfel ionizat devine bun conducator de electricitate
4. Detector cu
În cazul apariţiei unui incendiu mocnit, particulele de gaze de ardere şi fum pătrund în camera de
cameră de ionizare
măsurare, unde, în raport cu mărimea şi cantitatea lor, declaşează curentul de ionizare şi în continuare
circuitul de semnalizare.
În practică se întrebuinţează detectoare cu două camere de ionizare

Există detectoare şi pentru :

- inundaţii;
- aspiraţia fumului (gazelor de ardere) cu 3 clase de sensibilitate : foarte mare –A, mare –B, normală –C;
- conexiuni radioelectrice ( fără conductori ) – detectoare wireless.
Performanţele şi caracteristicile detectoarelor, precum si tehnologiile de fabricaşie se îmbunătăţesc continuu.
Cele mai noi tipuri de detectoare înglobează 4 funcţiuni de securitate:
- detectarea incendiului:
- dispozitiv de alarmare optică;
- dispozitiv de alarmare acustică;
- funcţie vocală integrată ( indicaţii de evacuare).

84
 3. ALEGEREA ŞI AMPLASAREA DETECTOARELOR DE INCENDIU

3. 1. CONDIŢII DE SECURITATE ÎN FUNCŢIONARE

Alegerea tipurilor de detectoare se face şi în funcţie de fazele de dezvoltare a incendiilor.

In prima faza se degajă produse de ardere invizibile (fără fum, fără flacără, foarte puţină căldură).
În faza a doua, apare însă fumul, dar nu şi flăcările, se dagajă foarte puţină căldură.
În cea de a treia fază apare flacără, incendiul poate fi observat, însă cantitatea de căldură este totuşi redusă.
În faza a patra cantitatea de caldură degajată creşte, aerul se dilată, arderea se intensifică, incendiul fiind în plină
dezvoltare.
Pentru prima fază de dezvoltare s-ar putea construi tipuri de detectoare, care să functioneze pe baza variaţiei rapide a
umidităţii şi a ionizarii aerului.
Pentru detectarea incendiului în faza a doua se pot folosi detectoare cu cameră de ionizare, cu celula fotoelectrică, în
faza a treia detectoare cu flacără, iar în faza a patra detectoare termice.
Pentru a corespunde scopului şi a avea o deplină securitate în funcţionare, detectoarele de incendiu trebuie să
indeplinească următoarele 3 condiţii de bază:
A )Sensibilitatea faţă de fenomenele care insoţesc incendiul. Un detector trebuie să sesizeze incendiul într-un timp
foarte scurt, dacă este posibil instantaneu. Sensibilitatea detectorului trebuie să fie relativ constantă pe toată suprafaţa
supravegheată. Detectorul nu trebuie să reacţioneze la lumina soarelui, la lămpile incandescente şi nici la semnalele pe care
le primeşte de la „zgomotul de fond”.
Sensibilitatea instalaţiei de detectare depinde, aproape exclusiv, de o judicioasă amplasare a detectoarelor şi de
densitatea acestora.
b) Insensibilitatea dispozitivelor faţă de fenomenele care ar putea declanşa semnale false. Printre fenomenele care
influenţează buna funcţionare a declanşatoarelor, declanşând alarme false şi intempestive se citează:
- în cazul detectoarelor de fum – lucrările de sudură, vaporii de apă, gazele de eşapament, fumul de ţigară;
- pentru detectoarele termice – efectul incălzirii razelor solare, lucrările de sudură, căldură degajată de la maşini în
timpul funcţionării;
- în cazul detectoarelor termice – elicele avioanelor, refracţia luminii de pe suprafeţe strălucitoare , mişcarea
autovehiculelor etc.
Pentru evitarea alarmelor false există două posibilităţi:
- amplasarea detectoarelor să se facă astfel încât ele să se afle în zona de scurgere a gazelor de ardere;
- detectoarele să fie deconectate în timpul lucrului.
c) Siguranţa în funcţionare (durabilitatea). Un detector trebuie să funcţioneze ireproşabil după montare timp de mai
mulţi ani.
Detectoarele trebuie să reziste la orice acţiune a acizilor, bazelor, aburului, atâta timp cât următoarele materiale nu
sunt apreciabil atacate; oţelul inoxidabil, aluminiul eloxat, aliajul de zinc, aliajele de aluminiu rezistente la coroziune,
ceramice, sticlă, plexiglasul, siliconul, cauciucul sintetic.

3. 2. ALEGEREA ŞI AMPLASAREA DETECTOARELOR

Alegerea unui anumit tip de detector depinde, în primul rând, de fenomenul care poate să apară cel mai sigur în
momentul izbucnirii incendiului. Se au în vedere condiţiile concrete din mediul protejat şi parametri de combustie specifici.
Urmează definirea tipului de detector, stabilitatea numărului necesar , a modului de amplasare a lor şi a sensibilităţii
ce trebuie să aibă pentru a evita alarmele false.
Detectoarele de incendiu trebuie amplasate acolo unde se aşteaptă o concentraţie maximă de gaze de ardere şi
particule de fum.
Trebuie să se aibă în vedere curenţii de aer fierbinţi, influenţa mediului inconjurător, adică presiunea aerului,
temperatura, umiditatea, coroziunea , trepidaţiile.
În principiu, detectoarele termice şi de fum se amplasează în partea cea de mai sus a încăperii. La încăperile cu
înălţimea mai mare de 8 m şi cu tavane plane, detectoarele trebuie să se amplaseze la o anumită distanţă faţă de planşeu. La
încăperile joase detectoarele pot fi montate în mijlocul tavanului execentric.
În locuinţe detectoarele se amplasează , de regulă, în bucătării sau pe holuri.
Pentru o instalaţie automată de detectare se cer: alegerea tipului optim de detector sau a combinaţiei necesare între
diferite tipuri de detectare, în funcţie de natura materialelor care se pot aprinde, de influenţele asupra mediului din încăpere
(variaţia de temperatură, gazele produse prin ardere, impurificarea aerului, curenţii de aer) de conformaţia încăperii
(suprafaţa, înălţimea, forma planşeului), de parametrii detectorului, conlucrarea dintre instalaţia de stingere a incendiilor sau
cele care îndeplinesc alte cerinţe de siguranţă.

4. ECHIPAMENTE DE CONTROL ŞI SEMNALIZARE - ECS

În principiu, un ECS sau o centrală de semnalizare are următoarele circuite electrice şi elemente:
- circuite de sesizare a semnalelor (pentru fiecare detector în parte);
- amplificatoare de semnale;
- circuit logistic şi multiplicator pentru circuitele electrice;
- circuit intern pentru semnalizarea defecţiunilor, amplificator pentru semnale de defecţiune;
- indicatoare de semnale;
85
 - lămpi indicatoare de defecţiune;
- semnalizator sonor;
- semnalizator sonor de defecţiuni;
Centralele de semnalizare sunt de asemenea convenţionale sau adresabile. Cele adresabile pot avea un număr diferit
de bucle sau zone de detecţie. În fiecare buclă (zonă) se pot monta un anumit număr de detectoare. Unele centrale se numesc
şi Kit-uri pentru incendiu. Unele ECS sunt prevăzute cu dispozitive de înregistrare şi afişare a evenimentelor.
Pe lângă centrala de semnalizare mai există o serie de echipamente anexe ca: redresor, baterii de acumulatoare,
mijloace sonore de alarmare sonore, lămpi de semnalizare, siguranţe electrice.
Scopul principal al centralei:
- recepţionarea şi interpretarea semnalelor detectate şi transmise de detectoare;
- supravegherea integrităţii circuitelor de legătură dintre detectoare şi centrală;
- verificarea şi controlul funcţionării corecte a instalaţiei;
- alimentarea cu energie electrică (alimentarea principală, alimentarea de avarie, alimentarea de semnalizare).
-acţionarea declanşării automate a instalaţiilor de stingere a incendiilor.
Din punct de vedere constructiv, centralele automate de semnalizare pot fi în bloc sau modulare.
ECS are, de regulă, următoarele stări funcţionale: de veghe, de alarmă de incendiu, de defect sau de deranjament, de
deconectare , de testare sau verificare. ECS trebuie să fie selective în afişare a semnalelor şi să dea prioritate alarmei de
incendiu.

5. BUTOANE DE SEMNALIZARE

Instalaţiile cu butoanemanuale de semnalizare sunt indicate în cazul când o supraveghere automată a unui obiectiv
nu este posibilă sau ca o complectare a supravegherii automate. Butoanele pot fi convenţionale sau adresabile, pentru interior
sau exterior.
O instalaţie de semnalizare cu butoane, constă în principiu dintr-o centrală de semnalizare automată, de obicei, în
clădirea formatiei de pompieri (dispeceratul serviciului pentru situaţii de urgenţă), circuite de legatură şi butoane manuale.
Legatura între centrala şi butoane se face fie prin sistemul radial, fie prin sistemul cu bucla.
Butoanele de semnalizare se amplasează mai ales în punctele uşor accesibile, în direcţia către sau pe căile evacuare.
Butonul se acoperă cu geam, declanşarea se face prin spargerea geamului de protectie. După spargerea geamului şi apasarea
pe buton, se declanşează un contact de semnalizare, care după natura legaturii, deschide sau închide circuitul curent al liniei
de semnalizare.
Butoanele de semnalizare trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
- să se poată pune în funcţiune cu uşurinţă, fără erori;
- să fie protejate cu geam care să poată fi înlocuit cu uşurinţă;
- instalaţia să fie protejată contra supratensiunilor şi supracurentilor;
- închiderea şi deschiderea să se poată face cu un singur tip de cheie.
Butoanele pot fi cu activare directă – tip A ( la spargerea geamului) sau cu activare indirectă – tip B, care implică
încă o acţiune manuală asupra lor.
Sunt butoane de semnalizare în construcţie normală, antiexplozivă, capsulate în bachelita sau navale. Butoanele
convenţionale şi adresabile au, de regulă, culoarea roşie, dar sunt şi galbene. Pentru exterior trebuie să fie rezistente la
intemperii.
Dispozitivele de alarmare pot fi acustice (sonerii, hupe, difuzoare, ori cu membrane piezoceramice) sau optice.
Avertizarea se poate face şi prin modificarea unor condiţii locale ( de exemplu iluminatul).
Sirenele de incendiu pot fi alimentate de pe buclă, autoprotejate, rezistente la intemperii, de perete interior sau
exterior şi au culoarea roşie.

6. ALTE SISTEME CONEXE DE AVERTIZARE

În cadrul măsurilor de protecţie împotriva incendiilor a obiectivelor un rol semnificativ îl pot avea şi alte sisteme de
securitate, cum sunt :
 sistemele sau kit-urile antiefractie compuse în principiu din :
-centrala antiefracţie, cu număr diferit de zone şi tastaturi ;
-detectoare: magnetice (la uşi), de prezentţă (de mişcare), de geam spart;
-butoane: de deschidere uşă, de panică (emergency), de panică cu cheie ;
-sirene de alarmă: în interior sau exterior; flash, inundaţie, efracţie, electronica de incendiu (sirena cu
flash) ;
-module centrale de alarmă: de extensie radio, armare/dezarmare; integratoare (tipăreşte evenimentele) ;
-dispoxitiv de protecţie şi adaptor de linie telefonica;
-contacte magnetice şi yale electromagnetice;
-transmitator radio;
-telecomanda;
-acumulator.
 sisteme de supravghere video având:
-plăci de captură, cu N canale video şi audio;
-camere video de interior, exterior, color, antivandal;
86
 -microcamere ;
-DVD Stand Alone
-monitoare.
 sisteme de control acces cu cartele şi cititoare de cartele, iluminat automat, turnicheti, porţi automate etc.
 videointerfoane ;
 televiziune cu circuit închis.

Pompiliu Bălulescu

Capitolul 13. Factori atmosferici care influenţează incendiul şi instalaţii de

protecţie a construcţiilor contra trăsnetului
1. FACTORII ATMOSFERICI CARE INFLUENŢEAZĂ INCENDIUL

1. 1. COMPOZIŢIA AERULUI

Aerul nepoluat este format dintr-un amestec de 12 gaze: azot, oxigen, dioxid de carbon, neon, heliu, kripton, xenon,
ozon , metan, radon şi argon.
Oxigenul din aer este oxidantul cel mai important. Existenţa lui în atmosferă atrage după sine producerea de oxidări
şi deci contribuie la apariţia pericolului de incendiu. Proporţia oxigenului în aer în raport de celelalte gaze este de 20, 95%
(21%).
Un kilogram de aer conţine 232 grame oxigen.
Deşi proporţia de oxigen rămâne, în general, neschimbată în masa atmosferei, totuşi cantitatea de oxigen nu este
aceeaşi, ea scazând cu creşterea înălţimii terenului faţă de nivelul mării. De exemplu, la 3 km altitudine cantitatea de oxigen
se micşorează la ¼, la 6 km cu 1/2, iar la 10 km cu 3/4. Aceasta ne duce la concluzia ca intensitatea incendiilor este cu atât
mai mică, cu cât ele se produc la altitudini mai mari. De exemplu în aceleaşi condiţii meteorologice, un incendiu pe crestele
Carpaţilor este cu 25% mai putin intens, decât unul produs pe litoral iar unul din Tiber are intensitatea cu 50% mai redusă faţă
de cel declanşat pe malul mării; la 100 km altitudine, un incendiu ar fi imposibil, din lipsa de oxigen.
Incendiile sunt mai violente în mediul rural şi în preajma pădurilor sau a locurilor bogate în vegetaţie decât în
oraşe ori în zonele aride, din cauza cantităţii de oxigen, care în aceste zone este mult mai mare.

1. 2. UMEZEALA

Între umiditate şi viteza de ardere a materialelor exista o strinsa legatura. Astfel, la o umiditate relativa a aerului de
60% şi mai mult, incendiul nu se poate propaga; la o umiditate relativa de 50-55%, propagarea incendiului se face foarte
incet; la o umiditate de 40-50% poate avea loc un incendiu limitat la suprafaţa solului; la 30-40% umiditate este posibil un
incendiu la suprafaţa solului, care sub influenţa vântului se poate intinde repede iar umiditatea relativă pina la 25% pericolul
de incendiu este ridicat.

1. 3. TEMPERATURA AERULUI

Temperatura aerului din atmosferă determina în principiu, producerea tuturor fenomenelor meteorologice care se
produc în aer. Temperatura defineşte starea atmosferei.

87
 De temperatură depind: gradul de stabilitatea a aerului; umiditatea aerului; condensarea vaporilor de apă,
precipitaţiile şi variaţia presiunii atmosferice. Temperatura ridicată grabeşte procesul de evaporare a apei deci micşorează
umiditatea din materialele combustibile. Prin creşterea temperaturii se micşorează cantitatea de căldură necesăra pentru
aprinderea acestora. Corpurile cu capacitate calorifică redusă, cum sunt paiele, ori emanaţiile de gaze naturale, atunci când au
temperatura ridicată şi vin în contact cu sursa de apridere, se aprind foarte uşor, dând naştere la incendii de lanuri de culturi
întregi etc.
Temperatura coborâtă a aerului micşoreaza, în general, intensitatea incendiilor şi nu favorizează propagarea lor.
Cu cât incendiul este mai mare, cu atât schimbul de aer se face mai intens şi în consecinţă arderea este mai violentă.
La asemenea incendii de mari proporţii deplaşarea aerului este atât de puternică încât îmbraca forma aşa ziselor „furtuni de
foc”, care fac aproape imposibilă stingerea incendiilor.

1. 4. VÂNTUL

Deplasarea aerului sau vântul se defineşte prin două elemente: direcţia de unde bate vântul şi viteza cu care sufla.
Vântul este agentul meteorologic care are cea mai mare influenţă asupra incendiilor, deoarece în primul rând aduce la locul
incendiului masa de aer cu oxigen proaspăt, înlocuind aerul al cărui oxigen a fost consumat de incendiu şi în al doilea rând
măreţte viteza de ardere şi răspândeşte particulele incandescente la mari distanţe, contribuind în acest fel la propagarea
incendiului pe suprafeţe mari.
Cu cât un vânt este mai uscat şi mai cald, cu atât ajută mai mult la dezvoltarea şi propagarea incendiului.
În ţara noastră, vânturile mai intense au loc iarna, primavara şi toamna, anotimpuri în care incendiile, în general se
produc violent.

1. 5. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ

Presiunea atmosferică este presiunea statică exercitată de către atmosferă. Valoarea presiunii atmosferice la nivelul
solului este de aproximativ 760 mm Hg/cm² (1, 0033 kgf/cm²).
Din cauza compresibilitatii aerului, presiunea şi densitatea atmosferei descresc când înălţimea creşte, la început mai
repede şi apoi din ce în ce mai încet.

Tabelul 13. 1. 5. 1. Variaţia presiunii atmosferice în raport cu înălţimea

Presiunea Presiunea Presiunea

Înălţimea [km] atmosferica Înălţimea [km] atmosferica Înălţimea [km] atmosferica
[mmHg] [mmHg] [mmHg]
5 403 11
0 760 170
6 352 12
1 674 110
7 306 15
2 596 89
8 226 20
3 525 41
9 230 30
4 461 7
10 198

O jumatate din masa totală a atmosferei este cuprinsă între pământ şi înălţimea de 5 km. Pâna la 10 km se găsesc 2/3
din masa atmosferei, iar până la 20 de km, 9/10 din aceasta masă.
Numărul incendiilor semnalate în situaţii cu presiune atmosferică ridicată este cu mult mai mare decât cel al
incendiilor declanşate în regimul atmosferic cu presiune scăzută.
De factorii atmosferici menţionaţi mai sus este necesar să se ţină seama atât în activitatea preventivă cât mai ales pe
timpul intervenţiilor de stingere a incendiilor.

2. PERICOLUL DE INCENDIU ŞI DE EXPLOZIE CREAT DE TRĂSNET

În fiecare zi, pe întregul Globul Pământesc se produc aproximativ 300 furtuni. Aceste instabilităţi atmosferice
accentuate se caracterizează prin vânt puternic, aglomerari de nori, averse şi descărcări electrice.
Frecvenţa furtunurilor, ploilor şi descărcărilor electrice diferă de la regiune la regiune. Datorită descărcărilor
electrice atmosferice, în timpul furtunilor se pot produce distrugeri de diferite feluri, incendii etc.
Descarcarea electrică luminoasă care se produce între nori sau în interiorul unui nor se numeşte fulger.
Lungimea obişnuită a scânteilor electrice care strabat norii sub forma de fulger este de 0, 1-2 km, dar uneori poate să
ajungă la 10-15 km. Viteza de propagare este de 100 km/s, iar durata între 0, 001-0, 002 s.
Intesitatea curentului pe care îl transportă este de ordinul a 10000 pina la 20000 A, iar a tensiunii electrice între 30-
250 MV.
Din 4200 descărcări măsurate s-a constatat ca în nori se produc 3200, iar între nori şi pământ 1000 descărcări.
După aspectul exterior, fulgerul poate fi difuz (produs în interiorul unui loc, cu aspect difuz) şi globular (produs în
timpul stărilor de furtună caracterizat prin apariţia unui glob luminos de câţiva centimetrii diametru şi care se deplasează sub
influenţa curentilor de aer, coboară către pamânt, ocolind în general obstacolele. Fulgerul globular patrunde în încăperi, pe

88
uşi şi ferestre lăsate deschise, iese eventual pe cos şi dispare, fie cu explozie, fie fără zgomot, la atingerea unui obiect sau a
pereţilor.
Dacă diferenţa de tensiune între nori şi pământ ajunge atât de mare, încât poate strapunge aerul care joacă rolul unui
izolator, se poate produce o descărcare electrică.
Descărcarea electrică de mare intensitate, care se produce pe timp de furtună, între nori şi pământ se numeşte
trăsnet.
Amplitudinea curentului poate să ajungă de la 20 kA la 150 kA şi chiar 200 kA.
Frecvenţa trăsnetelor depinde de numărul furtunilor care se produc într-o anumită regiune. În funcţie de numărul
mediu anual de zile cu furtuni se stabilesc zonele care alcătuiesc harta keraunica a ţării. Cele mai frecvente descărcări de
trăsnet se produc în zona muntoasă, unde numarul mediu anual de zile de furtuni depăşeşte cifra 30. Harta keraunică se
stabileste în deplină concordanţă şi cu numărul de incendii cauzate de trăsnet, izbucnite în zonele respective.
Judeţele în care au izbucnit cele mai multe incendii cauzate de trăsnet fac parte din zonele cu numărul cel mai mare
de furtunui dintr-un an (Alba, Bihor, Cluj, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Mureş, Satu-Mare, Suceava etc. ).
Deoarece trăsnetul este un fenomen electric, el poate produce acelaşi efect ca orice trecere de curent într-un
conductor sau printr-un materiale rău conductor ori izolant.
Trăsnetul produce următoarele efecte: calorice, mecanice (electromagnetice); chimice; fiziologice; deranjamente
nervoase; acţiuni asupra inimii.
Din punctul de vedere al pericolului de incendiu interesează efectul termic.
Dacă trăsnetul trece printr-un conductor metalic cu secţiunea suficient de mare (de ex: conductoarele pentru
paratrăsnete, rezistenţa este atât de mică încât pericolul de incendiu este redus).
Dimpotrivă, la trecerea prin sârme subţiri, sârma de antena etc., s-au constatat urme vizibile de încălzire, ori topirea
acestora. Contactele imperfecte prezintă, de asemenea un mare pericol pentru circuitele prin care se scurge curentul de
trăsnet.
La slăbirea contactelor unor instalaţii, chiar şi de paratrăsnete, se produce topirea metalului care poate să aprindă
materialele inflamabile din jur, în special amestecurile de vapori-aer sau gaz-aer.
La trecerea curentului prin materialele rau conducatoare de electricitate, o mare parte din energie este transformată
în caldură, care vaporizează apa conţinută de materialele respective (de ex. , în lemn, cărămidă). Din cauza suprapresiunii
produse de evacuarea rapidă a apei şi a duratei reduse a fenomenului se produce spargerea de natură explozivă a copacilor,
stâlpilor de lemn, grinzilor şi zidurilor. Sunt şi cazuri când la trecerea curentului electric prin diverse obiecte, acestea se
încălzesc în aşa măsură, încât se poate ajunge la temperatura de aprindere a materialelor din care sunt confecţionate. În acest
caz trăsnetul devine cauza de incendiu.
La trecerea trăsnetului de intensitate mare şi durata mică prin unele materiale combustibile, acestea nu sunt aprinse,
ci împraştiate (paie, fân etc. ). Dacă însă se produc descărcări de mică intensitate şi durata mare, aprinderea lor este posibilă.
Trăsnetul poate să lovească direct într-un obiectiv (acţiune principală) sau să pătrundă în interior prin intermediul
elementelor metalice ale reţelelor de iluminat, de apă, de reclamă etc. (acţiune secundară). De regulă, descărcarea principală
este urmată de descărcări ulterioare de mică intensitate.
Deteriorarea clădirilor prin trăsnet are loc în special datorită incendiilor. Deseori însă se produc deteriori cauzate de
trăsnet, fără a se declanşa vreun incendiu. Acestea se limitează, de obicei, la dezveliri parţiale ale acoperisului, crăparea
zidurilor, distrugerea grinzilor de lemn prin aşchiere etc. Dacă însă se produc descărcări de mică intensitate şi de durata
mare, aprinderea lor este posibilă..
La descărcarea curentului de trăsnet prin corpul omenesc, pericolul principal care apare este cel al producerii
fibrilaţiei inimii. Trăsnetul căzut direct pe corpul omenesc este de cele mai multe ori mortal. Dintr-o statistică straină
întocmită pe o anumită perioadă de timp reiese ca din cele 270 persoane lovite de trăsnet numai 30 au supravieţuit.
Oamenii, pentru a evita loviturile de trăsnet, vor alege ca adapost, în primul rând clădiri cu acoperiş metalic
prevăzut cu cadru metalic sau cu paratrăsnete. În cazul ca nu este posibil adăpostirea se va face în orice altă cladire.
Pe timpul unei furtuni nu e recomandabil să se urce spre vârful unui deal sau să rămână în terenuri deschise şi
libere. Se vor evita de asemenea copacii izolati, stâlpii liniilor telefonice şi electrice.
Pentru evitarea loviturilor de trăsnet este recomandabil aşezarea pe sol în genunchi ori pe partea posterioară a
picioarelor (poziţia traditională de şedere a japonezilor sau pe vine). Uneltele metalice (sape, coase, furci etc) se înfing în
pământ, la distanţă de locul de adăpostire.
Protecţia animalelor împotriva descărcărilor atmosferice se poate asigura prin îndepărtarea acestora de gardurile de
sârmă, de arborii izolaţi, etc.

3. CRITERII DE PREVEDERE ŞI AMPLASAREA INSTALAŢIILOR DE PROTECŢIE CONTRA

TRĂSNETULUI
Domeniul de aplicare, prescripţiile comune tuturor instalaţiilor de paratrăsnet (IPT), cât şi cele ale construcţiilor cu
caracter special, se arată în normativul de specialitate I. 20-2000.
Protecţia contra trăsnetului a contrucţiilor şi instalaţiilor tehnologice executate în interior se realizează astfel:
- normală (pentru categoriile C, D, E pericol de incendiu, sau întărită (categoriile A, B pericol de incendiu),
împotriva efectelor directe ale trăsnetului;
- suplimentară (pentru construcţiile A şi B şi instalaţiile exterioare de fluide combustibile), împotriva efectelor
secundare ale trăsnetului , precum şi la LEA care intra direct în clădiri, împotriva supratensiunilor atmosferice.
Instalaţiile de protecţie contra trăsnetului sunt obligatorii la:
- clădiri şi instalaţii tehnologice exterioare de categoriile A(BE3a), B(BE3b) pericol de incendiu; pentru categoria
C(BE2) dacă Nk > 30;

89
 - clădiri cu aglomerări de persoane sau cu săli aglomerate, exemple: teatre şi săli de spectacole sau de sport cu peste
400 locuri ; spitale şi similare cu peste 75 de paturi; hoteluri şi cămine de cazare cu peste 400 de paturi; şcoli cu peste 10 săli
de pregătire; restaurante şi magazine cu suprafaţa desfăşurată de peste 1000 m², staţii de calători de categoriile I, II, de peste
300 persoane ;
- clădiri care adăpostesc valori importante culturale sau tehnico-economice (expozitii, muzee, arhive, monumente
istorice, centrale electrice şi de comunicaţii etc. );
- clădiri de locuit cu peste 12 nivele ( P+11E);
- clădiri înalte şi foarte înalte (28 respectiv 45 m);
- grajduri cu animale mari (peste 200 capete sau 100 de capete unde N k > 30), sau mari şi de rasă (indiferent de
capacitate);
- depozite de furaje fibroase în zone cu Nk>30 ;
- construcţii şi instalaţii tehnologice mai înalte de două ori mai mari faţă de cele din jur ( coşuri de fum, silozuri,
castele de apă, turnuri etc.)
- depozite deschise de materiale şi substanţe din categoriile de periculozitate P3, P4 şi P5 dacă N k>30.
Numărul keraunic Nk reprezintă numărul anual de zile cu furtuni cu descărcări electrice atmosferice ( oarje) şi se preia
din anexa la normativul I – 20. Exemple  de Nk : Bucureşti – Băneasa -36,6 ; Braşov – 40,0 ; Deva - 47,2 ; Câmpulung
Muscel – 55,3 ; Iaşi – 37,8 ; Constanţa – 24,8 ; Craiova – 35,2.
Amplasarea IPT se poate face:
- pe construcţie-normal;
-în interiorul construcţiei-exceptional, cu justificare (imposibilitate de montaj, aspect necorespuzator), şi numai
conductoarele de coborâre din clădirile din categoriile D, E având gradele I-II-III de rezistenţă la foc;
- indiferent de construcţie numai pentru categoriile A, B justificat tehnico-economic, imposibil de executat sau la
obiectivele speciale cu pericol mare de explozie (construcţii pirotehnnice, rezervare de gaz şi similare).

4. ELEMENTELE INSTALAŢIILOR DE PARATRĂSNET

O instalaţie exterioară de protecţie împotriva trăsnetului (IEPT) este un ansamblu de elemente metalice legate, cu o
bună şi continuă conductivitate electrică, având în compunere :
- dispozitivul de captare , cu sau fără una ori mai multe protecţii cu dispozitiv de amorsare ( PDA );
- conductoare de coborâre cu piese de separaţie pentru fiecare linie de coborâre;;
- prize de pământ tip IPT cu legături între ele ;
- legături echipotenţiale;
Cerinţele de proiectare ale IEPT sunt prevăzute în standarde din seriile SR EN 62305, SR EN 50164; SR CEI
61312.

4. 1. DISPOZITIVUL DE CAPTARE

Elementele de captare au rolul de a prelua descărcarea trăsnetului fiind de o mare importanţă în determinarea a două
caracteristici principale ale unui paratrăsnet şi anume, zona de protecţie şi unghiul de protecţie.
Zona de protecţie este spaţiul în care, cu un suficient grad de siguranţă, o construcţie sau o instalaţie poate fi ferită de
lovitura directă a unui trăsnet.
Aceasta zonă se determină cu o anumită probabilitate, prin calcul sau grafic cu ajutorul monogramelor.
Unghiul de protecţie este unghiul sub care este văzută aria zonei de protecţie din elementul de captare. Valoarea
acestui unghi depinde de tipul elementului de captare.
Dispozitivele de captare pot fi sub forma de tijă de captare care, montate pe construcţii, de tip cablu sau în cazuri
speciale de tip plasă din sârmă de oţel.
Elementele de captare ale instalaţiei de paratrăsnet se montează pe partea cea mai înaltă a construcţiilor şi
instalaţiilor tehnologice. Elementul de captare sub formă de tijă este recomandabil să se folosească la construcţii turn, coşuri
de fabrică şi acoperişri cu pante repezi.
La acoperişurile cu deschideri mari, cu deschidere mică şi de tip shed se folosesc elemente de tip cablu,
conductoarele respective urmând traseul jgeaburilor, coamelor de acoperirs, marginilor construcţiilor, acoperişurilor etc.
Montarea pe clădiri de antene ( TV, radio, telefonie mobilă etc.) sau de alte corpuri metalice la cote mai ridicate
( înalte ) decât vârful ( nivelul ) dispozitivului de captare ori la înălţimea acestora este interzisă , întrucât pot atrage
descărcarea electrică atmosferică prin antenele sau corpurile respective.

4. 2. CONDUCTOARE DE COBORÂRE

Conductoarele de coborâre trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni ca şi elementele de captare. Numărul elementelor de
coborâre variază în raport cu lungimea clădirii. Ca elemente de coborâre pot fi utilizate şi părtile metalice ale construcţiei, cu
condiţia ca ele să aibă continuitate electrică, în întreaga înălţime a acesteia şi o secţiune suficientă (minimum 100 mm²).
Condiţiile respective pot fi îndeplinite de scheletele şi armăturile metalice ale clădirilor din beton armat, conductele de apă,
burlanele de ploaie, scările metalice de incendiu etc.
La construcţiile în care se desfăşoară procese tehnologice de categoriile A, B, C pericol de incendiu nu este admisă
folosirea elementelor metalice ale clădirii drept conductoare principale de coborâre. De asemenea nici conductele de gaze şi
lichide inflamabile nu pot fi folosite ca elemente de coborâre a instalaţiei de paratrăsnet. Conductoarele de coborâre trebuie să
urmeze calea cea mai simplă şi cea mai scurtă de la tija de captare şi până la legătura cu elementul de legare la pământ.
90
 De asemenea, este recomandabil ca aceste conductoare să urmeze un traseu cât mai puţin accesibil, deoarece
atingerea lor în momentul producerii trăsnetului este periculoasă.
Anumite reguli trebuie respectate şi în ceea ce priveşte distantele dintre conductoarele instalaţiei de paratrăsnet şi
instalaţiile electrice, telefonice sau radiofonice şi de semnalizare a incendiilor.

4. 3. PRIZE DE PĂMÂNT

Ca elemente de legare la pământ sunt folosite prizele de pământ. Toate elementele de coborâre se leagă la prize de
pământ. De regulă, legarea elementelor de coborâre se face la o priza de pământ unică, care, la rândul ei poate fi individuală
sau comună cu prizele de pământ ale instalatiilor electrice montate în cladiri.
Prizele de legare la pământ se împart în doua categorii principale: naturale şi artificiale .
Prizele de pământ naturale sunt considerate acele elemente metalice bune conducătoare de electricitate care au un
contact permanent cu solul; sunt destinate diferitelor scopuri, însă în acelasi timp pot fi folosite şi la scurgerea curenţiilor
electrici.
Drept prize naturale pot fi considerate elementele metalice ale construcţiilor-îngropate direct în pământ sau în
fundaţii de beton şi beton armat, chiar şi sprijnite de pământ cum ar fi de exemplu estacadele, elevatoarele sau diferite alte
elemente sub forma de tălpi, stâlpi sau alte elemente de construcţie din beton armat care sunt în contact electric cu pamântul,
precum şi învelişurile metalice îngropate în pământ cu execepţia celor de aluminiu. Prizele de pământ artificiale sunt
construite special pentru a asigura scurgerea curentului electic al trăsnetului în pământ. Ca atare ele nu pot fi folosite în alte
scopuri. Acest gen de priză se utilizează numai în cazul când nu exista priză naturala sau aceasta nu are rezistenţă suficientă
sau când folosirea prizei arficiale este prevăzuta în norme sau când cea naturala este inaccesibilă.
Pentru asigurarea unor conductivităţi electrice corespunzătoare a prizei de legare la pământ este necesar în contact
bun al acesteia cu solul, fapt ce se poate realiza prin baterea pamântului cu maiul, udarea cu apa sau prin introducerea
electrozilor în sol prin batere. Priza de pământ trebuie să aibă o anumită rezistenţă la coroziuni şi la solicitari mecanice.
La alegerea locului de fixare a prizelor de legare la pământ se cer a fi respectate anumite distante de constructiile şi
insatalaţiile protejate contra trănetelor, acestea se determină prin calcule sau cu ajutorul monogramelor.
La amplasarea prizelor se va verifica ca în apropiere să nu existe conducte metalice îngropate, cabluri etc. pentru a
exclude posibilitatea transportului prin aceste conducte a potenţialelor înalte în clădirile protejate.

5. INSTALAŢII DE PROTECŢIE MONTATE PE CONSTRUCŢII CONTRA EFECTELOR DIRECTE ALE

TRĂSNETULUI

La acest tip de instalaţii drept conductoare de captare se folosesc în principal elemente metalice ale construcţiilor şi
instalaţiilor tehnologice exterioare cu condiţia de a se asigura dimensiunile minime (s≥100 mm²; g≥ 0, 5 mm tablă), precum şi
continuitatea electrică. Astfel:
- rezervoarele de lichide combustibile cu corn şi capac metalic supraterane şi semiîngropate dacă sunt prevăzute cu:
dispozitive opritoare de flăcări, supape de respiraţie pentru presiuni şi vid, grosimea tablei peste 5 mm, îmbinări sudate şi
nituite, capacul legat electric la corpul rezervorului, iar atunci când este flotant şi la pământ, toate conductele rezervorului
legate electric la pamânt;
- conductele metalice pentru fluidele combustibile cu grosimea minimă de 5 mm, montate la cel puţin 4 m de sol,
care vor fi însă legate la prize de pământ proprii separate de maximum 20 Ω la intervale de 20-25 m în lungime de conductă;
la conductele metalice montate mai jos de 4 m se vor folosi prize de pământ de maximum 20 Ω, la 200-300 m lungime de
conductă;
- cosurile şi turnurile de răcire metalice împreuna cu cablurile de ancorare care se leagă la elementele metalice din
pământ;
- clădirile C, D şi E pericol de incendiu şi de grad de rezistenţă I, II şi III, cu acoperiş din tablă sau materiale
izolate prinse pe schelet metalic cu piese metalice la distanţe fixe;
- elementele metalice ale acoperisului (cornise, coame, jgeaburi, balustrade de protecţie superioare ale turnurilor de
răcire etc.) şi alte elemente metalice care ies din planul acoperisului (cosuri de ventilatie şi de fum, crucile turlelor bisericilor
etc. ); dacă ies cu 0, 5 m din planul acoperisului se folosesc, când este cazul, tije de OL Ø 16 mm înalte cât asigura zona de
protecţie a elementului respectiv. Dacă nu este posibil se folosesc drept elemente de captare, conductoare anume destinate ca
de exemplu OL-Zn (banda cu s≥ 50 mm²; g≥ 2, 5 mm sau rotund Ø ≥ 8 mm) sau OL grunduit şi vopsit anticoroziv în două
straturi (banda cu s≥ 100 mm²; g≥ 4 mm sau rotund Ø ≥ 12 mm).
Montajul se face aparent în diferite moduri:
- sistem reţea (la acoperişurile plate sau cu coama la h ≤ 1 m de streaşină, cu ochiuri de maximum 20x20 – normal
sau 10x10 m – întărit;
- sistem de coamă (la acoperişurile în pante, cu seduri, cu conducta pe coama şi pentru α < 30° şi pe marginea
acoperişului);
- tija (la acoperişurile în piramidă sau cu coamă scurtă, la turnuri, coşuri şi similate);
- combinat (la acoperişurile complexe – elementele nemetalice care ies din planul acoperisului se prevăd cu ramă
metalică sau cu tija, funcţie de înălţime.
Ca conductele de coborâre se pot folosi cu prioritate elementele metalice ale construcţiilor şi instalaţiilor
tehnologice exterioare care îndeplinesc condiţiile de secţiune şi continuitate electrică ca de exemplu: scheletul, pereţii şi
armaturile din metal, inclusiv scheletul metalic al clădirilor de IV şi V rezistenţe la foc; elementele metalice verticale pentru
91
categoriilde D, E, pericol de incendiu şi gradul I, II şi IIIţăfoc (conducte de apa şi încălzire, scări metalice de incendiu,
burlane de scurgere etc., fiind excluse conductele de gaze naturale şi fluide combustibile); când nu există continuitate
electrică se folosesc ca conductoare auxiliare legate la conductoarele principale de coborâre.
Dacă cele arătate mai sus nu sunt posibile, pentru elementele de coborăre se folosesc materialele indicate la
conductoarele de captare. Se precizează că la coşuri, pe porţiunea expusă fumului sau gazelor evaucate, minimum 3 m în jos
de gura coşului, se folosesc OL-Zn Ø 16 mm sau 40x4 mm, restul coborârii fiind de Ø 10 mm sau 30x3 mm.
Numărul şi dispunerea coborârilor principale depinde de dimensiunile clădirii şi formele acoperisului.
Montarea conductoarelor de coborâre se face obişnuit pe exterior, exepţional în interior (acest aspect pretenţios,
dificultate deosebită de execuţie etc. ), însă numai la clădirile D, E – I, II, III.
La pozarea aparentă exterioară se alege drumul ce mai scurt, dar nu prin luminatoare, balcoane, logii etc. ; pe faţade
este admisă montarea îngropată a maximum 50% din coborâri la construcţiile din lemn, cărămidă şi beton armat cu
asigurarea protecţiei faţă de materialele combustibile.
Montarea în interior fie îngropat sau aparent se va executa ferit de contactul sau apropierea de materialele
combustibile (se va folosi protejarea cu material incombustibil şi electroizolant).
Priza de pământ va fi comună în mod obişnuit cu priza de pământ pentru protecţia contra electrocutarii, dacă nu este
posibil, se prevede priza de pământ proprie cu precădere naturală, excepţional artificială. Priza de pământ artificială se
montează faţă de fundaţia construcţiei proprii la 1, 5-5 m cu electrozi uniformi distribuiţi în jurul construcţiei şi protejaţi cu
beton. Prizele de pământ proprii se leagă la reţeaua generală de legare la pământ a incintei, numai dacă sunt la mai puţin de
20 m. La priza comună se leagă toate prizele de folosire aflate la mai puţin de 20 m şi toate elementele metalice neincluse în
priza situate la mai puţin de 2 m.
Rezistenţa de dispersie a prizei de pământ proprie – naturală pentru categoria de pericol de incendiu al construcţiilor
A, B, C, D, E este de 2, 5/5 Ω, iar pentru IPT artificială 5/10Ω.

6. INSTALAŢII DE PROTECŢIE MONTATE INDEPENDENT DE CONSTRUCŢII CONTRA EFECTELOR

DIRECTE ALE TRĂSNETULUI

Conductoarele de captare sunt formate din tije de OL – Zn sau OL grunduit şi vopsit anticoroziv Ø 20 mm şi l ≥ 1
m, montate pe catarge (stâlpi din beton, beton armat, metal). Numarul, înălţimea şi dispunerea catargelor se stabilesc prin
calcul, în raport de zona de protecţie respectivă, avându-se în vedere urmatoarele: înălţimea unui catarg nu poate fi mai
redusă decât jumatate din distanţa faţă de catargul vecin; distanţa dintre vârful tijei şi marginea construcţiei protejate va fi de
cel putin 5 m, iar la gazometre şi alte recipiente similare de maximum 3 m faţă de vârful ţevii de aerisire.
Conductoarele de coborâre sunt formate din armatură sau corpul metal al stâlpului cu respectarea condiţiilor de
secţiune şi continuitate precum şi din conductoare anume destinate.
Priza de pamând, în cazul când este posibil, se montează la minimum 5 m de alte prize, asigurându-se R p ≤ 5 (10 Ω)
naturala (artificială; când nu e posibila separarea, se utilizeaza prize comune cu Rp ≤ 2, 5 (5) Ω naturale (artificiale).

7. INSTALATII DE PROTECŢIE CONTRA EFECTELOR SECUNDARE ALE TRĂSNETULUI

Pentru egalizarea potenţialelor produse de descărea trăsnetului la construcţiile de categoriile A, B se folosesc

coducte orizontale în sistem închis la distanţe de 10-15 m pe verticală legate la coborâre şi elemente metalice vecine care
intră şi ies în clădiri, cu excepţia conductelor de fluide combustibile, toate legandu-se la pământ la intrări şi ieşiri.

8. PROTECŢIA CONTRA DESCĂRCARILOR LATERALE

Între două puncte apropiate a unei conducte IPT sau intre o conductă IPT şi un element metalic de construcţie sau
instalaţie. Protecţia contra descărcărilor naturale se calculează astfel:
D= LB/10 ; respectiv D=0, 3 Rp+ LC/10 n ;
LB, LC – lungimea buclei, respectiv a conductei de coborâre din locul de apropiere pâna la pământ [m];
Rp – este rezistenţa de dispersie a prizei de pământ [Ω];
n – numarul conductelor de coborâre
Între conductele IPT şi elementele de construcţie combustibile se vor respecta:
60 cm de coama acoperisului;
40 cm de acoperiş;
20 cm de pereţi;
- nu se normează distanţele faţă de elementele incombustibile;
Dacă distanţele arătate mai sus nu pot fi respectate:
- în primul caz elementele metalice vor fi legate direct sau prin descărcătoare, pe drumul cel mai scurt, la IPT. Fac
excepţie situaţiile când descărcătoarele nu-s permise în încăperi de categoriile A, B; măsura nu se refera la instalaţiile
electrice din clădiri cu structură complet metalică sau înglobată în structura de beton armat de mare suprafaţă, dacă priza de
pământ este comună şi nici la conductele de protecţie PATD;
- în al doilea caz se vor monta materiale incombustibile şi electro-izolante în spaţiile de apropiere.
Numarul relativ mare de incenii izbucnite în deceniile trecute în mediul rural, în special la depozitele de furaje şi
grajduri de animale, a determinat luarea unor măsuri speciale de protecţie a acestora împotriva trăsnetului.

92
 9. . CALCULUL ZONEI DE PROTECŢIE CONTRA INCENDIILOR

La proiectarea şi construirea unei instalaţii de protecţie contra trăsnetelor se au în vedere pericolul de distrugere de
către curenţii de trăsnet, natura şi suprafaţa construită care trebuie protejate, intensitatea descărcărilor atmosferice în regiunea
geografică respectivă, natura terenului, gradul de umiditate sau de uscăciune, importanţa economico-politica a obiectivului,
precum şi alţi factori.
Una din principalele elemente care trebuie determinate şi verificate este zona de protecţie.
Prin zona de protecţie a unui paratrăsnet se înţelege spatiul în care, cu un suficient grad de siguranţă, o construcţie
nu poate fi lovită direct de către trăsnet.
Zonele de protecţie se pot determina grafic prin calculul sau cu ajutorul monogramelor.
Paratrăsnet simplu cu tijă. Pentru calculul zonei de protecţie se pot folosi relaţiile:
rx=1, 5 (h-1, 25 hx), pentru 0 ≤ hx ≤ 2/3 h;
rx= 0, 75 (h-hx), pentru 2/3 ≤ hx ≤ h;
rx – raza zonei de protecţie [m];
h – înălţimea paratrăsnetului [m];
hx – înălţimea construcţiei protejate [m].

Paratrăsnet simplu cu cablu. Pentru calculul zonei de protecţie se pot folosi relaţiile:
rx – 1, 25 (h-1, 25 hx), pentru 0 ≤ hx ≤ 2/3 h;
rx = 0, 625 (h-hx), pentru 2/3 ≤ hx ≤ h.

Paratrăsnet dublu cu tijă – de aceeaşi înălţime. Zona de protecţie a unui paratrăsnet dublu cu tijă de aceeaşi înălţime,
însă mai mic cu 60 m.
Distanţa dintre paratrăsnete se ia egala cu a. Construcţia laterala a zonei se execută pentru fiecare paratrăsnet la fel
ca cel simplu cu tija.
Lăţimea zonei de protecţie la jumatatea distanţei dintre paratrăsnet la sol este egală cu 2 r 0, iar la înălţimea hx cu 2
rox.
Eficacitatea unui paratrăsnet dublu cu tija este în funcţie de distanţa a dintre paratrăsnete, care nu poate fi mărită
prea mult.
La a ≤ 5h limita superioară de protecţie este conturată de arcul AB, iar la 2a= 5, 3 h arcul Ab atinge linia orizontală,
adică terenul şi în acest caz h0=0.
Dacă distanţa a dintre paratrăsnete depăşeste 5, 3 h, se formează un mare decalaj al zonei de protecţie, iar la a=6h
încetează influenţa reciprocă a ambelor paratrăsnete, ele devenind cu acţiune independentă, adică paratrăsnete simple cu tije.
Pentru calculul lui ho şi h se poate folosi relaţia:
h0=4h - √9h²+0, 25a².
Deci, dacă se cunoaşte h0 (înălţimea minimă) şi a, atunci cele doua paratrăsnete se calculează astfel:
h=0, 571h0+√0, 183 h²0+0, 0357a².

Paratrasnetul dublu cu tije de inaltimi diferite. Se construieste mai intii zona de protecţie a celui mai inalt
paratrasnet, considerindu-l simplu cu tija după care se duce la înălţimea h i, care reprezinta înălţimea celei de a doua tije, o
paralela la linia orizontala, ce reprezinta nivelul solului, pina intilneste zona de protecţie a paratrasnetului mai inalt, în
punctul M. Distanta de la punctul M pina la sol se considera un paratrăsnet fictiv, care formeaza cu h 1 un paratrăsnet dublu de
aceeasi inaltime (h1), distanta dintre ele fiind egala cu a. Partile frontale ale zonei de protecţie se determina la fel ca la un
paratrăsnet dublu cu tija.
Partea centrală a zonei de protecţie se determină ca la un paratrăsnet dublu cu tije de aceeaşi înălţime.
Paratrănet multiplu cu tije de aceeaşi înălţime. Zona de protecţie se determina după aceleaşi reguli ca în cazul
paratrăsnetelor simple luate două câte doua şi calculate ca paratrăsnete duble.
Suprafaţa din interiorul paratrăsnetului multiplu este mult mai bine protejată decât părţile exterioare limitate de
zonele de protecţie ale paratrăsnetelor simple şi duble.
Suprafaţa triunghiului este bine protejată la înălţimea h i dacă rox este mai mare sau egal decât 0. Valorile r0 şi rox se
determină la fel ca la paratrăsnetele simple şi duble. Punctele 01, 02 şi 03 indică poziţia celor trei paratrăsnete cu tija în plan.

Paratrăsnet cu cablu; înălţimea minimă a zonei de protecţie se poate determina cu relaţia:

ho= 3h-√4h²+0, 25a².

În cazul când se cunosc înălţimea h0, distanţa a şi înălţimea zonei de protecţie la mijlocul unui paratrăsnet dublu cu
cablu, pentru h, se poate folosi relaţia:
h=0, 6h0+√o, 16h²0+0, 05a².

Pentru valori a/h≈4, 4, valorile h0 şi r0 se anulează şi, pe măsură ce distanţa dintre cabluri creşte, zona de protecţie se
desface în două; pentru a/h=5 influenţă reciprocă a celor două paratrăsnete dispare, fiecare actionând în acest caz
independent.

10. REZISTENŢA PRIZEI DE PĂMÂNT

93
 Rezistenţa prizei de pământ (rezistenţa de trecere) se defineşte ca raportul dintre tensiunea prizei faţă de pământ şi
curentul care trece prin priza de pământ în sol în regim staţionar.
Rezistenţa la impuls a unei prize de pământ se defineşte ca raportul dintre tensiunea de impuls produsă de
descărcările atmosferice apreciate prizei şi curentului respectiv se stabileşte priza; teoretic rezistenţa de impuls se consideră
egală cu rezistenţa de trecere din momentul când curentul atinge valoarea maximă. Până la această valoare, rezistenţa la
impuls diferă de rezistenţa de trecere obişnuită a prizei, pe de o parte din cauza duratei extrem de scurte a impulsului, care
conduce la intervenţia inductantelor din interiorul prizei, iar pe de alta parte din cauza gradienţilor de potenţiali foarte mari,
care favorizează descărcările prin arc din interiorul solului.
Rezistenţă la impuls a unui electrod de punere la pământ R i se determină înmulţind rezistenţa de trecere a
electrodului R cu un coeficient de impuls, definit ca raportul dintre rezistenţă la impuls şi rezistenţă la trecere. Astfel:

Ri = aiR.
Valoarea coeficientului ai poate fi supraunitara sau subunitară, în raport de factorii care influenţeaza valoarea acestui
coeficient.

94
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 14. Rezistenţa la foc a materialelor de construcţii şi a clădirilor

1. NOŢIUNI PRIVIND PRINCIPALELE PROPRIETĂŢI FIZICO-MECANICE ALE MATERIALELOR,
CONEXE MODULUI DE COMPORTARE LA FOC

1. 1. SCHIMBAREA STĂRII DE AGREGARE

În general, în natura substanţele se pot găsi în stare solidă, lichidă sau gazoasă în raport cu forţele de coeziune
intermoleculară care scad, de la starea solidă la cea lichidă şi la cea gazoasă. Ca urmare, corpurile solide se caracterizează
prin volum şi formă determinate, substanţele lichide îşi păstrează volumul constant şi curg, iar cele gazoase ocupă întregul
volum disponibil, funcţie de densitatea specifică.
Multe substanţe sub influenţa temperaturii şi presiunii pot trece dintr-o stare de agregare înaltă prin fenomele de
topire şi vaporizare, condesare şi solidificare sau prin sublimare şi desublimare.
De exemplu, gheaţa prin topire se transformă în apă şi prin vaporizare în vapori de apă, iar în sens invers prin
condensare în vapori în apă lichidă şi prin solidificare în gheaţă. Dacă în primul flux de transformări se absoarbe căldura , în
al doilea flux se cedează căldura.
Fenomenele de trecere a substanţe dintr-o stare în alta au loc potrivit unor legi valabile, atât pentru topire, cât şi
pentru vaporizare, cum sunt:
- topirea şi vaporizarea substanţelor pure, la presiune constantă, se produc la temperature bine determinate, constante
şi caracteristice fiecărărei substanţe;
- schimbarea stării de agregare a unei unităţi de masă dintr-o substanţă necesită o cantitate de caldură determinantă,
denumită cadură latentă specifică de transformare (topire, solidificare, vaporizare, condensare).
Prin topire, majoritatea substanţelor îşi măresc volumul, cu excepţia gheţii care si-l reduce. La vaporizare, mărirea
volumului este mult accentuate. De exemplu, apa îşi măreşte volumul de circa 1700 de ori, absorbind la vaporizare o caldură
specifică de 538, 7 cal/g, la care se adaugă aproximativ 85 calorii pentru a ajunge la fierbere, deci 623, 7 cal/g.
Aceasta proprietate a apei o recomandă ca substanţă de stingere a incendiilor foarte eficientă prin efectele de răcire,
înabuşire, dacă este folosită sub forma de jet compact şi de dislocare.
Unele corpuri, însă la presiune atmosferică, trec direct din starea solidă în vapori prin fenomenul de sublimare, cum
sunt iodul, acidul benzonic, pentasulfura de fosfor, zapada carbonică (dioxidul de carbon lichefiat) clorura de amoniu etc.
Totodată sunt materiale (lemnul, hârtia etc. ) care prin încălzire, în lipsa oxigenului iniţial se descompun, dînd
naştere la diferite substanţe, unele fiind combustibile, care se pot aprinde ulterior foarte uşor.
De asemenea, multe aliaje se topesc la temperaturi reduse faţă de temperaturile de topire ale substanţelor
componente. Pe acest fenomen se bazează construcţia unor detectoare de incendiu şi capete de pulverizare tip sprinkler
realizată din aliaje eutectice (Daracet, Lipowitz, Wood, Rose etc. ).

Tabelul: 1. Temperatura de topire a unor substanţe:

Substanţa Temperatura de topire Substanţa Temperature de topire

[°C] [°C]
Mercur - 38, 87 Magneziu 650
Stearina 45 Aluminiu 660
Aliaj Daracet 50 Bronz 900
Parafina 54 Email 960
Aliaj Lipowitz 60 Sticla 800 – 1400
Aliaj Wood 66 Aur 1. 064
Naftalina 80 Cupru 1. 083
Aliaj Rose 94 Fonta 1. 130 – 1. 200
Sulf 119 Otel 1. 300 – 1. 500
Selac 150 Nichel 1. 451
Staniu 232 Portelan 1. 550
Plumb 327 Platina 1. 773
Zinc 419 Cuart 1. 730 – 2. 000
Bromura de argint 434 Wolfram 3. 380

În cazul amestecurilor de substanţe lichide, punctele de fierbere şi implicit vaporizarea lor, au loc la praguri de
temperaturi stabilite pentru fiecare substanţă, semnificativ fiind în acest sens procesul de distilare fracţională a produselor
petroliere.

95
 Punctual de fierbere variază direct proporţional în funcţie de presiunea existentă la suprafaţa lichidului. De exemplu,
în cazanul cu abur, fierberea începe la peste cu 100°C, iar într-o coloana, de distilare în vid, fenomenul are loc sub
temperaturile determinate la presiunea atmosferică.
Evaporarea este tot o vaporizare, care are loc însă la suprafaţa unui lichid, la orice temperatură cuprinsă între cea de
solidificare şi cea de fierbere, dacă presiunea vaporilor lichidului considerat în spaţiul de deasupra lichidului este inferioară
presiunii vaporilor saturaţi ai acestui lichid şi dacă presiunea atmosferică depăşeşte această presiune a vaporilor saturaţi
(pentru a nu avea loc fierberea).
Viteza de evaporare se poate calcula cu urmatoarea formulă empirică stabilită de Dalton:

v=KS(pm-p) [cm3/s];
H
K – constanta care depinde de factori externi;
S – suprafaţa liberă a lichidului [cm²];
H – valoarea presiunii atmosferice [mm Hg];
pm -valoarea presiunii vaporilor nesaturaţi ai lichidului, existenţi la suprafaţa lui [mm Hg];
p – valoarea presiunii lichidului considarat în spaţiul de deasupra lichidului [mm Hg].
Punctul triplu al apei reprezintă o stare unică a acesteia, în care gheaţa, apa şi vaporii pot exista simultan în
echilibru. Starea corespunde presiunii de 4, 57 mm Hg şi temperaturii de 0, 0075°C. Punctul 0 este punctul triplu. Între
curbele OP şi Om apa se afla în stare lichidă, între curbele On şi OP ca gheaţa, iar sub curbele On şi OM apa există în stare
de vapori.
Umiditatea relativă U reprezintă raportul dintre masa m a vaporilor de apă dintr-un volum dat din atmosferă şi masa
M de vapori de apă, care ar satura atmosfera în aceleaşi condiţii, adică:
U= m/M

Întrucât vaporii ascultă aproximativ de legea Boyle-Mariotte, rezultă:

U=p/ps
p – presiunea parţială a vaporilor de apă prezenţi în atmosferă [at];
ps – presiunea vaporilor saturaţi la temperatura aerului [at].
Lichefierea gazelor se realizează în multe cazuri prin comprimare izotermică până se ajunge la starea critică când
toată masa gazului se lichefiază deodata. De exemplu, starea critică a CO 2 este la temperatura critică de 31, 1°C şi la
presiunea critică de 7, 6 at. Întrucât majoritatea gazelor, între care azotul, aerul, oxigenul, heliul etc., au o temperatură critică
scăzută, lichefierea lor se poate face prin realizarea unor amestecuri refrigirente sau prin evaporarea intensivă a unor
substanţe. În industrie, lichefierea gazelor se face prin metoda detenţei, bazată pe proprietatea gazelor de a se răci la
destindere bruscă.

1. 2. DILATAREA CORPURILOR SOLIDE ŞI LICHIDELOR

Sub efectul temperaturilor în creştere corpurilor se dilată, iară dacă temperaturile scad corpurile se contractă
indiferent de starea lor de agregare. Variaţiile mai mari au loc în direcţiile dimensiunilor predominante ale corpurilor.
În cazul barelor, grinzilor şi altor corpuri având lungimea ca dimensiune predominantă , dilatarea liniara se exprima
prin relaţia:
∆1 = α10 ∆t sau lt= lo ( l + αΔt);

∆1 = lt - lo – modificarea lungimii sub efectul variaţiei temperaturii Δt ;

lo – lungimea iniţială [m];
lt - lungimea finală (la temperaturi t), [m];
α – coeficientul de dilatare liniară.

96
Tabelul 14.1.2. Coeficienţii de dilatare liniară a unor substanţe :
a) Coeficienţi de dilatare liniară ai unor corpuri solide
Substanţa α10 grd-1 în intervalul de temperature [°C]
0 - 100 0 – 200 0 – 300 0 – 400 0 – 500 0 – 800 0 – 1000
Aluminiu 23, 8 42, 5 25, 5 26, 5 27, 4 - -
Argint 19, 5 20 20, 3 20, 6 20, 9 22, 1 -
Aur 14, 2 14, 6 14, 8 15 15, 6 - -
Constantan
60% Cu – 15, 2 15, 6 16 16, 4 16, 8 - -
40% Ni
Cupru 16, 5 16, 9 17, 2 17, 7 18, 1 18, 1 -
Fonta 10, 4 11 11, 6 12, 2 12, 9 12, 9 -
Nichel 13 13, 7 14, 3 14, 9 15, 2 15, 2 16, 8
Otel tare 11, 7 12, 2 12, 8 13, 3 13, 8 13, 8 -
Otel moale 12 13, 6 13, 1 13, 6 14, 1 14, 1 -
Platina 9 9, 1 9, 3 9, 4 9, 5 9, 5 10, 2
Plumb 29 29, 6 31, 1 - - - -
Sticla de
cuart 0, 5 0, 6 0, 6 0, 6 0, 6 0, 6 0, 5
Tungsten 4, 5 4, 5 4, 7 4, 7 4, 5 4, 6 4, 6
Zinc 16, 5 - - - - - -

b) Coeficienti de dilatare ai unor corpuri lichide

Substanţa α105 în intervalul de temperatură [°C]
0 – 10 0 – 20 0 – 30 0 – 40 0 – 50 0 – 80 0 – 100
Acetona 135 138 143 146 150
Benzene 120 120 123 125 127 134
Glicerina 50 50 50 51 52
Mercur 18, 19 18, 2 18, 21 18, 21 18, 22 18, 25 18, 26
Toluen - 107 108 108 112 117

Corpurile solide de diferite natură se caracterizează şi prin coeficientul de dilatare în volum αv.
Întrucât acest coeficient se schimbă puţin cu temperatura, în apropierea lui 0°C, relaţia de modificare a volumului se poate
scrie:
V=V0 (1+αvt );
αv ≈ pentru corpurile isotope, care au aceleaşi proprietăţi în toate direcţiile, sau:
αv ≈ α1 + α2 + α3 pentru corpurile solide anizotrope, coeficienţii α 1 , α2 şi α3 fiind coeficienţi de dilatare liniara pe 3
direcţii care formează două câte două unghiuri de 90°C.
Un vas gol, confecţionat dintr-un material oarecare, se dilată la fel ca atunci când spaţiul din interiorul sau ar fi
ocupat de materialul vasului.
În cazul dilatării termice apar forţe însemnate. Astfel, la dilatarea termică a unei bare, aflate iniţial la 0°C datorită
alungirii ∆1=1αΔt apare o forţă:
F= SEα∆t;
F – forţa care se exercită pe suprafaţă S[ N ] ;
E – modulul lui Young, de elasticitate;
Aceeaşi forţă trebuie aplicată la capetele barei pentru a împiedica contractarea ei la revenirea la 0°C.
Asemanator pentru a opri dilatarea unei bare, trebuie aplicată o forţă care să comprime bara, la temperatura t, de la
lungimea l0 (1+α1), până la lungimea l0 exprimată prin relaţia:
F=SE. αt.
1+αt
Datorită creşterii temperaturii rezultate în caz de incendiu şi dilatării corpurilor, pot să apară fenomene negative cum
sunt:
- fisurarea conductelor metalice sau căderea lor de pe reazeme, apariţia scurgerilor de produse din reţelele de
transport şi utilajele de vehiculare ca urmare a neetansităţilor apărute, îndeosebi la armături din materiale diferite;
- deplasarea de pe reazame a unor elemente de rezistenţă ale construcţiilor (ferme, grinzi, estacade etc. );

97
 - distrugerea unor structuri, mai ales metalice, ca urmare a eforturilor mari apărute pe unele direcţii ale nodurilor
acestora;
- imposibilitatea închiderii unor uşi, clapete şi alte elemente de protecţie deformate de temperatura;
- modificarea ecartamentului liniilor de cale ferată sau metrou;
- mărirea peste limitele admise a axelor (arborilor) unor utilaje dinamice;
- cedarea unor rezervoare şi vase cu produse inflamabile la care coeficienţii de dilatare pe diferite direcţii ai pereţilor
şi fundurilor sunt mari, iar rezistenţa sudurilor şi îmbinărilor nu este corespunzătoare.
În domeniul prevenirii incendiilor fenomenul de dilatare este aplicat şi în scopuri utile, cum este cazul detectoarelor
de incendiu pe principiul lamei bimetalice sau din aliaje eutectic ori cu recipient de aer, capetelor de pulverizare tip spinckler
cu fuzibil din aliaj eutectic sau cu capsula (bulb) cu lichid.
Dilatarea lichidelor se caracterizează cu ajutorul coeficientului de dilatare în volum, care are valori mult mai mari la
lichide decât la solide.
Pentru intervale limitate de temperatură, coeficientul de dilatare x poate fi considerat constant şi înlocuit cu valoarea
lui medie pe domeniul considerat. Astfel, în vecinatatea lui 0°C, de exemplu, relaţia de dilatare se poate scrie:
V=V0(1+αt);
Vo – valoarea volumului de lichid la 0ºC [m3];
V - valoarea volumului [m3] la temperatura t;
α - valoarea coeficientului de dilatare în vecinătatea lui 0ºC.
Experimental se poate masura întotdeauna un coeficient de dilatare aparentă a lichidului (a) prin metoda
picnometrului. Între acest coeficient de x dilatare aparentă a lichidului şi coeficientul de dilatare în volum αv al materialului
din care este făcut vasul există relaţia aproximativă:
α ≈ a+αv.
Concomitent cu dilatarea reală a lichidului, independent de ce se întâmpla cu vasul care-l conţine, are loc o
modificare a densităţii lichidului a cărei măsurare permite determinarea coeficientului de dilatare termică, folosind relaţia:
ρ= ρ0
1+αt
ρ – densitatea lichidului la temperatura t [kg/m3 sau g/cm3];
ρ0 – densitatea lichidului la 0ºC [kg/m3 sau g/cm3].
Apa prezintă o comportare „anormală” în variaţia densităţii ei cu temperatura:
- de la 0ºC la 3, 98º apa se contractă cu creşterea temperaturii;
- la 3, 98ºC densitatea apei are un maxim (ρ=1, 000 g/cm3), apoi scade continuu;
- la 10ºC densitatea este de aproximativ ρ=0, 997 g/cm3 .
Creşterea presiunii la volum constant este mai mare la lichide decât la gaze, ceea ce explică faptul că un vas umplut
complet cu lichid explodează cu uşurinţă la încălzirea lui.
Presiunea moleculară internă de la suprafaţa lichidului este foarte ridicată şi ca urmare a lichidele sunt practic
incompresibile. De exemplu la suprafaţa unui mol de apă (V=10 cm3) se exercită o presiune de 17. 000 at.
Tensiunea superficială a lichidelor scade odată cu creşterea temperaturii, întrucât la temperaturi mai ridicate
moleculele posedând o energie cinetică medie mai mare, se diminează efectul atracţiei moleculare interne. De asemenea
tensiunea superficială depinde de mediul cu care se afla în contact lichidul. De exemplu, apa în contact cu aerul are tensiunea
superficială de 73dyn/cm, iar în contact cu cloroformul 29dyn/cm. Existenţa tensiunii superficiale la lichide permite formarea
spumelor folosite în stingerea incendiilor care sunt de fapt aglomerări de bule de gaz (aer) sub stratul superficial al apei.
Presiunea condiţionată de tensiunea superficială într-o bulă de aer sferică, de raza 10 -2 mm, aflată sub suprafaţa apei, este de
aproximativ 0, 06 at.

1. 3 PROPRIETĂŢILE TERMICE ALE GAZELOR

Comportarea gazelor la variaţiile de temperatură constantă are loc după legea lui Gay-Lussac, exprimată prin relaţia:
ΔV= αΔt sau V=V0 (1+αΔt);
V0
ΔV = V-V0 – variaţia volumului datorită dilatării gazelor;
V0 – volumul iniţial [m3];
V – volumul final [m3];
α – constanta universală, coeficientul de dilatare a gazelor sub presiune:
α= 1 grd-1 ;
273, 15
Δt =t-t0 variaţia temperaturii [°C].
În condiţiile încălzirii gazelor sub volum constant, variaţia presiunii este redată de legea lui Charles, prin relaţiile:
Δp = βΔt sau p=p0 (1+βΔt);
p0
Δp = p- p0 – variaţia presiunii datorită temperaturii;

98
 p0 – presiunea iniţială [at];
p – presiunea finală [at],
β – constanta, având aceeaşi valoare ca α (alfa);
Δt =t-t0 – variaţia temperaturii [ºC].
Reducând la limită temperatura, până când încetează teoretic orice mişcare moleculară a gazului perfect. Presiunea p
este nula, p0 are valoare finită, iar expresia 1+βt este nula, se poate deduce teoretic temperatura
t= -1 =-273, 15°C considerată ca
β
temperatura de origine pe scara Kelvin. În realitate aceasta temperatura de zero absolut nu poate fi atinsă.
Dacă temperatura se menţine constantă, parametrii gazelor (presiunea şi volumul) variază după legea Boyle –
Mariotte, redată prin relaţia:
p1V1 = p2V2 = piVi = const.
Generalizând se obţine legea gazelor perfecte a lui Clapeyron exprimată prin relaţiile:
pV=p0V0(1+αΔt) sau pV = n RT;
R = 8, 31 J/grd. ·mol – constanta universală a gazelor;

n – numărul de moli (n=m), în care m este masa gazului, iar M masa lui moleculară.
M
Considerând ca parametrii iniţiali ai cazului p0, V0 şi t0 , şi înlocuind pe t=T-273, 15 rezultă relaţia simplificată
exprimată în grade Kelvin:
pV=p0V0=const ori ρ = pM;
T T RT
ρ este densitatea gazului (ρ=m).
V
În realitate gazele se comporta puţin diferit, mai ales la presiuni foarte mari, când produsul p V nu mai ramâne
constant, ci creşte în raport cu presiunea. Van der Waals a stabilit ca următoarea ecuaţie termică de stare a gazelor reale:
(p+n2a)(V-nb)=nRT;
V2
a şi b – constante pozitive, caracteristice fiecarui gaz;
n²a – presiunea internă a gazului;
V²
T – temperatura absolută [K].
Presiunea exercitată de un gaz perfect este direct proporţională cu numărul de molecule din unitatea de volum a
gazului şi cu energia cinetică medie a moleculei în gaz. Se exprimă prin relaţia:
p=2·N·S;
3V
N – numărul de molecule (N=nM); M este numărul lui Avogadro şi este egal cu 6, 023·1023mol-1;
S – energia cinetica a moleculei [J];
S=mV² = 3 . R . T =3 . kT;
2 2 M 2
k – constanta lui Boltzman:
k=1, 38·10-23 J/K.
Energia internă (U) a unui gaz perfect monoatomic este direct proporţională cu temperatura absolută a gazului şi cu
cantitatea de gaz, dar nu depinde nici de volumul ocupat de gaz şi nici de presiune. Astfel:
U=3 . NKT = 3 . nRT.
2 2
Cunoaşterea proprietăţilor termice ale gazelor în activitatea de prevenire şi stingere a incendiilor permite luarea unor
măsuri eficiente în diferite situaţii, cum sunt: evaluarea pericolului prezentat de creşterea presiunii gazelor lichefiate sau
comprimate sau a volumului gazelor, sub efectul temperaturii, îndeosebi în caz de incendiu, stabilirea limitelor maxime de
umplere a buteliilor, cisternelor, etc. În raport cu natura gazelor, condiţiile de transport şi stocare şi rezistenţa recipientelor,
determinarea consumului şi rezervei de oxigen sau aer comprimat din buteliile aparatelor autonome de respirat ori de inhalat.
De asemenea, se desprinde utilitatea verificării funcţionării aparaturii de măsură şi control (manometre, termometre, etc. ) de
pe sistemele de vehiculare, compresare şi depozitare a gazelor, a supapelor şi membranelor de siguranţă, precum şi a
mijloacelor de răcire cu care sunt echipate.
De exemplu, coeficientul de umplere N [kg/l] pentru butelii de gaze lichefiate de unele substanţe sunt:
0, 42 la acid clorhidric;
0, 75 la dioxid de carbon;
0, 51 la amoniac;
0, 68 la hidrogen sulfurat;
0, 76 la oxid de etilina;

99
 0, 40 la propan;
0, 40 propilena.

1. 4. SCHIMBUL DE CĂLDURĂ

Schimbul de caldură este un transfer de energie între sisteme, care nu se datoreste schimbului de lucru mecanic.
Raportul dintre lucrul mechanic L, şi cantitatea de căldura Q este constant şi reprezintă echivalentul mecanic al
cantităţii de căldură J, determinat prima oara de Joule şi are valoarea:
J = (4, 1855+0, 0004) [J/cal].
Creşterea temperaturii Δt a unui corp se poate determina cu relaţia:
Δt=Q;
Mc
Q – caldura absorbită [kcal/h];
m – masa corpului [kg];
c – caldura specifică a corpului [J/kg·grd sau cal/g·grd].

Tabelul 14. 1. 3 Căldura specifică a unor corpuri:

Substanţa La sau între temperaturile Căldura specifică

[°C] [J/kg·grd] [cal/g·grd]
Aluminiu 0-100 910 0, 2175
Aur 0-100 129 0, 0309
Beton 0-100 880-1160 0, 21-0, 27
Cupru 0-100 389 0, 93
Grafit 0-100 904 0, 216
Fier 0-100 460 0, 11
-256 2, 8 0, 0067
+760 1264 0, 302
Mercur 0 140 0, 03346
210 133 0, 0319
Nichel 0-100 457 0, 192
Plumb 0-100 130 0, 031
Platina 0-100 133 0, 032
Siliciu 0-100 741 0, 177
Sticla 19-100 837 0, 20
Gheaţa 0 203, 8 0, 487
Apa 0 4185 1
Apa de mare 17, 5 3976 0, 95
Alcool etilic 0 2293 0, 548
Amoniac 20 4712 1, 126
Benzina 20 1480 0, 34
Eter 0 2214 0, 529
Petrol 21-58 2138 0, 511
Vapori de apa 100 1762 0, 421
Are 0-200 994 0, 2375
Dioxid de carbon 15-100 847 0, 2025
Hidrogen 12-198 14, 268 3, 4090
Oxigen 13-207 910 0, 2175

Între unităţile de caldură există relaţia: 1cal=4, 1855 J.

Conductibilitatea termică reprezintă o proprietate importantă a metarialelor de care trebuie să se ţină seama în
analiza comportării lor la foc, aceasta depinzând de natura materialelor respective şi se caracterizează prin coeficientul de
conductivitate λ al fiecăruia.
În general, metalele şi aliajele acestora au cel mai ridicat coeficient de conductivitate termică. Lichidele cu excepţia
mercurului au o conductibilitate termică foarte scăzută. De asemenea, la majoritatea gazelor coeficientului λ este mai mic ca
la multe materiale termoizolatoare, exepţie făcând de exemplu aerul la care λ este mai mare de câteva ori faţă de cel al unor
izolanţi termici.
Semnificative sunt în acest sens valorile coeficientului de conductivitate termică λ (în kcal/m·h·°C) pentru: aluminiu
tehnic 175, alamă 96, cupru tehnic 300, duraluminiu 137, fier tehnic 40-50, plumb 300, beton armat 1, 37 , caramida 0, 3-0,
4 , linoleum 0, 15 , lemn de stejar 0, 3 , pământ 1, 1 , sticla obişnuită 0, 34 , hârtie obişnuită 0, 12 , plută plăci, 0, 036 – 0,

100
054, vată de sticlă 0, 044-0, 051, vată de azbest 0, 05, placaj 0, 13 , apa 0, 5-0, 6 , alcool 0, 16 , mercur 8, 0, ulei de
transformator 0, 1 , aer 0, 5-0, 6, hidrogen 0, 15-0, 35, dioxid de carbon 0, 012-0, 020, abur 0, 17-0, 42.
Proprietatea materialelor de a transmite caldura prin conductibilitate termică poate duce la crearea de situaţii
negative, cum sunt: supraîncălzirea parţială a unor elemente metalice dintr-o încăpere şi incendierea materialelor
combustibile ca urmare a operaţiunilor de sudare sau de tăiere cu flacara, efectuate la elementele respective în altă încăpere:
în altă încăpere; propagarea incendiului dintr-un compartiment antifoc în altul prin uşi sau clapete metalice neizolate termic;
supraîncălzirea suprafeţelor exterioare ale unor utilaje dinamice ca urmare a frecării, patinării sau altor defecţiuni şi
aprinderea pulberilor combustibile depuse pe acestea; termodegradarea în timp şi aprinderea elementelor de construcţii
combustibile aflate în contact cu suprafeţele burlanelor sau coşurilor de fum ale mijloacelor de încalzire.
Desigur, folosirea materialelor termoizolatoare împiedică transmiterea căldurii prin conducte, iar la foc cele
incombustibile se comportă foarte bine, însă cele combustibile după ce se aprind contribuie la dezvoltarea şi propagarea
incendiului. Au fost cazuri când s-au aprins şi materiale termoizolatoare apreciate ca incombustibile, datorită unor substanţe
combustibile folosite în aplicarea acestora (straturi de vată minerală lipite cu prenadez sau a infiltraţilor de produse
petroliere).
Atunci când corpurile nu sunt în contact direct, schimbul de căldură se realizează prin intermediul moleculelor
fluidului care le desparte (apa, aer, ulei de răcire, sobă etc. ), cantitatea de caldură transmisă şi primită, depinzând de
temperaturile sursei calde şi a fluidului purtător, natura, viscozitatea, densitatea, viteza şi alte caracteristici, fizico-chimice ale
fluidului, mărimile, poziţiile relative ale suprafeţelor etc.
Aceasta modalitate de transmitere a căldurii prin convecţie are aplicaţii practice în munca de prevenire şi stingerea
incendiilor. De exemplu, “ventilarea incendiilor” constituie o metodă eficientă pentru limitarea propagării incendiilor
produse, îndeosebi în depozite de materiale şi substanţe combustibile, în care se montează în acoperiş trapa de evacuare a
fumului şi gazelor fierbinţi, precum şi în încăperi speciale de cabluri electrice unde se asigură sisteme de ventilare naturală
sau mecanică. La unele incendii de pădure se poate folosi metoda de stingere “foc contra foc”.
O mare parte din caldură se transmite însă prin radiaţie electromagnetică, după legi asemănătoare cu cele ale
propagării luminii, fasciculele de raze calorice având viteza de 300. 000 km/s.
Corpurile reţin numai o parte din energia orientate spre ele, în raport cu coeficientul de absorţie al acestora, restul
căldurii fiind reflectată ori absorbită de mediul dintre corpuri.
Cantitatea de caldură absorbită din radiaţia calorică poate fi calculate cu relaţia:
Q=cS [ ( Tc ) – ( Tr ) 4 ] [kcal/h];
100 100
c – constantă de radiaţie a corpurilor. Pentru corpul negru:
c=4, 96 kcal/m²·h·grd;
S – suprafaţa prin care se primeşte căldura radiată [m²]’
Tc – temperatura absolută a corpului care radiază caldura [K];
Tr – temperatura absolută a corpului care primeşte caldura radiată [K].
Radiaţia calorică poate deveni periculoasă atunci când sursa are temperatura de peste 600-700°C, situaţie frecventă
în cazul incendiilor, iar corpurile sau materialele au un coeficient de absorbţie a căldurii cât mai apropiat de valoarea 1.
Diminuarea efectului de încălzire a corpurilor se poate face prin aplicarea de vopsele ori alte finisaje în culori de albe care
reflecta o cantitate mai mare de caldură, micşorându-se astfel coeficientul de absorbţie sau prin mărirea distanţei dintre corpul
cald şi cel rece, ceea ce duce la dispersarea în aer a unei părţi mai mari din energia calorică. De asemenea, în unele cazuri se
pot reduce suprafeţele ce se expun şi durata schimbului de caldură, iar pe timpul incendiului se intensifică răcirea cu apa.
În realitate, transmiterea căldurii nu se face numai printr-un singur mod (conducţie, convecţie sau radiatie), ci prin
două ori prin toate trei căile deodată. Măsurile de protecţie împotriva incendiilor trebuie să vizeze determinarea modalităţilor
prin care se transmite cantitatea cea mai mare de caldura şi în raport cu aceasta să se adopte soluţiile eficiente.

1. 5 PROPRIETĂŢILE MECANICE ALE MATERIALELOR DE CONSTRUCŢII

După comportarea materialelor de construcţii în urma îndepărtării sarcinilor după care acţionează asupra lor, se
disting:
1) Materialele elastice, la care deformaţiile dispar odata cu sarcinile care le-au produs. Această proprietate a
materialelor se numeşte elasticitate.
2) Materialele plastice sunt acelea care se deformează fără a mai reveni după dispariţia sarcinilor. Exemple sunt în
acest sens, metale înăalzite la temperatura de forjare.
3) Materialele elastoplastice sunt majoritatea materialelor de construcţii. Ele se deformează parţial elastic şi parţial
plastic. Pe masura creşterii efortului unitar, deformaţiile plastice sporesc, iar cele elastice se reduc.
În raport cu mărimea deformaţiilor produse înainte de rupere există:
1) Materialele tenace, care sufera deformaţii plastice mari înainte de a se rupe, cum sunt: oţelurile de rezistenţă mică,
cuprul, aluminiul, alamă etc.
2) Materialele fragile, care se deformează foarte puţin înainte de a se rupe: oţelurile de mare rezistenţă, fontă, sticlă,
betonul, piatră etc.

101
 În funcţie de valorile constantelor elastice E (modulul de elasticitate longitudinal denumit şi modulul lui Young), G
(modulul de elasticitate transversal) şi v (coeficient de contracţie universală sau coeficientul lui Poison), măsurate pe direcţii
diferite, există:
1) Materialele isotope, care au aceleaşi constante elastice pe toate direcţiile, structural or fiind amorfă0 ori cristalină
foarte fină, fără direcţii prioritare de orientare a cristalelor, cum sunt oţelurile, alamă, sticlă, cauciucul şi multe altele.
2) Materialele anizotrope care datorită stratificaţilor pe care le au, se comporta diferit pe diverse direcţii.
În practică, caracteristicile mecanice ale materialelor se pot modifica sensibil în funcţie de temperature, timp şi
ecruisare.
De exemplu, un oţel care la temperatura de 20°C are rezistenţa la rupere σr = 42 daN/mm², aceasta creşte, având un
maxim de ≈ 49 daN/mm² la 200-300°C, apoi coboară repede începând de la 400°. Modulul de elasticitate E, limitele de
curgere σc şi de proporţionalitate σp scad continuu odată cu creşterea temperaturii, în timp ce coeficientul de contracţie
transverasală v suferă o uşoară crestşre. Gâtuirea specifică ψ şi alungirea la rupere δ scad la început, având un minim la 200-
300°C, după care cresc mereu.
Invers, la temperaturi foarte scăzute, rezistenţele de rupere ale oţelurilor şi altor materiale cresc sensibil. La astfel de
temperaturi deformaţiile plastice ale oţelurilor se reduc foarte mult.
Timpul îndelungat de aplicare a sarcinilor modifică starea de eforturi şi deformaţii a pieselor. Fenomenul poartă
numele de fluaj sau curgere lentă, iar în studiul acestuia, pe lângă eforturile unitare şi deformaţii, ca principale mărimi din
rezistenţă materialelor, apar şi parametrii specifici – timp şi temperatura, iar ca mărime derivată – viteza de fluaj.
Când au loc variaţii foarte mari de temperatură, îndeosebi de la valori ridicate pozitive coborâte, negative şi invers, la
intervale scurte de timp, datorită socurilor termice, apar modificări însemnate în comportarea materialelor.
Una din metodele standardizate de încercare la şoc a materialelor este cea care calculează raportul dintre lucrul
mecanic de rupere şi aria secţiunii de rupere denumit rezilienţa (K) şi se execută cu ajutorul ciocanului pendul. Astfel,
oţelurile de rezistenţă mare (de exemplu σr= 80. . . 100 daN/mm²) au rezilienţă relativ mică (K=5. . . 10 daJ/cm²), pe când cele
de rezistenţă mică (de exemplu OL37) au rezilienţa mult mai mare (K=25 daJ/cm²). La încercarea de încovoiere prin şoc,
folosită mai des la metale, rezilienţa K se exprimă direct prin energia necesară pentru rupere şi se masoară în daJ. Rezultă ca
oţelurile de mare rezistenţă nu sunt indicate penntru piese solicitate prin socuri, cum este cazul unor conducte metalice din
industria petrochimica care trebuie să lucreze la variaţii bruste ale temperaturii produselor vehiculate prin aceasta.

Tabelul: 14. 1. 4. Variaţiile constantelor E, G şi v pentru unele materiale

Denumirea materialului Modul de elasticitate Modulul de elaticitate Coeficientul de contracţie

(longitudinal) E transversal G [daNcm²] transversală v
[daN/cm²]
Oţel-carbon (2, 00-2, 10)x106 8, 1-x105 0, 24-0, 28
Oţel aliat 2, 10x106 8, 10x105 0, 25-0, 30
Oţel turnat 1, 75x106 - -
Fonta cenuşie şi albă (1, 15-1, 60)x106 4, 50x105 0, 23-0, 27
Arama laminată la rece (1, 10-1, 30)x106 4, 90x105 -
Bronz fosforos 1, 15x106 4, 20x105 0, 32-0, 35
Alama laminată la rece (0, 91-0, 99)x106 (3, 50-3, 70)x105 0, 32-0, 42
Aliaje de aluminiu (0, 67-0, 71)x106 (2, 40-2, 70)x105 0, 32-0, 36
Duraluminiu (0, 70-0, 75)x106 (2, 60-2, 70)x105 -
Zidarie de caramidă (0, 025-0, 030)x106 - -
Beton cu rezistenţă 100-200 (0, 15-0, 23)x106
daN/cm² (0, 09-0, 12)x106 - 0, 16-0, 18
Lemn, în lungul fibrelor (0, 004-0, 01)x106 (0, 0045-0, 65)x105 -
Lemn, perpendicular pe fibre 0, 00008x106 (0, 045-0, 065)x105 -
Cauciuc - 0, 47

2. REACŢIA ŞI REZISTENŢA LA FOC

Performanţă la foc este modul de comportare a unui produs (pentru construcţii) la acţiunea focului în condiţiile de
utilizare finală (pus în operă).

102
 Potrivit Regulamentului aprobat de MTCT şi MAI (ordinele nr. 1882/394/2004, cu modificările din ordinele MDLPL
şi MIRA nr.269/431/ 2008) emise în baza Hotărârii Guvernului nr. 622/2004, republicată în 2007, şi a Deciziei Comisiei nr.
00/147/CE din 8 februarie 2000, sunt stabilite 7 euroclase privind reacţia la foc:
- clasa F – produse pentru care nu se determină performanţe şi care nu pot fi clasificate în clasele A 1, A2,B,C,D sau E;
pentru încadrarea în clasa F nu se cer criterii de performanţă;
- clasa E – produse capabile să reziste pentru o scurtă perioadă la acţiubea unei flăcări mici fără propagarea
semnificativă a flăcării; are loc flashover în mai puţin de 2 minute, pentru un flux de căldură HRR de 900 kW;
- clasa D – suplimentar faţă de clasa E.produse care rezistă o perioadă mai lungă la acţiunea unei flăcări mici şi sunt
capabile să suporte acţiunea termică a unui singur produs arzând, cu o degajare limitată de căldură; are loc flashover
în mai puţin de 5 minute, pentru un flux de căldură HRR de 900 kW;
- clasa C – suplimentar faţă de clasa D: produs care la acţiunea unui singur produs arzând ărezintă o propagare
limitată a flăcării laterale; are loc flashover în mai puţin de 20 minute, pentru un flux de căldură HRR de 700 kW;
- clasa B – suplimentar faţă de clasa C: condiţii mai severe; nu are loc flashover;
- clasa A2 – produse care întrun incendiu în fază dezvoltată nu contribuie semnificativ la sarcina termică şi la
dezvoltarea incendiului; nu are loc fenomenul flashover;
- clasa A1 – produse care nu contribuie la foc în nicio fază a incendiului; produsele satisfac automat toate cerinţele
celorlalte clase;
Pentru fiecare clasă sunt stabilite metode de încercare, criterii de clasificare şi după caz, clasificarea adiţională obligatorie
privind degajarea de fum şi scântei.
Criteriile de clasificare privind reacţia la foc sunt în număr de 10, cu următoarele simboluri:

-delta T=ΔT – creşterea de temperatură;

- delta m=Δm – pierderea de masă;
- t(f) – durata de persistenţă a flăcării;
- PCS – puterea calorifică superioară;
- FIGRA – viteza de dezvoltare a focului;
- THR (600 secunde) – căldura totală degajată;
- LFS – propagarea laterală a flăcărilor;
- SMOGRA – viteza de emisie a fumului;
- TSP (600 secunde) – emisia totală de fum;
- Fs – propagarea flăcării.
Metodele de încercare sunt stabilite în: SR EN ISO nr.1182 (incombustibilitatea), 1716 (puterea calorifică superioară),
11925-2 ( aprinzibilitatea în contact direct cu flacăra), 9239-1 ( sursă de căldură radiantă) şi 13823 (un singur produs arzând-
SBI).

Fiecare euroclasă se determină în funcţie de un set de criterii de bază şi suplimentare de reacţie la foc, astfel:
A1 : creşterea temperaturii Δ T, pierderea de masa Δ m, durata de persistenţă a flacării-t(f), puterea calorifică superioară-
PCS;
A2 : criteriile de la euroclasa A1 + viteza (rata) de dezvoltare a focului-FIGRA, propagarea laterala a flacărilor-LFS, emisia
totală de fum-TSP(600s), caldura totală degajată-THR(600s) şi picături/particule arzânde (scântei);
B şi C: viteza de dezvoltare a focului-FIGRA, propagarea laterala a flacărilor-LFS, căldura totală degajată-THR(600s),
emisia totală de fum-TSP(600s), propagarea flacării Fs şi picături/particule arzânde (scântei);
D: viteza de dezvoltare a flacării-FIGRA, propagarea flacării-FS, emisia totală de fum-TSP(600s) şi picături/particule
arzândei (scântei);
E : propagarea flacării-FS şi picături/particule arzânde (scântei) :
F : nici o performanţă determinată.
Pentru fiecare clasă sunt stabilite limite minime sau maxime ale criteriilor de reacţie la foc
Criteriile de performanţă pentru rezistenţa la foc sunt în număr de 14, constă în esenţă în aptitudini specifice
elementelor de construcţii ori caracteristici ale sistemelor de evacuare a fumului sa de alimentare cu curent electric, si au
următoarele simboluri şi denumiri:

- R – capacitatea portantă ( stabilitatea la foc);

- E – etanşeitate la foc;
- I – izolare termică la foc;
- W – radiaţie termică;
- M – acţiune mecanică;
- C – închidere automată;
- S – etanşeitate la fum;
- P sau PH – continuitatea în alimentarea cu curent electric şi/sau transmisie de semnal pe durata incendiului;
- G – rezistenţa la combustie a funinginii;

103
 - K – capacitatea de rezistenţă la foc a acoperirilor;
- D – durata de stabilitate la temperatura constantă;
- DH – durata de stabilitate la curba standard temperatură/timp;
- F – funcţionalitatea ventilatoarelor electrice de fum şi gaze fierbinţi;
- B – funcţionalitatea mijloacelor de evacuare naturală a fumurilor şi gazelor fierbinţi.
Performanţa de compotrare la foc a produselor pentru construcţii se reflectă în mărimea contribuţiei la foc a acestora:
A1 şi A2 (fără); B (foarte limitată); C (limitată) ; D (acceptabilă) ; E (reacţie acceptabilă la foc); F (fără performanţă
determinantă).
„ Focul” este considerat „incendiul standard”.
Euroclasele privind reacţia la foc pot fi caracterizate sintetic astfel :
A1 - incombustibile ;
A2 - practic incombustibile ;
B - practic neinflamabile ;
C - dificil inflamabile;
D - mediu inflamabile;
E - uşor inflamabile ;
F - foarte uşor inflamabile.
Pentru unele elemente şi produse pentru construcţii sunt stabilite prin reglementări clase de reacţie la foc specifice:
- pardoseli: A1FL, A2FL, BFL, CFL, DFL, EFL şi FFL ;
- produse termoizolante pentru tubulatură liniară : A1L, A2L, BL,CL,DL, EL şi FL;
- acoperişuri : sunt 4 sisteme de clase corespunzătoare celor 4 metode de încercare cu iniţiere de la corpuri arzânde
la care se adaugă, după caz, vântul şi căldura radiantă suplimentară:
- metoda 1: BROOF (t1); FROOF (t1);
- metoda 2: BROOF (t2); FROOF (t2);
- metoda 3 :BROOF (t3); CROOF (t3); DROOF (t3); FROOF (t3);
- metoda 4 : BROOF (t4); CROOF (t4); DROOF (t4); EROOF (t4); FROOF (t4);
- conducte pentru sisteme de control a fumului :
- monocompartiment : E300 şi E600 ;
- multicompartiment : EI30; EI60 etc.
- bariere de fum : D600  şi DH ;
- clapete de fum :
- monocompartiment :E600  şi E600S;
- multicompartiment :E, EI cu notaţii suplimentare;
- ventilatoare mecanice de evacuare a fumului şi căldurii: F200 120; F300 60; F400 90 120; F600 60; F842 30;
- mijloace de evacuare naturală a fumului şi căldurii: B300 30; B600 30; B 30;
- cabluri electrice ( vezi cap.11 pct.6).

3. COMBUSTIBILITATEA, REZISTENŢA ŞI STABILITATEA LA FOC A CONSTRUCŢIILOR,

AMPLASAREA ŞI CONFORMAREA LA FOC A ACESTORA

În continuare se prezintă atât aspecte privind combustibilitatea, reacţia, rezistenţa şi stabilitatea la foc reglementate
în standarde tip STAS şi normative ( ex. P 118) cât şi noile concepte reglementate în standarde de referinţă tip SR EN şi
Eurocoduri aplicabile începând din anul 2008 în vederea transpunerii prevederilor Directivei 89/106/CEE referitoare la
produsele pentru construcţii, preluată prin Hotărârea Guvernului României nr. 622/2004, republicată în 2007.
Eurocodul 1 SR EN 1991-1-2;2004 se referă la acţiunile asupra structurilor expuse la foc.
În alte Eurocoduri sunt stabilite modalităţi concrete privind calcul structurilor la foc, cum sunt structurile din oţel în
SR EN 1993-1-2;2006 , din beton în SR EN 1992-1-2;2006, din oţel şi beton (compozite) în SR EN 1994-1-2;2006, din lemn
în SR EN 19951-2;2004/AC 2006, din aluminiu în SR EN 1999-1-2;2007,sau din zidărie.

3. 1 COMBUSTIBILITATEA ŞI REZISTENŢA LA FOC A MATERIALELOR

Prin combustibilitatea materialelor şi elementelor de construcţii se înţelege capacitatea lor de a se aprinde şi de a

arde în prezenţa aerului, contribuind la creşterea cantităţii de căldură dezvoltată în incendiu.
Metode standardizate utilizate în laborator pentru determinarea :
- incombustibilităţii:
-metoda cuptorului: rezultă puterea calorifică inferioară PCI şi superioară PCS,
- claselor de combustibilitate : C1, C2, C3 şi C4:
- flacăra cu alcool (etanol);
- arzătorul electric;
- arderea picăturilor folosind o sursă radiantă;

104
 - epiradiatorul;
- panoul radiant.
- rezistenţei la foc, rezultând : capactatea portantă ( limita de rezistenţă la foc), izolarea termică şi etanşeitatea:
- cuptorul uşor presurizat
Materialele şi elementele de construcţii, din punct de vedere al combustibilităţii, pot fi: incombustibile C 0 (CA1-cele
care sub acţiunea focului sau temperaturilor înalte nu se aprind, nu ard mocnit şi nu se carbonizează) sau combustibile C 1…C4
(cele care sub acţiunea focului sau a temperaturilor înalte se aprind, ard mocnit sau se carbonizează).
Materialele şi elementele combustibile conform STAS 11357 şi 8558 (anulate în 2008) se clasificau în funcţie de
proprietatea lor de a se aprinde uşor sau greu şi de capacitatea lor de a contribui la dezvoltarea incendiului, în 4 clase de
combustibilitate.
- clasa C1 (CA2a) – practic neinflamabile;
- clasa C2 (CA2b)– dificil inflamabile;
- clasa C3 (CA2c)- mediu inflamabile;
- clasa C4 (CA2d)- uşor inflamabile;
Materialele din clasele C1 şi C2 constituie sub grupa materialelor “greu combustibile” caracterizate prin faptul că
arderea, mocnirea sau carbonizarea au loc numai în cazul existenţei unei surse exterioare de foc sau de temperaturi înalte,
încetând după îndepartarea lor.
Elementele de construcţii se consideră incombustibile sau combustibile în funcţie de caracteristicile materiale din
care sunt executate dar şi de modul de alcătuire şi distribuire a acestor materiale în cadrul elementului (structurii).
Încadrarea în clasele C1…C4 a materialelor combustibile suple cu grosimea mai mică de 5 mm se face pe baza rezultatelor
încercărilor standardizate efectuate în laborator cu aparatul cu flacăra de alcool, cu arzătorul electric şi de ardere a picăturilor.
Pentru materialele suple cu grosimea mai mare de 5mm, materialele rigide, precum şi pentru elementele de construcţii, clasele
de combustibilitate C1…C4 se stabilesc în urma încercărilor executate cu epiradiatorul sau cu panoul radiant.
Limita de rezistenţă la foc a unui element este durata până la care acesta îţi epuizează capacitatea de rezistenţă la
acţiunea unui incendiu standard definit de curba logaritmică temperature-timp din STAS 7771.
Limita de rezistenţă la foc a elementelor se determină pe baza criteriilor de:
- capacitate portantă (stabilitatea);
- izolare termică;
- etansitate.
Elementele a căror limită se determină după toate aceste 3 criterii, luându-se în considerare valoarea cea mai mică,
se noteaza cu RF (rezistenta la foc), urmată de durate în ore şi minute.
În situaţiile în care se iau în considerare numai criteriile de capacitate portantă (stabilitate) şi etanşeitate, limita de
rezistenţă la foc se notează cu EF (etanşe la foc), urmată de durata în ore şi minute. Astfel de situaţii se pot întâlnii la pereţii
exteriori, suportul învelitorilor acoperisurilor şi alte elemente perimetrale, precum şi unele uşi.
În cazul în care se ia în considerare numai criteriul de capacitate portantă, elementele, cum sunt stâlpii, fermele şi
alte care nu au rol de separare a spaţiilor se notează cu SF (stabile la foc), precizând durata lor în ore şi minute.

Potrvit noilor reglementări ( ordinul comun al MDLPL şi MIRA nr. 269/431/2008 de modificare şi completare a
Regulamentului privind clasificarea şi încadrarea prodoselor pentru construcţii pe baza performanţelor de comportare la foc )
după întrarea României în Uniunea Europeană, în Normativul de siguranţă la foc P 118-1999 s-au înlocuit clasele de
combustibilitate cu euroclasele de reacţie la foc care ţin seama de utilizarea finală preconizată a materialului sau a
elementului de construcţie. Euroclasele de reacţie la foc sunt ; A1, A2 , B, C, D, E şi F. Vezi pct.2.din acest capitol.
Corespondenţa parţială între clasele de combustibilitate şi euroclasele de reacţie la foc este următoarea:
C0 (CA 1) ----- A1 şi A2 (incombustibile şi practic incombustibile),
C1 (CA 2a)-------A2 şi B (practic incombustibile şi practic neinflamabile),
C2 (CA 2b)-------C (dificil inflamabile),
C3 (CA2c)--------D (mediu inflamabile),
C4 (CA2d)--------A2, B,C,D,E şi F (uşor inflamabile şi foarte uşor inflambile).
Clasele de reacţie la foc A 2 , B, C, D şi E se diferenţiază şi prin combinaţii între criteriile s 1 , s2 şi s3 şi criteriile do, d1
şi d2, adică cele privind emisia de fum, respectiv cele privind formarea de picături sau particule arzânde. Exemple:
- Clasa A2 s1 (emisie mică de fum),d0 (fără picături sau particule arzânde) corespunde clasei C0(CA 1);
- Clasa A2 s2 ( emisie limitată de fum), d1 (picături sau particule care nu persistă peste o durată dată) corespunde
clasei C1(CA 2a);
- Clasa A2 s3 ( nu se cer limitări ale emisiei de fum), d2 (nu se cer limitări privind particulele sau picăturile arzânde)
corespunde clasei C4 (CA 2d);
- Clasa B s1 (emisie mică de fum) , d2 ( nu se cer limitări privind particulele sau picăturile arzânde) corespunde clasei
C4 (CA 2d).
Modul de exprimare a clasei de reacţie la foc reflectă criteriile de performanţă privind rezistenţa la
foc determinate pentru produsul în cauză:

105
R E I W t t t - După caz: S, M, C, G, K, F, ( i→0 sau i↔0), ( a←b), (ve şi/sau ho) etc.

Standardele care prezintă relevanţă în sistemul de clasificare a produselor pentru construcţii după performanţele
de rezistenţă la foc obţinute la încercări sunt din seriile SR EN 1363 (cerinţe generale), 1364 (construcţii neportante), 1365
( construcţii portante) , 1366 (conducte), 14135 (acoperiri), 1634 ( uşi şi sisteme de închidere).
Pentru pardoseli, acoperişuri, învelitori, produse termoizolante, sisteme de control a fumului şi alte produse sunt
reglementate clase de reacţie la foc specifice.

3.2. DETERMINAREA GRADULUI DE REZISTENŢĂ SAU A NIVELULUI DE STABILITATE LA FOC A

CONSTRUCŢIILOR

Parametrul de sinteză privind capacitatea unei construcţii sau compartiment de incendiu de a rezista în caz de
incendiu utilizat în vechile reglementări este gradul de rezistenţă la foc.
Gradul de rezistenţă la foc este capacitatea globală a construcţiei sau a compartimentului de incendiu de a răspunde
la acţiunea unui incendiu standard indiferent de destinaţia sau funcţiunea construcţiei.
Criteriile determinante în stabilirea gradului de rezistenţă la foc sunt cumulative:
- combustibilitatea: CO (CA 1), C1 (CA2a), C2 (CA2b), C3 (CA2c) şi C4 (CA2d);
- durata de rezistenţă la foc (în ore şi minute).
Se au în vedere exclusiv elementele de construcţie structurale principale:
- stâlpi şi coloane;
- pereţi portanţi, interiori neportanţi, exteriori neportanţi;
- grinzi şi planşee;
- acoperişuri terasă, autoportante fără pod, şarpanta acoperişurilor fără pod;
- panouri de învelitoare şi suportul continuu al învelitorii combustibile.

Încadrarea în grade de rezistenţă la foc se face funcţie de elementul de construcţii având criteriile cele mai
defavorabile.
Condiţiile minime pentru încadrarea construcţiilor în grade de rezistenţă la foc sunt stabilite la art. 2. 1. 9. din
Normativul de siguranţă la foc a construcţiilor – P118-99.
În normativ sunt precizate şi elementele de construcţii care nu se iau în calcul (pardoseli, tâmplărie, finisaje etc).
Sunt 5 grade de rezistenţă la foc: I, II, III, IV şi V. în ordine descrescătoare a rezistenţei la foc.
Ridicarea gradului de rezistenţă la foc se poate face prin îmbunătăţirea criteriilor elementelor de construcţii cele mai
defavorabile, prin măsuri de înlocuire a materialelor sau prin protecţia antifoc a elementelor respective.
În cazul producerii unui incendiu, structura portantă principală a unei construcţii (formată din pereţi, stâlpi, planşee
şi alte elemente de rezistenţă), trebuie să-şi menţină stabilitatea la foc pentru a asigura:
- securitatea utilizatorilor pentru o perioadă normală de timp, cât se presupune că aceştia rămân în clădire, precum şi
securitatea forţelor de intervenţie;
- evitarea prăbuşirii clădirii;
- îndeplinirea funcţiilor specifice ale produselor pentru construcţii cu rol în satisfacerea cerinţei esenţiale, securitatea
la incendiu” pe o perioadă de timp normală.

Stabilitatea la foc a construcţiilor depinde şi de categoriile de importanţă a construcţiilor, clasificare ce se face în

funcţie de complexitate, destinaţie, mod de utilizare, grad de risc sub aspectul siguranţei, precum şi după considerente
economice.
Categoria de importanţă construcţiei poate fi: redusă (D), normală (C), deosebită (B) sau excepţională (A), sau
clasele IV-I.
Timpul normat de stabilitate la foc creşte pe măsura creşterii nivelului categoriei de importanţă.
Categoria de importanţă se stabileşte de proiectant, iar clasa de importanţă se stabileşte prin reglementări tehnice pe
baza unor criterii specifice.
Coeficientul de importanţă a construcţiei /structurii luat în calculul acţiunilor în starea limită ultimă (prăbuşire),
asupra acesteia, pentru clasele de importanţă 1, 2, 3 şi 4 are valoarea de 1, 4; 1, 2; 1, 0 şi 0, 8 (forţe, încărcări, acceleraţii,
deformaţii) sunt parametre variabile şi accidentale, iar efectele lor se exprimă în termeni de efort (secţional, unitar) de
deplasare şi /sau de rotaţie. Acţiunile sunt statice şi dinamice.

Tabelul 14.3.2.1.Condiţiile minime pentru încadrarea construcţiilor în grade de rezistenţă la foc :

Nr. crt. Tipul de elemente Gradul I Gradul II Gradul III Gradul IV Gradul Observaţii
de construcţie V
1 Stâlpi, coloane, C0 C0 C0 C2 C3 În clădiri parter de
pereţi portanţi 2h 30` 2h 1h 30` 30` - gradul V se admite

106
2 Stâlpi, coloane, C0 C0 C0 C2 C4 C4
pereţi portanţi 1h 30` 1h (45`) 45`(30`) 30` -
la ultimul nivel 1h În clădiri indus-
3 Pereţi interiori C0 C0 C2 C2 C4 triale şi agrozoo-
neportanţi 30` 15` 15` 15` - tehnice parter li-
mita de rezistenţa
la foc nu se nor-
meaza

4 Pereti exteriori C0 C2 C2 C3 C4
neportanti 15` 15` 15` 15` -
5 Grinzi, plansee C0 C0 C1 C2 C4
Nervure, acope- 1h 45` (30`) 45` (30`) 15` -
risuri terasa În clădiri parter
6 Grinzi şi plansee C0 C0 C0 C2 C3 de gradul V se
peste subsol 1h 30` 1h 1h 30` - admite C4
La clădiri de gradul
7 Acoperişuri auto- C0 C1 C2 C3 C4 III cu săli aglo-
portante fără pod 45` (30`) 30` (15`) 15` - - merate, limita de
(inclusive contra- rezistenţă la foc
vântuirile), sar- va fi de minimum
pante, acoperişuri 30`. În clădiri cu
fără pod, con- pericol de explozie
strucţii aero- limita de rezis-
statice tenţă la foc a ele-
mentelor incom-
C0 C1 C2 C4 C4 bustibile nu se
8 Panouri de în- 15` 15` 15` - - normează
velitoare şi su-
portul continuu
al învelitorii

În compartimentele de incendiu ale clădirilor, în care sarcina nu depăşeşte 200 Mcal/m² (840 MJ/m²) (cu excepţia
clădirilor înalte, a celor cu săli aglomerate, care adăpostesc persoane care nu se pot evacua singure, sau cu echipament de
importanţă deosebită), se pot aplica valorile din paranteză.
Toate elementele principale ale construcţiei, funcţie de rolul acestora în clădire, trebuie să îndeplinească ambele
condiţii minime, atât de combustibilitate (clasele C 0, C1, C2, C3 sau C4), cât şi ale rezistenţei la foc (durata de epuizare a
capacităţii de rezistenţă) prevăzute pentru încadrarea în gradul respectiv de rezistenţă la foc. Gradul de rezistenţă la foc al
construcţiei sau al unui compartiment de incendiu este determinat de elementul sau cu cea mai defavorabilă încadrare în
tabelul 14. 3. 2.
În general, la stabilirea gradului de rezistenţă la foc nu se iau în considerare învelitoarea acoperişurilor de orice fel,
inclusive termoizolatia şi hidroizolaţia, montată deasupra unui suport continuu (în afară de tablă) care îndeplineşte condiţiile
de la nr. 8 din tabelul 14. 3. 2.; pardoselile, tâmplăria, ferestrele, obloanele): finisajul interior (tapete, lambriuri, vopsele etc. );
platformele metalice şi elementele metalice care nu fac parte din structura de rezistenţă a clădirii; elementele constructive ale
marchizelor, verandelor, pridvoarelor şi alte asemenea din locuinţe.
În unele condiţii prevăzute de normele tehnice, la determinarea gradului de rezistenţă la foc nu se ţine seama de:
sarpanta şi suportul învelitor cu pod; luminatoarele şi cupoletele incombustibile, fâşiile fixe pentru iluminatul natural
execuatate din materiale din clasele C 2 şi C3 de combustibilitate; pereţii despărţitori neportanţi sau panourile fără rol de
limitare a propagării incendiilor, incombustibile ori din materiale combustibile cu geamuri sau plasa din sârmă: plafoanele
suspendate şi pardoselile tip estradă.
Structurile metalice indiferent că sunt protejate sau nu pot fi utilizate în clădiri de gradul II rezistenţa la foc, în care
sarcina termică nu depăşeşte 420 MJ/m² (100 Mcal/m²) şi materialele combustibile sunt distribuite astfel încât să nu
pericliteze stabilitatea construcţiei prin încălzirea locală a unor elemente de construcţie. În aceste cazuri se admite reducerea
corespunzătoare a limitelor de rezistenţă la foc ale stâlpilor, pereţilor şi planşelor până la minimum 15 min. În sălile
aglomerate, folosirea structurilor metalice poate fi justificată numai în cazul unei sarcini termice sub 210 MJ/m² (50
Mcal/m²).
Având în vedere rolul elementelor structurilor metalice (protejate parţial sau local) în asigurarea stabilităţii
construcţiei, importanţa clădiri, numărul de persoane şi valoarea bunurilor adăpostite, urmările posibile ale prăbuşirii clădirii
şi economicitatea soluţiilor de protecţie, în condiţiile prevăzute de normele tehnice, se poate reduce rezistenţa la foc a
structurilor respective.

107
 În asemenea situaţii sunt unele clădiri de producţie sau depozitare având: categoriile D şi E pericol de incendiu în
care cantităţile de lichide combustibile din clasele L III şi LIV folosite pentru ardere, răcire, ungere, comenzi hidraulice sunt
stocate în rezervoare de maximum 1 m³ şi la distante mai mari de 10m între recipiente; numai parter, categoria C de pericol
de incendiu, aria construită de cel mult 2000 m² şi în cazul depozitelor stive de maximum 4 m înălţime; compartimente
protejate prin instalaţii autonome de stingere ale depozitelor cu stive de peste 4 m înălţime; parcaje.

Potrivit ordinului MTCT nr. 269/2008 de modificare a ordinelor MTCT şi MAI nr. 1822/394/2004, proiectanţii sunt
obligaţi ca în proiectul tehnic să înscrie clasa de reacţie la foc şi informativ clasa de combustibilitate, în funcţie de destinaţia
finală.
În noul concept de proiectare ,care ţine seama de reacţia la foc a produselor pentru construcţii, s-a introdus
noţiunea nivel de stabilitate la foc.
Sunt 5 nivele de stabilitate la foc : I, II, III, IV şi V, în ordinea descrescătoare a stabilităţii la foc. Elementele de
construcţii rezistente la foc sunt clasificate funcţie criteriile de performanţă privind reacţia la foc, simbolizate astfel: R; REI;
EI; E; W; S; C şi K. ( cu înţelesul menţionat la pct.2).
Perioadele de timp normate sunt precizate în reglementări tehnice specifice.

Tabelul 14.3.2.2.Condiţiile minime pentru încadrarea construcţiilor în nivele de stabilitate la foc, sunt:

Tipul elementelor de construcţie Nivelul de stabilitate la foc

I II III IV V
1. Stâlpi R 180 R 120 R 60 R 30 R 15
2, Pereţi portanţi, diafragme REI 180 REI 120 REI 60 REI 30 REI 15
3. Pereţi interiori neprotejaţi EI 30 EI 30 EI 15 EI 15
4. Pereţi exteriori neprotejaţi EI 30 EI 30 EI 15 EI 15
5. Grinzi, ferme, nervuri R 60 R 45 R 30 R 15
(R 30)
6. Planşee, acoperişuri terasă REI 60 REI 45 REI 30 REI 15
(REI 30)
7. Contravântuiri:şarpanta acoperişurilor R 45 R 30 R 15
fără pod (R 30) (R 15)
8. Panouri de învelitoare şi suportul
continuu al învelitorii combustibile
(în afară de tabla goală) REI 15

Notă: Cifrele din paranteze corespund clădirilor şi compartimentelor în care densitatea sarcinii termice nu depăşeşte
840 MJ/m. p., cu excepţia clădirilor înalte, foarte înalte sau cu săli aglomerarate ori cu persoane ce nu se pot evacua singure.
La clădirile înalte – peste 28 m şi foarte înalte – peste 45 m., stabilitatea la foc trebuie să fie mai mare decât la
clădirile cu săli aglomerate (150 persoane sau 200 la parter) şi/sau cu aglomerări de persoane (50 persoane sub 4 m 2/pers. ).

4. ELEMENTE DE COMPARTIMENTARE A CONSTRUCŢIILOR ÎMPOTRIVA INCENDIILOR

4. 1. TIPURILE DE ELEMENTE ŞI FUNCŢIILE ACESTORA

Elementele de construcţii folosite pentru compartimentarea împotriva propagării incendiilor şi pentru limitarea
efectelor exploziilor, prevăzute în normele tehnice, sunt prezentate în continuare.

Tabelul 14.4.1. Elementele de compartimentare

Funcţia Elemente utilizate Protecţia golurilor

din aceste elemente
Tipul Denumirea
Pentru limitarea Elemente antifoc, care Pereţi antifoc Uşi, obloane, încăperi
propagării separă compartimentele tampon, tamburi deschişi
incendiilor de incendiu antifoc

Elemente de întârziere Pereţi rezistenţi Uşi, obloane, ferestre,

a propagării incendii- la foc precum şi alte ele-
lor, care separa încă- mente de închidere
perile din interiorul rezistenţe la foc

108
 aceluiaşi compartiment Planşee rezistente
de incendiu la foc
Pentru limiatarea Elemente rezistente la Pereţi rezistenţi Încăperi tampon şi
efectelor explo- explozie, care separă la explozie tamburi deschişi
ziilor încăperile (spaţiile) cu antiex
pericol de explozie
Planşee rezistente -
la explozie

Pe lângă aceste elemente de compartimentare, un rol însemnat în asigurarea protecţiei corespunzatoare împotriva
incendiilor a multor construcţii îl au şi acoperişurile, atât în ceea ce priveşte limitarea propagării incendiilor, cât şi diminuarea
efectelor negative ale exploziilor.

4. 2. CONDIŢIILE CE TREBUIE ÎNDEPLINITE DE ELEMENTELE DE COMPARTIMENTARE

Pereţii antifoc (AF) sunt pereţi care în caz de incendiu îndeplinesc funcţia de compartimentare independent de
celelalte elemente ale construcţiei şi îşi păstrează stabilitatea, rezistenţele mecanice şi capacitatea de izolare temică în limite
minime de timp (tabelul 14. 4. 2. )
Limitele de rezistenţă la foc a pereţilor antifoc :

Densitatea sarcinii termice q a compartimentelor de incendiu Limita minimă de rezistenţă

separate de peretele antifoc la foc a peretelui antifoc
[MJ/m²] [Mcal/m²] [h]
q≤840 q≤200 3
840<q≤1600 200<q≤400 4 (3)1
1000<q≤3000 400<q≤700 5 (3)1
q>3000 q>700 7(3)1
1
) Valoarea de trei ore din paranteză se refera la compartimentele protejate cu instalaţii automate de stingere a
incendiilor.
Pereţii antifoc trebuie să îndeplinească următoarele condiţii principale:
- incombustibilitatea (C0);
-dimensionare la efectele potenţiale ale incendiului care se pot produce în compartimentele pe care se separă;
- stabilitate la încărcări nesimetrice provenite din vânt sau la unele sarcini accidentale (prăbuşiri de elemente);
- îndeplinirea de către pereţii AF a condiţiilor pentru pereţii rezistenţi la explozie în zonele expuse pericolului de
explozie;
- rezemarea liberă sau articulate pe pereţii AF a planşeelor sau elemtelor constructive care au lrf (limită de rezistenţă
la foc) mai mică de 3 ore, neadmiţându-se incastrarea. Rezemarea grinzilor metalice se face astfel încât grinda dilatată la
incendiu să nu dea împingeri laterale în perete;
-etanşarea rosturilor dintre pereţii AF şi plansee, acoperişuri şi pereţii exteriori cu umplutură având lrf de cel puţin 1
ora şi 30 de minute, iar faţă de celelalte elemente ale construcţiei cu umplutura având aceeaşi limită de rezistenţa la foc pe
care le traversează;
- depăşirea planului exterior al acoperişurilor, luminatoarelor, pereţilor şi a altor elemente combustibile pe care le
intersectează; posibilitatea înlocuirii acoperişurilor, streaşinilor sau a pereţilor combustibili prin fâşii incombustibile având
lăţimea minimă de 6 cm;
- montarea în pereţii exteriori, în ambele părţi ale peretelui AF, pe o distanţă de minimum 4 m, numai a
luminatoarelor şi timplarie fixe, incombustibile cu geam armat;
- prevederea, în cazul clădirilor cu înălţimi diferite, a pereţilor AF, de regulă clădirea cea mai înaltă. Pentru excepţii
se aplica prescripţiile tehnice;
- amplasarea pereţilor AF astfel încât să se evite posibilitatea propagării incendiilor dintr-un compartiment în altul
prin golurile neprotejate din pereţii faţada, la colţurile clădirilor sau prin incendierea unor construcţii combustibile vecine;
- continuitatea pereţilor AF. În situaţii excepţionale suprafaţa totală a golurilor nu trebuie să depăşească 25% din cea
a peretelui în care sunt practicate;
- protecţia golurilor strict necesare din pereţii AF prin:
● etanşarea spaţiilor libere din jurul conductelor, cablurilor şi conductoarelor electrice etc., inclusive cele pozate în
canale, cu materiale incombustibile având limita de rezistenţă la foc, egală cu cea a peretelui, existând în acest sens soluţii
tipizate;

109
 ● folosirea de canale de ventilaţie a segmentelor de canale incombustibile şi etanşarea spaţiului dintre acestea şi
perete cu materiale având lrf minimă de 1 ora şi 30 de min. Prevederea pe canalele de ventilaţie a sistemelor de obturare cu
închidere automată în caz de incendiu, indiferent de compartimentul în care s-ar produce incendiul;
● evitarea dislocării unor porţiuni din pereţin în zonele de penetraţie datorită dilatării conductelor şi canalelor sub
efectul creşterilor de temperature;
● îndepartarea materialelor combustibile din vecinatatea canalelor şi conductelor metalice sau evitarea posibilităţii
aprinderii acestora datorită căldurii transmise prin conductibilitate (traseu necorespunzator, termoizolatie etc. );
● montarea în goluri a uşilor sau obloanelor antifoc cu sisteme de închidere automată, având lrf minimă de 1 ora şi
30 min;
●montarea la scenele sălilor de spectacole cu peste 600 locuri, a cortinelor de siguranţă izolate termic pentru
temperature incendiului de 1000ºC (fără a ţine seama de acţiunea drencerelor), etanse contra fumului, rezistente în poziţia
coborâtă la o presiune laterală de 45 N/m², având durata de coborâre de cel mult 40 s;
● realizarea, în unele situaţii temeinic justificate, a protecţiei golurilor prin:
a) încăperi tampon antifc cu planseu şi pereţi laterali incombustibili având limita de rezistenţă la foc 1 ora şi uşi
rezistente la foc 45 min; la clădirile foarte înalte (peste 45 m), uşile sunt etanse la foc minimum 1 ora, iar la cele înalte (28-45
m) cel putin 30 min;
b) tamburi deschişi antifoc având placa de beton şi pereţi incombustibili rezistenţi la foc 1 ora, precum şi sprinkere
(1 buc/m² suprafaţa orizontală);
c) separarea depozitelor de baza şi depozitelor principale pentru materiale şi substanţe combustibile faţă de restul
construcţiei prin pereţi antifoc şi protejarea golurilor din acesti pereţi cu elemente antifoc;
Pereţii rezistenti la foc (RF) trebuie să întrunească condiţiile de combustibilitate şi de limită de rezistenţă la foc
prevăzute în normele şi prescripţiile tehnice sau în documentaţia tehnico-economică, în raport cu destinaţia şi importanţa
spaţiilor delimitate, categoria de pericol de incendiu, gradul de rezistenţă la foc necesare, densitatea sarcinii termice a
încaperilor şi funcţia lor de separare. Condiţii similare se impun şi pentru elementele de închidere a golurilor din pereţi RF.
Pereţii despărţitori, prevăzuti pentru limitarea propagarii incendiului în cadrul unui compartiment de incendiu dintr-o
construcţie civilă, trebuie să aiba lfr de minimum 2 ore şi secţionează transversal clădirea (putând fi şi decalaţi în plan
vertical). Aceşti pereţi, funcţie de gradul de rezistenţă la foc ai construcţiei se amplasează cel mult 110 m (gradul I şi II),
90m, (gradul III), 70m(gradul IV) şi 50m (gradul V). La clădirile cu pod al căror acoperiş este executat din materiale
combustibile, pereţii respectivi trebuie să separe şi volumul podului.
Pereţii rezistenţi la explozie (R Fx) se alcătuiesc şi se dimensionează pe baza rezultatelor determinate prin calcul,
astfel încât aceştia să nu se producă în încăperile respective, funcţie de suprafeţele de decomprimare asigurate prin ferestre,
luminatoare acoperişuri zburatoare, trape şi alte asemenea. Ei trebuie să impiedice şi propagarea incendiilor din spaţiile
învecinate spre încăperea cu pericol de explozie, limita lor de rezistenţă la foc fiind stabilită în funcţie de densitatea sarcinii
termice a încăperilor respective.
Pereţii rezistenţi la explozie, în principiu, trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute la pereţii antifoc, uneori chiar
mai severe, inclusiv cele referitoare la protecţia golurilor şi străpungerilor. Totodată trebuie să oprească trecerea prafului
(pulberilor), vaporilor şi gazelor combustibile din spaţiile periculoase, să permită curăţirea uşoară a depunerilor de praf de pe
suprafeţele interioare, să asigure fixarea elementelor de decomprimare care să cedeze la o presiune de cel mult 120 kgf/m²
(118 daN/m²), iar tâmplăria şi sistemele de acţionare a acesteia să nu producă prin manevrare scântei capabile să aprindă
amestecurile explozive.
Planşeele rezistente la foc (RF) pot constitui elemente de întărziere a propagării incendiilor în interiorul unui
compartiment de incendiu numai atunci când nu au goluri, sau dacă golurile practice între ele sunt protejate cu elemente de
închidere, rezistente la foc.
Potrivit normelor tehnice din ţara noastră, planşeele nu constituie elemente de separare a compartimentelor de
incendiu. În unele reglementări de specialitate, concepţia de alcătuire şi dimensionare a planşeelor, cum este cazul clădirilor
înalte, porneşte de la principiul ca planşeele să constituie elemente de compartimentare împotriva incendiilor între
comparitmente de incendiu vecine.
Condiţiile privind combustibilitatea şi limita de rezistenţă la foc sunt prevăzute în normele şi prescripţiile tehnice de
specialitate.
Golurile tehnologice sau funcţionale din planşeele intermediare, care constituie elemente de întărziere a propagării
focului se protejează prin elemente rezistente la foc cu limita de rezistenţă la foc cel puţin egală cu a planseului respectiv
prevăzute cu dispozitive de autoînchidere automate în caz de incendiu. În cazuri justificate, protecţia golurilor se poate face
prin prevederea pe conturul golului, sub planseu, a unor ecrane şi a unor perdele de apa cu intrare automată în funcţiune în
caz de incendiu, sau alte sisteme eficiente. În situaţiile în care pe planşee sunt recipiente sau utilaje cu lichide combustibile,
pe marginile golurilor se realizează reborduri incombustibile.
Limita de rezistenţă la foc a planşeelor poate fi redusă, dacă încăperile sunt protejate cu instalaţii automate de
stingere a incendiilor.
Pentru planşeele rezistente la explozie (REx), alcătuirea, dimensionarea şi celelalte condiţii sunt ca şi pentru pereţii
rezistenţi la explozie. Planşeele REx şi elementele lor de susţinere alcătuiesc şi se dimensionează astfel încât să nu fie
aruncate de suflul exploziei.

110
 Planşeele REx şi celelalte elemente constructive nu trebuie să permită formarea de spaţii neventilate, care să conducă
la aglomerarea prafului ori la producerea unor concentraţii locale periculoase de gaze sau vapori combustibili, cum sunt de
exemplu încăperile bateriilor acumulatoare. Pentru decomprimare în caz de explozie se prevăd luminatoare cu geam simplu
cu grosimea de maximum 3mm, iar la ochiuri cu latura mică de 0, 80m se montează geamuri de 2 mm grosime. Nu se admit
geamuri armate. Sub geamuri se poate pune plasa de sârmă pentru a evita accidentarea persoanelor de la locul de muncă cu
cioburi rezultate în cazul spargerii geamurilor.
Acoperişurile (sarpante, învelitori) trebuie să se încadreze în cerinţele de combustibilitate şi limita de rezistenţă la
foc impuse de destinaţia şi gradul de rezistenţă la foc ale construcţiilor respective.
Dintre condiţiile ce necesită a fi asigurate acoperişurilor se pot menţiona:
- izolarea termică a cosurilor şi canalelor de fum, precum şi a hotelor prin care se evacuează gaze fierbinţi, flăcări şi
scântei, faţă de materialele combustibile ale acoperişurilor;
- montarea conform normelor tehnice a dispozitivelor de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi, cu acţionare
automată şi manuală, precum şi realizarea de ecrane incombustibile care casetează spaţiul cu pericol potenţial ridicat sub
acoperiş; fiecare casetă se prevede cel puţin un dispozitiv de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi;
- întreruperea continuităţii acoperişurilor combustibile cu suprafeţe mari prin fişii incombustibile;
- realizarea acoperişurilor pentru spaţiile cu pericol de explozie din elementele de construcţie uşoara;
- izolarea corespunzătoare a instalaţiilor de protecţie contra trăsnetului faţă de elementele combustibile ale
acoperişurilor;
- protecţia cu instalaţii automate de stingere cu apa a incendiilor a acoperisurilor sau a unor porţiuni ale acestora,
care nu au rezistenţă la foc impusă de prescripţiile tehnice.

4. 3. AMPLASAREA ŞI CONFORMAREA LA FOC

Amplasarea construcţiilor se poate face în diferite variante:

 comasate sau grupate la distanţe nenormate, pe compartimente de incendiu;
 independenţe şi după caz, compartimentate;
 la distanţe de siguranţă între construcţii.
Se ţine seama de: limitele stabilite pentru compartimentarea ariilor maxim admise funcţie de destinaţie, gradul de
rezistenţă la foc cel mai avantajos, riscul de incendiu şi numărul de niveluri cel mai mare (suma ariilor constante efective).
Distanţele de siguranţă sunt stabilite în raport cu gradul de rezistenţă la foc. Pentru categoriile de pericol de incendiu
A sau B (BE3a, BE3b) distanţele se majorează cu 30%, fără a fi mai mici de 15 m.
Conformarea la foc a construcţiilor se realizează prin:
 zonarea sau alocarea zonelor cu pericol ridicat, îndeosebi de explozie;
 limitarea propagării fumului şi focului în afara compartimentelor de incendiu şi protejarea vecinătăţilor;
 separarea antifoc în interiorul construcţiei pentru a nu periclita viaţa utilizatorilor;
 dispunerea funcţiilor periculoase în zone distincte ale clădirilor mixte;
 compartimentarea antifoc a ariilor constante admise;
 recomandarea prevederilor elementelor de separare rezistente la foc în interiorul compartimentului de incendiu;
 protecţia împotriva descărcărilor electrice atmosferice.

4. 4. ALCĂTUIRI CONSTRUCTIVE AVÂND CA OBIECTIV SECURITATEA LA INCENDIU

Construcţiile şi elementele de construcţii, în general se alcătuiesc şi se realizează astfel încât să nu favorizeze apariţia
şi propagarea incendiilor, adică să asigure securitatea la incendiu ori să aibă siguranţa la foc necesară, prevăzută de
reglementările tehnice.
Principalele modalităţi sunt:
 sistematizarea şi alcătuirea spaţiilor în raport cu natura şi gravitatea riscurilor, pentru a preîntâmpina apariţia şi
propagarea incendiilor;
 evitarea golurilor interioare din elementele de construcţii şi întreruperea continuităţii acestora cu materiale
incombustibile, folosind soluţii tehnice şi materiale adecvate pentru:
- plafoane suspendate,
- galerii şi canale,
- coşuri şi tubulaturi,
- finisaje,
- pereţi cortină,
- case de scări,
- încăperi de depozitare,
- încăperi pentru instalaţii utilitare,
- spaţiile cu pericol de explozie.
- sistematizarea reţelelor de transport fluide periculoase şi evitarea pozării reţelelor cu pericol de explozie în aceleaşi

111
 galerii şi canale;
 etanşarea antifoc a golurilor de trecere prin elemente de construcţii;
 asigurarea evacuării fumului şi gazelor fierbinţi.

Pentru prevenirea şi eliminarea riscului de explozie se urmăreşte:

- limitarea cantităţilor de substanţe cu pericol de explozie;
- ventilarea/exhanstarea/presurizarea;
- realizarea suprafeţelor de comprimare;
- asigurarea rezistenţei mecanice a elementelor de construcţii la suprapresiune ori la suflul exploziei;
- zonarea ariilor pe categorii de pericol de explozie şi delimitarea zonelor;
- prevenirea şi/sau limitarea surselor potenţiale de iniţiere a exploziei;

În vederea limitării propagării focului şi fumului se folosesc după caz, elemente de construcţie:
-antifoc – AF;
-rezistenţe la foc – RF;
-rezistenţe la explozie – RF;
-etanşe la foc – EF.
Ca elemente antifoc AF se utilizează: pereţi antifoc; uşi, obloane şi cortine antifoc; încăperi tampon antifoc, tamburi
deschişi antifoc (cu sprinklere sau drencere); planşee antifoc, pereţi virtuali etc.

În cazul utilizării noului sistem de evaluare a rezistenţei la foc a elementelor de construcţii se folosesc următoarele
tipuri de elemente :
 R-cu rol structural (stâlpi, diafragme, pereţi, planşee) cu rezistenţa la foc cel puţin egala cu nivelul de
stabilitate la foc prevăzută în normative, fără rol de etanseitate şi izolare termică;
 REI-elemente structurale (pereţi, planşee etc) pe criterii de rezistenţă, de etanseitate şi de izolare termică;
 EI-elemente fără rol structural (pereţi, obloane, uşi etc.) cu rezistenţă la foc pe criterii de etanseitate şi
izolare termică;
 E-elemente fără rol structural cu rezistenţă la foc după criterii de etanseitate;
 W, S, C, şi/sau K-elemente cu funcţie impusă de rezistenţa la radiaţii, de etanseitatea la fum, cu închidere
automată sau cu capacitate de protecţie la foc a acoperişurilor, după caz;
În această situaţie încadrarea în nivelele de stabilitate la foc (I, II, III, IV sau V) se face funcţie de îndeplinirea
condiţiilor minime (tipul de element şi timp minim) stabilite în reglementarea respectivă.
Evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi, adică a afluenţilor procesului de ardere se poate face prin:
- tiraj natural;
- desfumare mecanică;
- introducere de aer;
- suprapresiune.

4. 5. ASIGURAREA EVACUARII ÎN CAZ DE INCENDIU

Asigurarea evacuării şi salvării persoanelor în caz de incendiu, în condiţii de siguranţă constituie o cerinţă esenţială
sau vitală.
Căile de evacuare trebuie să fie sigure. Ele sunt normale, dar pot fi şi speciale.
Căile de evacuare dintr-o clădire sau compartiment de incendiu se caracterizează prin:
- numărul de căi;
- gabaritul fiecărei căi;
- starea normal liberă, excepţii cele incendiate;
- iluminatul natural;
- iluminatul de siguranţă.
Condiţii privind elementele căilor de evacuare:
- uşi cu deschidere în sensul fluxului de evacuare,
- scări interioare, închise şi deschise;
- scări exterioare deschise;
- holuri, coridoare cu lungime limitată (10 m);
- tuneluri de evacuare, cu lungime maximă de 200 m;
- terase şi curţi interioare;
- înălţimea liberă maxim 2, oo m;
- spaţii (refugii) de supravieţuire;
- marcarea căilor de evacuare;

112
 Capacitatea de evacuare trebuie să acopere numărul de persoane ce necesită a fi evacuate operativ în caz de incendiu.
Vezi cap. 22.
Asigurarea evacuării utilizatorilor în condiţii de siguranţă este o cerinţă prioritară.

4. 6 TIMPI DE SIGURANŢĂ LA FOC

Timpii de siguranţă la foc sunt :

 de aprindere -Ta
 normalizat de evacuare – Tne
 de supravieţuire – Tsv
 de siguranţă a căilor de evacuare -Tsae
 de siguranţă a refugiilor – Tsr
 de siguranţă a ascensoarelor de intervenţie – Tsai
 de dezvoltare liberă a incendiului – Tdei
 de incendiere totală – Tit
 de propagare a incendiului la construcţiile vecine- Tpv.
Factorii de evaluare a acestor timpi sunt în anexa nr. 1 iar valorile sunt în normative.

4. 7. SOLUŢII TEHNICE ŞI MATERIALE CARE POT FI UTILIZATE PENTRU ASIGURAREA REZISTENŢEI

LA FOC A ELEMENTELOR DE CONSTRUCŢII CU ROL DE PROTECŢIE ÎMPOTRIVA INCENDIILOR

La pereţii antifoc şi rezistenţi la foc:

- realizarea pereţilor din materiale termoizolatoare (exemplu BCA) sau cu coeficient de conductivitate termică redus
(beton armat, beton precomprimat, zidărie carămidă cu goluri etc.);
- folosirea panourilor stratificate din beton prefabricat având în interior un strat termoizolant (miez) din BCA, vată
minerală, beton perlit etc.
- placarea peretelui ori a scheletului acestuia (metalic sau din beton armat prefabricat) cu plăci sau cochilii de
etanşare realizate din ipsos armat cu împâslitură de fibră de sticlă (IAFS) sau din marinit;
- tencuirea cu mortar obişnuit ori termoizolant sau aplicarea de şape de mortar pe plasa de rabiţ;
- etanşarea rosturilor şi golurilor la îmbinările dintre elemente cu vată minerală (rigidă sau vrac), chit sau mastic
rezistent la foc sau de etanşare;
- mărirea grosimii stratului de acoperire a armăturilor metalice de rezistenţa din betonul armat sau prefabricat;
- montarea de perdele drencer în dreptul golurilor din pereţi care nu sunt protejate la nivelul rezistenţei la foc pe care
o au pereţii respectivi etc.
La uşi rezistente la foc:
- placarea structurii din schelet metalic cu plăci IAFS sau din marinit;
- realizarea uşilor cu structură integrală IAFS având elementele de feronerie metalică;
- realizarea uşii dintr-o foaie de marinit, fără schelet (exemplu: uşi pivotante);
- placarea foii uşii cu mărinit din plăci din IAFS;
- etanşarea rosturilor dintre plăci cu mortar de ipsos;
- aplicarea de vopsele termospumante pe uşi.
La acoperişurile din tablă cutată termoizolante ale halelor parter:
- întreruperea continuităţii suprafeţelor de acoperiş cu fâşii de termoizolaţie incombustibilă având:
- termoizolaţia din: plăci de fibre de bazalt topit, dale de bazalt, vată minerală sau plăci de sticlă spongioasă;
- hidroizolaţia din: strat de separare din PVC, plastifiat stratificat sau împâslită de fibre de sticlă protejate cu
şapă armată;
- realizarea de ecrane din tabla cutată sau mărinit pentru delimitarea tramei în care se găseşte sursa cu potenţial
ridicat de foc şi de degajare a gazelor fierbinţi (exemple: băi cu ulei combustibile pentru tratamente termice,
recipiente cu ulei pentru ungere sau acţionari hidraulice; cabine de vopsire şi lăcuire);
- montarea de hote pentru evacuarea gazelor fierbinţi deasupra sursei potenţiale de foc;
- montarea de luminatoare cu trape de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi;
- înfundarea cutiei (local) cu vată minerală sau bazalt topit, deşeuri de plăci sau vrac;
- aplicarea de vopsea reflectorizantă pe suprafaţa expusă radiaţiilor solare.
La golurile din planşee rezitente la foc din clădirile etajate:
- montarea la clădirile industriale de trape sau chepenguri rezistente la foc având:
- structură metalică placantă cu foi IAFS sau marinit;
- structura de beton armat sau prefabricat;
- montarea de perdele drencer în golurile escalatoarelor şi benzilor transportare.

5. COMBUSTIBILITATEA MATERIALELOR PLASTICE

113
 5.1. PARAMETRII PERICOLULUI DE INCENDIU

Punctul de începere a degajării gazelor: temperatura la care începe degajarea gazelor combustibile. Tipurile noi de
materiale plastice de natura organică, la temperatura de peste 150°C sufera un process de disociere termică.
Temperatura de autoaprindere: temperatura la care se produce oxidarea materialului sau a gazelor şi este destul de
ridicată pentru unele materiale plastice (peste 300°C).
Punctul de înmuiere corespunde temperaturii limită de folosire, fără ca materialul să se dregadeze sau să se
deformeze.
Punctul de topire indică contribuţia materialului la dezvoltarea arderii. În raport cu punctul de topire se defineşte şi
reacţia materialului faţă de foc.
Punctul de picurare corespunde momentului începerii picurării particulelor din material plastic şi care contribuie la
propagarea flăcărilor. O parte dintre materialele plastice picură la temperaturi relativ scăzute, unele chiar şi la 80°C; picăturile
ard în timpul căderii, putând provoca oamenilor arsuri grave şi dureroase. Trebuie avut în vedere modul de picurare, adică
marimea şi starea picăturilor (căderea continuă sau cu intermitenţă) dacă ard sau nu în cădere.
Viteza de ardere depinde de gradul de combustibilitate al materialului.
Degajările de fum, de gaze şi vapori combustibili şi toxici.
Rezistenţa de aprindere depinde de natura materialelor plastice şi plastifianţilor, a umpluturii, de grosimea şi poziţia
lor, de gradul de conductibilitate termică, de coeficientul şi de rezistenţa propri-zisă la ardere.
Gradul de combustibilitate constituie cel mai principal parametru în alegerea şi utilizarea materialelor plastice în
diferite scopuri.
Tendinţa pe plan mondial este de a fabrica cât mai multe tipuri de materiale plastice cu o rezistenţă de aprindere cât
mai ridicată, lucru ce se poate realiza prin:
- încorporarea de adaosuri materiale;
- încorporarea elementelor inhibatoare şi antioxidante (oxid de antimoniu) sau anorganice (cloriţi);
- adaugarea de plastifianţi pe baza de fosfat, fibre de stilcă, de azbest, săruri sau compuşi halogenaţi;
- aplicarea pe un suport incombustibil (fibre de sticlă a materialelor) plastice;
- aplicarea unui material filmogen mai rezistent decât suportul plastic însuşi.

5.2. CARACTERISTICILE DE ARDERE ALE PRINCIPALELOR MATERIALE PLASTICE

Pe baza unor rezultate de experimentări s-au obţinut câteva din caracteristicile de ardere ale materialelor plastice.

Tabelul 14.5.2. Caracteristicile de ardere (combustibilitatea) ale unor materiale plastice fabricate în ţară

Denumirea Comportarea Temperatura Puterea Comportarea Clasificarea Temperat--

materialului la 75°C minimă la calorifică la tempera- materialelor ura
care se [kcal/kg] tura de 25°C Maximă de
aprinde şi prin utilizare
arde cu introducerea [°C]
flacăra [°C] în flacara de
gaze. Produse de
ardere
0 1 2 3 4 5 6
Polictilena Arde total 300 10800 Se aprinde si Combustibil 120
arde indepen
-dent
Polipropilena Arde total 350 10100 Se aprinde si Combustibil 140
arde indepen
-dent ;CO;CO2
Polistiren Arde total 300 9540 Se aprinde si Combustibil 90
arde
violent;CO;CO2
Policlorura de Arde cu fla 550 4870 Se aprinde dar Combustibil 100
vinil cara intermi se autostinge
Tenta la scoaterea
gazeificindu-se din flacără
total HCI;CO;CO2
Politetrafluor- Se gazeifica 560 3500 Se aprinde şi Combustibil 260
etilina repede fără arde indepen-

114
 arde cu dent
flacără
Cauciuc natural Arde total 320 10500 Se aprinde şi Combustibil 95
arde indepen- (vulcanizat)
dent
cauciuc sintetic Arde total 300 11000 Se aprinde şi arde Combustibil 95
CAROM independent (vulcanizat)
(1500, 1712)
Polimeta- Arde total 350 3750 Se aprinde şi arde combustibil 90
crilat independent
Poliamida Arde total 350 9130 Se aprinde şi Combustibil 120-126
arde indepen-
dent ;CO;CO2;
amoniac
Policarbonaţi Arde total 350 0150 Se aprinde greu; Combustibil 120
slabe tendinte de
auto-stingere

Poliesteri Arde total 325 6330 Se aprinde Combustibil 150

independent;
CO;CO2;

Poliuretan Arde total 350 6400 Se aprinde şi arde Combustibil 150

indepen-
dent;CO;CO2

Raşini fenol Arde total 500 5200 Se aprinde şi arde Combustibil 150
formaldehi- indepen-dent
dice ;CO;CO2
şi acid formic

Raşini ureo- Arde total 500 2760 Se aprinde Combustibil 120

formaldehi- greu;tendinte
dice reduse de
autostingere

Raşina Nu se aprinde - - Nu se aprinde, nu Incombustibil 300-500

siliconică arde cu flacără (neinflamabila)

6. IGNIFUGAREA MATERIALELOR COMBUSTIBILE DIN LEMN ŞI TEXTILE UTILIZATE ÎN CONSTRUCŢII

Tratarea cu produse ignifuge a materialelor combustibile: lemn, materiale pe baza de lemn (plăci din aşchii de lemn,
plăci din fibre de lemn, etc) prin tratamente de suprafaţa şi în profunzime şi textile celulozice (cu maximum 50% fibre
sintetice) se execută pe baza normelor tehnice C. 58.
Prin ignifugare materialele îşi modifică capacitatea de a se aprinde şi a arde în continuare, în sensul diminuării
acesteia, ceea ce duce la îmbunătăţirea comportării lor la foc. Ca urmare a tratamentelor de ignifugare, lemnul şi materialele
pe baza de lemn, precum şi textile celulozice neignifugate ce se încadrează în clasele C 3 şi C4 de combustibilitate (mediu şi
uşor inflamabile) îşi reduc combustibilitatea trecând în majoritatea cazurilor în clasa C2.
Condiţii de pregătire a ignifugării lemnului şi de aplicare:
- curăţirea lemnului şi materialul din lemn (îndepărtarea cojii, cioplire, secţionare, rindeluire etc. );
- etanşarea crăpăturilor, golurilor şi locurilor de îmbinare cu chit ignifug obţinut din produsele respective amestecate
cu huma sau cretă, ori cu amestecuri pe baza de argilă, nisip fin sau ipsos;
- reducerea umidităţii lemnului cu cel puţin 18% pentru cel protejat la suprafaţă şi 25% în cazul ignifugarii prin
împregare;

115
 - omogenizarea produselor ignifuge înainte de aplicare şi după caz, diluarea acestora cu apă;
- alegerea produsului ignifug şi a procedeului de aplicare în funcţie de: specia de lemn şi particularităţile de
impregnare, locul de utilizare (spaţii închise şi uscate sau exterioare), rolul elementelor (de rezistentţă, nevizibile, vizibile,
sarpanta, decorative etc. );
- efectuarea lucrărilor de ignifugare la temperatura mediului de minimum 5+°C.
- evitarea lavabilităţii produselor ignifuge;
Pentru tratamente de suprafaţă, prin aplicarea cu pensula sau prin pulverizare se utilizează: vopsea ignifugă de
interior, vopsea ignifugă de exterior, soluţie ignifugă care nu decolorează lemnul, produsul insectofungicid şi ignifug lavabil
şi alte preparate. Pentru tratamente prin impregnare în instalaţii speciale, folosind procedeele băilor simple şi duble (calde-
reci) sau procedele vid-presiune, vid-presiune atmosferă şi vid presiune atmosferică-vid, se utilizează produse adecvate
acestor procedee.
Suprafaţele ignifugate pot fi acoperite cu vopsea pe bază de ulei, emailuri alchidice sau cu vopsea .
La elementele ignifugate înainte de a fi puse în opera, se face rectificarea eventualelor deteriori ale suprafeţelor, după
montajul materialelor.
Operaţiunile de ignifugare se execută de ignifugatori formaţi pe baza standardului ocupaţional şi autorizaţi conform
dispoziţiilor legale.
Recepţionarea, controlul şi eficienţa ignifugării:
- recepţionarea lucrărilor de ignifugare se face pe baza rezultatelor obţinute în urma încercărilor efectuate în
laboratoare autorizate, emiţându-se buletine de încercare;
- pregătirea epruvetelor pentru încercări se execută sub supravegherea beneficiarului lucrării, concomitent şi în
aceleaşi condiţii cu cele utilizate în obiectul de construcţie, numărul lor stabilindu-se în funcţie de suprafaţa ignifugată şi
intervalul de timp la care urmează să se facă încercări de verificare. Păstrarea epruvetelor se face în aceleaşi condiţii ca şi
lucrarea ignifugată.
- epruvetele dreptunghiulare (40x15cm) trimise la laborator (cel putin 3) se ambalează, sigilează şi etichetează
precizând produsul inginifug, cantitatea, consumul specific pe unitatea de suprafaţă sau volum, data aplicării, modul de
aplicare, numarul de straturi şi unitatea care a executat lucrarea; epruvetele sunt însoţite de procesul verbal de recepţie
provizorie;
- eficacitatea ignifugării în laborator se apreciază prin condiţiile de admisibilitate, constând în: pierderea de masă
maximum 30-35%, funcţie de natura şi grosimea materialului; clasele maxime de propagare a flacărilor la suprafaţă şi de
combustibilitate, funcţie de natura produsului ignifug şi forma materialului
- eficacitatea efectivă a lemnului şi materialelor de baza de lemn utilizate în construcţii este de: 3 ani pentru ignifugarea de
suprafaţă, în funcţie însă de condiţiile de mediu; 15 ani pentru ignifugarea prin impregnare, în raport cu condiţiile de utilizare
a materialelor.
Pentru ignifugarea materialelor textile se utilizează produse ignifuge adecvate naturii fibrelor textile (celulozice,
sintetice etc.) dizolvate în apă. Tehnologiile de aplicare: fulardarea (împregnare în foaia întinsă), pulverizare şi/sau imersare.
Condiţiile de impregnare:
- spălarea prealabilă a ţesăturilor şi curăţirea de praf;
- ţesăturile de tip plus şi catifea tratate prin pulverizare nu trebuie să fie apretate partea neplusată;
- omogenizarea soluţiilor de produse ignifuge înainte de folosire;
- pătrunderea rapidă a produselor în materiale ignifugate;
- respectarea consumurilor specifice stabilite;
- tratament uniform (pe suprafaţă şi în profunzime);
- neschimbarea aspectului materialelor ignifugate.
Recepţionarea, controlul şi eficienţa ignifugării:
- recepţionarea lucrărilor de ignifugare se face de către beneficiar prin organele tehnice, pe baza rezultatelor
încercărilor efectuate în laboratoarele autorizate care emit buletine de încercare ;
- epruvetele (3-4 buc) cu dimensiuni de 25x30 cm se decupează din materialul ignifugat sau se tratează concomitent
în aceleaşi condiţii. Se ambalează în hârtie, se sigilează şi se etichetează (menţionând produsul ignifug folosit, intreprinderea
producatoare, data ignifugării, metoda impregării, unitatea care a executat lucrarea şi consumul specific realizat);
- eficacitatea ignifugarii se determină conform standardelor şi se apreciază prin: clasa de combustibilitate maximă,
care trebuie să fie C2 pentru toate cele 3 epruvete; gradele de eficacitate ale igniugării (I-VII), funcţie de timpii maximi de
propagare a flăcării şi de susţinere a incandeşcentei, precum şi de lungimea maximă a zonei carbonizate.
Îmbunătăţirea comportării la foc a produselor pentru construcţii, la suprafaţa acestora, se poate face şi prin:
- operaţiuni de termoprotecţie cu substanţe intumescente ori cu produse cu aquagel;
- placarea elementelor de construcţii cu materiale( plăci) rezistente la foc..
Operaţiunile se execută de către ignifugatori sau operatori termoprotecţie atestaţi.

116
 Ionel Crăciun

Capitolul 15: Substanţe periculoase

1. SUBSTANŢE PERICULOASE, CLASIFICARE ŞI NAŢIUNI CONEXE

1. 1 Pericole
Termeni:
- substanţe: elementele chimice şi compuşii lor în stare naturală sau obţinuţi prin procese industriale şi, dacă e cazul, cu
aditivii necesari pentru introducerea lor pe piaţă.
- preparate: amestecuri sau soluţii realizate cu două sau mai multe substanţe.
Substanţe periculoase pentru:
• oameni;
• instalaţii şi structuri;
• mediu (apă, aer, sol);
Datorită naturii lor, interacţiunii cu factorii fizici, interacţiunii cu alte substanţe sau în caz de combustie, prin:
• radiaţie termică (incendiu);
• suprapresiune (explozie);
• ingerare ;
• inhalare;
• absorbţie ;
• contact;
• poluare;
• contaminare.
1. 2. Fenomene cauzatoare de accidente:
- explozii sau accidente la fabrici sau depozite care utilizează substanţe periculoase;
- accidente pe timpul transportului de substanţe periculoase;
- contaminarea mediului sau alimentelor prin pierdere de chimicale;
- management impropriu pentru deşeurile toxice;
- căderea sistemelor tehnologice;
- căderea sistemelor de protecţie din amplasament;
- dezastre naturale (cutremure, alunecări de teren, inundaţii, furtuni, etc);
- efectul domino;
- sabotaje sau atacuri teroriste.
1. 3. Clasificarea substanţelor periculoase:
Substanţele şi preparatele chimice periculoase sunt clasificate în Hotărârea Guvernului nr. 1408/2008, în funcţie de:
a) proprietăţile fizico-chimice; cu indicaţia de pericol:
- Explozive –„E”
- Oxidante – „O”
- Extrem de inflamabile – „F+”
- Foarte inflamabile – „ F”
- Inflamabile
b) proprietăţile toxicologice:
- Foarte toxice –„T+”
- Toxice – ”T”
- Nocive –“Xn”
- Corosive –,, C “
- Iritante –,,Xi “
- Sensibilizante - , , Xn”
c) efectele asupra mediului -,,N”
- mediu acvatic
- mediu neacvatic

117
d) efectele asupra sănătăţii umane.
- cancerigene
- mutagene
- toxice pentru reproducere

Frazele pentru risc „R” subliniază caracteristicile periculoase ale substanţelor şi preparatelor, luând în considerare:
.
a) Proprietăţile fizico-chimice
EXPLOZIVE: Substanţele care, chiar şi fără oxigen, pot determina o reacţie exotermă cu formare de gaz şi, în condiţii
specifice, pot exploda în condiţii de depozitare parţială. Fraze de risc.
R2 Risc de explozie prin şoc, frecare, incendiu sau alte surse de aprindere.
R3 Risc extrem de explozie prin şoc, frecare, incendiu sau alte surse de aprindere.

OXIDANTE : Substanţele şi preparatele care determină o reacţie exotermă violentă la contactul cu alte substanţe
inflamabile. Fraze de risc.
R7 Pot duce la incendii
R8 Pot determina prin contact aprinderea materialului combustibil
R9 Sunt explozive când sunt amestecate cu materiale combustibile

EXTREM DE INFLAMABILE: Substanţele sau preparatele lichide care au un punct de inflamabilitate < 0°C şi un punct
de fierbere < 35°C. Fraza de risc :
R12 – Substanţele cu Temp. < °C şi Tf ≤35oC

FOARTE INFLAMABILE: Substanţe şi preparate în stare lichidă al căror punct de explozie este mai mic de 21°C.
Fraza de risc :
R11 – Foarte inflamabil.
R15 – La contactul cu apa degajă gaze extrem de inflamabile
R17 - Inflamabile spontan în aer

INFLAMABILE: Substanţe şi preparate lichide al căror punct de explozie este între 21 şi 55°C. Fraza de risc.
R10- Inflamabile

Notă:Substanţelor cu pericol exploziv, oxidant, extrem de inflamabil, foarte inflamabil şi inflamabil li se pot adăuga şi
alte fraze de risc, cum sunt:
R1 – Exploziv în stare uscată
R4 - Formează compuşi metalici explozivi foarte sensibili (acidul pieric)
R5 - Pericol de explozie sub acţiunea căldurii (acidul percloric >50%
R6 - Pericol de explozie în contact sau fără contact cu aerul (acetilena)
R7 - Poate provoca un incendiu (fluorul)
R14 - Reacţionează violent la contactul cu apa (metale alcaline)
R16 - Exploziv în amestec cu substanţe oxidante (fosfor roşu)
R18 - La utilizare, vaporii pot forma cu aerul amestecuri explozive/inflamabile (substanţe inflamabile în aer)
R19 - Poate forma peroxizi explozivi (eter etilic)
R30 - Poate deveni foarte inflamabil în timpul utilizării
R44 - Risc de explozie dacă este încălzit în spaţiu închis.

b ) Proprietăţile toxicologice
Clasificarea se bazează pe efecte acute pe ternen lung, atât pentru o singură cale de expunere sau pentru o expunere
repetată şi prelungită.
Toxicitatea acută orală se determină printr-o metodă care permite evaluarea dozei letale – DL50, dozei
discriminative sau domeniul valorilor pentru expunere.

FOARTE TOXICE: Substanţele şi preparatele pot produce daune serioase sănătăţii sau pot conduce la deces în cantităţi foarte
mici prin inhalare, ingerare şi în contact cu pielea. Fraze de risc:
R26 - Foarte toxic prin inhalare
R27 - Foarte toxic în contact cu pielea
R28 Foarte toxic prin înghiţire
R39 Pericol de efecte ireversibile foarte grave

118
TOXICE: Substanţele şi preparatele pot produce daune serioase sănătăţii sau pot conduce la deces în cantităţi mici prin
inhalare, ingerare şi în contact cu pielea. Fraze de risc:
R23 Toxic prin inhalare
R24 Toxic în contact cu pielea
R25 Toxic prin înghiţire
R39 Pericol de efecte ireversibile foarte grave
R48 Pericol de efecte grave asupra sănătăţii, în caz de expunere prelungită.

NOCIVE: Substanţele şi preparatele nocive pot produce daune serioase sănătăţii sau pot conduce la deces prin inhalare,
înghiţire şi în contact cu pielea. Fraze de risc:
R20 Nociv prin inhalare
R21 Nociv în contact cu pielea
R22 Nociv prin înghiţire
R48 Pericol de afectare gravă a sănătăţii prin expunere prelungită.
R65 Nociv, poate provoca afecţiuni pulmonare dacă este înghiţit
R68 Risc de posibile efecte ireversibile

COROSIVE: Distruge pielea în profunzime. Simbol , , C”. Fraze de risc:

R34 Produce arsuri
R35 Produce arsuri grave

IRITANTE: Simbol , , Xi”. Fraze de risc:

R36 Iritant pentru ochi
R37 Iritant pentru sistemul respirator
R38 Iritant pentru piele
R41 Riscul de afectare gravă a ochilor

SENSIBILIZANTE. Simbol , , Xn”. Fraze de risc:

R42 Poate provoca o sensibilizare prin inhalare
R43 Poate provoca o sensibilizare la contact cu pielea.

Notă: Sunt şi alte fraze de risc toxicologic:R29-în contact cu apa degajă gaze toxice; R31 – în contact cu acizi degajă
gaze toxice; R32 – la contactul cu acizi degajă gaze foarte toxice.

c ) Efectele asupra mediului

PERICULOASE PENTRU MEDIU: Substanţe şi preparate care pot produce hazarduri imediate sau întârziate
pentru una sau mai multe componente de mediu atunci când sunt eliminate, simbolul ”N”
Efecte în mediul acvatic şi frazele de risc:
R50 Foarte toxic pentru organismele acvatice
R51 Toxic pentru organismele acvatice
R52 Nociv pentru organismelen acvatice
R53 (50/53-51/53) pot produce efecte dăunătoare pe termen lung asupra mediului acvatic.

Efecte acute şi/sau pe termen lung asupra mediilor non-acvatice şi frazele de risc:
R54 Toxice pentru floră
R55 Toxice pentru faună
R56 Toxice pentru organismele din sol
R57 Toxice pentru albine
R58 Pot produce efecte dăunătoare pe termen lung asupra mediului
R59 Periculoase pentru stratul de ozon

d) Efecte asupra sănătăţii umane

SUBSTANŢE CANCERIGENE
Categoria 1: Substanţe cu efecte cancerigene asupra omului. Au fost realizate suficiente teste care au demonstrat o legătură
cauzală între expunerea umană la aceste substanţe şi dezvoltarea cancerului.
Categoria 2: Substanţele pot fi considerate cancerigene pentru om. Există suficiente elemente pentru a considera că
expunerea umană la asemenea substanţe conduce la dezvoltarea cancerului.
În general, conform:
- testelor pe termen lung efectuate pe animale

119
- altor informaţii specifice
Categoria 3: Substanţele suspecte pot avea posibile efecte cancerigene, dar nu exista suficiente date pentru a evalua complet
efectele acestora.
Categoria 1 şi 2 - simbol “T”şi frazele riscului cancerigen:
R45 Pot produce cancer
R49 Pot produce cancer dacă sunt inhalate
Categoria 3 – simbol „Xn”şi fraza de risc:
R40 Posibile efecte cancerigene – teste insuficiente

SUBSTANŢE MUTAGENE
Categoria 1 şi 2 – simbol „T”şi fraza de risc:
R46 Pot produce daune genetice ereditare
Categoria 3 - Simbol “Xn” şi fraza de risc :
R68 Posibile efecte ireversibile

SUBSTANŢE CHIMICE SAU TOXICE PENTRU REPRODUCERE

Categoria 1 – simbol „T”şi fraze de risc:
R60 Pot afecta fertilitatea
R61 Poate provoca efecte adverse asupra copilului în timpul sarcinii
Categoria 2 – simbol “T” şi fraze de risc:
R60 Pot afecta fertilitatea
R61 Poate provoca efecte adverse asupra copilului în timpul sarcinii

Categoria 3 Substanţe care provoacă îngrijorarea pentru fertilitatea oamenilor – Simbol „Xn” cu fraze de risc:
R62 Risc posibil de afectare a fertilităţii
R63 Risc posibil a dăuna copilului în timpul sarcinii.

Pentru clasificarea din punct de vedere al securităţii, substanţelor şi preparatelor li se atribuie fraze de
securitate (fraze S). Exemple:S. 1 – a se păstra sub cheie; S. 2 – a nu se lăsa la îndemâna copiilor; S. 15 – a se păstra departe
de căldură; S. 16 – a se păstra departe de orice flacără sau sursă de scântei – fumatul interzis; S. 21 – fumatul interzis în
timpul utilizării; S. 43 – în caz de incendiu a se utiliza...

1. 4. Indicatoare de pericol (hazard)

Pe rezervoare, remorci, vagoane cisternă etc.

Cod de
Hazard 33 Codul
materialului
1088 (nr. O. N. U. )

SENSUL CODURILOR PENTRU HAZARD:

2 Emisii gazoase
3 Inflamabil (lichid sau gaz)
4 Inflamabil (solid)
5 Oxidant (intensifică focul)
6 Toxic
7 Radioactiv
8 Corosiv
9 Hazard cu reacţie spontană violentă
Atunci când hazardul poate fi indicat numai de un număr, este urmat de ZERO
Dublarea unui număr indică o intensificare a hazardului corelat.
X-ul dinaintea codului hazardului indică interzicerea utilizării apei în caz de accident, cu excepţia autorizaţiei experţilor.

1. 5. Clasificarea mărfurilor periculoase în transportul internaţional

Potrivit Regulamentului privind transportul internaţional feroviar al mărfurilor periculoase (RID), acestea se clasifică
astfel:
120
CLASA 1: Materiale şi obiecte explozive
CLASA 2: Gaz comprimat, lichefiat sau dizolvat sub presiune
CLASA 3: Materiale lichide inflamabile
CLASA 4. 1: Materiale solide inflamabile
CLASA 4. 2: Materiale cu combustie spontană
CLASA 4. 3: Materiale care, la contactul cu apa elimină gaze inflamabile
CLASA 5. 1: Materiale oxidante
CLASA 5. 2: Peroxizi organici
CLASA 6. 1: Materiale toxice
CLASA 6. 2: Materiale infectate
CLASA 7: Materiale radioactive
CLASA 8: Materiale corozive
CLASA 9: Diverse materiale şi obiecte
Conform Acordului european privind transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase (ADR), categoriile de
mărfuri periculoase sunt: foarte toxice, toxice, oxidante, explozive, inflamabile, foarte inflamabile, extrem de inflamabile,
periculoase pentru mediu şi mărfuri care reacţionează violent cu apa sau eliberează gaze toxice în contact cu apa.

2. SUBSTANŢE PERICULOASE IMPLICATE ÎN ACCIDENTE MAJORE

2. 1. Limite de cantităţi prevăzute în Directiva SEVESO II

Directiva Consiliului Uniunii Europene nr. 96/82/CE din 9 decembrie 1996 privind prevenirea accidentelor majore
implicând substanţe periculoase, denumită şi Directiva SEVESO II, stabileşte care sunt cantităţile minime de astfel de
substanţe ce pot provoca accidente majore cu consecinţe deosebit de grave.
Substanţele periculoase nominalizate în anexa I a Directivei SEVESO II şi cantităţile limită sunt indicate în Tabelul
nr. 7, iar cele neprecizate, dar clasificate pe categorii de pericol sunt prezentate în Tabelul nr. 8. Aceste tabele sunt redate în
tabele de mai jos 15. 2. 1. 1 şi 15. 2. 1. 2

SUBSTANŢE PERICULOASE
(Partea I)
Tabelul 15. 2.1.1

Substanţe periculoase Cantitate limită, Q-tone

Coloana 1 Coloana 2 Coloana 3
Nitrat (azotat) de amoniu 350 2. 500
Nitrat (azotat) de amoniu 1. 250 5. 000
Pentoxid de arseniu, acid (V) arsenic şi/sau sărurile sale (arseniu
1 2
pentavalent)
Trioxid de arseniu, acid (III) arsenios şi/sau sărurile sale (arseniu
- 0, 1
trivalent)
Brom 20 100
Clor 10 25
Compuşi de nichel sub formă pulverulentă inhalabilă (monoxid de
nichel, dioxid de nichel, sulfură de nichel, disulfură de nichel, - 1
trioxid de nichel)
Etilenimina 10 20
Fluor 10 20
Formaldehida (aldehida formică) conc. ≥ 90% 10 20
Hidrogen 5 50
Acid clorhidric (gaz lichefiat) 25 250
Alcoolaţi de plumb 5 50
Gaze lichefiate foarte inflamabile (GPL) şi gaz natural 50 200
Acetilenă 5 50
Oxid de etilenă 5 50
Oxid de propilenă 5 50
Metanol 500 5. 000
4.4-metilen-bis (2-cloranilina) şi/sau sărurile sale sub forma
- 0, 01
pulverulentă
Izocianat de metil - 0, 15

121
Oxigen 200 2. 000
Dizociană de toluil 10 100
Diclorură de carbonil (fosgen) 0, 3 0, 75
Trihidrură de arseniu (arsina) 0, 2 1
Trihidrură de fosfor (fosfina) 0, 2 1
Diclorură de sulf 1 1
Trioxid de sulf 15 75
Policlorodibenzofurani şi policlorodibenzodioxine (TCDD), în
- 0, 001
echivalent TCDD
Substanţele cancerigene următoare: 4 - aminobifenil şi/sau sărurile
sale, benzidina şi/sau sărurile sale, oxid de bis-(clorometil), oxid de
clorometil şi de metil, clorură de dimetil-carbamoil, 0, 001 0, 001
dimetilnitrozoamină, triamidahexametilfosforică, 2-naftilamina
şi/sau sărurile sale şi 1, 3-propansulfonă-4-nitrodifenil
Benzină auto şi alţi produşi petrolieri similari (cu proprietăţi
5. 000 50. 000
asemănătoare)

Note
1. Nitrat (azotat) de amoniu (350/2.500)
Regula se aplică nitratului de amoniu şi amestecurilor de nitrat de amoniu în care conţinutul de azot legat este mai
mare de 28% în greutate (pentru alte concentraţii a se vedea nota 2) şi la soluţiile apoase de nitrat de amoniu cu concentraţia
de 90% în greutate.
2. Nitrat (azotat) de amoniu (1. 250/5. 000)
Regula se aplică îngrăşămintelor simple pe bază de nitrat de amoniu, conform Directivei 80/876/CEE şi îngrăşămintelor
compuse în care conţinutul de azot legat este mai mare de 28% în greutate (îngrăşământul compus conţine nitrat de amoniu cu
fosfaţi de sodiu şi/sau potasiu).
3. Cantităţile din coloana 2 sunt vizate de art. 6 şi 7 din Directivă
4. Cantităţile din coloana 3 sunt vizate de art. 9 din Directivă

CATEGORII DE SUBSTANŢE ŞI PRODUSE PERICULOASE

(Partea 2)

Tabelul 15. 2. 1. 2

Categorii de substanţe periculoase Cantitate limită Q-tone

Coloana 1 Coloana 2 Coloana 3
1. Foarte toxice 5 20
2. Toxice 50 200
3. Comburante 50 200
4. Explozive (când substanţa sau produsul preparat corespunde
50 200
definiţiei date în nota 2a)
4. Explozive (când substanţa sau produsul preparat corespunde
10 50
definiţiei date în nota 2b)
5. Inflamabile (când substanţa sau produsul preparat corespunde
definiţiei date în nota 3a) 5. 000 50. 000

7a. Uşor inflamabile (idem, 3b 1) 50 200

7b. Lichide uşor inflamabile (idem, nota 3b 2) 5. 000 50. 000
8. Foarte inflamabile (idem, nota 3c) 10 50
Substanţe periculoase pentru mediu, în construcţiile
frazale următoare, care definesc un risc: 200 500
9 i) R50: „Foarte toxic pentru organismele acvatice”
500 2. 000
ii) R51: „Toxic pentru organismele acvatice” şi
R53: „Poate provoca efecte nefaste pe termen lung pentru
mediul acvatic 500 2. 000
10. Orice clasificare neacoperită de regulile de mai sus, în
construcţiile frazale următoare care definesc un risc: 100 500
i) R14: „Reacţionează violent în contact cu apa” (R14/15)

122
ii) R29: „În contact cu apa degajă gaze toxice” 50 200

Note

- Cantităţile din coloana 2 sunt vizate de art. 6 şi 7 din Directivă

- Cantităţile din coloana 3 sunt vizate de art. 9 din Directivă

Pentru a stabili dacă o întreprindere este acoperită de dispoziţiile Directivei, se aplică regula adiţiei, în forma:

q1 /Q + q2 /Q + q3 /Q + q4 /Q + q5 /Q + . . . . . . > 1

qx – cantitatea de substanţe periculoase prezente (sau din aceeaşi categorie) prevăzute în partea 1 şi 2 din prezenta anexă.

Q – nivelul limită, conform părţiilor 1 şi 2.

Această regulă se aplică în următoarele împrejurări:

a) pentru substanţe şi produse preparate figurând în partea 1, prezente în cantităţi inferioare nivelului stabilit, în acelaşi
timp cu substanţe din partea 2 aparţinând aceleiaşi categorii şi pentru adiţionarea substanţelor şi produselor preparate
din partea 2 aparţinând aceleiaşi categorii;
b) pentru adiţionarea categoriilor 1, 2 şi 9 care se regăsesc în aceeaşi întreprindere;
c) pentru adiţionarea categoriilor 3, 4, 5, 6, 7a, 7b şi 8 care se găsesc în aceeaşi întreprindere;

2. 2. ACŢIUNI ŞI RESPONSABILITĂŢI PREVĂZUTE ÎN DIRECTIVA SEVESO II

Potrivit art. 5 din Directivă, statele membre ale Uniunii Europene veghează ca utilizatorul să ia toate măsurile care se
impun pentru prevenirea accidentelor majore şi pentru limitarea consecinţelor pentru om şi mediu. De asemenea, veghează ca
utilizatorul să poată dovedi autorităţii competente, în special cu ocazia controalelor şi inspecţiilor, că a luat toate măsurile
necesare prevăzute de Directivă.
Principalele măsuri pe care trebuie să le ia utilizatorul se referă la:
- notificarea autorităţii competente, în cazul întreprinderilor noi într-un termen rezonabil, iar în cazul întreprinderilor
existente în termen de un an (art. 6);
- redactarea unui document ce defineşte politica utilizatorului de prevenire a accidentelor majore şi de a supraveghea buna
să aplicare (art. 7);
- întocmirea şi prezentarea raportului de securitate care implică şi stabilirea sistemului de gestiune a securităţii pentru
aplicarea politicii de prevenire (art. 9);
- elaborarea planului intern de urgenţă şi furnizarea informaţiilor şi datelor la autorităţile competente pentru întocmirea
planului extern de urgenţă (art. 11);
- informarea privind măsurile de securitate şi comportamentul în caz de accident a persoanelor susceptibile a fi afectate de
un accident major (art. 13);
- furnizarea informaţiilor după un accident major şi comunicarea măsurilor luate la autoritatea competentă (art. 14);
Autoritatea competentă desemnată să îndeplinească sarcini determinante şi eventual organismele desemnate să asiste
pe plan tehnic autoritatea respectivă, au următoarele atribuţii principale:
- să pună în funcţiune un sistem de inspecţie şi alte mijloace de control, întocmind după fiecare inspecţie un raport;
- să solicite raportul de securitate;
- să stabilească dacă în caz de accident major se poate produce „efectul Domino”;
- să stabilească dacă este necesar planul extern de urgenţă;
- să stabilească proceduri specifice.
Statele membre au sarcini referitoare la: managementul urbanizării; informarea externă a celorlalte state membre
privind accidentele majore cu efecte transfrontaliere; avizarea de către public în unele cazuri şi informarea acestuia;
raportarea evenimentelor la Comisia Europeană; interdicţia exploatării; schimbul de informaţii; confidenţialitate şi
transparenţă; punerea în aplicare a Directivei.
Comisia Europeană este asistată de un comitet care emite avize.
Preluarea şi aplicarea în România a prevederilor Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 96/82/CE din 9
decembrie 1996, denumită şi Directiva SEVESO II, s-a stabilit practic prin Hotărârea Guvernului nr. 95 din 23 ianuarie
2003 privind controlul activităţilor care prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate substanţe periculoase,
înlocuită ulterior prin HG nr. 804/2007.
Autorităţile competente care au responsabilităţi în domeniul respectiv sunt Ministerul Mediului prin Agentia
Nationala de Protecţia Mediului şi secretariatele de risc ce functionează la minister, la agenţia centrală şi la agenţiile judetene
şi din Bucureşti, şi prin Garda Naţională de Mediu cu comisariatele teritoriale; precum şi Ministerul Administraţiei şi

123
Internelor prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi inspectoratele teritoriale. Aceste ministere au obligaţia să
consulte şi să informeze periodic celelalte ministere: Sănătăţii, Economiei; Muncii şi Solidarităţii Sociale; Transporturilor şi
Infrastructurii.

3. MĂSURI DE PREVENIRE A EVENIMENTELOR CE IMPLICĂ SUBSTANŢE TOXICE ŞI ACŢIUNI DE

DECONTAMINARE

Principalele substanţe toxice industriale (STI) sunt: amoniacul, clorul, hidrogenul sulfurat, dioxidul de sulf, sulfura
de carbon, oxizii de azot, acidul cianhidric, acidul clorhidric, acidul sulfuric, monoxidul de carbon etc.
Măsuri generale pentru evitarea producerii de accidente în care sunt implicate substanţe toxice periculoase:
- respectarea cu stricteţe a normelor de protecţia muncii;
- cunoaşterea fişei tehnice de securitate;
- purtarea echipamentului individual de protecţie (în funcţie de natura substanţei şi de prevederile fişei tehnice de
securitate a acesteia); masca cu cartuş filtrant specific şi aparat izolant cu aer comprimat;
- cunoaşterea şi respectarea fluxului tehnologic, a modului de lucru, a căilor de acces, a modului de depozitare, a
condiţiilor de mediu necesare depozitării şi/sau manipulării substanţelor respective;
- etanşarea uşilor şi ferestrelor;
- ieşirea şi îndepărtarea din (de sub) norul chimic pe direcţia contrară vântului.
- existenţa şi implementarea la nivelul operatorilor/agenţilor economici cu amplasamente de tip SEVESO a politicilor de
prevenire a accidentelor, a sistemului de management al securităţii; elaborarea riguroasă a rapoartelor de securitate şi a
planului de urgenţă intern;
În caz de incendiu se folosesc substanţe stingătoare adecvate substanţelor periculoase şi procedurii specifice de
intervenţie.
Pentru decontaminarea STI se folosesc materiale absorbante: nisip, pământ, argilă, pietriş, zgură, granule de
polimeri, răşini sintetice.
În funcţie de natura substanţelor periculoase implicate în accident (incident) se folosesc diferite preparate şi
substanţe pentru limitarea efectelor nocive ale acestora:
- în cazul unei substanţe acide –agent neutralizant: baze sau săruri slabe;
- în cazul unei baze – agent neutralizant: acid slab;
- în cazul unei substanţe cu conţinut mare de hidrocarburi – se folosesc diferite amestecuri absorbante, în funcţie de natura
hidrocarburii;
Aşa de exemplu, pentru neutralizare se folosesc:
- pentru amoniac – soluţii de acid clorhidric sau acetic;
- pentru clor: - soluţii de sulfat de fier, hidrogen sulfurat, dioxid de sulf – soluţii alcaline de hidroxid de sodiu, lapte de var,
sodă calcinată sau apă amoniacală.
Pentru despersarea norului chimic se utilizează perdele de apă.

124
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 16. Instalaţii speciale de stingere a incendiilor

1. CLASIFICAREA INSTALAŢIILOR DE STINGERE A INCENDIILOR

În funcţie de natura substanţelor stingătoare sunt:

- instalaţii cu apă: hidranţi (interiori, exteriori), spinklere, drencere ( sprinklere deschise), coloane uscate, cu ceaţă şi
cu apă pulverizată;
- instalaţii cu spumă: chimică, mecanică şi cu apă uşoară;
- instalaţii cu gaze inerte: dioxid de carbon şi azot;
- instalaţii cu pulberi stingătoare ;
- instalaţii cu abur;
- instalaţii cu haloni.
-instalaţii cu aerosoli ;
-instalaţii cu alte substanţe stingătoare speciale.
În funcţie de modul de realizare şi de funcţionare sunt:
- instalaţii fixe: automate şi manuale;
- instalaţii semifixe;
- instalaţii mobile.

2. INSTALAŢII DE HIDRANŢI

Scopurile instalaţiei: limitarea şi localizarea incendiilor; stingerea incendiilor; răcirea construcţiilor, instalaţiilor şi
bunurilor; protecţia personalului care acţionează la temperaturi ridicate.
Tipul de instalaţii: hidranţii interiori cu apa şi spumă; hidranţi exteriori cu apă şi spumă.
Sisteme şi elemente componente sunt :
1) Hidranţii interiori: reţea de conducte cu apă cu racorduri fixe şi robinet de închidere – deschidere; furtun de
refulare; ţeavă de refulare apă; dispozitiv de producerea spumei cu recipient de spumant şi ţeavă de spumă; cutie de hidrant,
cu iluminator de siguranţă. Sunt hidranţi interiori şi cu apă sub formă de ceaţă echipaţi cu furtun de înaltă presiune şi cu ţevi
speciale de ceaţă.
2) Hidranţi exteriori: reţea de conducte de alimentare cu apă pe care sunt montaţi hidranţii subterani sau de suprafaţă;
hidranţii portativ; furtun de refulare; ţevi de refulare apă; dispozitiv de producerea spumei cu recipient de spumant şi ţeavă de
spumă.

Tabelul 16. 2. Caracteristicile principale ale elementelor componente ale sistemelor

Nr. crt. Elementul Tipul Caracteristicile

principale
0 1 2 3
1 Hidrant interior pentru C Dn50 mm, Pn10bar
clădiri
2 Hidrant de suprafaţă C Dn 80, Pmax10bar
Pn10 B
3 Hidrant subteran pentru Pn10 Dn10mm, Pmax10bar

125
 tun de stins incendii Guri de evacuare 2 buc, tip A (B)
4 Hidrant subteran pentru B Dn65 mm. Robinet cu sertar
schele petroliere A Dn100 mm. Robinet cu sertar
5 Hidrant subteran Pn10 Dn65mm, Dn100mm, Pmax10bar
6 Hidrant de suprafaţă Dn100 5 guri de evacuare(1A, 2C şi 2D),
Pn16 Dn150 Pmax 16bar
6 guri de evacuare(2A, RC şi 2D),
Pmax16bar
7 Hidrant portativ Pmax A;B;
10bar: C 1 gura de evacuare tip A, B sau C
-cu cot simplu B 2 guri de evacuare tip B
-cu robinet A;B; 2 guri de evacuare tip A, B sau C
- cu cot dublu C
8 Furtun de refulare din A Dinterior 111mm, Pîncercare 20 bar
poliester cauciucat, cu B Dinterior 76mm, Pîncercare 25 bar
lungime de +0, 5 m C Dinterior 53mm, Pîncercare 20 bar
D Dinterior 26mm, Pîncercare 20 bar
Ø34 Dinterior 34mm, Pîncercare 20 bar
Ø36 Dinterior 63 mm, Pîncercare 25 bar

9 Ţevi de refulare apă:

- de mina simplă B Ø ajutaj 12, 14, 16 şi 18mm
- de mina simplă C Ø ajutaj 8, 10, 12, 14, 16 şi 18 mm
- cu robinet şi perdea de C Ø ajutaj 8, 10 şi 12mm sau 14, 16 şi 18
protecţie mm
- cu robinet şi perdea de C Ø ajutaj de 12, 16 şi 20 mm
protectie
- cu pulverizator A-14 Ø ajutaj de 14 mm. Se monteaza în
- pentru dispersia apei B şi C locul celorlalte ajutaje
Marimea fante de 5 şi 3 mm.
Debit de apa 1200 şi 600 l/min
Lungimea sectorului circular de
protecţie a apei 32 şi 20 ml
Inaltimea sectorului circular al apei de
10 şi 6 m
10 Ţevi generatoare de spumă Debit de apa 38 l/min, spumant
-mecanică medie, pentru 1 l/min şi spuma 2, 7m3/min
hidranţii interiori TGSM-3 Presiunea de lucru 3bar, Ljet 3-4m
- mecanică medie, pentru
hidranţii exteriori TGSM-20 Debitul de soluţie 250-280 l/min şi de
spumă 15-20 m3 min
Presiunea de lucru 3-5 bar
Ljet 8-12 m
11 Ejector pentru ape mici Debit aspirat 130 l/min
Presiunea apei la intrarea tip C
7-11 bar
Presiunea la iesirea tip B 1, 5-2bar
12 Distribuitor B-2C 1 intrare tip B şi 2 ieşiri tip C
B-2BC 1 intrare tip b şi 2 ieşiri tip C
13 Colector 2B-A 2 intrări tip B şi 1 ieşire tip A

Ţeava universală de refularea apei cu perdea de protecţie tip TURA P

Caracteristici tehnice :
-masă netă 1 +/- 0, 2 kg
-rezistenţă la presiunea hidraulică 25 bar
-racord fix de cuplare la futrun tip C
-fluid de lucru apă
Caracteristici de performanţă

126
-jet compact
-la 6 bar
-lungime jet 24 m
-debit apă 250 l/min
-la 8 bar
-lungime jet 27 m
-debit apă 361 l/min
-jet pulverizat
-la 6 bar
-diametru perdea 8m
-debit apă 600 l/min
-lungime jet perdea 2m
-la 8 bar
-diametru perdea 10 m
-debit apă 900 l/min
-lungime jet perdea 1, 5 m

3. INSTALAŢII DE SPRINKLERE

Scopurile instalaţiei: detectarea automată a începuturilor de incendiu; stingerea automata a începuturilor de incendiu;
semnalizarea automata a începuturilor de incendiu.
Tipuri de instalaţii sprinkler: apă-apă, apă-aer, mixte, şi preacţionate( interacţionate).
Sisteme, aparate şi elemente componente: sistemul de alimentare cu apă; aparatul de control şi semnalizare (ACS)
sau staţia de centrala a instalaţiei; compresoare de aer pentru tipul apa-aer; reţele de conducte pentru distribuţia apei,
ramificate sau inelare, capete sprinkler (duzele de refulare), robineţi ( cu clapetă de reţinere, de aerisire, principal de
închidere), manometre, racorduri fixe pentru pompe mobile.
Descrierea componentelor specifice instalaţiei sprinkler.
1) Aparatul de control şi semnalizare (ACS) are rolul de a menţine sub presiune constantă reţelelor de conducte prin
distribuţia apei, de a permite controlul stării de funcţionare şi de semnalizare a declansării.
Caracteristicile aparatului de control şi semnalizare ACS (staţii centrale) pentru instalaţiile automate de stins incendii
tip sprikler fabricate în Romania sunt arătate în tabelul următor.

Tabelul 16.3.1.Caracteristicile aparatelor de control şi semnalizare

Caracteristici UM ACS tip apă-aer ACS tip apă-apă

Diametrul nominal [mm] 150 150
Presiunea nominală [bar] 10 10
Intervalul presiunilor de lucru a apei [bar] 3-10 3-10
Intervalul presiunilor de lucru a aerului [bar] 1, 5-2, 5 -
Temperatura de lucru [°C] +4. . . +40 +4. . . +40
Volumul maxim al reţelei sprinkler deservita de ACS [1] 2000-3000 2000
Poziţia de montaj - Verticală Verticală
Tensiunea de alimentare cofret [V] 220 220
Gradul de protecţie - I P-321 IP-321
Masa [kg] 445 291

2) Aparatul diferenţial se montează la instalaţiile sprinkler tip apă-aer, care protejează medii cu temperaturi sub
+4°C, deasupra aparatului de control şi semnalizare. El este format din: supapa dublă, tija de fixare, clichet, opritor, capac de
vizitare, corpul aparatului, capacul aparatului, orificiu pentru manomentru, miner, flansa pentru racordare, conducte de
distribuţie, flansa pentru racordare la ACS, orificiu pentru racordare accelerator şi camera de aer la presiune atmosferică.
Supapa dublă are rolul de a separa zona de aer din amonte de zona de apă din aval a instalaţiei, partea superioară
având o suprafaţă de aproximativ 8 ori mai mare ca a celei inferioare. În practică, pentru siguranţa, presiunea aerului
comprimat este de aproximativ 4 ori mai mică decât presiunea maximă a apei de alimentare. Clichetul, prin intermediul
opritorului asigură mentinerea ridicată (deschisă) a supapei pe timpul funcţionării.
3) Acceleratorul se montează la instalaţiile cu un volum mare al reţelelor de conducte de distribuţie (peste 2000 l)
pentru evacuarea rapidă a aerului şi se compune din: orificiu pentru racordare conducte distribuţie, camera superioară de aer,
camera de aer, contragreutate, ventil de arc, scaunul ventilului, orificiu pentru racordare aparat diferential, plonjer, membrana,
robinet, orificiu calibrat, bucşă filetata, robint de verificare a acceleratorului şi orificiu calibrat.

127
 4) Capetele sprinkler sau sprinklerele sunt dispozitive care au rolul de a detecta incendiul şi de a refula apa sub
forma pulverizată pentru localizarea şi stingerea acestuia.
În general, un sprinkler se compune din:
- corpul sprinkler, prevăzut cu filet la exterior pentru montarea în conductele de distribuţie şi un ajutaj (duza) pentru
refularea apei. Pe corpun sprinklerului sunt fixate celelalte elemente componente;
-deflectorul (rozeta) are rolul de a dispersa în picături jetul de apă care iese din ajutaj; în funcţie de scopul urmărit
(localizarea sau stingerea) se alege forma şi dimensiunile deflectorului;
- elementul de declanşare are rolul de a ceda la temperatura stabilită şi de a elibera dispozitivul de închidere. Este
fixat între cadrul (braţele) corpului sprinkler-ului şi ventiul opturator.
Elementele de declanşare, de regulă, constau din:
- sistemul de pârghii solidarizate între ele cu aliaje sau compoziţii uşor vizibile;
- fiola de sticlă umplută cu un lichid care are temperatura de congelare joasă, caldură specifica mică şi dilatare
volumetrică mare la temperaturi ridicate, precum şi cu puţin aer;
- dispozitivul de închidere, care este de fapt un ventil presat de către elementul de declanşare pe scaunul de etanşare
al orificiului de refulare a apei.
Verificarea caracteristicilor hidraulice ale capetele sprinkler: debitele de apa dispersate, caracteristicile geometrice a
jetului de apă şi uniformitatea intensităţii de stropire cu apă se face conform STAS 9576/1-74.

Tabelul 16.3.2. Caracteristicile spriklerelor tip INOX fabricate în România

Sprinklere
Caracteristici
UM cu rozeta specială cu rozeta plană cu rozeta normală

1 2 3 4 5
Temperatura de [°C] 72; 93; 72; 93 72; 93
declanşare 141 ; 182 141; 182 141; 182
Diametrul ajutajului de trecere a [mm] 10, 5; 10, 5 10, 5
apei 12, 5 12, 5 12, 5
Debitul la presiunea de 2 bar [1/s] 1, 6; 2, 2 1, 6; 2, 2 1, 6; 2, 2
Presiunea de lucru [bar] 1-2 1-2 1-2
Filetul de montaj [tol] ½ 1/2 1/2
Distanţa de montaj faţă de [cm] 8-40 8-40 8-40
tavanul continuu
Poziţia de montaj Cu capul în jos Cu capul Cu capul
(ex. magazine) in sus in sus

Între temperaturile de declanşare ale capetelor sprinkler tip INOX şi temperatura mediului ambiant în care se
montează sprinklerele, trebuie să se asigure o corelare.

Tabelul 16.3.3. Corelarea între capetele sprinklerelor tip INOX şi temperatură

Treapta temperaturii UM Temperatura mediului ambiant

de declanşare în care se poate monta sprinklerul
Minima1) Maxima
72 [°C] (-5) +5 38
93 [°C] (-5) +5 60
141 [°C] +5 100
182 [°C] +5 140
1)
Temperatura minimă de -5°C (din paranteză) este specifică instalaţiilor tip apă-aer.
cu pantă 2-5%0 şi sunt prevăzute la capetele cele mai înalte cu robinete de aerisire şi manometre.

Sprinklerele se clasifică în următoarele tipuri:

- după modul de deschidere a orificiului de debitare a apei :

- normal închis : cu element fuzibil, cu fiolă de sticlă;
- normal deschis (drencer) ;
- după modul de amplasare :

128
 - perdea ;
- de tavan sau la acelaşi nivel ;
- ascuns ( mascat) ;
- cu deflectorul apă-aer în jos ( cu antigel) ;
- cu deflectorul în sus ( cu antigel) ;
- încastrat ;
- după forma jetului refulat :
- convenţional ( sferică) ;
- cu jet plat ( spray) ;
- orizontal ;
- cu deflectorul în jos;
- cu deflectorul în sus;
- cu pulverizare medie;
- mural;
- perdea de apă .
Tipurile de sprinklere utilizabile sunt prevăzute în SR EN 12259-1.
O altă clasificare este prevăzută în SR EN 12259-1, funcţie de sensibilitatea sprinklerelor:
- cu răspuns standard A ( normal);
- cu răspuns special;
- cu răspuns rapid.
Sunt şi alte tipuri de sprinklere speciale necuprinse în standardele menţionate: sub presiune cu răspuns rapid
(ESFR), cu picătură mare, rezidenţiale, cu zonă de acoperire sporită, de raft etc.
Funcţie de temperatura de declanşare, fiola sprinklerului este marcată cu o culoare : portocaliu 57 0C, roşu 680C,
galben 79 C, verde 930C, albastru 1410C, mov 1820C şi negru 204/2600C. De asemenea, elementul fuzibil se marchează:
0

incolor 68/ 740 C, alb 93/1000C, albastru 1410C, galben 1820C şi roşu 2270C.
5) Conductele de distribuţie au rolul de a alimenta cu apă capetele sprinkler montate pe aceastea. Ele sunt realizate
din ţeavă de oţel sudata, cu diametrul în scădere de la ACS (Ø12, 5mm).
Pentru instalaţii sanitare se utilizează şi materiale (ţevi, fitinguri ) din polipropilenă rezistentă la foc.
6) Racordurile montate în aval de ACS cu ventil de reţinere permit în cazul nefuncţionării sistemului de alimentare,
cuplarea maşinilor (pompelor) mobile pentru a asigura continuitatea alimentarii cu apă a instalaţiei. Racordurile pot fi de tip
A sau B, numărul lor stabilindu-se în funcţie de debitul de calcul al instalaţiei, considerându-se un debit de 15 l/s pentru
fiecare racord.
Funcţionarea instalaţiilor cu sprinkler. La izbucnirea unui început de incendiu sau incendiu, gazele fierbinţi se ridică,
se acumulează şi încălzesc volumul de aer de sub planseu (sau plafon) care înconjoară capul sprinkler şi la atingerea nivelului
de temperatură stabilit elementul de declanşare cedează, iar dispozitivul de închidere este aruncat de presiunea de apă (sau de
aer) din reţeaua de conducte.
Instalaţia de sprinklere cu aparat diferenţial poate funcţiona atât în varianta apă-aer (când temperatura mediului
protejat este sub +4°C), cât şi în varianta apă-apă (când temperatura mediului protejat este de peste +4°C).
Eficienţa instalaţiilor sprinkler. Din studiile privind eficienţa instalaţiilor sprinkler rezultă ca 60 şi 75% din
incendiile şi începuturile de incedii izbucnite în zonele protejate cu aceste instalaţii au fost declanşate 1 şi 5 capete sprinkler,
la 10-15% din evenimente au acţionat între 6-10 capete, iar în 10-15% din cazuri au intrat în funcţiune între 11 şi 30 capete.
Începând cu anul 1990 s-au introdus în România, s-au montat şi pus în funcţiune şi alte tipuri de instalaţii
sprinkler având diverse ACS şi capete de pulverizare.
Proiectarea instalaţiilor sprinkler se face conform Normativului NP 086, aflat în curs de revizuire, şi avînd în vedere
şi SR EN 12845 referitor la calcul, instalare şi întreţinere.
Standardul respectiv stabileşte o clasificare mai detaliată a riscului de incendiu pentru spaţiile protejate cu instalaţii
sprinkler, astfel:
- risc mic de incendiu – LH;
- risc mediu de incendiu – OH cu 4 subgrupe notate: OH1, OH2, OH3 şi OH4;
- risc mare de incendiu – HH cu 2 subcategorii:
- activitate cu risc mare - HHP cu 4 subgrupe HHP1, HHP2, HHP3 şi HHP4;
- depozite cu risc mare – HHS cu 4 subgrupe HHS1, HHS2, HHS3 şi HHS4 , ţinând seama de modurile de
depozitare ( ST1.....ST6).

Formule de calcul :
-aria de declanşare simultană a sprinklerelor As [m. p. ]
As=n. Ap în care :
-n = numărul de capete sprinkler acţionate în caz de incendiu din totalul N montate în compartimentul de
incendiu; n < N
-Ap= aria protejată[m. p. ]

129
 -intensitatea de stropire cu apă pe suprafaţa protejată ii [l/m. p. ]
ii = qis/Ap în care :
-qis =debitul specific [l/s]
-Ap = aria protejată [m. p. ]
-intensitatea de stingere is [l/smp]
is = qis min/Ap în care :
-qis min = intensitatea minimă de stropire la care arderea încetează
-condiţii: intensitatea de stropire să fie mai mare sau egală decât intensitatea de stingere şi decât cea minimă
de stropire
-numarul de capete sprinkler n [buc]
n = As/Ap
-debitul de calcul Qis [l/s]
Qis = qis1+qis2+ qisj în care :
-qis1…. 2……. n sunt debite specifice ale fiecărui tip de sprinkler ( de la 1 la j) [l/s] înmulţite cu
numărul de sprinklere de acelaşi tip prevăzute să funcţioneze în aria de declanşare As
Exemple de valori Qis :
-30 l/s la construcţii civile obişnuite;
-30-50 l/s la săli aglomerate;
-75-100 l/s la studiouri de film sau TV.

4. INSTALAŢII DE DRENCERE

Scopurile instalaţiei:
- stingerea incendiilor cu apă dispersată în încăperi cu pericol ridicat de incendiu, în care alte sisteme de stingere nu
sunt eficiente sau adecvate;
- limitarea şi localizarea incendiilor prin realizarea unor perdele de apa cu care se protejează golurile (uşi, ferestre,
scări rulante etc. ) din elementele de compartimentare împotriva incendiilor;
- răcirea suprafeţelor bunurilor ce pot fi afectate de caldura în caz de incendiu, prin stropirea sau acoperirea cu apă.
Tipuri de instalaţii: automate şi manuale.
Sisteme, aparate şi elemente componente:
- sistemul de alimentare cu apa;
- robinet de acţionare a instalaţiei;
- reţele de distribuţie a apei cu robinet de drenare (golire);
- capete drencer.
Drencele sunt asemanatoare spriklerelor, cu deosebirea că nu au elementul de detectare şi declanşare, fapt pentru
care sunt numite şi spriklere deschise.
Capetele drencer pot avea deflectoare (rozete) drepte, cu marginea zimţată, concavă, conice şi în alte forme, montate
înclinat sau drept, în raport cu scopurile urmărite (stingere, localizare, răcire). Ele se amplasează pe reţele la intervale de
maximum 2, 5 m şi se sectorizează, de regula, în grupe de maximum 72 capete de stingere, deservite de la un singur robinet
de acţionare.

Tabelul 16.4.1.Tipuri de drencere

Tipul drencerului Caracteristicile principale

Drencer cu rozetă normală Diametrul ajutajului 10, 5 şi 12, 5 mm
Debitul la 2 bar 1, 6 şi 2, 3 l/s
Presiunea de lucru 1 – 2 bar
Filetul de montaj ½ ``

Drencer perdea Diametrul ajutajului 12, 5 mm

Debitul la 2 bar 1, 95 l/s
Presiunea de lucru 1 – 2 bar
Dimensiunile perdelei la înălţimea de montaj de
4m: lungimea 10 m şi lăţimea 8 m
Filetul de montaj ½ ``

Formule de calcul:
-numărul de capete drencer Ni [buc]
Ni = Aixii /qis min sau Ni = Lixii / qis min în care :
-Ni = aria protejată [mp]

130
 -Li =lungimea perdelei [m]
-ii =intensitatea minimă de debitare a apei [l/smp] sau [l/sm]
-qis min =debitul specific minim al unui drencer [l/s]
-debitul de răcire Qir [l/s]
Qir = qir1 +qir2 + + qirj
-debitul de protecţie Qip [l/s]
Qip = qip1 +qip2 + + qipj
Exemple de intensităţi de răcire :
-0, 1-0, 2 l/s pentru elemente orizontale sau înclinate;
-0, 2 l/s pentru fiecare metru linear de perdea de apă;
-0, 10-0, 15 l/s pentru fiecare m. p. de rezervor orizontal sau sferic;
-0, 5 l/s pentru fiecare metru al circumferinţei rezervorului incendiat.

5. INSTALAŢII DE APĂ PULVERIZATĂ

Scopurile instalaţiilor:
- stingerea incendiilor;
- limitarea propagării incendiilor (stropire, răcire);
- degajarea spaţiilor incendiate prin spălarea atmosferei;
- prevenirea incendiilor prin stropirea şi diluarea scăpărilor (scurgerilor) de lichide şi gaze inflamabile din instalaţii,
utilaje şi rezervoare.
Tipuri de instalaţii: automate şi manuale; cu inundare totală, zonală sau locală; de înaltă presiune (>34 bar), de medie
presiune (12-34 bar) şi de joasă presiune (6-8 bar) .
Sisteme şi elemente componente
- sistem de alimentare cu apă;
- conducta distribuitor cu racorduri pentru alimentare de la maşini mobile şi manometre;
- reţele de conducte de distribuţie cu vane de acţionare (intervenţie) lângă distribuitor;
- capete de pulverizare ( pulverizatoare).

Tabelul 16.5.1.Caracteristicile unor capete de pulverizare utilizate în instalaţii mai vechi

Caracteristici Tipuri de capete de pulverizare

Pluvia ERØ 7 CEM -1
Presiunea medie de lucru 4 bar 4 bar 4 bar
Debitul la presiunea medie de lucru 0, 8; 1; 1, 2; 0, 568 l/s 1, 1 l/s
de (4 bar)
Diametrul orificiului de pulverizare 2; 2, 6 l/s 7 mm 09, 5 mm
în execuţie curentă 12 mm 80° 120°
Unghiul conului de apă

Astfel de capete de pulverizare se găsesc montate în multe gospodării de cabluri electrice .

In prezent instalaţiile trebuie echipate cu pulverizatoarele menţionate în SR EN 12259-1.
Schema de funcţionare a instalaţiilor de apa pulverizata este asemanatoare cu cea a instalaţiilor drencer. Între sursa
de apă şi distribuitor, până la vană sau electrovană de acţionare (intervenţie) instalaţia este plină cu apă, iar în continuare
reţelele de distribuţie până la capetele de pulverizare sunt goale. După detectarea (observarea) incendiului vana (electrovana)
de acţionare se deschide şi apa este debitată pe conducte şi refulată prin capetele de pulverizare.
Formulele de calcul sunt asemanatoare cu cele pentru drencere.

6. INSTALAŢII DE SPUMĂ

Scopurile instalaţiei:
- stingerea incendiilor de produse petroliere şi alte lichide combustibile;
- protecţia cu spumă sub formă de pernă a rezervoarelor lichide combustibile din apropierea incendiului.
Tipuri de instalaţii:
1) după gradul de înfoiere al spumantului, cu coeficient:
● redus de înfoiere (6-8) pentru spuma grea sau de joasă înfoiere;
● mediu de înfoiere (20-200) pentru spuma medie sau de medie înfoiere;
● mare de înfoiere (200-1000) pentru spuma uşoară sau de înaltă înfoiere;
2) după modul de execuţie (construcţie): fixe; semifixe; mobile.

131
 3) după categoria de spumanţi utilizaţi şi intensitatea de lucru (stingere) is [ l/m2 min ] recomandată conform SR EN
1568/3, instalaţii cu  :
- spumanţi proteinici - P is = 6 - 9;
- spumanţi fluoroproteinici - FP is = 4 – 5 ;
- spumanţi sintetici - S is = 4 – 8 ;
- spumanţi rezistenţi la alcool ( pentru produse polare ) – AR is = 6,5 – 12 ;
- spumanţi fluorosintetici cu formare de film apos – AFFF is =2,5 – 3,5 ;
- spumanţi fluoroproteinici cu formare de film apos – FFFP;
Inensităţile de lucru exacte şi clasele de performanţă la stingere ( I, II sau III ) se iau din documentaţia tehnică a
fiecărui agent de stingere furnizată de producător.
Sisteme, aparate şi dispozitive componente:
- sistem de alimentare cu apă;
- sistem de alimentare sau recipienţi cu spumanţi;
- aparate şi dispozitive de dozare-amestecare ( dozatoare şi generatoare);
- reţele de conducte de transport şi distribuţie a soluţiei spumante;
- capete de debitare a spumei (camere de spumă cu deversoare, ţevi de spumă).
Componentele instalaţiilor trebuie să fie conforme cu standardele specifice, în vigoare fiind SR EN 13565-1. La fel
şi spumanţii SR EN 1568-1,2,3.4.
Pentru spaţiile închise protejate cu instalaţii de spumă, după caz, se prevăd:
- instalaţiile de detectare şi semnalizare a incendiului şi de declanşare automată a instalaţiei de spumă;
- dispozitive de acţionare a uşilor, ferestrelor, ventilaţiilor, trapelor de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi;
- dispozitive de avertizare şi temporizare.
Utilizarea spumei chimice este interzisă.

Tabelul 16.6.1. Caracteristicile aparatelor, dispozitivelor şi accesorilor de producere a spumei

Nrt. crt.
Aparate, dispozitive şi accesorii Caracteristici principale
0 1 2
1 Generator de spumă pentru Presiune de lucru 6-8 bar
instalaţii fixe, semifixe şi mobile Debit minim de spumă 5000 l/min
Consum de apă medie 1000 l/min
Consum mediu de spumogen praf 60 kg/min
Dimensiuni: 680x450x300 mm
Masa ≈ 35 kg
2 Generator de spumă Tipodimensiuni: 200 şi 400 CP
pentru rezervoare cu capac plutitor tip GSA Debite: 200 şi 400 l/min
Intervalul presiunilor de lucru 3, 5-7 bar
Coeficient de înfoiere 7-8
Lungimea (A): 575 şi 750 mm
Masă 9, 8 şi 11 kg
3 Generator de spumă pentru Tipodimensiuni:400CF;800CF şi 1600 CF
rezervoare cu capac fix tip GSA Debite:400; 800 şi 1600 l/min
Presiuni de lucru 3,5 -7 bar
Coeficient de înfoiere 7 - 8
Lungimea (A):1010; 1105 şi 1215 mm
Masa:45; 64 şi 91 kg
4 Dozator automat de spumant în apă, tip DSA Tipodimensiuni 3
Debit minim de apă:1000 ;1200 şi 1600 l/min
Debit maxim de apă: 10000, 12000 şi 16000 l/min
Dozaj spumant ≈ 5 %
Presiune de lucru 12 bar
Diametrul conductei de apă : 250 şi 300 mm
Diametrul conductei de spumant: 65; 80 şi 100 mm
Masa : 153 , 154 şi 159 kg

5 Amestecator de linie pentru spumă Tipodimensiuni 3

Debit de apă 400;800 şi 1600 l/min
Presiune de lucru 6, 5-14 bar
Dozaj de spumant în apă 6+1%

132
 Masa: 153; 154 şi 159 kg
6 Amestecator de linie pentru spumă Tipodimensiuni: 2 (B şi C)
Debit de spumă: 5000 şi 2500 l/min
Presiunea de lucru 7-9 şi 5-7 bar
Debit de apa: 475 şi 237 l/min
Masa 3, 8
7 Ţeava generatoare de spumă Tipodimensiuni 2 (B şi C)
Debit de spumă: 5000 şi 2500 l/min
Consum de apă : 390 şi 216 l/min
Presiunea nominală 8 şi 6 bar
Masa: 7, 2 şi 3, 1 kg

8 Prelungitor ţeavă generatoare de spumă Lungime 3 m

Racord B pentru ţeavă de 5000 l/min
Masă ≈ 32 kg

9 Tub din cauciuc pentru aspiraţie Racorduri tip D

Lungimi :3 şi 4 m
Diametrul interior 25 mm
Masa ( fără racorduri ) 1, 25 kg
.
Generatorul de spumă mecanică are : corpul generatorului fixat pe un suport cu racordul de intrare tip C şi racordul
de ieşire tip B; pâlnia metalică pentru praf,; conducta de apă cu duza de antrenare a prafului ce pleacă după racordul tip C şi
intră în pâlnia pe care sunt montaţi un manometru şi un robinet; supapa de închidere acţionată printr-o tijă cu roată de mână;
camera de aspiraţie, camera de amestec având forma de ajutaj covergent-divergent; ventilul de reţinere cu bilă montat
înaintea racordului tip B.
Generatoarele de spumă uşoară se compun în principiu din: ventilator axial, mecanism de acţionare – electromotor,
motor cu ardere internă sau turbină hidraulică, plasă pentru generarea spumei, conducta cu soluţie spumantă având duza de
pulverizare.
Generatoarele cu spumă mecanică (GSA) pentru rezervoare cu capac fix (CF) au o camera de amestec cilindrică cu
volum diferit, în funcţie de debitul acestora, iar la cele pentru rezervoare cu capac plutitor (CP) camera de amestec este
formata din volumul interior al ţevilor de intrare şi ieşire racordate printr-un segment tronconic. La ambele tipuri, aerul din
exterior este absorbit la intrarea soluţiei în camera de spumare, prin orificiile sau fantele dispuse circular; camerele de
spumare şi deversorul au şi rolul de a maturiza spuma, de a-i reduce energia cinetică şi de a dirija spuma lin pe peretele
rezervorului. Blindele de etanşare au rolul de a împiedica pătrunderea vaporilor inflamabili în reţeaua instalaţiei de spumă.
Unele aparate, dispozitive şi accesorii prezentate mai sus au fost înlocuite cu altele mai performante.

.
Fluxuri de producere a spumei :

Schema utilajelor fluxurilor de producere a spumei la instalaţiile fixe:

Varianta 1: sistem de alimentare cu apă de înaltă presiune + sistem de introducere în conducta de apa a spumantului
din rezervor prin pompa şi dozator automat→conducta orizontală de linie→coloana de spumă→camera de spumare cu blindă
şi deversor sau tun fix de spumă.
Varianta 2: conducta de alimentare cu apa + depozit de spumant (in rezervoare, butoaie sau bidoane) → conducta
distribuitor → conducta orizontala de linie → coloana de spumă → camera de spumare cu blinda şi deversor sau tun fix de
spumă.
Varianta 3: conducta de alimentare cu apa → tun fix de spumă + spumant (aspirat prin tub tip D din ambalaje sau
cisterne).
Varianta 4: conducta de alimentare cu apă → amestecator de linie fix + spumant (în rezervor sau ambalaje) →
conducta orizontală de linie → coloana de spuma + camera de spumare cu blida şi deversor.

Schema utilajelor în fluxurier de producere a spumei la instalaţiile semifixe:

Varianta 1: autopompa cisternă (sau motopompa + sursa de apă), linie de furtun de refulare cu apă tip C → generator
de spumă mobil + spumant (în ambalaje) → linie de furtun de racordare tip B → conducta de linie cu diametru 3`` → camera
de spumare cu deversor.
Varianta 2: autopompa cisternă (sau motopompa, cisterna de apă) linie de furtun → tun fix de spumă + spumogen
(aspirat prin furtun tip D din ambalaje sau cisterna).

133
 Schema utilajelor fluxurilor de producere a spumei în instalaţiile mobile:
Varianta 1: autospeciala de lucru cu spumă sau autopompa cisterna având generator de spuma şi spumant → linie de
furtun de refulare → ţeava generatoare de spumă, după caz cu prelungitor.
Varianta 2: autopompa cisternă (fără generator de spumă) sau motopompă + sursa de apă → linie de furtun →
amestecator de linie mobil + spumant absorbit prin furtun tip D din ambalaje → linie de furtun de refulare → ţeava
generatoare de spumă, după caz cu prelungitor.
Varianta 3: autopompa cisternă (fără generator de spumă) sau motopompa + sursa de apa → linie de furtun →
generator mobil de spumă → linie de furtun de refulare → ţeavă generatoare de spumă, după caz cu prelungitor.
Varianta 4: autopompa cisternă sau motopompă + sursa de apă → linie de furtun → tun mobil (remorcabil) de spumă
+ spumant absorbit prin furtun tip D din ambalaje ori cisternă.
Varianta 5: autopompa cisternă (autotun) sau motopompa + sursa de apa → linie de furtun → generator de spumă
uşoară (moto, electro ori hidro) + spumant.
Relaţiile de calcul sunt prevăzute în standardul EN 13565-2, Normativul de instalaţii se stingere a incendiilor NP-
086 şi în Metodologia de calcul a fortelor şi mijloacelor de intervenţie. (vezi pct. 5. din cap. 3. şi pct. 5 din cap. 25)

7. INSTALAŢII CU GAZE

Scopurile instalaţiei:
- stingerea incendiilor;
- inertizarea mediului şi limitarea evaporarii substanţelor inflamabile;
- răcirea mediului şi materialelor;
Tipurile de instalaţii:
1) funcţie de natura gazului: cu dioxid de carbon sau cu azot.
2) funcţie de presiune: de joasa presiune ( sub 21 bar) şi înaltă presiune ( peste 21 bar).
3) funcţie de modul de punere în funcţiune: automată (deservită de o instalaţie automată de detectare şi acţionare în
caz de incendiu) şi manuală.
4) funcţie de modul de inundare: totală sau locală.
Sisteme şi elemente principale componente:
- sistem de alimentare cu gaze inerte;
- reţele de conducte de transport şi distribuţie;
- dispozitiv de punere în funcţiune;
- duze de refulare;
-echipament pentru închiderea buteliilor, supravegherea instalaţiei şi semnalizarea intrării în funcţiune.
Elementele constitutive ale sistemelor de stingere cu gaz sunt prevăzute în standardele de referinţă din seria SR EN 12094.
Dioxidul de carbon ca agent stingător se conformează EN 25923. Întrucât CO 2 este toxic prin inhalare şi chiar letal
( concentraţii de cca. 20%) se iau obligatoriu măsuri de înscripţionare (SR ISO 3864-1,2), avertizare şi evacuare .
Descrierea instalaţiei
Reţelele de conducte de transport şi distribuţie trebuie să reziste la temperaturi scăzute şi la presiunile maxime de
lucru, fără a suferi deformări. Îmbinările se fac, de regulă, prin fitinguri sau flanşe.
Dispozitivul mecanic de punere în funcţiune trebuie să fie capabil să deschidă simultan toate recipientele-butelii.
Duzele de refulare se realizează şi se montează astfel încât să asigure deversarea rapidă şi uniformă a gazului inert.
Ele trebuie să reziste la presiunile şi temperaturile de lucru până la - 79°C, precum şi la deteriorări mecanice.
Instalaţia de stingere cu dioxid de carbon cu funcţionare automată:
- baterie activă principală;
- baterie activă de rezervă;
- colector;
- dispozitiv pneumatic de declanşare;
- pârghie pentru declanşarea manuală;
- supapă de golire;
- butelie de comandă principală;
- butelie de comandă de rezervă;
- dispozitiv de declanşare;
- robinet de linie;
- conductă de transport;
- conductă de distribuţie;
- duze de refulare;
- detectoare;
- centrala de semnalizare şi acţionare;
- dispozitiv de avertizare optică şi acustică;

134
 - butoane manuale de acţionare.
La instalaţiile automate, recipientele-butelii sunt racordate la colector prin tuburi flexibile, având fiecare supapă de
sens, care permite trecerea gazului de la butelie spre colector. Pe colector este o supapă de golire în poziţie normal deschisă
(se închide la peste 2 daN/cm²). Robinetele de linie montate între colectoarele şi conductele de transport au rolul de a dirija
gazul inert numai în zona afectată de incendiu şi de a impiedica pătrunderea gazului în zona protejată în cazul unei declanşări
intempestive. Robinetele de linie sunt deschise de presiunea gazului din limitele de comandă, iar deschiderea lor este
semnalizată la centrală.
Buteliile de comandă au rolul de a acţiona dispozitivul pneumatic de declanşare prin deschiderea robinetului de linie
pe care îl deservers.
Controlul pierderii în greutate se asigură la toate buteliile, inclusiv la cele de acţionare.
Funcţionarea instalaţiei
În cazul izbucnirii unui incendiu, detectoarele automate transmit semnalul la centrala de semnalizare şi acţionare,
care avertizează optic şi acustic, iar la apariţia celui de al doilea semnal pe alta linie de detectare, centrala avertizează optic şi
acustic personalul din zona protejată pentru a se evacua în cel mai scurt timp. După trecerea timpului de temporizare stabilit
(max. 1 min), centrala acţionează dispozitivul de declanşare a buteliei principale de comanda din care gazul eliberat care va
acţiona robinetul de linie al zonei afectate, permiţând trecerea spre dispozitivul pneumatic de declanşare a bateriei active
principale. Gazul inert trece din baterie în colector, de unde prin robinetul de linie în reţelele de transport şi distribuţie la
duzele de refulare.
Pentru punerea în funcţiune manuală se acţionează pe butonul manual.

8. INSTALAŢII CU PULBERI STINGĂTOARE

Scopurile instalaţiilor: stingerea incendiilor prin inundare totală, locală sau prin acoperire.
Tipurile de instalaţii:
- după sistemul constructiv: fixe şi mobile.
-după modul de funcţionare: automat (cu acţionare pneumatica sau mecanică a dispozitivului de deschidere a
recipientelor butelii de gaz inert) şi manual.
-după procedeul de stingere: prin inundare totala a volumului; inundare locală prin acoperirea focarului.
Sistemele şi elementele componente:
-la instalaţiile fixe: rezervor de stocare pulbere stingătoare; rezervor pentru stocarea gazului propulsor cu sistem de
temporizare (mecanic şi /sau electric); sistem de vehiculare a pulberii ( conducte, distribuitoare, duze de refulare) , sistem de
comandă şi punere în funcţiune (modul de comandă, butelii de acţionare); instalaţie de semnalizare (detectare, avertizare,
alarmare);
-la instalaţiile mobile: recipient de pulbere stingatoare; recipient cu gaz propulsor de antrenare a pulberii; furtunuri
de refulare; ţevi de refulare (pistoale sau tunuri).
Compunentele instalaţiilor trebuie să fie conforme cu SR EN 12416-1 şi, după caz cu SR EN 54.
Pulberile de clasa A ( monofosfat de amoniu, sulfat de amoniu etc.) acţionează prin fuzionarea particulelor
componente, care se umflă, formţnd o barieră ce întrerupe alimentarea cu oxigen. Pulberile de clasa BC ( bicarbonat de sodiu,
bicarbonat de potasiu etc.) acţionează asupra mecanismului de ardere prin inhibare, prin efectul de perete. Principala pulbere
utilizată este cea pe bază de bicarbonat de sodiu. Pulberile se conformează SR EN 615.
Gazul propulsor poate fi :dioxidul de carbon, azotul, argonul, heliul sau chiar aerul.
Dimensionarea instalaţiilor se face potrivit SR EN 12416-2, iar proiectarea şi execuţia conform NP-086.
Schemele de funcţionare ale instalaţiilor cu pulberi stingătoare: detectoarele de incendiu prin linie transmit semnalul
la tabloul de unde prin linie la centrala de avertizare care prin linie acţionează dispozitivul de deschidere a buteliilor. Gazul
comprimat iese din butelii, trece prin conductă, reductorul de presiune şi intră în rezervorul de pulbere pe care o afinează şi
presurizează. La atingerea presiunii stabilite, supapa se cuplează, gazul trece prin conductă şi deschide supapa pneumatică,
permiţându-se astfel refularea pulberei din rezervor prin conductă şi duze. După funcţioanare supapa pneumatică se închide
şi deschide ventilul pentru a îndeparta pulberea stingătoare rămasă pe conducta.
Schema de funcţionare la instalaţia automată cu acţionare mecanică: la declanşarea incendiului se topesc fuzibilele,
se eliberează astfel greutatea şi se întoarce pârghia, care acţionează deschiderea buteliilor. Gazul trece prin conductă,
reductorul de presiune şi intră sub rezervorul cu pulbere pe care o afinează şi presurizează. Când ajunge la presiunea stabilită,
ventilul cuplează automat refularea pulberii prin conductă şi duze.
Schema de funcţionare la instalaţia cu acţionare manuală: deschiderea buteliei de gaz inert şi a ventilului de refulare
a pulberii din rezervor se face manual. Gazul din butelie trece prin reductor în rezervor prin conductă ajunge la duzele de
refulare.

9. INSTALAŢII CU ABUR

Scopurile instalaţiei:

135
 - stingerea incendiilor prin inundare sau diluarea concentraţiei de oxigen;
- limitarea propagării incendiilor prin perdele de abur;
- prevenirea incendiilor sau exploziilor prin diluarea atmosferei în zone cu scăpari de vapori infamabili sau gaze
combustibile.
Tipurile de instalaţii:
1) după modul de execuţie (construcţie): fixe şi semifixe.
2) după modul de acţionare: automate şi manuale.
Sistemele şi elementele componente:
- conducta principală cu robinetul legat la sursa de abur ( de regulă tehnologic) amplasat înaintea robinetului de
închidere a consumatorilor tehnologici;
- ventilul de acţionare automată a instalaţiei, prevăzut cu conductă de ocolire, robinetele de acţionare manuală şi
manometrul, reţeaua de distribuţie a aburului cu conducte perforate.
- sistemul de semnalizare automată a incendiilor cu detectoare şi butoane manuale de avertizare acustică şi de
acţionare electrică automată a vanei;
- conducta de abur prevăzută cu robinetele pentru priză (racordarea) furtunului cu abur echipat cu ţeava de refulare
metalică cu minere izolate termic.
La instalaţia semifixă pe conducta de abur, după robineţi se racordează hidranţi de abur compuşi din furtun de
cauciuc rezistent la abur ( Ø 25mm, lungime max. 15m) şi ţevi metalice de refulare ( Ø 15mm, lungimea 2m) izolate termic.

10. INSTALAŢII CU HALONI

Scopurile instalaţiei: stingerea incendiilor de hidrocarburi, vopsele sau alte produse chimice prin inundare sau local.
Tipurile de instalaţii: fixe sau mobile (stingătoare portative). Principalii haloni utilizaţi au fost Halon 1211, Halon
1301 şi Halon 2402.
Elementele componente:
- rezervoare sau butelii cu substanţă stingătoare (haloni) şi după caz agent de antrenare:
- conducte pentru transportul şi distribuţia halonilor;
- duze de pulverizare cu agent de antrenare. Se preferă azotul faţă de dioxidul de carbon.
Deşi halonii au o eficienţă ridicată de stingere a incendiilor, ca urmare a efectelor negative asupra stratului de ozon a
acestor hidrocarburi halogenate, unele denumite şi freoni, utilizarea lor este restrictivă. Se admit în mod excepţional
instalaţiile existente în unităţi nuclearo-energtice şi în transportul aerian.
S-a trecut la fabricarea înlocuitorilor de haloni care se utilizează în instalaţii speciale pentru stingerea incendiilor.

11. INSTALAŢII CU AEROSOLI

Aerosolii înlocuiesc cu succes halonii. Conţin nitrat de potasiu şi alte săruri de potasiu, fier, magneziu şi răşină
polimerică. Stingerea incendiului se realizează prin inhibare chimică aprocesului de ardere. Potasiul rezultat din disocierea
carbonatului de potasiu reacţionează în timpul arderii cu radicalii hidroxil ( OH ) liberi, formând hidroxid de potasiu ( KOH ),
care este un compus foarte stabil. Mai rezultă CO 2 şi H2O care, de asemenea, sunt compuşi stabili. Ca urmare, reacţia în lanţ
a radicalilor liberi se întrerupe ( arderea se inhibă ) şi flacăra se stinge.
Se folosesc la stingerea incendiilor din clasele A, B şi C, precum şi pentru prevenirea unor explozii de amestecuri
explozive de gaz, aer sau/şi praf. Nu se folosesc în cazul incendiilor datorate metalelor care ard şi mocnesc fără oxigen.
Variante de utilizare :
- generator de aerosoli individual ;
- instalaţie independentă;
- instalaţie automată;
- instalaţie portabilă;
Acţionarea instalaţiei:electrică, termică, maecnică sau mecano-pneumatică.
Generatorul de aerosili se compune din:
- recipient cu carcasa de diferite forme şi mărimi ;
- substanţă solidă stingătoare în diferite cantităţi ;
- activator (declanşator);
- aerosoli;
- răcitor (agent de răcire ) ;
- borne electrice sau fitil;
- capac cu orificii de refulare aerosoli. .
Modalităţi de activare: prin fitil termosensibil; prin impuls electric; prin unităţi computerizate sau manual.
Tipuri de aerosoli : Fire Pro (FP), SOYUZ, PIROGEN, DYNAMECO, MICRO-KTM etc
Generatoarele de aerosoli tip FirePro au caracteristici tehnico –tactice specifice :
- durata de descarcare –intre 3 şi 30 secunde;

136
 - timp maxim de stingere -40 secunde;
- concentratie minima volumica -25g/m. c.
- remanenta -30-120 minute;
- clase de incendiu –A, B siC;
- activare termica –la 170 grade Celsius (cu fitil);
- activare electrica –min. 3-36V D/C, 0, 5-2A, 2-5 secunde;
- curent de testare maxim -5mA;
- timp de activare –imediat;
- temperatura de pastrare - de la - 60 la + 60 grade Celsius;
- umiditate admisa –max. 98%;
- deprecierea stratului de ozon ODP – zero;
- toxicitate – zero;
- intensitate de stingere – 25 g/m. c.;
Schema funcţională a sistemului de stingere cu aerosoli are ca elmente;
-generatoare de aerosoli (G As);
-detectoare de incendiu (DI);
-circuitul de detecţie a incendiului;
-centrala de detecţie a incendiului (CAI);
-circuitul de comandă (24V);
-instalaţia de control, comanda şi semnalizare;
-circiutul de acţionare (pornire) a generatoarelor de aerosoli (24 V);
-instalatţile de semnalizare (avertizare) acustică/optică a intrării în funcţiune a generatoarelor de aerosoli ;
-alimentarea cu energie electrică (220 V).

12. INSTALAŢII CU ALŢI AGENŢI STINGĂTORI SPECIALI – ÎNLOCUITORI DE HALONI

În ultimele decenii au apărut substanţe (amestecuri) stingătoare speciale cum sunt  cele din tipurile: FM 200 (HFC-
227ea); INERGEN (IG-541); ARGON (IG-01); NAF III (HCFC/1); ECARO (HFC-125); FK 5-1-12 (NOVEC 1230).
Practic aceşti agenţi stingători din categoria hidrofluorocarburilor HFC sunt înlocuitorii halonior interzişi. Sunt
denumiţi şi agenţi de stingere curaţi.
Aspecte privind instalaţiile de stingere a incendiilor cu înlocuitori de haloni :
- în focar agentul de stingere este debitat sub formă de gaz ;
- inundare totală sau stingere locală;
- intensitatea de stingere diferă de la un agent la altul ;
- prezintă un risc de intoxicare ori au efecte adverse asupra persoanelor din mediul în care s-au declanşat; timpul de
expunere este limitat;
- persoanele sunt avertizate înainte de declanşare;
- acţionarea este manuală şi/sau automată;
-pot fi conectate la instalaţiile automate de detectare şi semnalizare incendii;
Elemente componente ale instalaţiilor:
- butelii cu agentul stingător la diferite presiuni, ce pot forma baterii, cu sisteme de fixare (susţinere) a buteliilor;
- colector de agent;
- dispozitiv de actionare;
- dispozitive şi echipamente de semnalizare şi comandă;
- reţea de conducte, cu armături şi distribuţie;
- elemente de monitorizare a uşilor, ferestreloe, trapelor şi altor închideri de goluri;
- aparatură de control;
- duze de debitare specifice fiecărui agent stingator;
Debitarea de substanţă stingătoare în spaţiul incendiat trebuie să reducă conţinutul de oxigen până ce încetează arderea,
la o concentraţie de 8-12%
Concentraţia volumică procentuală de proiectare necesară stingerii incendiului diferă de la o substanţă stingătoare la alta,
intervalul fiind foarte larg (34-62%). Valorile sunt stabilite în normativ. Aceste valori acoperă şi pierderile inerente de agent
stingător .
Standardele de referinţă sunt cele din seria SR EN 15004. Privind toxicitatea se urmăresc indicii NOAEL (nici un efect
advers observabil ) şi LOAEL ( cel mai mic efect advers observabil ).
Sunt şi alţi agenţi de stingere neincluşi în Normativul NP 086-05. (Triodide FIC-1311, CEA-308, CEA-410, FE-241,
FE-13, FE-36 etc. ). Alte tipuri sunt codificate astfel: FIC-1211, FC-2-1-8, FC-3-1-10, HFC Blend A, HFC-23, HFC-236 fa.
Pentru stingerea incendiilor de ulei şi grăsimi ( Clasa F) în marile bucătării (profesioniste) sunt realizate instalaţii
automate cu o substanţă de stingere apoasă pe bază de acetat de potasiu propulsată cu azot sau CO 2 . Duzele de pulverizare
au capac pentru a nu intra grăsimi. Gazul metan sau GPL se opreşte automat.

137
 În noul Normativ de securitate la incendiu ( care va înlocui P-118, NP-86, I-18/2 ) , aflat în curs de elaborare, în Partea a
II-a Instalaţii de stingere a incendiilor, se vor înclude şi noii agenţi de stingere agreaţi pentru utilizare în România.

13. INSTALAŢII CU CEAŢĂ

Se utilizează în locuri cu apă limitată, pentru stingerea incendiilor din clasele A, B şi C, pentru protecţie (răcire) şi pentru
prevenirea formării amestecurilor explozive. Ceaţa are un mare efect de răcire şi contribuie la reducera oxigenului în zona
focarului. Consumul de apă este foarte mic, iar efectele negative ale ceţii asupra oamenilor şi a bunurilor din zonă lipsesc ori
sunt nesemnificative.
Inundarea poate fi totală, zonală sau locală.
Componente ale instalaţiilor :
-sursa de apă;
- rezervoare sau butelii cu apă,
- staţie de pompe; sistemul de pompe poate fi echipat cu pompe volumetrice cu motoare electrice sau cu motoare cu
ardere internă;
- butelii cu gaze propulsoare de înaltă presiune;
- reţea de conducte şi armături;
- sisteme de detectare, semnalizare şi comandă;
- duze pentru formarea ceţii;
Instalaţia poate fi cu apă rece sau cu apă cu gaz propulsor de atomizare (aer, azot) în butelii având dispozitiv de
acţionare, conducte şi armături pentru gaz.
Instalaţia lucrează, după caz, la presiune joasă (6-12bari), medie (12-34 bari) sau înaltă ( >34 bari).
Duzele pot fi deschise permanent sau speciale. Cele speciale au dispozitiv de acţionare termică la diferite temperaturi:
obişnuită ( 57-77 grade Celsius), intermediară (79-107), mare (121-149) şi foarte mare (163-191). Un cap de pulverizare are
mai multe duze.
Debitul specific al duzelor de refulare depinde de caracteristicile acestora şi de presiunea disponibilă a apei.
Sunt instalaţii care alimentează cu apă la presiune înaltă hidranţi interiori echipaţi cu furtun şi ţevi de ceaţă speciale.

14. COLOANE USCATE

Coloanele uscate (seci) se montează la clădiri înalte şi foarte înalte. Jos au un racord fix tip B pentru alimentarea de la
autospecială sau motopompă, de la max. 40 m.
Pe fiecare nivel al clădirii au un racord fix tip C. Conducta are diametrul de 75 mm.
Se montează în casa scării, în ghene ori pe exterior.
Folosirea coloanelor uscate reduce efortul de realizare a dispozitivului de intervenţie pe înalţime şi duce apa unde
trebuie.
Practic coloanele uscate constituie cea mai sigură cale de alimentare cu apă a ţevilor de refulare utilizatedin interiorul
clădirii de către personalul serviciilor de urgenţă la înălţimi de peste 28m. Din exterior se poate acţiona numai până la
înălţimea de lucru a autoscărilor din dotare.

138
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 17 Cauzele incendiilor

1. CAUZELE TEHNICE ALE INCENDIILOR

Orice incendiu are o cauză tehnică, care de cele mai multe ori apare şi acţionează ca urmare a unei neglijenţe umane.
Cauza tehnică a incendiului se referă în esenţă la mecanismul de declanşare a procesului de combustie iniţiator de
incendiu, luând în considerare sursa de aprindere, modul de manifestare (acţiune) a parametrilor/factorilor caracteristici
specifici sursei respective şi mijlocul tehnic care a generat sursa de aprindere.
Fără cunoaşterea cauzelor incendiilor şi exploziilor, a sferei şi a modului lor de acţiune, nu este posibilă luarea celor
mai corespunzatoare măsuri de prevenire a incendiilor.
Cauzele tehnice care pot produce incendii sunt multiple. Fiecare dintre ele acţionează cu precădere în anumite ramuri
industriale, domenii de activitate sau anumite anotimpuri ale anului.

Tabelul 17.1.1. Cauzele tehnice ale incendiilor în raport de sursele de aprindere

Sursele de Mijloacele care generează aprinderea Modul de manifestare

aprindere
1 2 3
Arcuri Aparate electrocasnice (aprinzător Arcul electric emite radiaţii termice carepot să ajungă
electrice electric, aspirator, fier de călcat, frigider, la 3500-4000°C
Scurtcircuite plită electrică, maşină de spălat, radio, Scânteile electrice pot aprinde numai amestecuri
electrice televizor etc. ) explozive sau inflamabile, în
Scântei Mijloace de iluminat electice (bec cu schimb arcul electric aprinde toate materialele
electrice incandeşcenţă, tub fluorescent, proiector combustibile din apropierea locului unde s-a produs,
Efecte termice orga de lumini etc. ) topeste şi vaporizează conductoarele metalice,
ale curentului Aparate de încălzit electrice (aeroterme, carbonizează şi distruge până şi izolatorii ceramici şi
electric calorifer, radiator, resou, pernă electrică, alte materiale similare
lămpi electrice etc. ) Scurtcircuitul poate fi monofazat,
Motoare şi aparate de producere sau bifazat şi trifazat (între un conductor şi firul neutru,
transformare a curentului electric între două conductoare (faze) sau între trei
(generator electric, motor electric, conductoare)
redresor, altenator, acumulator etc. ) Scurtcircuitul incomplet sau cu arc apare de regulă la
Alte aparate electrice (aparat de curenţii de deranjament, contacte incomplete,
proiectie, aparat medical, aparat muzical, supraîncărcarea circuitelor, deteriorarea izolaţiei
dispozitiv electric de sudură, maşini de conductoarelor şi se manifestă prin degajare mare de
scris, maşini de calcul, calculator electric caldură.
etc. ) Scurtcircuitul complet nu produce caldură şi nu
Cabluri, conductoare, aparate de prezintă pericol de incendiu (contact strâns între
întrerupere, proiecţie şi control (cablu conductoare, fără rezistenţă electrică).
electric, conductoare electrice,
comutator, întrerupator, tablou Temperatura dezvoltată la suprafaţa lămpilor cu
distribuţie, priză, siguranţe electrice, incandeşcenta este:
tablou de măsură, comandă şi control,
instalaţie electrică volantă, improvizată Poziţia Punctele în Temperatura [°C]
etc. ) lămpii care s-a dezvoltată de lampi
măsurat
1 2 3 4 5
Cu 1 105 142, 5 146
filamentul 2 102 194 158
în jos 3 150 200 213

139

Electricitate Sisteme de depozitare, vehiculare,
statică transport lichide combustibile
Sisteme de depozitare şi transport
pneumatic a pulberilor şi prafurilor
combustibile
Utilaje de prelucrarea materialelor şi
substanţe ce se încarcă electrostatic
(agitatoare, malaxoare,injectoare,
valturi, extrundere etc.) Sisteme de
transmitere a mişcării (curele de
transmisie şi altele)
Vărsarea lichidelor în vase şi spălarea în
lichide combustibile
Echipament ce se încarcă electrostatic
(îmbracaminte, încălţăminte)
Unelte şi scule ce se încarcă electrostatic
Introducerea jeturilor de abur, cu
ajutorul furtunurilor de cauciuc în
rezervoare pentru curăţirea de reziduri
Flacari Bricheta, chibrituri
deschise Lampa de iluminat cu combustibil lichid
Lampa cu combustibil gazos
Maşina de gătit cu gaze (aragaz)
Lampa de gătit cu combustibil lichid
Bec laborator (spirtiera)
Luminare
Torţă, făclie
Tigara
Foc în aer liber
Lampa de lipit
Bec de sudurĂ (oxiacetilenica)
De la incendiu
Flacara închisă Sobe cu combustibil solid, lichid, gazos
Cuptoare, cazane, uscatoare etc.
Cu 1 126 162 197
filamentul 2 203, 5 255 308
în lateral 3 129 171, 5 197,
5
Cu 1 222, 5 261, 5 281
filamentul 2 129 167, 5 193,
în sus 3 95 133, 5 5
139
Efectele termice iau naştere datorită incălzirii
conductoarelor electrice la trecerea curentului electric
În urma scurtcircuitelor la capetele conductoarelor se
formează perlele de topire
Perlele de topire cauzate de scurtcircuit, de arcul
electric, au forma unor sfere
Scurtcircuitul cauzat de incendiu formează perle topite,
de regulă, de formă ascuţită
Acumularea sarcinilor electrostatice este însoţită
întotdeauna de creşterea intensităţii câmpului electric.
Gradientul de intensitate al câmpului electric ajungând
la o anumită mărime critică poate determina o
descărcare electrică capabilă să amorseze un amestec
exploziv.
La 1000 V se inflamează benzina, la 3000 V aproape
toate gazele combustibile, iar la 5000 V se aprind cea
mai mare parte din prafurile combustibile
Mărimea sarcinii electrice mai depinde şi de conditiile
exterioare: presiune, umiditate şi temperatura aerului.
Odată cu creşterea temperaturii şi umiditatii aerului se
reduc şi sarcinile de electricitate statică. Astfel, la
umiditatea relativă a aerului de peste 85% şi
temperatura de 45°C, sarcinile nu se mai acumulează.
Energia minimă de aprindere a unor amestecuri
explozive de aer şi vapori, gaze sau prafuri
combustibile este relativ redusă. Vezi tabelele 17.12 şi
17.1.3.
Flacăra de chibrit aprins poate să aibă o temperatură
până la 700°C.
Flacara unei lămpi de lipit ajunge până la 2000°C, iar a
unui bec de sudură la o temperatură de 3150°C.
Căldura degajată la o asemenea temperatură aprinde în
câteva secunde orice material combustibil. De
exemplu, flacăra unei lămpi de lipit poate aprinde o
grindă de lemn neprotejat în timp de 5s şi la o distanţă
de 20 cm, iar a unui bec de sudură, într-un timp mai
scurt.
Flăcările de la lămpile şi maşinile de gătit, aragaze sunt
foarte periculoase când vin în contact cu
îmbracămintea gospodinelor confecţionate din ţesături
de nailon sau fibre sintetice.
Temperatura de ardere a unei tigari care arde mocnit în
aer liber este de aproximativ 650-750°C, în centru
putând ajunge la 771°C.
În mod obişnuit, temperatura flăcărilor pe timpul
incendiilor este cuprinsă între 700 şi 1000°C, în unele
cazuri putând ajunge la 1500°C.
De regulă în caz de avarii accidente etc.
140
Efect termic Aparate de incalzit (cazane de incalzire,
cuptor, masina de gatit, resou, fier de
calcat, soba de caramida, soba metalica,
soba de teracota, radiatoare etc. )
Aparate (sisteme) de incalzit pentru
scopuri tehnologice de productie
(afumatorii, cuptoare, uscatoare,
dispozitive pentru sudura, taiere şi lipire
cu gaze sau lichide combustibile)
Motoare termice (combina agricola,
elevator, grup electrogen, motor cu
ardere interna, motor cu reactie,
turboreactor, tractor, toba de esapament
etc.)
Dispozitive care produc frecare (curele
de transmisie, sisteme de frinare etc.)
Metale (materiale) care ard şi scurgeri
de materiale topite (material topit-metal-
sticla, masa plastica, material
incandescent, lemn, cărbune etc. )
Conducte (canale) pentru agent termic şi
ventilatie (burlan metalic, cos de fum,
conducte de aer cald, conducta de apă
caldă sau supraîncălzită, canal de
aerisire, ventilaţie, canal de încălzire,
conducta de abur, conducte tehnologice
cu lichide sau gaze încălzite etc. )
Radiaţii luminoase
Radiaţii solare
Cenuşă nestinsă (jar)
Scântei Cosurile clădirilor de locuit, fabricilor,
locomotivelor etc.
Tobele de eşapament ale motoarelor
termice (autocamioane, tractoare,
combine etc. )
Dispozitive de sudură, tăiere, lipire scule
metalice, corpuri metalice dure, maşini
de aşchiere, polizare şi şlefuire
Caldura transmisă prin conductibilitate, în cazul
corpurilor metalice, face ca în anumite situaţii,
temperatura să fie chiar, şi la câţiva metrii de sursa,
superioară temperaturii de aprindere a anumitor
materiale combustibile
Încălziri şi supraîncălziri se produc şi datorită
transmiterii căldurii prin radiaţie şi convecţie
Radiaţia termică transmisă sub forma de unde
electromagnetice, în cazul unor surse puternice de
caldură, de sobe metalice, burlane de tablă, coşuri de
fum deterioarate, poate aprinde materialele
combustibile existente la anumite distanţe.
Corpurile care radiăza bine căldura o şi absorb bine.
Intensitatea radiaţiei termice se măsoară în cal/m²·s (1
cal/cm²·s=4, 2 W/cm²)
Intensitatea radiaţiei Soarelui este de circa 0, 02
cal/cm²·s
Aşchiile de stejar de peste 4 mm grosime se aprind la o
intensitate de radiaţie de 0,4 cal/m² s
Transmiterea căldurii prin convecţie este specifică
gazelor şi lichidelor.
Temperatura cosului de fum depăşeşte 500°C, putând
ajunge chiar la 1000°C
Praful de lemn supus timp îndelungat sub acţiunea
căldurii la temperatura de 100°C se carbonizează
formând aşa zisul „cărbune piroforic” care se poate
autoaprinde.
Radiaţiile luminoase pot aprinde pulberile metalice ca
Ti, Mg, Al, Zn, praful de lemn, de făină de plută etc.
Lentilele convexe concentrează razele luminoase emise
de Soare, într-un singur punct numit focar şi numai
obiectele şi bucăţile de sticlă care corespund legilor
lentilelor convexe pot provoca incendii.
Scânteile de la sudură şi lucrările cu flacără pot ajunge
până la 100m, unde fac posibilă aprinderea
materialelor şi substanţelor combustibile.
Scânteile vizibile posedă, în medie, o temperatură de
peste 500°C, putând ajunge la aproximativ 1000°C.
Scânteile mecanice se pot produce prin lovirea, izbirea
sau frecarea a două metale dure.
Cu cât scânteia şi suprafaţa ei sunt mai mici, cu atât
pericolul pe care-l prezintă este mai mare
Scinteile mecanice pot fi:
- de soc (lovire, izbire)
- de frecare
- de metalelor, polizarea oţelului)
În comparaţie cu oţelul, scânteile de metale uşoare
prezintă un mai mare pericol de incendiu şi explozie
(ex. aluminiul)
141
Autoaprindere Pulberi metalice, metale alcaline şi
a alcalino-pământoase, hidrurile metalelor
alcaline
Oxidanţii şi halogeni.
Cărbunele şi praful de cărbune
Uleiuri şi grăsimi
Lichide combustibile
Plante tehnice şi furaje
Rumegus de lemn, seminţe
Făină combustibilă şi prafuri
combustibile
Fire şi fibre vegetale (sintetice şi
artificiale)
Cârpe şi deşeuri textile
Reacţii Substanţe chimice cu acţiune reciprocă
chimice
Explozia Amestecuri de vapori gaze, prafuri şi
pulberi combutibile cu aerul.
Descompunerea rapidă a unor compuşi
chimici.
Polimerizarea necontrolata cu eliberare
de energie.
Materiale exploive (artificii, explozii etc.
)
Aparate, conducte şi alte vase sub
presiune.
Aparate, echipament, utilaj, instalaţie
sub vid, la care se pot produce implozii.
Eliberarea bruscă a energiei degajate
prin fuziune şi fisiune nucleară (bombele
A şi H
Traznetul Descărcarea electrică atmosferică pe
timp de furtună între nori şi pământ, prin
obiecte sau instalaţii de protecţie
Autoaprinderea de natuă chimică se produce la
substanţele care au o capacitate intensă de combinare
cu oxigenul din aer, cu apă sau alte substanţe. Ea se
împarte în 3 grupe:
Prima grupă cuprinde substanţele care se autoaprind în
contact cu aerul (fosforul alb şi roşu, praful de
aluminiu, de zinc, sulfurile de fier , de potasiu, de
sodiu)
Caz particular – autoaprinderea lemnului la 110-140°,
când acumulează timp îndelungat cladura.
Cea dea două grupă cuprinde substanţele care
acţionează în contact cu apa (carbură de calciu,
metalele alcaline şi alcaline-pământoase, hidrurile
metalelor alcaline, fosfura de calciu şi de sodiu etc. )
Din cea dea treia grupă fac parte unii oxidanţi şi
halogeni, care în contact cu o parte din substanţele
organice produc autoaprinderea acestora (oxigenul,
clorul, fluorul, acidul azotic, peroxidul de bariu şi de
sodiu, permanganatul de potasiu, clorarii şi percloraţii
etc. )
Autoaprinderea de natură fizico-chimica.
În afara reacţiilor chimice, influenţează unii factori
fizici, cum ar fi suprafaţa mare de contact a
materialelor combustibile cu oxigenul atmosferic,
evacuarea insuficientă a căldurii din interior şi
existenţa unor impurităţi.
Exemplu: cărbunele, bumbacul, azotatul de amoniu,
diferite uleiuri şi vopsele.
Autoaprinderea de natura biologică se produce la acele
corpuri combustibile predispuse activităţii vitale a
microorganismelor. Apare mai întâi autoîncălzirea
manifestata prin fermentaţie şi putrezire (procese lente
şi îndelungate)
Exemplu: paiele, fânul, lucerna, tăieţeii de sfeclă de
zahăr, rumeguşul de lemn, tutunul, uruiala de porumb,
făina de peşte, uleiul de in etc.
Reacţii exoterme care se produc pe timpul folosirii,
manipulării şi depozitării substanţelor care acţionează
reciproc, atunci când vin în contact.
Substanţele cu acţiune reciprocă se arată în tabelul 4.
9. 1
Vezi Capitolul 4, punctul 7.
Intensitatea curentului în canalul fulgerului liniar poate
să ajungă la 200. 000 A şi la o tensiune de 150. 000.
000 V
142
 împotriva trăsnetelor. Durata unei scântei este de 0, 1 pina la 1 s
În canalul descărcării temperatura este de 6000-
10000°C.

Tabelul 17.1.2. Energiile minime de aprindere, curenţii minimi de inflamare şi distanţele critice de stingere a
scânteilor.

Natura substanţei Energia minimă de Curentul de inflamare la Distanţa minimă critică

aprindere probabilitatea inflamării de stingere a scânteilor
[mJ] de 10 la 24 V pentru (valoarea minimă
intervalul de 0. 095-0, 1 absolută) [mm]
H [mA]
1 2 3 4
Acetat de metil - 153 -
Acetilena 0, 011 54 0, 60
Acetona - 141 -
Alcool etilic 0, 14 84 1, 75
Alcool metilic 0, 14 - 1, 52
Alcool propilic - 129 -
Benzina – 70 - 100 -
Benzen 0, 21 126 1, 78
Butan 0, 26 141 1, 78
Ciclohexan 0, 24 141 1, 78
Ciclopropan 0, 18 118 1, 78
Clorura de etil - 167 -
Clorura de vinil - 138 -
Dicloretan - 165 -
Dimetil butan 0, 25 - 1, 78
Eter dietilic 0, 19 113 -
Eter de petrol - 125 -
Etilina 0, 10 98 -
Gaz de apă - 84 -
Gaz de iluminat - 73 -
Hexan 0, 24 141 -
Hidrogen 0, 018 71 0, 61
Izohexan - 141 -
Izopetan 0, 21 - 1, 78
Metan (grizu) 0, 29 1, 58 2, 01
Metan industrial 0, 28 - 2, 03
Metilciclohexan 0, 27 - 1, 78
Metiletilcetona 0, 28 - 2, 03
Nitrilacrilic 0, 16 - 1, 52
Oxid de carbon - 133 -
Oxid de etilina 0, 062 81 102
Oxid de propilena 0, 14 80 1, 52
Pentan 0, 22 137 -
Propan 0, 26 145 1, 78
Propilena 0, 17 106 -
Piridina - 101 -
Sulfura de carbon 0, 009 52 -

143
Tabelul 17.1.3.Energiile minime de aprindere a unor prafuri combustibile

Natura prafului Energia minimă de Limita inferioară de Presiunea maximă de

aprindere explozie explozie [at]
[mJ] [gf/m3]
1 2 3 4
Acetat de celuloza 15 25 4, 8
Aluminiu 50 25 6, 3
Amidon 40 45 5, 1
Cărbune 40 35 3, 2
Cazeina 60 45 3, 4
Cauciuc sintetic 30 30 4, 1
Făină de lemn 20 40 4, 4
Fenol (pulbere) 10 25 4, 2
Fibre de bumbac 25 50 4, 7
Gudron de fenol 10 25 4, 2
Hexametiltetramina 10 15 4, 3
Lignina 20 40 4, 9
Magneziu 80 20 5, 1
Metilmetacrilat 105 20 4, 0
Pentaeritrită 10 30 4, 8
Polietilenă 80 25 5, 8
Polistiren 40 15 3, 5
Propinat de celuloza 60 25 4, 6
Selac 40 45 -
Răşini poliesterice 120 20 -
Răşini vinilice 160 10 -
Uree 80 75 4, 4
Zirconiu 15 40 3, 4

2. CAUZE DE INCENDII

Potrivit prev. art. 1 al. 2 lit d din L 307/2006 prin cauza de incendiu se înţelege “suma factorilor care concură la
iniţierea incendiului” suma care constă, de regulă, din 4 elemente:
 sursa de aprindere;
 mijlocul care a produs aprinderea
 primul material care s-a aprins
 împrejurările determinante care au dus la izbucnirea incendiului.
Surse de aprindere pot fi :
 de natură electrică: arc sau scănteie electrică; efectul termic al curentului electric, scurtcircuitul electric, electricitatea
statică,
 cu flacară: flacară deschisă
 de natură termică prin efectul termic (caldură prin contact sau radiaţie): obiecte incandeşcente, aparate termice (de
încălzire), efectul termic al curentului electric, coşuri de fum.
 de aprindere spontană: autoaprindere chimică, fizico-chimică, biologică.
 de natura mecanică: scântei mecanice, frecare;
 surse naturale: căldura solară, trăznet;
 explozivi şi materiale incendiare;
 alte surse.
Mijloacele care produc surse de aprindere sunt diverse, iar gama materialelor şi substanţelor ce se pot aprinde este
foarte largă.
Împrejurările determinante pot fi grupate în două categorii mari: tehnice şi de natură umană. Un anumit procent
ramâne nedeterminante.
Cercetarea cauzelor producerii incendiilor se face utilizând metode, procedee şi mijloace specifice. Riscul de
incendiu poate fi determinat şi în raport cu cauza de incendiu prin construirea unor modele fizico-matematice pe baza unor
relaţii matematice în care intra produsul probabilităţilor celor 4 elemente ale cauzei cărora le sunt asociate probabilităţile de
simultaneitate.

144
 În raport cu cauzele generatoare, o categorie aparte sunt incendiile datorate faptelor săvârşite cu intenţie (voluntare)
a căror frecvenţă pe plan mondial este într-o creştere alarmantă.

Ionel Crăciun

Capitolul 18. Reguli generale de prevenire şi stingere a incendiilor

1. REGLEMENTAREA FOLOSIRII FOCULUI DESCHIS ŞI FUMATULUI

Pentru reglementarea folosirii focului deschis şi a fumatului în fiecare unitate economică se stabilesc:
- locurile cu grad ridicat de pericol de incendiu sau explozie în care potrivit prevederilor legale este interzisă folosirea
focului deschis, fumatul şi accesul cu ţigări, brichete, chibrituri şi alte materiale periculoase; delimitarea şi marcarea
lor; amenajarea locurilor de punere a ţigărilor şi chibriturilor;
- locurile cu pericol de incendiu în care este interzisă folosirea focului deschis şi fumatului;
- locurile amenajate pentru folosirea focului deschis (operaţii de sudare, topire bitum, crematorii etc. ) şi pentru fumat,
precum şi modul de amenajare;
- persoanele împuternicite să elibereze autorizaţiile (permisele) de lucru cu foc (tipizate);
- persoanele care răspund de starea tehnică a agregatelor de sudare, de instruirea sudorilor şi de controlul respectării
normelor PSI la executarea operaţiilor de sudare;
- acţiunile instructive-educative pentru combaterea neglijenţei fumătorilor şi a focului deschis;
- modurile de exercitare a controlului şi autocontrolului privind folosirea focului deschis şi fumatul.
Exemple de unităţi, instalaţii şi alte locuri de muncă cu grad ridicat de pericol de incendiu şi explozie:
- unităţi chimice şi petrochimice;
- sonde de producţie petrol şi gaze, platforme petroliere marine, instalaţii de degazolinare , de etanare şi de
uscare a gazelor naturale;
- secţii de brichetare şi preparare cărbune, staţii de defazare a zăcă mintelor de cărbune, instalaţii cocso-
chimice;
- turbo agregate energetice, reactoare nucleare energetice, cazane de abur şi de apă fierbinte, centrale termice;
- fabricarea chibriturilor, plăcilor de aşchii din lemn şi fibrolemnoase, plăcilor electroizolante, betonului celular
autoclavizat;
- filaturi, fabricarea vatei, textilelor neţesute, pieilor sintetice, spume; poliuretanice;
- extracţia cu solvenţi a uleiului alimentar, fabricarea spirtului şi zahărului, morile de măcinat cereale
(peste 10 t/24 ore), fabrici de decorticat (peste 20 t/24 ore), producerea nutreţurilor combinate;
- instalaţii de producere şi utilizare a pulberilor piroforice (aluminiu, zirconiu etc.), peroxizilor organici,
carbidului şi materialelor explozive;
- tipografii (stereotipii, rotative tipar înalt, etc.);
- fabrici, staţii şi instalaţii pentru producerea, îmbutelierea şi transportul gazelor combustibile (hidrogen,
acetilenă, gaz metan, gaz de cocs, gaz de furnal, amoniac, etc.) şi a oxigenului;
- standuri de probă şi de rodaj motoare cu ardere internă şi cu reacţie, instalaţii de încercări la înaltă
tensiune;
- staţii de compresoare pentru gaze combustibile, oxigen şi aer; staţii de frig şi de amoniac; încăperi pentru
încărcat acumulatoare;
- secţii, ateliere, instalaţii şi locuri unde se prepară şi se execută lucrări sau operaţii cu lichide combustibile:
vopsire, lăcuire, bituminare, impregnare, peliculizare, degresare, spălare etc., precum şi locurile unde se prepară
lacurile, vopselele, chiturile, adezivii ele.
- pentru aplicare;
- utilaje de tratamente termice cu lichide combustibile sau în atmosferă cu gaze combustibile (hidrogen, ulei
etc.);
- încăperi speciale (subsoluri, tuneluri etc. ) ale gospodăriilor de ungere şi acţionare hidraulice cu lichide
combustibile şi ale gospodăriilor de cabluri electrice;
- staţii de pompe, rampe şi dane încărcare-descărcare lichide şi combustibile, precum şi reţele de conducte
pentru transportul acestora;
- încăperi cu echipament electronic important (calculatoare electronice mari şi mijlocii, inclusiv
magnetotecile, instalaţii de centralizare electro dinamică şi de triere automată din staţii CF mari, centrale telefonice
automate, dispecerate de circulaţie etc. ), staţii şi care de reportaj RTV;
- depozite de lichide şi gaze combustibile, oxigen, amoniac, carbid, pulberi piroforice, produse radioactive,
tutun, silozuri de cereale (peste 100 t), precum şi alte spaţii în care se păstrează bunuri de valoare deosebită
(tipărituri, filme etc. );
- nave petroliere, cisterne CF şi auto de transport lichide şi gaze combustibile şi alte produse cu pericol
ridicat; hangare de avioane.

145
 Exemple de unităţi, instalaţii şi alte locuri cu pericol de incendiu:
- secţii şi ateliere de prelucrarea lemnului, industrie uşoară, alimentară, construcţii de maşini, electrotehnica;
- săli de spectacole, sport, învăţământ, polivalente, circ, cazare comună;
- magazine comerciale şi depozite de mărfuri;
- adăposturi de animale şi păsări;
- depozite de material lemnos, produse textile, furaje, plante tehnice, produse farmaceutice; .
- lanuri de cereale şi zone împădurite;
- garaje, depouri, remize;
- arhive, biblioteci, expoziţii;
- laboratoare;
- afumătorii;
- podurile clădirilor executate din material lemnos.
- discoteci, cazinouri;
- stadioane de fotbal şi alte întreceri sportive;
- pieţe, mall-uri etc.

2. REGULI PRIVIND LUCRĂRILE DE SUDARE Şl TĂIERE A METALELOR

CERINŢE:
- utilizarea generatoarelor şi aparatelor de sudura, precum şi a bute liilor omologate şi în bună stare;
- folosirea carbidului având dimensiunile (granulata) corespunzătoare tipului de generator de acetilenă
- asigurarea furtunurilor pentru acetilenă şi oxigen în bună stare, fixate la racordurile generatorului sau buteliei prin
coliere metalice bine strânse, efectuarea controlului etanşeităţii furtunurilor la presiune sub apă;
- utilizarea de cabluri şi conductoare electrice în bună stare, cu învelişul de protecţie nedeteriorat;
- păstrarea carbidului în ambalaje închise ermetic şi în locuri ferite de umezeală;
- folosirea buteliilor de oxigen sau gaz combustibil (acetilenă, aragaz, etc. ), numai cu reductor de presiune
şi în poziţie verticală, consolidate de elemente de construcţii;
- verificarea arzătoarelor (suflaiurilor) de sudare înainte de a începe lucrul, pentru ca robinetele de oxigen şi
acetilenă să se închidă perfect;
- asigurarea nivelului corespunzător al apei în supapele hidraulice;
- amplasarea la distanţele minime de siguranţă prevăzute de norme între punctul de lucru cu flacără şi
generatorul de acetilenă (10 m) sau butelia de oxigen (5 m), precum şi între generator şi butelie (5 m);
- verificarea agregatelor de sudare electrică înainte de a se începe lucrul şi legarea la pământ a acestora;
- îndepărtarea materialelor şi substanţelor combustibile din apropierea punctului de lucru pe o rază de cel
puţin 10 m sau protejarea acestora cu prelate umede, plăci de azbest, paravane incombustibile şi alte mijloace;
măsura se ia şi în spaţiile de la cotele inferioare punctului de lucru, îndeo sebi când în planşeu (podele) există
goluri sau conducte ori alte elemente metalice care pot transmite căldura de la punctul de sudare ori tăiere;
- curăţirea pieselor metalice de vopsea, uleiuri, materiale textile, în zona punctului de sudare sau taiere;
- efectuarea de analize de laborator şi măsurători cu aparate adecvate privind prezenţa în zona punctului de
lucru a . vaporilor inflamabili ori gazelor combustibile, atât înaintea începerii lucrului, cât şi pe durata operaţiilor de
sudare sau tăiere;
- pregătirea înainte de începerea lucrărilor a instalaţiilor, rezervoarelor, recipientelor, conductelor şi altor
elemente prin care s-au vehiculat ori depozitat lichide sau gaze combustibile ori alte produse chimice care reacţionează,
la temperaturi ridicate, luându-se măsuri cum sunt: golirea, spălarea, aerisirea, umplerea completă cu apă sau gaz
inert, izolarea cu flanşe oarbe etc.a căror eficienţă se determină prin analize de laborator;
- protejarea traseelor de furtunuri şi cabluri (conductoare) electrice împotriva surselor, de căldură din
apropierea lor (flăcări, metal topit, lopeţi sau incandeşcent, corpuri supraîncălzite etc.), precum şi împotriva şocurilor
mecanice datorită mijloacelor de transport (autovehicule, locomotive, vagoane etc. ), căderii unor corpuri grele;
- folosirea de chei şi alte scule şi unelte adecvate, care nu produc scântei prin lovire, iar conţinutul de cupru din
acestea să fie sub 65%;
- anunţarea lucrărilor de sudare la formaţia civilă de pompieri a unităţii economice pe teritoriul căreia se execută;
- prevenirea contactului oxigenului cu uleiuri, unsori, mase plastice şi alte substanţe cu mare capacitate de
oxidare exoterma în oxigen, fenomen urmat de autoaprindere şi explozie;
- evitarea contactului acetilenei cu substanţe sau materiale cu care reacţionează periculos cum sunt: oxizii metalici
(de exemplu, rugina); soluţiile apoase ale sărurilor de cupru, argint ori mercur sau în prezenţa vaporilor de apa, chiar cu
metalele respective formând acetilenă;
- amplasarea generatoarelor de acetilenă în locuri aerisite (ventilate), pentru a preveni acumulările de acetilenă
care pot forma cu aerul amestecuri explozive (1, 5-8, 1%.);
- protejarea generatoarelor şi buteliilor de oxigen sau cu gaze combustibile împotriva surselor de căldură excesivă,
146
precum şi apei din generatoare contra îngheţului;
- golirea completă a generatorului şi evacuarea carbidului la întreruperea sau terminarea lucrului;
- reîncărcarea generatoarelor fixe de acetilenă numai după descompunerea completă a carbidului, îndepărtarea
nămolului, spălarea şi descărcarea coşului de încărcare;
- depozitarea, şlamului de carbid, în conteinere sau în bazine (gropi) executate în pământ, amplasate în locuri ferite
de surse de foc;
- aparatele electrice, pentru preîncălzirea; electrozilor de sudură trebuie să fie în bună stare şi alimentate de la
surse corespunzătoare; resturile de electrozi supraîncălziţi se păstrează în cutii metalice;
- eliberarea autorităţiilor (permiselor) de lucru cu foc, (tipizate) şi realizarea tuturor măsurilor stabilite în acestea înainte
de începerea lucrărilor; se exceptează locurile de muncă, special amenajate pentru lucrări permanente de sudare sau tăiere a
metalelor;
- supravegherea şi controlul punctelor de lucru şi a vecinătăţilor, atât pe timpul operaţiilor, cât şi la terminarea
acestora, precum şi după cel mult o oră.
INTERDICŢII:
- amplasarea generatoarelor de acetilenă şi a buteliilor în locuri unde există surse puternice de căldură, ori în spaţii
închise neventilate;
- deplasarea cu arzătorul aprins în afara zonei de lucru, ori, agăţarea acestuia (chiar stins) de generatorul de acetilenă
ori de butelia cu oxigen sau cu gaz combustibil;
- controlul etanşeităţii furtunurilor, conductelor şi armăturilor reţelelor de gaze folosind flacără deschisă
- utilizarea furtunurilor defecte, deformate, răsucite, îndoite, cu fisuri, etanşate cu bandă izolatoare;
- funcţionarea generatoarelor de acetilenă la temperaturi sub +5°C
- evacuarea nămolului şi a resturilor de carbid la reţele de canalizare
- părăsirea locului de muncă lăsând arzătoarele aprinse sau cu robi netele de alimentare neînchise complet, inclusiv
la prizele fixe de pe reţelele de conducte de acetilena şi oxigen amplasate în hale de producţie;
- folosirea de improvizaţii pentru alimentarea agregatelor electrice ori utilizarea de siguranţe fuzibile
supradimensionate;
- lăsarea sub tensiune a agregatelor electrice şi a cablaţilor electrice, de alimentare a acestora la întreruperea
lucrului;
- efectuarea operaţiilor de sudare în clădirile cu aglomerări de persoane (magazine, săli de spectacole, de sport etc.)
pe (timpul activităţilor cu public);
- aruncarea şlamului de carbid la întâmplare.

3. REGULI PRIVIND INSTALAŢIILE ELECTRICE

CERINŢE:
- verificarea înainte de punere în funcţiune (sub tensiune);
- utilizarea numai a instalaţiilor, utilajelor, aparatelor şi echipamentelor electrice în bună stare;
- folosirea instalaţiilor, utilajelor, aparatelor şi echipamentelor prote jate corespunzător pericolului din mediile în
care funcţionează (normal, etanşe la praf, antiex, etanşe la umezeală etc.);
- scoaterea de sub tensiune a consumatorilor electrici la terminarea lucrului după caz şi a instalaţiilor de
alimentare a acestora); strângerea sub formă de colac a cordoanelor flexibile de alimentare după scoaterea din prize;
- menţinerea în bună stare a sistemelor de protecţie ale instalaţiilor electrice;
- executarea reparaţiilor, reviziilor, modernizării ori şi întreţinerilor de personal autorizat;
- evitarea pătrunderii metalului topit, incandescent, blocurilor de sudură, scânteilor, precum şi a infiltraţiilor de gaze,
scurgerilor de lichide combustibile din încăperile speciale de cabluri electrice;
- preîntâmpinarea acţiunii animalelor rozătoare asupra învelişurilor de protecţie din PVC ale cablurilor electrice;
- prevenirea efectelor mecanice (striviri, , loviri etc. ) asupra echipamentelor, aparatelor şi cablurilor electrice;
- efectuarea controalelor profilactice periodic;
- oprirea consumat orii or electrici, în cazul întreruperii accidentale a alimentării cu energie electrică;
- dotarea c u instalaţii şi mijloace adecvate de stingere a incendiilor, precum şi cu echipament de protecţie.
INTERDICŢII
- folosirea instalaţiilor electrice şi a consumatorilor în stare defectă, uzate sau improvizate;
- încărcarea (suprasolicitarea) instalaţiilor electrice peste sarcina admisă;
- reducerea gradului de protecţie constructiv prin descompletări, neetanşări, deteriorări, dezizolări etc.;
- înlocuirea siguranţelor fuzibile arse cu altele supradimensionate;
- utilizarea reşourilor, radiatoarelor şi a altor mijloace de încălzire în locuri cu pericol de incendiu;
- folosirea aparatelor electrice consumatoare de energie (fiare de călcat, radiatoare, reşouri, ciocane de lipit etc.) fără
luarea măsurilor de izolare termică faţă de materiale combustibile, sau nescoaterea din priză a ştecherelor de alimentare

147
după utilizarea lor;
- suspendarea corpurilor electrice de iluminat direct de conductoarele de alimentare;
- montarea la corpurile de iluminat a unor filtre de lumină (abajururi) improvizate, din hârtie, carton, folie de
polietilenă şi alte materiale combustibile;
- aşezarea pe utilaje şi aparate electrice a unor materiale combustibile (cârpe, hârtie, lemn etc.) sau
necurăţarea de pe acestea a depunerilor de scame şi pulberi combustibile;
- depozitarea materialelor şi substanţelor combustibile în încăperile speciale de cabluri electrice, de aparataj
electric, transformatoare, tablouri electrice, baterii de acumulatoare etc.;
- păstrarea lavetelor, cârpelor sau a rumeguşului de lemn îmbibate cu ulei în încăperile de cabluri şi alte
echipamente electrice;
- depăşirea temperaturii maxime admise a motoarelor şi utilajelor în funcţiune sau în încăperile speciale de
cabluri ori alte echipamente electrice;
- lipsa uleiului din compensatoarele de ulei ale transformatoarelor (autotransformatoarelor) electrice sau a
pietrişului din cuvele de golire în caz de avarie ori umplerea acestor cuve cu apă.

4. REGULI PRIVIND SISTEMELE Şl MIJLOACELE DE ÎNCĂLZIRE

a. Reguli privind sobele:

CERINŢE;
- amplasarea corespunzătoare faţa de materialele şi elementele de construcţie combustibile, precum şi faţă
de mobilierul combustibil, izolare termică faţă de acestea;
- folosirea de sobe omologate şi în bună stare;
- protejarea pardoselii combustibile sub sobe şi în faţa focarului;
- izolarea termică corespunzătoare a burlanelor metalice şi a coşurilor (canalelor) de fum faţă de materialele
combustibile; tencuirea şi văruirea coşurilor de fum;
- curăţirea periodică a coşurilor (canalelor) de fum;
- existenţa la coşurile (burlanele) de fum a dispozitivelor parascântei;
- aprinderea focului la sobele cu gaz pe principiul „gaz pe flacără";
- supravegherea pe timpul funcţionării;
- depozitarea cenuşii şi jarului î n locuri amenajate, fără pericol de incendiu şi numai după ce au fost stinse.
INTERDICŢII:
- supraîncărcarea cu combustibil ori folosirea de combustibili neadec vaţi (dimensiuni, putere calorifică);
- utilizarea de sobe improvizate ori fără uşiţe la focare şi cenuşare;
- aprinderea focului cu benzină, . petrol, motorină ori alte lichide inflamabile;
- amplasarea materialelor şi substanţelor combustibile lingă sobe ori deasupra acestora;
- lăsarea copiilor nesupravegheaţi cu sobele în funcţiune;
- racordarea la acelaşi canal de fum a unui număr mai mare de focare, decât cel admis, sau de la sobe cu
combustibili diferiţi (gazoşi , lichizi, solizi).

b. Reguli privind aparatele şi maşinile de gătit cu gaze:

CERINŢE;
- amplasarea lor astfel încât flăcările să nu fie stinse de curenţii de aer şi să nu aprindă materialele din
apropiere (perdele, rufe etc.);
- folosirea de duze adecvate gazului existent gaz metan sau aragaz);
- asigurarea etanşeităţii conductelor şi furtunurilor de alimentare, precum şi a butoanelor de reglaj, a
debitului de gaz; verificarea etanşeităţii cu soluţie de apă şi săpun;
- supravegherea pe timpii funcţionării;
- folosirea de butelii de aragaz omologate şi cu reductor de presiune.
INTERDICTII:
- modificarea orificiilor dozelor arzătoarelor;
- folosirea de butelii de aragaz improvizate sau neetanşe;
- folosirea de furtunuri uzate, defecte, nefixate corespunzător ori din materiale plastice;
- verificarea etanşeităţii cu flacără deschisă;
- executarea de reparaţii de către persoane neautorizate.

148
 c. Reguli privind reşourile, lămpile, maşini le, aparatele de gătit şi sobele cu combustibili
lichizi:
CERINŢE:
- folosirea combustibilului adecvat;
- amplasarea în poziţie orizontală;
- aprinderea conform instrucţiunilor de folosire;
- supravegherea pe timpul funcţionării;
- asigurarea etanşeităţii.
INTERDICŢII:
- alimentarea cu combustibili pe timpul funcţionării;
- umplerea rezervorului de combustibil peste capacitatea acestuia;
- punerea în funcţiune când în încăpere sunt vapori inflamabili;
- păstrarea în aceeaşi încăpere cu sobe, sau cu aparate de gătit a combustibililor lichizi.

d. Reguli privind centralele termice:

CERINŢE;
- punerea în funcţiune şi supravegherea permanentă de către personala autorizat;
- existenţa şi fuzionarea aparatelor de măsură şi control a tempera turii, presiunii şi nivelului, precum
şi a supapelor de siguranţă;
- asigurarea etanşeităţii sistemelor de alimentare cu combustibili;
- existenţa în faţa focarelor, sub injectoarele de combustibil lichid; a tăvilor metalice umplute cu nisip;
- curăţirea periodică şi evacuarea scurgerilor şi pulberilor de combus tibil
- controlul etanşeităţii reţelelor de gaze cu soluţie (la apă şi săpun;
- verificarea şi aerisirea (ventilarea cel puţin 10 min) a focarelor înainte de a aprinde arzătoarele;
- aprinderea focarului în cazane! R cu combustibil gazos pe principiul gaz pe flacără"; personalul
cure aprinde focul să aibă permis de portchibrituri
- folosirea pt aprinderea focului numai a aprinzătorului electric sau a torţei fixate vergea metalică
- îndepărtarea imediată a eventualelor infiltraţii (îmbibări de ,com bustibili în izolaţia termică cazanilor şi
conductelor.
INTERDICŢII:
- fumatul şi accesul cu ţigări, brichete, chibrituri etc. folosirea focu lui deschis fără autorizaţie
(permis de lucru);
- depozitarea combustibililor sau a altor materiale în centrală, cu excepţia combustibilului pentru consumul
zilnic;
- reaprinderea imediată a focului fără a se ventila (aerisi) suficient focarul cazanului şi canalele de fum;
- fluidizarea combustibililor lichizi din rezervoare şi conducte folosind flacăra deschisă.

5. REGULI PRIVIND EFECTUAREA UNOR LUCRĂRI CU LICHIDE COMBUSTIBILE LA VOPSIRE

şi LĂCUIRE. TRATEMENTE TERMICE, DEGRESĂRI şi SPĂLĂRI, APLICARI DE PARDOSELI şi TAPETE
SAU IZOLAŢII HIDROFUGE

CERINŢE:
- eliminarea oricăror surse de aprindere din zonele de lucru
- ventilarea (aerisirea) spaţiilor de lucru; asigurarea temperaturii adecvate de lucru
- evitarea scurgerilor de lichide combustibile, colectarea, curăţirea şi îndepărtarea ritmică a acestora, precum
şi a depunerilor, inclusiv din sistemul de ventilaţie, filtre şi alte locuri ascunse;
- limitarea la minimum a cantităţilor de lichide inflamabile din punctele de lucru, păstrarea acestora în vase
metalice închise;
- prepararea în locuri special amenajate a lacurilor, vopselelor şi chiturilor, transportul prin conducte sau inovase
metalice închise;
- executarea lucrărilor de câtre personal autorizat, instruit şi echipat corespunzător;
- folosirea de scule şi unelte care nu produc scântei prin lovire;

149
 - protecţia corespunzătoare împotriva exploziilor a instalaţiilor, utilajelor şi aparatelor electrice, sau scoaterea
lor de sub-tensiune "pe timpul lucrărilor”;
- supravegherea instalaţiilor şi utilajelor tehnologice pe timpul funcţionării
- cunoaşterea pericolelor ce le prezintă lichidele, combustibile utilizate (lacuri, vopsele, chituri, solvenţi prenadez,
bitum etc.) şi respectarea instrucţiunilor furnizorului;
- etanşarea (protejarea) golurilor constructive (ventilaţii, coşuri de fum etc.) spre încăperile, de sub planşeele peste
care se toarnă izolaţii hidrofuge topite sau se aplică pardoseli cu adezivi inflamabili;
- menţinerea în bună stare a tuturor sistemelor, dispozitivelor şi realizarea măsurilor de proiecţie
împotriva incendiilor specifice lucrărilor cu lichide combustibili;
- la operaţiile de vopsire şi lăcuire prin pulverizare: amenajarea cabinelor, perdele de apa, filtre, ventilaţie,
pistoale de pulverizare legate la pământ. interblocaje între acţionările sursei de aer comprimat pentru pulverizare,
ventilaţie şi perdele de apa, suprafeţe de decomprimare, pardoseli antiscântei, iluminat exterior sau interior antiex,
instalaţii de semnalizare şi stingere a incendiilor, depozit exterior de lacuri şi vopsele:
- la operaţiile de vopsire lăcuire, prin imersie în băi cu o capacitate de peste 2 m3: capace, ventilaţie, sisteme de
preaplin şi de golire, indicatoare de nivel, mijloace iniţiale de intervenţie de mare capacitate;
- la operaţiile, de vopsire prin turnare: iluminat şi motoare electrice, antiex, ventilaţie, legarea la pământ a
maşinii şi motoarelor, mijloace iniţiale de intervenţie de mare capacitate;
- la operaţiile, de vopsire în câmp electrostatic: funcţionarea protecţiei, la căderile de tensiune şi oprirea
instalaţiei ventilaţiei, respectarea distanţelor minime între capul de pulverizare şi obiectele vopsite;
- la instalaţiile de uscare a pieselor vopsite sau lăcuite: controlul temperaturii, ventilaţiei, semnalizarea
concentraţiilor periculoase, interblocaje, între încălzire şi sistemele de acţionare a ventilaţiei şi transportului, insta laţii
de prevenire şi stingere a incendiilor;
- la băile de tratamente termice, în alei: aparate pentru controlul temperaturii şi nivelului, capace la bazine,
după caz eu închidere automată, mecanică, electrică şi manuală, sistem de răcire, hote de aspiraţie, sistem de golire
rapidă, instalaţii de prevenire „şi stingere a incendiilor sau mijoace iniţiale de intervenţie de mare capacitat”
- la instalaţiile de degresare-spălare: ventilaţie, instalaţie şi mijloace de stingere a incendiilor;
- la cazanele de topit bitum: capace, focar închis cu uşiţă, cenuşar, coş de fum, mijloace iniţiale de intervenţie
de mare capacitate.
INTERDICŢII:
- folosirea focului şi fumatului; accesului cu ţigări, chibrituri, brichete etc. în locurile cu pericol ridicat în
incendiu sau explozie (ateliere de vopsire, lăcuire, tratamente termice în ulei etc.);
- efectuarea reparaţiilor pe timpul funcţionării instalaţiilor şi utila jelor tehnologice, sau fără a lua măsuri de
ventilare, golire, curăţire, spălare cu lichide neinflamabile ele;
- scoaterea din funcţiune a interblocajelor dintre compresoarele de aer, perdelele de apă şi sistemul de
ventilaţie de la cabinele de vopsire (lăcuire) prin pulverizare;
- blocarea capacelor băilor de tratament, termic în ulei sau defectarea sistemului de închidere a acestora; imersarea
incompletă în ulei a pieselor;
- transportul şi manipularea lichidelor inflamabile în vase din mase plastice ori din sticlă;
- prepararea, diluarea sau amestecul diferitelor componente la locul de aplicare (folosire) a lichidelor
combustibile;
- depozitarea la locul de-muncă al vopselelor, lacurilor, chiturilor, prenadezului sau altor lichide combustibile;
- vopsirea în hale de producţie concomitent cu lucrări şi operaţii care pot genera surse de aprindere sau de
explozie;
- utilizarea oxigenului sau gazelor combustibile, la sistemele de pulverizare a lacurilor şi vopselelor;
- depăşirea curentului maxim cu scurtcircuit {0, 2 mA) la instalaţiile portabile de vopsire în câmp electrostatic, la care
pistolul este acţionat manual şi apropierea pistolului la o distantă mai mică decât cea stabilita (25 — 45 cm) faţă de
obiectul" care se vopseşte;
- reducerea distanţelor de siguranţă între lămpile cu raze infraroşii şi obiectele vopsii e care, se usucă în
instalaţiile de uscare;
- introducerea bitumului în cazanul de topit, fără a-l goli de apă sau gheaţă;
- lăsarea focarelor deschise la cazanele de topit bitum;
- folosirea de butoaie sau alte vase improvizate pentru topitul bitumului;
- spălarea echipamentului de protecţie şi a articolelor de îmbrăcăminte în lichide combustibile.

6. REGULI PRIVIND DEPOZITAREA MATERIALELOR Şl SUBSTANŢELOR COMBUSTIBILE

CERINŢE:
- depozitarea materialelor şi substanţelor se face în raport cu natura, forma, dimensiunile, modul de ambalare,
proprietăţile fizico-chimice (grupa sau clasa de combustibilitate ori inflamabilitate; clasa şi subclasa de periculo zitate,

150
tendinţa de autoaprindere, autoinflamare, explozie; comportarea în contact sau în prezenţa altor substanţe etc.), comportarea
în caz de incendiu (ardere topire, picurare, degajare de gaze toxice etc.), precum şi funcţie de substanţele stingătoare
adecvate ori compatibile cu procedeele de stingere;
- controlul periodic al substanţelor periculoase;
- depozitarea ordonată (în stive, sectoare, pe loturi, pe rastele, raf turi sau poliţe etc. ), asigurând căi de acces şi de
evacuare şi nedepăşind cantităţile maxime admise (stabilite şi afişate);
- respectarea schiţei de depozitare şi evacuare;
- asigurarea distanţelor de siguranţă faţă de mijloacele de încălzire, corpurile electrice de iluminat şi alte surse de
căldură, precum şi faţă de detectoarele, de. incendiu şi capetele de pulverizare a apei, spumei şi a altor substanţe
stingătoare;
- ventilarea spaţiilor închise de depozitare în care se pot degaja gaze combustibile, inflamabile, sau toxice;
- evitarea la manipulare a loviturilor, ciocnirilor, revărsărilor şi deteriorării ambalajelor;
-existenţa globurilor de protecţie la corpurile de iluminat incandescent şi după caz a armăturilor (grătarelor, de
protecţie);
- deconectarea instalaţiilor electrice la terminarea programului;
- delimitarea spaţiilor de depozitare de cele pentru recepţie şi livrare;
- asigurarea rezistenţei la foc prevăzute cu norme la pereţii, planşeele, uşile, ferestrele încăperilor executate;
- ignifugarea elementelor de construcţii din lemn ale magaziilor, inclusiv a rafturilor;
- introducerea în halele (încăperile) de producţie numai a cantităţilor de materiale şi substanţe combustibile ori
explozive strict necesare fluxului tehnologic, care nu vor depăşi necesarul pentru schimbul de lucru,
cantităţile maxime admise se stabilesc de proiectant pentru încăperea respectivă;
- folosirea mijloacelor de, transport şi manipularea în bună stare şi protejate în raport cu pericolul existent
(antiex, dispozitiv parascântei, roţi cu bandă de uzură ce nu produce scântei etc.);
- verificarea mijloacelor de transport la sosire şi înainte de plecare de la depozit (rampă) pentru a depista
eventualele focare;
- oprirea motoarelor cu ardere interna pe timpul operaţiilor de încăr care descărcare;
- dotarea conform normelor cu mijloace de alarmare, anunţare, aver tizare şi stingere a incendiilor,
adecvate;
- păstrarea ordinii şi curăţeniei în spaţiile de depozitare şi în jurul lor.
INTERDICŢII:
- folosirea focului deschis şi fumatul; accesul cu ţigări, chibrituri, brichete etc. în spaţiile de depozitare
a substanţelor cu grad ridicat de pericol de incendiu sau explozie;
- amenajarea în depozitele şi magaziile închise de materiale şi substanţe combustibile ori explozive a unor
spaţii pentru birouri, finisarea, ambalarea, încercarea ori repararea produselor sau ambalajelor, precum, şi
livrarea lichidelor combustibile;
- separarea gestiunilor prin elemente de compartimentare combustibile sau care pot împiedica intervenţia
în caz de incendiu;
- depozitarea în depozitele de materiale generale (diverse) a gazelor tehnice comprimate, precum şi a peste
200 l lichide combustibile sau poate 200 kg carbid;
- parcarea şi repararea mijloacelor de transporturi în spaţii de depo zitare a materialelor, şi substanţelor
combustibile;
- împiedicarea deschiderii automate în caz de incendiu a trapelor de evacuare a fumului şi gazelor
fierbinţi;

7. REGULI PRIVIND EVACUAREA ÎN CAZ DE INCENDIU.

Pentru evacuarea persoanelor, animalelor şi bunurilor în caz de incendiu:

1) Menţinerea în stare de utilizare a tuturor:
- căilor de evacuare, la gabaritul maxim;
- instalaţiilor de iluminat de siguranţă;
- mijloacelor de alarmare-anunţare;
- dispozitivelor de dezlegare simultană a animalelor din adăposturi.
2) Asigurarea:
- planurilor, schiţelor şi echipelor de evacuare;
- fixării scaunelor în pardoseală, precum şi a covoarelor, mache telor etc. pe căile de evacuare;
- deschiderii uşoare a uşilor în sensul fluxurilor de evacuare;
- mijloacelor de evacuare şi salvare.
3) Interzicerea:

151
- accesului unui număr mai mare de persoane în sălile aglomerate, decât cel pentru capacitatea sălii;
- montării uşilor false draperiilor şi oglinzilor pe căile de evacuare;
- montării pragurilor pe căile de evacuare, amenajarea de boxe, magazine, depozite şi alte încăperi
în casele de scări, ori sub rampele acestora.

8. REGULI PRIVIND LIMITAREA ŞI STINGEREA INCENDIILOR

(a) Limitarea propagării incendiilor:

1) Menţinerea în stare de utilizare a:
- uşilor rezistente ia foc şi a dispozitivelor de autoînchidere a acestora;
- ferestrelor rezistente la foc şi a obloanelor incombuslibile de protecţie a acestora ;
- cortinelor de siguranţă de la sălile de spectacole;
- perdelelor de apă pulverizată şi abur pentru protecţie;
- separărilor antifoc de pe fluxurile de cabluri electrice;
- etanşărilor antifoc a golurilor din pereţi şi planşee;
- zonelor incombustibile care întrerup izolaţia combustibilă a conductelor;
- cuvelor de reţinere ale rezervoarelor;
- închiderilor hidraulice de pe reţelele de canalizări;
- trapelor de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi.
2) Interzicerea:
- măririi nejustificate a sarcinii termice de incendiu;
- depozitării în spaţiile de siguranţă dintre construcţii, instalaţii şi depozite a materialelor şi
substanţelor combustibile;
- lăsării neprotejate a golurilor din pereţii şi planşeele de compartimentare antifoc.

(b) Stingerea incendiilor:

- alarmarea imediată a personalului şi anunţarea incendiului;
- întreruperea imediată a alimentării consumatorilor din construcţie cu energie electrică, gaze şi
lichide combustibile, cu excepţia alimentării sistemelor de protecţie împotriva incendiilor
(iluminat de siguranţă, staţii de pompe incendiu etc.);
- stingerea promptă a incendiului utilizând, după caz, apă, pulberi stingătoare, gaze inerte
sau spumă stingătoare, în funcţie de natura materialelor şi substanţelor incendiate,
acţionând prin procedee adecvate de stingere;
- verificarea intrării în funcţiune a instalaţiilor de stingere a incendiilor existente în zona
incendiată, precum şi a cortinelor de siguranţă, trapelor de evacuare a fumului şi gazelor
fierbinţi, obloanelor şi uşilor antifoc şi a altor dispozitive de protecţie împotriva incendiilor;
- evacuarea operativă a persoanelor şi bunurilor materiale din zona periclitată de incendiu;
acordarea, după caz, a primului ajutor;
- protecţia împotriva temperaturii a bunurilor din clădire, care nu se pot evacua, precum şi a
dementelor portante ale clădirii;
- evitarea propagării incendiului prin sistemele de ventilaţie şi de condiţionare mediu, canale,
galerii, uşi, case de scări, tobogane şi alte goluri, precum şi prin elementele de construcţii
combustibile sau metalice;

152
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 19. Controlul instalaţiilor aferente construcţiilor şi al instalaţiilor de

protecţie împotriva incendiilor

1. CONTROLUL INSTALAŢIILOR ELECTRICE INTERIOARE

Pericolul de incendiu pe care îl prezintă o instalaţie electrică are la bază efectul termic al curentului electric şi este
determinat de: calitatea execuţiei, modul de exploatare a instalaţiilor şi de natura materialelor aflate în vecinătatea
acestora.
Unele din principalele cauze ale incendiilor sunt generate de instalaţiile electrice, menţionându-se că în toate situaţiile
amploarea incendiilor, posibilităţile de localizare ca şi valoarea pagubelor produse sunt determinate, în principal de natura
materialelor aflate în vecinătatea instalaţiilor electrice, de rezistenţa la foc a clădirilor.
De aceea, în controlul de prevenire a incendiilor din obiective o mare importanţă trebuie acordată instalaţiilor
electrice.
Protecţia instalaţiilor electrice este reglementată în SR HD 38.
Se urmăreşte existenţa şi funcţionarea:
- dispozitivelor de acţionare manuală şi automată pentru asigurarea scoaterii de sub tensiune a circuitelor active
în caz de incendiu;
- dispozitivelor de protecţie automată împotriva curenţilor de defect – PACD;
- dispozitivelor de protecţie la curent diferenţial rezidual – DDR (cu un curent nomonal ≤ 300 mA);
- siguranţelor automate;
Alimentarea cu energie electrică a receptoarelor cu rol de securitate la incendiu ( pompe de incendiu, electrovane
de incendiu, instalaţii automate de detectare, semnalizare şi stingere a incendiilor, instalaţii de iluminat normal şi de
siguranţă a staţiiţor de spumă şi de apă pentru incendiu, ascensoarelor de intervenţie, sistemelor de desfumare, iluminatului
de evacuare etc .) trebuie să asigure funcţionarea sigură şi continuă a mijloacelor respective de protecţie împotriva
incendiilor. Numărul căilor de alimentare cu energie ( una sau două ) şi tipurile de alimentare ( 1, 2, 3 sau 4 ) trebuie să
corespundă prevederilor normative ( I 9 ; I 7; P 118 ; etc. ).

1.1.Controlul branşamentului

Racordarea instalaţiei electrice interioare se face aerian prin conductoare sau subteran prin cabluri.
Se vor urmări :
- traseul branşamentului (subteran) să nu treacă pe lângă, conductele de canalizare sau prin apropierea gurilor de
canal, deoarece orice scânteie electrică în această situaţie poate provoca un incendiu sau explozie;
- cofretul să fie amplasat într-o nişă la exterior şi închis bine cu uşă de oţel (uşa să nu prezinte corodări în
profunzime);
- în apropierea nişei să nu se depoziteze substanţe inflamabile şi materiale combustibile;
- înălţimea conductoarelor electrice (branşament aerian ce trec peste partea carosabilă a străzii (drumului) să nu fie
mai mică de 5,5 m;
- la finele circuitelor de forţă să fie montate siguranţe pe toate fazele, iar pe conductorul al patrulea
(conductor de nul) nu se vor monta siguranţe, sau un alt aparat de protecţie de nul;
- siguranţele lamelare să fie protejate cu capace protectoare;
- siguranţele să se înşurubeze bine, adică capacele siguranţelor să fie corespunzătoare, dimensiunilor
filetelor, aceasta pentru a realiza un contact bun între patron şi şurubul de contact;
- piciorul patronului să intre, direct în inel pentru a face un bun con tact (să corespundă cu amperajul);
- siguranţele să fie alese pentru a corespunde secţiunii conductoarelor din instalaţia respectivă, pentru a
se putea topi atunci când curentul creşte peste limita admisibilă (fuzibilul nu trebuie să se topească în decursul
unei ore la un curent de l,3 in; trebuie să se topească în cel mult 15 min la un curent de l,5 In şi cel mult l

153
min la un curent de 2,00 In ( I n este curentul nominal al fuzibilului); eliminarea improvizaşiilor; se recomandă
siguranţe automate;

1.2. Controlul unui circuit de iluminat

Se vor urmări:
- circuitele de iluminat să fie separate de cele de prize şi forţă;
- pentru locuinţe, un circuit de iluminat de 220 V să nu alimenteze mai mult de 12 lămpi, însumând o putere
maximă de l 000 W;
- un circuit de priză la tensiunea de utilizare de 220 V să nu alimen teze mai mult de 8 prize;
- în raport de categoria pericolului de incendiu a secţiei respective, să se folosească conductoare şi
tuburi de protecţie conform normativelor în vigoare;
- trecerea conductoarelor prin pereţi şi planşee să fie făcute numai cu ajutorul tuburilor izolatoare; capătul
conductorului care iese într-o încăpere uscată se introduce într-o tilă de porţelan, iar într-o încăpere umedă
într-o pipă;
- pipele, şi tilele folosite la trecerea prin pereţii şi planşele, care separă încăperi cu diferite temperaturi să
fie umplute cu mase izolante;
- într-un tub de protecţie să fie montate numai conductoarele unui singur circuit;
- în circuitele la care se folosesc tuburi de protecţie, montarea nu trebuie făcută direct pe elementele
combustibile;
- la montarea aparentă fără tuburi de protecţie, derivaţiile din circu ite, la intrarea lor în aparatele de
utilizare (prize, întrerupători), trebuie făcută pe o porţiune de 20 cm în tuburi de protecţie (protecţia mecanică
contra deteriorărilor);
- legarea conductoarelor între ele să fie făcută numai în doze, de dimen siuni corespunzătoare tuburilor
respective şi prevăzute cu capace;
- legarea conductoarelor de cupru şi aluminiu să fie făcută conform normelor (cupru cu cupru prin lipire şi prin
cleme, iar cupru cu aluminiu prin cleme speciale);
- fixarea cablurilor pe pereţi (tavane, etc.) să fie bine făcută, ferite de deteriorări mecanice şi să nu fie
supuse unor eforturi mecanice;
- cablurile (în interior şi exterior) să nu fie supuse acţiunii căldurii ra diată de diferite surse de căldură
sau razelor solare cablurile montate în interior să nu aibă straturile protectoare din materiale fibroase (uşor
combustibile);
- distanţa dintre tablou şi conductele de abur sau în care circulă un fluid fierbinte etc. Să nu fie mai mică
de l m, în caz contrar se izolează termic sau se foloseşte un paravan de protecţie;
- circuitele principale de iluminat (întreruptoare, siguranţe) să nu fie montate în încăperi cu pericol de
explozie, în interior admiţându-se numai ramificaţiile spre lămpile de iluminat;
- în încăperile cu pericol de explozie să nu existe doze de derivaţie;
- ramificaţiile circuitelor, în încăperile cu pericol de explozie să fie ferite de deteriorări mecanice;
- pe coşurile de fum, lângă elementele de calorifer sau în imediata apropiere a ţevilor de gaze sau apă, nu
este admis să fie montate tuburi şi doze;
- în băi, spălătorii sau în apropierea chiuvetelor să nu fie montate prize;
- pe tot traseul circuitelor de iluminat, tuburile de protecţie să nu pre zinte deteriorări, striviri sau
întreruperi;
- ramificaţia către corpul de iluminat să fie introdusă în tuburi de pro tecţie (de acelaşi fel cu instalaţia
respectivă), până în spatele lămpii, iar legăturile conductoarelor electrice la lampă să fie bine executate şi perfect
izolate;
- la circuitele montate aparent, dozele de derivaţie, întrerupătoarele să nu fie aşezate direct pe
elementele combustibile (pe lemn), ci numai pe placă de azbest;
- circuitele electrice, pe cât posibil, să nu fie montate prin poduri;
- întreruperea şi restabilirea circuitului electric să fie făcute numai prin intermediul întrerupătoarelor,
neadmiţându-se contactul prin capetele
de conductoare (improvizate);
- corpurile de iluminat să nu fie suspendate de conductoarele care le alimentează;
- să nu se folosească lămpi mobile în încăperi cu pericol de explozie;
- în încăperi cu pericol de incendiu lămpile mobile vor fi prevăzute cu plase metalice.

154
 1.3. Controlul corpurilor de ilumunat

Se vor urmări;
- să corespundă categoriei pericolului de incendiu şi de explozie a încăperilor respective;
- corpurile de iluminat din exterior faţă de încăperile cu medii infla mabile şi explozie să fie de tip
special şi montate la distanţă;
- pe suprafaţa corpului de iluminat să nu existe praf depus;
- legăturile conductoarelor în spatele corpului de iluminat să fie bine izolate şi introduse în tuburi de
protecţie, asigurându-se o bună etanşare la cele folosite în încăperi cu pericol de incendiu şi explozie;
- la lămpile electrice, în raport cu tipul corpurilor de iluminat, să nu fie lipsă globurile şi armăturile de
protecţie; .
- corpurile de iluminat să nu fie suspendate de conductoare, ci fixate de plafon cu cârlige sau perete prin
console.

1.4. Controlul unui tablou general de distribuţie pentru instalaţiile de forţă:

Se vor urmări:
- amplasarea lui să se facă în încăpere specială sau vecină cu secţiile de producţie, însă separată de
acestea printr-un perete antifoc, prevăzută cu intrare direct din exterior;
- rama (scheletul metalic) să fie legată la pământ;
- în faţa tabloului să existe un culoar de serviciu izolant (cu covoraşe de cauciuc) de 1, 2 m lăţime
sau în cel mai rău caz părţile sub tensiune faţă de pământ să fie inaccesibile atingerii;
- în spatele tabloului să existe un coridor de cel puţin l m pentru acce sibilitate la aparate, instrumente,
supraveghere, revizie, întreţinere, reparaţie;
- tablourile să fie acţionate, în general, prin spate, în faţă găsindu-se montate pe panou
numai mânerele de comandă;
- la întregul tablou să se folosească siguranţe calibrate;
- legăturile cablurilor la sosire şi plecare să se facă regulamentar;
- scoaterea de sub tensiune a coloanelor principale, respectiv a secţiilor industriale, să se facă printr-
un automat (în afară de întreruperea manuală a curentului electric pe secţii);
- tabloul să fie prevăzut cu aparate de măsură în întreaga încăpere, iar elementele tabloului să fie
în perfectă stare de curăţenie (fără praf, scame etc.), interzicându-se aşezarea, pe el de cârpe, obiecte etc.).

1.5.Controlul unui tablou principal şi secundar de distribuţie la o instalaţie de forţă

Se vor urmări:
- tabloul să corespundă din punct de vedere constructiv şi al condiţiilor de, exploatare, categoriei
pericolului de incendiu a secţiei de producţie respective;
- îmbinarea tuburilor izolante cu tablourile capsulate să fie făcută prin înşurubare (racordarea se face
de regulă cu tuburi spirale);
- legăturile la tablou să fie făcute regulamentar;
- etanşarea tablourilor capsulate să fie bine făcută;
- în spatele tabloului (protejat sau neprotejat) să nu . se facă derivaţii suplimentare, decât cele prevăzute
iniţial;
- tablourile care alimentează pompele de incendiu să fie prevăzute cu o conductă de alimentare de
rezervă;
- la intrarea în tablourile importante să se prevadă dacă este posibil, un întrerupător general;
- siguranţele folosite să fie corect calibrate, pe cât posibil automate;
- în apropierea tablourilor să nu s e găsească depozitate substanţe inflamabile sau materiale
combustibile şi să se păstreze o bună curăţenie în jurul lor (înlăturarea prafului, a scamelor etc. );
- să nu se lege direcţia bornele tabloului de distribuţie lămpi de iluminat, motoare electrice sau alte receptoare
de energie electrică;
- tablourile, necapsulate să fie montate la înălţimea de cel puţin 2 m
de la pardoseală;
- tablourile capsulate să fie montate (astfel) încât să se poată umbla eu uşurinţă la cutiile de siguranţă
şi la întrerupătoarele aflate deasupra cutiilor cu borne.

1.6.Controlul unui întrerupător la o instalaţie de forţă

155
 Se vor urmări:
- întrerupătoarele cu pârghie să nu se folosească pentru tensiuni mai mari de 500 V;
- întrerupătorul să corespundă curentului nominal al circuitului în care este montat;
- carcasa, întrerupătorului în ulei să nu curgă, iar uleiul să fie controlat periodic;
- întrerupătoarele cu pârghie să nu fie folosite în secţii de categoriile A, B, C pericol de incendiu;
- să nu se cureţe cu benzină aparatul cu ulei dacă în apropiere există o sursă de foc.

1.7.Controlul unui circuit electric de forţă

Se vor urmări:
- racordarea motoarelor electrice sau altor consumatori de curent să fie făcută regulamentar,
(cablurile să nu prezinte desizolări şi capete nei zolate);
- traseul circuitului de cabluri până la consumatorii de curent să fie bine protejat împotriva
deteriorărilor mecanice;
- în încăperile cu pericol de explozie să nu fie montate prize (în încăperile în care se degajă praf se pot
folosi prize antigron);
- legătura la pământ a conductorului să fie făcută regulamentar.

1.8. Controlul motoarelor electrice

Se vor urmări, :
- să fie corespunzător mediului din încăperea în care se foloseşte astfel: în încăperi uscate - motoare,
electrice deschise; în încăperi ca conţinut de praf - motoare, electrice închise complet cu sau fără priză de
ventilaţie; în încăperi umede - motoare electrice închise complet şi de construcţie spe cială împotriva umidităţii; în
încăperi în care se degajă vapori corozivi, folosirea motoarelor electrice va fi evitată, dacă nu este posibil,
motoarele electrice vor avea izolaţie impregnată special sau vor fi capsulate; în încăperi cu pericol de incendiu în
mediile cu praf combustibil
- motoare capsulate; în mediile ca lichide inflamabile
- motoare electrice închise complet sau în cel mai rău caz motoare protejate contra picăturilor sau a
stropilor de apă; în încăperile cu pericol de explozie - motoare electrice de execuţie specială
(etanşă la explozii, capsulate la praf etc.);
- motoarele electrice să fie asigurate prin relee termice şi electromag netice;
- legăturile la motor să fie bine executate şi să nu lipsească capacul cutiei cu borne (la motoarele cu
inele);
- carcasa motorului să fie legată la pământ;
- răcirea motorului să fie asigurată;
- lagărele să fie unse ţi să nu prezinte scurgeri de ulei, să fie evitată murdăria lagărelor;
- motorul electric să aibă placă cu inscripţii referitoare la lipul motorului şi la caracteristicile lui.
Funcţionarea normală a unui motor electric se caracterizează prin următoarele aspecte:
- maşina propriu zisă şi părţile componente, în special lagărele, să nu se încălzească peste limita
admisibilă (80%);
- să nu se producă zgomote anormale (uruit);
- cureaua de transmisie sau mufa să nu producă bătăi;
- la perii să nu se producă scântei.

1.9. Controlul iluminatului de siguranţă

Iluminatul de siguranţă se realizează pentru:

- continuarea lucrului;
- intervenţii;
- evacuare;
- circulaţie,
- panică;
- veghe;
- marcare hidranţilor interiori.
Alimentarea cu energie electrică a iluminatului de siguranţă se face conform normativului funcţie de rolul
iluminatului , destinaţia, importanţa şi pragurile critice de securitate la incendiu ale clădirii . Sunt stabilite 4 tipuri de
alimentări ( 1,2,3 şi 4 ) în raport cu căile de alimentare, amplasarea punctelor de racordare, felul şi numărul surselor de

156
energie electrică : sistemul naţional, furnizor propriu obiectivului ( ex. CET ), grupuri electrogene, baterii centrale de
acumulatoare, baterii locale de acumulatoare. Durata de comutare admisă este foarte redusă : 0.15 sec. la tipul 1; 0,5 sec. la
tipul 2; 15 sec. la tipul 3.

În general, în control se vor urmări:

- să fie realizat şi folosit corespunzător prevederilor normative;
- alimentarea cu curent electric, la teatre, cinematografe, săli de con ferinţe, localuri publice, etc. , să se
facă dintr-o reţea separată şi dintr-o sursă independentă de energie, care poate fi: baterii centrale de
acumulatoare, acumulatoare locale (luminobloc) sau grup electrogen;
- alimentarea cu curent electric, pentru celelalte cazuri, poate fi de la un transformator diferit de cel
care alimentează iluminatul obişnuit, de la un tablou general de distribuţie direct (tablouri de forţă
alimentate prin coloane separate de cel de iluminat), de la un branşament diferit de cel care alimentează
circuitele de iluminat, de la un branşament, când există unul singur în clădire;
- în încăperile, în care există permanent personal de observare, ilumi natul de siguranţă se alimentează direct
de la reţea, iar întreruperea alimentării normale, trecerea de la sursa independentă trebuie să se facă automat;
- la sălile de spectacol, iluminatul de siguranţă trebuie prevăzut la ieşiri, pe paliere, pe scări şi la toate
ieşirile din clădire sau chiar pe ganguri şi la curţi, dacă acestea servesc pentru ieşiri;
- la sălile de spectacol lămpile de siguranţă să fie vizibile tot timpul şi amplasate astfel încât să nu trimită
lumină spre spectatori;
- repartizarea pe circuite să se facă astfel încât la defectarea unui circuit să se asigure un iluminat suficient
pe traseu;
- tabloul iluminatului de siguranţă să fie amplasat separat de cel pentru iluminat şi accesibil numai
personalului autorizat;
- conductoarele iluminatului de siguranţă să fie pozate la cel puţin 10 cm de celelalte conductoare;
- coloanele de alimentare ale iluminatului de siguranţă să nu traver seze scena.;
- existenţa şi funcţionarea comenzilor automate de punere în funcţiune şi , după caz, a celor manuale de scoatere din
funcţiune;
- capacitatea bateriilor se acumulatoare funcţie de tipul alimentării şi scopul iluminatului ( permanenă, 3 ore, 1 oră
etc. ); consolidarea antiseismică a bateriilor de acumulatoare; ventilarea încăperilor;

La iluminatului de panică :
- să cuprindă cel puţin două lămpi alimentate de la o sursă indepen dentă de energie;
- să se aprindă automat la întreruperea alimentării tabloului de dis tribuţie al sălii (manual din mai multe
locuri, doar stingerea să se facă dintr-un singur loc numai de către personalul de serviciu);
- în lipsă de altă sursă independentă de energie să se poată racorda la reţea imediat după branşament,
înaintea întrerupătorului general.

La iluminatului de avarie
- să fie realizat şi folosit conform prevederilor normelor în vigoare, astfel: în încăperile industriale, laboratoare
etc. unde acţiunea oamenilor rămaşi în întuneric pot provoca incendii, explozii, răniri, intoxicări etc.; în săli de
operaţii, pansamente etc.; în încăperile industriale unde procesul de lucru nu poate fi întrerupt fără a se produce
pagube importante; în locurile unde se desfăşoară o activitate importantă care nu poate fi întreruptă

- grupul operator din spitale să fie alimentat prin circuite separate de cel al ilumina tului de siguranţă;

- la tabloul principal să existe un dispozitiv de comutare pentru tre cerea automată pe baterie în cazul
când sistemul de alimentare principal este insuficient (valabil şi pentru iluminatul de siguranţă şi de panică);
- capacitatea bateriilor de acumulatoare pentru alimentarea lămpilor să asigure o funcţionare continuă
timp de 3 ore (valabil şi pentru iluminatul de siguranţă şi de panică).

1.10. Controlul în vederea înlăturării electricităţii statice

La controlul instalaţiilor, aparatelor, mecanismelor etc. unde se poate for ma electricitate statică se vor urmări
cu:
- carcasele corpurilor maşinilor, aparatelor şi utilajelor în care se mărunţesc substanţe producătoare de praf cu
pericol de explozie să fie legate la pământ;
- transmisiile şi arborii de maşini să fie legate la pământ;
- curelele de transmisie cu viteze mai mari de 5 m/s şi o putere de tran smisie de cel mult 6-8 CP să fie
prevăzute cu dispozitive de punere la pământ, sau suprafeţele interioare ale acestora să fie unse eu o unsoare bună

157
conducătoare de electricitate;
- conductele prin care se transportă amestecul de praf cu aer să fie legate la pământ;
- filtrele de pânză din conductele de aer să fie căptuşite cu plasă metalică legată la pământ, în scopul
neutralizării sarcinilor electrostatice;
- în încăperile în care se produce electricitatea statică să se facă umezi rea aerului, ori de câte ori este posibilă,
fără a stingheri procesul tehnologic;
- conductele, rezervoarele metalice, pompele folosite în instalaţiile de transport sau manipularea
combustibililor lichizi să fie legate la pământ;
- la gazele comprimate să se ia măsuri de purificare şi uscare a lor;
- la fabricile de hârtie, maşinile să fie prevăzute cu dispozitive de descărcare şi neutralizare (neutralizarea se poate
face prin suflare de aer ionizat peste locurile electrizate);
- la mori, valţurile să fie întreţinute în stare curată, maşinile şi între gul sistem de aspiraţie să fie pus la pământ, ,
iar piesele izolate din interiorul maşinilor să fie legate la masă;
- în rezervoarele de benzină să nu plutească nici un fel de corp metalic (f l otor);
- înainte de încărcarea şi descărcarea unui rezervor de benzină sau petrol, toate piesele metalice ale maşinilor
(autocisternelor) să fie puse la pământ;
- la umplerea sau descărcarea tancurilor petroliere, acestea să fie puse la pământ;
- în încăperile în care se pot degaja părticele solide sau lichide de aerosoli sau suspensii, care prin mişcare se
electrizează (zahăr, amidon, făina, cărbune etc. ) să fie luate măsuri de înlăturare a formării lor, de evacuare printr-o bună
ventilaţie, iar atunci când sunt posibilităţi să se umezească mediul respectiv;
- la produsele petroliere să se execute filtrări repetate folosind silica- gel sau pământ decolorant (se reduce
electricitatea statică cu 30-60%).

2.. CONTROLUL INSTALAŢIILOR DE DETECTARE ŞI SEMNALIZARE A INCENDIILOR

Se vor urmări:
- tipul instalaţiei de detectare, semnalizare şi alarmare în caz de incendiu în funcţie de: sistemul de detecţie (analogice,
analog-adresabile); tipul de detectare de incendiu de fum (cu cameră de ionizare, fotoelectric), de temperatură (prag, gradient)
şi de flacără, optice şi după caz rezistente la temperaturi; tipul butoanelor de incendiu, rezistanţa la intemperii şi culoarea
carcasei (roşu, galben); modulele centralei (minimonitorizare, monitorizare, controlor, Global Five); alte detectoare conectate
(de inundaţii, de monoxid de carbon etc); tipul de sirenă de alarmare (de perete, autoprotejată, externă, internă, cu
straboscop);
- compatibilitatea instalaţiei cu mediul protejat şi gradul de acoperire a riscului de incendiu în raport cu numărul de
bucle sau zone racordate la centrală şi cu numărul de detectoare pe zonă;
- siguranţa alimentării permanente cu energie electrică a instalaţiei de detectare, semnalizare şi alarmare a
incendiilor;
- existenţa, după caz a sistemului de comandă pentru acţionarea automată în caz de incendiu a instalaţiilor de stingere
sau a altor dispozitive de protecţie (trape de evacuare a fumului, uşi antifoc, sisteme de presurizare etc);
- sprijinul ce poate fi primit în detectarea şi semnalizarea incendiilor, precum şi în alarmarea serviciilor de urgenţă în
cazurile în care obiectivul este dotat cu sisteme antiefracţie, de supraveghere video sau de televiziune cu circuit închis,
sisteme de control acces sau alte automatizări.
- instalaţia de detectare şi semnalizare a incendiilor să fie verificată periodic, cu atenţie şi competenţă,
verificarea făcându-se printr-un test de bază şi un test de încercare, rezultatele fiind consemnate într-un registru (document)
- verificările şi controlul să se efectueze atât la instalaţia în ansamblu, cât şi la fiecare element component în
parte, verificarea centralei de semnalizare, verificarea circuitelor de legătură, verificarea detectoarelor, verificarea generală a
întregii instalaţii; la verificările periodice, detectoarele se vor verifica prin sondaj;
- s ă fie verificate periodic centralele de semnalizare executându-se: măsurarea tensiunii la baterie; măsurarea
tensiunii de intrare pe oricare din liniile centrale; verificarea lămpilor de acţionare;verificarea rezistenţei de izolaţie;
verificarea curentului de repaus; verificarea alimentării principale, de avarie, de semnalizare
- la primul control al unei instalaţii de semnalizare este recomandabil să se pună în funcţiune fiecare circuit de
detectare, prin simularea unui ”incendiu" şi să se măsoare curentul de repaus pentru tensiunea maximă de exploatare;
- deranjamentele simulate (sârmă ruptă, punerea la pământ, defecţiuni de alimentare, siguranţe topite etc.) trebuie
semnalizate optic şi acustic;
- în mod clar conductoarele, pentru circuitele de legătură trebuie pozate sub tencuială, fără să treacă însă prin
încăperi cu pericol de incendiu;
- circuitele pentru semnalizarea incendiului trebuie să fie independente de restul circuitelor electrice existente în
clădire;
- detectoarele de incendiu să nu fie vopsite sau deteriorate mecanic şi nici blocate cu materiale care le-ar
putea periclita funcţionarea sau ar putea constitui obstacole în calea fluxului de căldură, lumină, sau fum;

158
 - la instalaţiile automate de detectare a incendiului, dacă este posibil, să existe un buton de semnalizare
normal în zona supravegheată sau imediat în apropierea acesteia;
- să se analizeze situaţiile în care s-au declanşat alarme false şi cele în care detectoarele nu au funcţionat
când a izbucnit incendiul;
- în încăperea centralei de semnalizare să fie afişate planurile, cu ampla sarea detectoarelor, planul de
conexiuni, instrucţiuni de utilizare şi inscrip ţia întreprinderii care se ocupă de întreţinere;
- personalul care deserveşte instalaţia să fie bine instruit;

3. CONTROLUL UNEI INSTALAŢII DE PARATRĂSNET

Se vor urmări:
- în raport cu obiectivul protejat să fie asigurata protecţia împotriva acţiunilor principale şi secundare
ale descărcărilor atmosferice (se va ţine seama de categoria pericolului de incendiu, de distrugerea datorită
descărcărilor atmosferice);
tipul de instalaţie să fie corespunzător formei şi naturii construcţiilor respective;
- instalaţia să fie protejată împotrivii coroziunii, stratul protector, rea lizat prin galvanizare sau acoperire
cu vopsea antioxidantă, să se menţină în perfectă stare, pe întreaga suprafaţă a elementelor. Porţiunile afectate
să fie acoperite cu un strat de vopsea de ulei, asfalt, lac sau bitum, după caz, ca de altfel şi îmbinările
conductoarelor subterane cu prizele de pământ, ale elementelor de oţel cu cele de cupru (executate regulamentar);
- în regiunile în care există pericolul degajării gazelor corozive şi în zonele de litoral, dispozitivele de
captare să fie confecţionate din oţel plumbuit;
- suporţii dispozitivelor de captare să fie bine fixaţi;
- în cazul învelitorilor combustibile, dispozitivele de captare să fie montate la o distanţă de minimum 50 cm
de acestea;
- dispozitivul de captare să nu fie corodat;
- legăturile dintre dispozitivul de captare şi conductoarele de coborâre să fie în stare perfectă şi să asigure o
continuitate electrică, acordându-se o mare atenţie sudurilor;
- conductoarele de coborâre să fie confecţionate de aceeaşi secţiune cu cea a conductoarelor de captare şi să
aibă asigurată continuitatea electrică;
- conductoarele de coborâre să fie fixate conform normelor pe elemen tele de construcţie ale clădirilor
(pereţi etc.) indiferent de modul de fixare, distanţa minimă faţă de elementele de construcţie şi de instalaţiile
electrice să fie de 10-30 cm;
- conductoarele de coborâre să nu fie prea întinse şi nici să aibă coturi prea bruşte, să fie protejate
deasupra solului (până la 1, 80 cm) cu o ţeavă;
- scheletul metalic al construcţiilor sau armăturilor clădirilor de beton, destinate drept conductoare de
coborâre, să fie urmărite încă din faza de şantier pentru a asigura continuitate electrică corespunzătoare, prin
sudură sau bulonarea pieselor metalice;
- scările metalicii construite în exteriorul clădirilor să fie legale la dis pozitivele de captare şi la prizele de
pământ;
- burlanele pentru scurgerea apei de ploaie, în cazul când sunt folosite pentru coborâri secundare să aibă
secţiunea indicată pentru conductoarele de captare, asigurându-se continuitatea electrică prin punţi de legătură
sudate între bucăţile de burlane;
-legarea conductoarelor la prizele de pământ să fie bine executate, starea legăturii cu prizele de pământ se
verifică prin săpare la circa 50 cm, la intrarea lor în pământ;
- verificarea rezistenţei de trecere a curentului electric să se facă, vara, pe timp uscat, şi ori de câte ori se
face reparaţii în părţile subterane;
- prizele de pământ montate în soluri agresive (terenuri de umplutură etc.) platbanda de legătură să fie
executată din oţel galvanizat, neadmiţându-se protejarea prin vopsire, în acest fel mărindu-se rezistenţa de punere
la pământ;
- legătura dintre platbandă şi ţevile verificate să fie făcută prin sudură şi protejate local printr-un strat de
bitum;
- ţevile pentru prizele de pământ să fie aşezate la o distanţă minimă de 2 m de construcţia protejată, la
0, 5 m de la suprafaţa terenului;
- prizele de pământ să aibă cât mai puţine legături, să fie aşezate direct pe pământ, fără a se folosi cocs
sau zgură;
- rezistenţa de punere la pământ, să nu fie mai mare de 10 ohm pentru clădirile industriale şi civile şi de 5
ohm pentru grajduri de animale;
- corpurile metalice din interiorul clădirilor să fie legate la pământ, pentru protecţia împotriva
manifestărilor secundare (inducţii electrostatice, scurgeri de potenţiale periculoase etc.)

159
 4. CONTROLUL INSTALAŢIILOR ŞI MIJLOACELOR DE ÎNCĂLZIRE
Probleme generale
Se vor urmări:
— alegerea corespunzătoare a sistemului de încălzire (central, local) şi a agentului termic (abur, apă caldă, aer
cald, ulei etc.), funcţie de pericolul de incendiu şi explozie în spaţiile încălzite;
— interzicerea utilizării în încăperile cu pericol de explozie şi incendiu a sistemelor şi mijloacelor de
încălzire cu foc deschis, CU suprafeţe incandescente şi a celor cu suprafeţe radiante având temperaturi peste
limitele de aprindere (inflamabilitate) a materialelor şi substanţelor combustibile din spaţiile respective;
— interzicerea utilizării unor instalaţii, aparate, maşini, sobe şi a altor mijloace de încălzire sau de gătit
nestandardizate, neomologate, improvizate, defecte sau nesupravegheate;
— interzicerea depozitării materialelor, lichidelor şi gazelor combustibile în apropierea instalaţiilor şi
mijloacelor de încălzire sau pe acestea.

Probleme specifice
Se vor urmări:
La instalaţiile de încălzire centrală: dacă temperatura suprafeţei exterioare a elementelor de încălzire
(radiatoare, registre etc. ) şi a conductelor este mai mică decât temperatura de aprindere (inflamabilitate) a
materialelor şi suprafeţelor combustibile; izolarea termică şi distanţele de siguranţă faţă de materialele
combustibile funcţie de temperatura agentului termic (35 cm pentru t >150°C, 10 cm pentru 95°C<t<50 s C,
curăţirea instalaţiilor de depunerile de pulberi, praf şi scame combustibile.
La centralele termice: autorizarea funcţionării cazanelor; existenţa şi funcţionarea aparaturii de măsură şi
control manometre, sticle de nivel, termometre, automatizare etc., etanşeitatea sistemelor de alimentare cu
combustibil lichid sau gazos; modul de alimentare cu combustibil solid, depozitarea combustibilului pentru consumul
zilnic, modul de aprindere şi reaprindere a focurilor; supravegherea permanentă a cazanelor; existenţa suprafe ţelor
de decompresare; fumatul şi accesul persoanelor străine în centrală; ordinea şi curăţenia; evacuarea zgurii şi cenuşii;
starea şi curăţirea de funingine a coşurilor de fum.
La centralele termice murale :autorizarea punerii în funcţiune;tipul de centrală (cu tiraj natural sau
forţat), volumul încăperii; suprafaţa de decomprimare, aerisirea sau ventilarea încăperii, funcţionarea A.
M. C., existenţa regulatorului de presiune pe reţeaua de gaze, accesul la robinetul de închidere-deschidere
a gazelor, efectuarea verificărilor periodice.
La sobe: tipul sobei (cu sau fără acumulare de căldură) integritatea so belor, amplasarea faţă de materialele
combustibile, izolarea termică faţă de elementele de construcţii combustibile; supraîncălzirea sobelor;
funcţionarea nesupravegheată a sobelor; căderea jarului sau cenuşii din sobe; utilizarea lichidelor combustibile
pentru aprinderea focului; modul şi locul de depozitare a jarului şi cenuşii; starea coşurilor şi burlanelor de fum;
izolarea acestora faţă de materialele combustibile şi curăţirea lor de funingine; exis tenţa tirajului.
La maşinile şi aparatele de gătit: tipul acestora (electrice, cu combustibil solid, lichid sau gazos)
amplasarea faţă de materialele combustibile; etanşeitatea sistemelor de alimentare cu combustibil lichid şi gazos;
folosirea de butelii de aragaz omologate, cu reductor de presiune etanşe şi cu furtun în bună stare; modul de
aprindere sau punere în funcţiune; curăţirea hotelor şi tubulaturii de ventilaţie de depunerile de grăsimi;
supravegherea funcţionării; respectarea instrucţiunilor de folosire a maşinilor şi aparatelor; existenţă
instalaţiilor de stingere la bucătăriile profesionale şi starea acestora;
La radiatoarele electrice cu ulei: funcţionarea termostatului; starea cordonului, ştecărului şi prizei,
supravegherea radiatorului.
La reşouri, radiatoare şi alte aparate electrice cu rezistenţă: utilizarea numai în locuri fără pericol de incendiu şi
explozie, aprobate de conducerea unităţii; amplasarea pe materiale incombustibile izolatoare din punct de vedere
ter-mic; starea cordoanelor, ştecherelor şi prizelor; supravegherea şi scoaterea de sub tensiune la terminarea
programului de utilizare; respectarea instrucţiunilor de folosire.
La coşuri, canale şi burlane de fum: starea fizică şi integritatea acestora (crăpături, fisuri, etanşeitate etc. ),
distanţele de siguranţă faţă de elementele de construcţii şi alte materiale combustibile, curăţirea periodică de
funingine, existenţa sitelor ori dispozitivelor antiscântei, existenţa unor clapete (şubere); tirajul; marcarea.(SR EN
1457; 1857; 13063).

5. CONTROLUL INSTALAŢIILOR DE VENTILAŢIE

Se vor urmări:
- alegerea sistemului de ventilaţie (naturală, organizata, mecanică) a tipului acestuia (local, general) şi
a principiului de ventilaţie (introducerea de aer obişnuit sau condiţionat, evacuarea aerului viciat; evacuarea de

160
gaze, vapori sau aerosoli; exhaustarea pulberii, prafului grosier, scamelor etc. ) funcţie de natura, forma, starea şi
greutatea specifică a produselor ce trebuie vehiculate şi scopul urmărit: optarea pentru sistemul de ventilaţie naturală orga-
nizată ori de câte ori este posibil;
- asigurarea capacităţii de ventilare, funcţie de cantitatea de aer şi produse rezultate din procesul tehnologic;
redimensionarea instalaţiilor de ventilaţie la mărirea, modernizarea sau reprofilarea capacităţilor de producţie;
- realizarea de sisteme distincte de ventilare pentru medii cu pericole diferite de incendiu şi explozie;
- execuţia şi menţinerea antiex a sistemelor ce funcţionează în medii cu pericol de explozie (motoare electrice de tip
antiex, palete ale ventilatoarelor din materiale ce nu produc prin lovire scântei capabile să aprindă produsele vehiculate,
decompresarea camerelor de filtrare etc.), protecţia anticorosivă a sistemelor amplasate în medii agresive sau care
vehiculează astfel de produse;
- etanşeitatea sistemului de ventilaţie mecanică (tubulatura, racordu rile flexibile etc.); curăţirea periodică a
depunerilor de produse combustibile de pe tubulatură; colectarea produselor evacuate;
- existenţa şi funcţionarea dispozitivelor de limitare a propagării incendiilor prin instalaţia de ventilaţie (clapete
de obturare manuale sau automate);
- posibilităţile de oprire (manuală sau automată) a funcţionării insta laţiei de ventilaţie în caz de incendiu, inclusiv
din hala de fabricaţie;
- existenţa unor surse de aprindere (foc deschis, scântei, materiale incandescente etc.), în apropierea prizelor de
absorbţie a aerului curat şi a punctelor de evacuare-colectare a produselor combustibile (filtre, cicloane, coşuri de dispersie
etc.); posibilităţile de amorsare a unor incendii sau explozii în sistemele de ventilaţie sau în punctele de colectare ţi
filtrare a produselor;
- respectarea programului de funcţionare a instalaţiei de ventilaţie; interdependenţa dintre sistemul de ventilaţie
(exhaustare) şi procesul tehnologic; consecinţele întreruperii funcţionării sistemului de ventilaţie (exhau stare), îndeosebi
pericolele ce pot surveni în astfel de situaţii (de incendiu, explozie, intoxicare);
- curăţirea periodică a tubulaturii de ventilaţie de eventualele depu neri combustibile; curăţirea filtrelor, a sacilor de
filtrare, împrăştierea şi depunerea produselor solide exhaustate în incinta unităţii.

6. CONTROLUL INSTALAţIILOR ŞI MIJLOACELOR DE STINGERE A INCENDIILOR

Probleme generale
Se vor urmări:
— dotarea unităţii cu maşini, instalaţii, utilaje, aparatură, accesorii, echipament de protecţie şi substanţe chimice de
prevenire şi stingere conform normelor şi evidenţa acestora pe secţii, ateliere, instalaţii şi alte compartimente;
—starea, funcţionarea, întreţinerea şi cunoaşterea modului de folosire a maşinilor, instalaţiilor, utilajelor,
aparaturii, accesoriilor, echipamentului de protecţie şi a substanţelor de prevenire şi stingere a incendiilor;
—întocmirea şi realizarea planului anual (lunar) de asistenţa tehnică la maşinile şi utilajele de prevenire şi
stingere a incendiilor şi a graficului anual de verificări profilactice la instalaţiile şi mijloacele de protecţie împotriva
incendiilor;
— dimensionarea corectă a instalaţiilor de stingere a incendiilor funcţie de intensitatea minimă de stingere; calculul
consumurilor cumulate de substanţe stingătoare, debitate prin instalaţii, funcţie de debitele necesare, si multaneitatea şi
durata funcţionării; asigurarea alimentării permanente cu substanţe stingătoare a instalaţiilor fixe de stingere a
incendiilor;
— asigurarea alimentării permanente cu apă pentru stingerea incen diilor din toate sursele existente pe
platformă: artificiale (reţele de apă de incendiu, potabilă, tehnologică, bazine, castele de apă, rezervoare, turnuri de răcire,
canale etc. ) şi naturale (râuri, lacuri, iazuri, bălţi etc.); interconectarea reţelelor; protecţia împotriva îngheţului; asigurarea
rezervei intangibile de apă pentru instalaţiile de stingere; existenţa în apa pentru stingerea unor substanţe combustibile
sau agresive;
— asigurarea alimentării directe a instalaţiilor de stingere (sprinkler, drencer, cu apă pulverizată, spumă) de la
maşinile şi utilajele mobile; existenţa posibilităţilor de curăţire (insuflare) cu aer a instalaţiilor fixe de stingere care au
duze sau orificii (sprinter, drencer, cu apă pulverizată, cu pulberi, cu abur);
— asigurarea alimentarii permanente cu energie a instalaţiilor de prevenire şi stingere a incendiilor (staţii de pompe,
electrovane, instalaţii de detectare a concentraţiilor periculoase, centrale de avertizare, dispozitive de co mandă şi
siguranţă, butoane de pornire etc.), existenţa şi starea de funcţionare a surselor de energie, inclusiv a celor de rezervă;
—accesul la vanele, ventilele, butoanele şi dispozitivele de acţionare şi control al instalaţiilor de semnalizare şi stingere
a incendiilor, precum şi la racordurile (punctele) de alimentare cu substanţe stingătoare şi cu energie;
— asigurarea subansamblelor, accesoriilor, elementelor şi pieselor de schimb şi de rezervă;
— întocmirea, cunoaşterea şi afişarea instrucţiunilor, schemelor de întreţinere, funcţionare, verificare şi amplasare a
instalaţiilor de prevenire şi stingere a incendiilor; existenţa registrelor (caietelor) de verificări profilactice.

161
 Probleme specifice
La hidranţii exteriori de incendiu: amplasarea hidranţilor faţă de drumuri şi distanţele dintre ei; tipul hidranţilor
(subterani, de suprafaţă) şi diametrele acestora; existenţa hidranţilor portativi şi furtunurile cu racorduri corespunzătoare
hidranţilor; amplasarea accesoriilor (hidrant portativ, furtunuri, ţevi de refulare, reducţii, chei de racordat etc.) şi adăpos tirea
acestora; etanşeitatea şi protecţia la îngheţ; alimentarea cu apă şi presiunea sau lungimea jetului; marcarea hidranţilor.
La hidranţii interiori de incendiu: numărul de jeturi simultane; racordarea furtunului şi a ţevii de refulare;
amplasarea, marcarea şi iluminatul de siguranţa al hidranţilor; lungimea furtunurilor şi a jetului de apă; diametrul şi tipul
ajutajului ţevii de refulare pentru jet compact sau pulverizat şi lungimea jetului; funcţionarea ţevii de ceaţă sau mărimea
presiunii din reţea; etanşeitatea hidrantului; protecţia împotriva îngheţului (izo lare termică, reţele uscate, temperatura
pozitivă).
La coloanele uscate (seci): existenţa racordului tip B pentru maşini, a ventilului de reţinere şi a robinetului de golire;
existenţa unei coloane uscate pentru fiecare compartiment de incendiu; racordurile pentru furtune tip C pe fiecare nivel şi
robinetele aferente; marcarea racordurilor, robinetelor şi coloanelor; distanţa până la locul de amplasare a maşinilor de
alimentare (∆≤40 m).
La instalaţiile sprinkler: corelare tipului instalaţiei (apă-apă; apă-aer) cu condiţiile de mediu în exploatare
(pericolul de îngheţ); existenţa aparatului de control şi semnalizare şi a accesoriilor aferente; sectorizarea reţelelor de
pulverizare pe compartimente de incendiu; tipul capetelor (duzelor) sprinkler şi poziţia de montaj a acestora; funcţionarea
sistemelor de alarmare acustică şi optică, local şi la distanţă; poziţia normală de lucru a vanelor şi ventilelor, marcarea şi
sigilarea lor; posibilităţile de golire a instalaţiei şi de colectare la canalizare a apei din aceasta; funcţionarea
compresorului de aer pentru instalaţiile apă-aer; existenţa şi funcţionarea manometrelor; etanşeitatea instalaţiei; protecţia
împotriva coroziunii prin vopsire (cu excepţia capelelor sprinkler) şi împotriva îngheţului; depunerile de praf, scame, zugrăveli
etc. pe capetele sprinkler; menţinerea permanentă în poziţie de funcţionare automată; alimentarea de la maşini.
La instalaţiile de stingere tip drencer (sprinklere deschise): stabilirea tipului instalaţiei automat sau manual, funcţie
de pericolul de incendiu existent şi de prezenţa personalului în zona protejată; sectorizarea instalaţiei pe compartimente de
incendiu; amplasarea corectă a capetelor (duzelor) drencer; funcţionarea dispozitivului de comandă a electrovanelor; protecţia
împotriva coroziunii şi îngheţului; tipul capului drencer, al deflectorului, rozetei sau paletei acestuia, funcţie de forma perdelei
de protecţie ce trebuie realizată; colectarea la canalizare a apei refulate; etanşeitatea instalaţiei; poziţia normală de lucru a
vanelor, şi ventilelor, marcarea şi sigilarea lor; funcţionarea manometrelor.
La instalaţiile cu apă pulverizată: sectorizarea şi tronsonarea instalaţiei funcţie de suprafaţa compartimentului
protejat şi de debitul de apă necesar; tipul de duze pulverizatoare utilizate şi poziţia de montaj a acestora, funcţie de modul
de dispunere a materialelor combustibile, natura acestora şi de elementele constructive, colectarea apei refulate la canalizare;
protecţia împotriva îngheţului; poziţia normală de lucru a vanelor şi ventilelor, marcarea şi sigilarea lor; funcţionarea
manometrelor tipul de acţionare a instalaţiei (sub 5 min) şi modul de acţionare (automat, manual, loca l, de la distanţă);
alimentarea de la maşini.
La instalaţiile cu ceaţă de apă: tipul de instalaţie funcţie de presiunea de lucru (joasă, medie, înaltă), modul de
pulverizare a apei reci (direct sau cu gaz de atomizare) şi de aria de acţiune (locală, zonală, totală); tipul de duze de
pulverizare, tipul de răspuns al acestora prin activare termică (rapid, special, standard) şi de modul lor de amplasare
(poziţionare); intensitate de stingere (is); aria de declanşare simultană a duzelor (A<200m 2).
La instalaţiile cu abur: stabilirea modului de acţionare a instalaţiei (inundare, perdea de protecţie, jeturi locale)
funcţie de scopul urmărit; poziţia orificiilor de refulare a aburului, existenţa şi starea furtunurilor; izolarea termică a ţevilor
de refulare şi modul de racordare; eliminarea condensului; existenţa roţilor de manevră la robinetele de acţionare şi
marcarea acestora; performanţa aburului şi presiunea acestuia (minimum 3 at).
La instalaţiile cu gaze inerte (dioxid de carbon, azot): tipul instalaţiei (fixă, semifixă, mobilă, automată, manuală
şi cu inundare totală sau locală); capacitatea acesteia în funcţie de pericolul de incendiu existent şi de prezenţa personalului;
dispunerea duzelor de refulare; gradul de umplere al buteliilor: etanşeitatea spaţiului protejat; funcţionarea sistemului de
alarmare a intrării în funcţiune a instalaţiei; existenţa aparaturii de misură şi control; funcţi onarea sistemului de
acţionare automată sau telemecanică; rezerva de gaz inert: starea furtunurilor şi duzelor; presiunea de lucru (joasă,
înaltă);
La instalaţiile cu pulberi stingătoare: tipul de capacitatea instalaţiei fixe (automată, manuală) ori mobilă, funcţie
de pericolul de incendiu şi particularităţile obiectului protejat; cantitatea de pulbere din rezervoare şi sta rea acesteia,
încărcarea recipientelor cu gaz comprimat; starea de funcţionare a reductoarelor de presiune şi a dispozitivelor de acţionare;.
funcţionarea dispozitivului de avertizare a persoanelor şi de temporizare; existenţa rezervei de substanţe stingătoare;
durata umplerii rezervorului cu gaz; amplasarea Corectă a duzelor sau hidranţilor de pulbere; măsurile constructive luate
pentru vehicularea uşoară a pulberii prin instalaţie (număr redus de îmbinări şi schimbări de direcţie, îmbinări prin
flanşe, raportul dintre raza de curbură şi diametrul conductei mai mare de 10, orificii pentru controlul conductelor,
robinete de trecere cu deschidere rapidă etc.); etanşeitatea spaţiului protejat; aparatura de măsură şi control.
La instalaţiile cu spumă: corelarea tipului instalaţiei (fixă, semifixă, mobilă), a tipului spumei (chimică,
mecanică) natura substanţei spumante (praf, lichid) şi naturii spumanţilor concentraţi: Proteinic (P), Protein – K,
Fluoroproteinic – (FP) – FLUORO K, sintetic (S) – SINTO-K45, rezistent la alcooli (AR), Finarosintetic (AFFF) –
162
Polifilm – K, fluoroproteinic (AFFF), Fluorosintetic universal (AFFF/AR) – SOLVENTSEAL; şi a gradului de
înfoiere (mic, mediu, mare) funcţie de natura şi comportarea la foc a produsului combustibil; măsurile constructive
luate (lungimea traseului 30-80 m, diametrul conductelor 80-100 mm, distri buţia uniformă, a generatoarelor sau a
capetelor deversoare, existenţa blindelor, posibilităţi de spălare şi de golire a instalaţiei etc.); marcarea clavia turii
şi protecţia acesteia împotriva coroziunii; adăpostirea şi păstrarea sub stanţelor chimice stingătoare; alimentarea cu
apă de la sursă şi prin maşini mobile; existenţa ecranelor Ia deversoarele de spumă ale rezervoarelor cu capac
plutitor.
La staţiile centralizate de spumă: funcţionarea pompelor active şi de rezervă; cantităţile de substanţe
chimice stingătoare şi modul de păstrare a acestora; legăturile de anunţare şi comunicaţii (telefon, radiotelefon,
sirenă, sonerie, semnale optice) cu dispeceratele P. S. I. ori tehnologice şi cu gos podăria de apă; supravegherea
staţiei şi pregătirea personalului de deservire; schemele şi instrucţiunile de funcţionare a staţiei; schema zonelor
protejate; marcarea pompelor, vanelor şi conductelor, iluminatul de siguranţă pentru continuarea lucrului,
aparatura de automatizare, măsură şi control.
La instalaţiile cu hidrocarburi halogenate (haloni): dispozitivele de închidere a uşilor şi de oprire a ventilaţiei
înainte de refularea halonilor; asigurarea cantităţilor de substanţe de stingere; marcarea ventilelor sau
butoanelor de acţionare, amplasarea conductelor de transport şi a duzelor de refulare; asigurarea presiunii de refulare
pentru trasee mai lungi, funcţionarea ventilului de descărcare; uniformitatea şi continuitatea fluxului de
hidrocarburi halogenate; protecţia împotriva coroziunii; asigurarea intensităţii de stingere; amplasarea pe rânduri la
înălţimi diferite a duzelor de pulverizare în cazul clădirilor mai înalte de 4-5 m; asigurarea a cel puţin două butelii
de azot pentru fiecare instalaţie de stingere cu haloni; asigurarea unei presiuni remanente în buteliile de azot de
minimum 5 daN/cm 2 (când instalaţia încetează să mai funcţioneze).
La instalaţiile de răcire cu apă: amplasarea robinetelor de acţionare şi marcarea lor; alimentarea cu apă
din reţeaua de hidranţi de înaltă presiune sau prin pompă proprie; amplasarea reţelelor şi duzelor sau orificiilor de
refulare; uniformitatea şi continuitatea perdelei (peliculei) de apă, protecţia împotriva îngheţului şi coroziunii,
posibilitatea de golire completă; independenţa funcţionării fiecărei instalaţii de răcire, funcţionarea simultană a
instalaţiilor de răcire învecinate (pe raza de 20 m la rezervoarele cilindrice şi 30 m la rezervoarele sferice).
La tunurile de incendiu: tipul tunului (cu apă, cu spumă sau cu apă şi spumă) funcţie de natura produselor
combustibile ce trebuie stinse şi de scopul urmărit (de stingere, de răcire, de limitare a propagării prin zid de apă sau
spumă); raza de acţiune a tunului şi eventualele obstacole în faţa jetului; amplasarea şi fixarea tunului; existenţa
ţevilor, ecranului de protecţie, tubului de absorbţie, roţilor de manevră şi a substanţelor spumante, alimentarea cu
apă şi durata realizării presiunii de lucru; mecanismele de rotire în plan ori- zontal şi în plan vertical;
manevrabilitatea acestora şi accesul uşor la ele, modul de refulare al substanţelor stingătoare (jet compact sau
pulverizat de apă, trombă, perdea de apă sau spumă), ungerea şi protecţia împotriva coroziunii şi îngheţului,
existenţa şi starea roţilor şi pneurilor la tunurile mobile; etanşeitatea sistemului de închidere a apei; fixarea tunului în
poziţia de lucru; accesoriile şi piesele de schimb (prelate, chei pentru racorduri, ajutaje, ţevi, ejector de spumă,
manetă etanşare, butoi polietilenă de 60 l etc.); existenţa în apropiere a spumantului.
La instalaţiile cu aerosoli: tipurile de generatoare (după formă, masa de substanţă stingătoare şi
presiunea de utilizare); modul de punere în funcţiune al generatoarelor electrice (manual sau prin centrala de
semnalizare) termică (aprinderea unui fitil la 170 o C), mecanică sau mecanică pneumatică (prin cartuş cu
gaz) cu presiune, de regulă azot): varianta de dispunere a generatoarelor, individuală, independentă sau
instalaţie autonomă, poziţionarea generatoarelor şi fixarea buteliilor; bridele cu garnituri de cauciuc pe
conducte; instrucţiuni de funcţionare; procesul verbal de recepţie; registrul de evidenţă a verificărilor şi
lucrărilor.
La instalaţiile cu substanţe speciale (înlocuitori de haloni) de tip: FM-200 (HFC-227ea), INERGEN
(IG-541), Argon (IG-01), NAF S111 (HCFC/A), ECARO (HFC-125) şi NOVEC 1230 (FK-5-1-12): modalitatea de stingere
(locală, totală); compatibilitatea cu mediul protejat; fixarea şi protecţia buteliilor sub presiune la temperatură şi la trepidaţii
(vibraţii ); presiunea din butelii; existenţa dispozitivelor de stingere la butelii; echipamentele de detectare automată a
incendiilor, de declasare (semnalizare) a prealarmei (optic şi acustic) şi de comandă a stingerii; tipurile de duze şi
poziţionarea acestora; monitorizarea stării elementelor de închidere a golurilor (uşi, ferestre, trape etc. ); modurile de punere
în funcţiune a instalaţiei – manual şi automat (cu acţionare electrică, mecanică, termică sau pneumatică); legătura de
avertizare a serviciului de urgenţă la intrarea în funcţiune; eventualele declasări accidentale; rezultatele testelor de
presurizare şi verificărilor ISCIR; măsurile de siguranţă pentru evacuarea oamenilor din spaţiile protejate în cazul declanşării
instalaţiilor, marcarea şi inscripţiile de pericol; procesul verbal de punere în funcţiune; instrucţiunile de funcţionare, registrul
de evidenţă a verificărilor; aplicarea recomandării privind realizarea instalaţiei de exhaustare;
La prizele de apă, abur sau gaze, inerte, din instalaţiile tehnologice: existenţa şi starea furtunurilor şi a ţevilor
de refulare şi racordarea acestora; amplasarea prizelor în apropierea punctelor cu pericol potenţial mai ridicat de
izbucnire a incendiilor; asigurarea substanţei stingătoare; marcarea prizelor.
La stingătoarele de incendiu: starea, calitatea şi cantitatea substanţelor stingătoare din aparate;
amplasarea, inscripţionarea şi etichetarea stingă- toarelor; protecţia împotriva intemperiilor (umiditate, frig) şi a

163
coroziunii; existenţa şi starea fizică a supapelor (membranelor) de siguranţă, furtunurilor, manometrelor şi
roţilor, după caz; funcţionarea unor stingătoare de diverse tipuri, prin sondaj.
La posturile de incendiu: amplasarea posturilor (panourilor, dulapurilor); existenţa şi starea materialelor de
intervenţie (furtunuri, /ţevi, stingătoare, hidrant portativ, chei hidrant, ladă cu nisip uscat şi granulaţie
corespunzătoare, găleţi, cazmale etc.); marcarea şi numerotarea posturilor de incendiu.
La staţiile de pompare incendiu: disponibilitatea de funcţionare a pompelor active şi de rezervă;
funcţionarea sistemului de acţionare de Ia distanţă; funcţionarea corectă a manometrelor; asigurarea alimentării cu
apă şi presiunea de lucru a pompelor, legături de anunţare (telefonice, radio, acustice, optice) cu remiza formaţiei
de pompieri, dispeceratul unităţii şi staţiile centralizate de spumă; iluminatul de siguranţă; carburanţii şi
lubrifianţii pentru motoarele cu ardere internă; automatizarea pornirii pompelor (pre- sostate, hidrofoare etc.);
funcţionarea compresoarelor de aer şi a supapelor de siguranţă ale hidrofoarelor; alimentările cu energie electrică
a electropompelor; supravegherea staţiei.
La maşinile şi utilajele remarcabile de stingere a incendiilor: se verifică în principiu problemele cuprinse în
procesele tehnologice pentru întreţinerea zilnică, respectiv săptămânală.
La substanţele chimice de stingere a incendiilor depozitate: cantităţile existenţe; termenul de garanţie sau
valabilitate; modul şi condiţiile de depozitare sau adăpostire; starea ambalajelor şi etanşeitatea acestora; marcarea
loturilor; buletinele de analiză date de laboratoarele autorizate; posibilităţile de transport la locul incendiului şi
de încărcare a maşinilor şi instalaţiilor.
La sursele de apă artificiale şi naturale; nivelul apei, debitul sau volumul asigurat; posibilităţile de alimentare directă a
maşinilor şi utilajelor de stingere în orice anotimp, marcarea acestora.
La dispozitivele de protecţie împotriva incendiilor (uşi rezistente la foc, trape de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi,
obloane sau clapete antifoc; parapeţi, ecrane, separări antifoc, dopuri ignifuge, pereţi virtuali etc.); se verifică starea şi
funcţionalitatea acestora.
La dispeceratul de securitate, în cadrul căruia se centralizează informaţiile şi datele furnizate automat de sistemele,
instalaţiile şi dispozitivele de apărare împotriva incendiilor din obiectiv se verifică: organizarea personalului de serviciu pe ture ,
pe criteriul 24h/24h , pentru supraveghere, pentru verificări şi remedieri de defecţiuni, pentru intervenţie în caz de incendiu sau în
alte situaţii de urgenţă; prezenţa personalului la serviciu şi pregătirea acestuia; existenţa instrucţiunilor, planurilor de intervenţie
şi a procedurilor de lucru ; evidenţa evenimentelor şi incidentelor ; normalitatea semnalizărilor de pe ecrane şi la alte echipamente
de măsură , de control sau de alarmare; legătura cu 112 , cu serviciile de urgenţă, de pază şi cu managerul obiectivului.

Ionel Crăciun

Capitolul 20. Clasificarea, cercetarea, evidenţa şi raportarea incendiilor

1. COMPETENŢE ŞI OBLIGAŢII PRIVIND STABILIREA ŞI CERCETAREA INCENDIILOR

Competenţa stabilirii cauzelor de incendiu revine, potrivit dispoziţiilor legale, în principal inspectoratelor pentru
situaţii de urgenţă judeţene şi inspectoratului pentru situaţii de urgenţă al Municipiului Bucureşti.
În Hotărârea Guvernului nr.1492/2004 privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor de
urgenţă profesioniste, se precizează că inspectoratul “stabileşte, împreună cu organelle abilitate de lege, cauzele probabile ale
incendiului” (art. 11 lit. s) şi că “participă la cercetarea cauzelor de incendiu, a condiţiilor şi împrejurărilor care au determinat
ori au favorizat producerea accidentelor şi dezastrelor” (art. 11 lit. r).
Personalul inspectoratului cu atribuţii de îndrumare şi control şi de intervenţie, investit în exerciţiul autorităţii
publice, are dreptul, dar şi obligaţia “să stabilească, împreună cu organele abilitate de lege, cauzele probabile ale producerii
situaţiilor de urgenţă şi să participe, la cererea acestora, la identificarea şi stabilirea factorilor de risc şi împrejurărilor care au
generat unele situaţii de urgenţă” (art. 20, alin. 1 şi 2 lit. s).
La incendiile la care intervin pentru stingere subunităţile specializate de intervenţie ale inspectoratelor pentru situaţii
de urgenţă, stabilirea directă, la faţa locului, a cauzelor probabile de incendiu o asigură şefii gărzilor de intervenţie, fiecare în
raionul de intervenţie al subunităţii sale.
Cauza probabilă de incendiu se consemnează în procesul verbal de intervenţie întocmit împreună cu organul de
poliţie, în raportul de intervenţie şi se raportează operativ la inspectorat.
Practic, la peste 80% din incendii se reuşeşte stabilirea directă a cauzei probabile de incendiu.
Sunt însă situaţii în care cauza probabilă nu se poate stabili direct până la retragerea forţelor de intervenţie, cum este
cazul:
- incendiilor datorate unor cauze tehnice neclare;
- incendii de amploare, la care au intervenit două sau mai multe subunităţi specializate de intervenţie;

164
 - incendii la care sunt necesare încercări de laborator şi expertize.
În aceste situaţii cercetarea cauzelor probabile de incendiu se face de către personal specializat (minim 2
investigatori) numiţi prin ordin de inspectorul şef, pentru fiecare caz. În situaţii complexe participă şi personal specializat din
Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, desemnat de inspectorul general.
Specializarea personalului în cercetarea cauzelor de incendiu se face prin cursuri organizate de Centrul Naţional de
Securitate la Incendiu şi Protecţie Civilă, la absolvirea cărora primeşte certificatul de specializare, cu o valabilitate de 5 ani.
Investigatorii desemnaţi, consemnează rezultatele activităţii de cercetare în raportul de constatare tehnică, întocmit
pentru fiecare caz un exemplar unic, care se aprobă de inspectorul şef sau de inspectorul general. Informaţiile şi datele de
interes public se comunică, la cerere, organelor abilitate şi persoanelor interesate.
În activitatea de cercetare şi stabilire a cauzelor de incendiu, şefii gărzilor de intervenţie şi investigatorii aplică
metodologia şi procedurile elaborate în acest sens de către Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.
Statistica incendiilor relevă faptul că aproximativ 5, 6 sau chiar 8 % din incendiile înregistrate în România sunt
provocate de acţiuni intenţionate, tendinţa fiind de creştere a acestor incendii voluntare cu caracter penal. Unele incendii
(circa 1-2%) sunt provocate de alte cauze, dar au consecinţe deosebit de grave, de natură penală (victime omeneşti, pagube
foarte mari etc.).
În noul Cod Penal, aprobat prin Legea nr.286/2009, infracţiunea de „ Distrugere, degradare sau aducere în stare de
neîntrebuinţare a unui bun săvârşită prin incendiere, explozie, ori prin orice alt asemenea mijloc, şi dacă este de natură să
pună în pericol alte persoane sau bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani ”.( art.251 alin. 4). Tentativa se
pedepseşte. Pedeapsa se aplică şi dacă bunul aparţine făptuitorului. Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa
poate ajunge la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. Distrugerea din culpă se pedepseşte. Potrivit art. 252 alin.2. din
noul CP „Dezastrul constă în distrugere sau degradarea unor bunuri imobile, ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau
componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane ”.
În aceste cazuri, activitatea de cercetare a cauzelor, potrivit Codului de Procedură Penală, se efectuează de către
organele de cercetare penală ale poliţiei sub supravegherea procurorului.
Organele de cercetare penală ale poliţiei, conform ordinului Ministerului de Interne (nr. 420/2003) efectuează
cercetarea incendiului împreună cu specialişti (pompieri) din inspectoratele pentru situaţii de urgenţă, pentru stabilirea
cauzelor, focarului, direcţiilor de propagare a focului şi fumului şi a altor elemente. Totodată asigură ridicarea tuturor
probelor.
Cercetarea la faţa locului, întocmirea procesului verbal de cercetare la fata locului, întocmirea procesului verbal de
cercetare la faţa locului şi după caz reconstituirea se fac potrivit dispoziţiilor Codului de Procedură Civilă.
O parte din incendii (circa 5-10%) sunt stinse exclusiv de către formaţiile de intervenţie, salvare şi prim ajutor din
cadrul serviciilor pentru situaţii voluntare şi private. La aceste incendii cauzele probabile sunt stabilite direct de către şefii
serviciilor de urgenţă care au intervenit în sectoarele lor de competenţă.
Când se impune o cercetare mai aprofundată, primarul localităţii sau conducătorul societăţii comerciale afectate de
incendiu poate dispune constituirea unei comisii de cercetare internă (administrativă) a cauzei incendiului.
Cauza probabilă de incendiu se consemnează de regulă în raportul de intervenţie.
Obligaţia completării şi trimiterii raportului de intervenţie la inspectoratul teritorial pentru situaţii de urgenţă în
termen de 3 zile, rămâne, potrivit Legii nr. 307/2006, primarului, respectiv administratorului sau conducătorului instituţiei.
Aceştia au şi obligaţia de a informa de îndată inspectoratul despre izbucnirea şi stingerea incendiului cu forţe proprii.
În cercetarea cauzelor acestor incendii, pentru a efectua expertize pot fi solicitaţi şi experţii judiciari care îşi
desfăşoară activitatea în inspectoratele pentru situaţii de urgenţă, întrucât la stingerea incendiilor nu au participat forţele
serviciilor profesioniste pentru situaţii de urgenţă.
Rapoartele de intervenţie în caz de incendiu şi alte situaţii de urgenţă se completează folosind îndrumătorul elaborate
de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.
Formatul acestor rapoarte permite prelucrarea automată pe calculator a datelor şi informaţiilor conţinute.
Banca de date privind incendiile se constituie şi se gestionează pe nivele, domenii sau zone de competenţă, de către:
- Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă prin Centrul Operaţional;
- Ministere şi alte organe centrale prin centrele operative pentru situaţii de urgenţă cu activitate permanentă;
- Inspectoratele pentru situaţii de urgenţă judeţene prin centrele operaţionale judeţene;
- Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă al Municipiului Bucureşti prin centrul operaţional municipal.
Serviciile pentru situaţii de urgenţă voluntare şi private ţin evidenţa incendiilor produse în sectoarele de competenţă
în registre proprii.
Analiza incendiilor în cadrul serviciilor de urgenţă se face:
- după stingerea incendiului, cu personalul care a intervenit;
- în cadrul pregătirii profesionale prin studii de caz;
- periodic (lunar, trimestrial, semestrial şi annual) prin analize statistice.
În anul 2008, cele mai frecvente cauze de incendiu au fost produse de: instalaţii electrice defecte sau improvizate –
25%; coşuri de fum necurăţate sau defecte – 18%; fumat – 13%; foc deschis – 12%; mijloace de încălzire defecte sau
nesupravegheate – 7%; acţiune intenţionată – 6%.

165
 Analizele statistice şi unele incendii deosebite sunt publicate în revista “Pompierii Români” sau Buletinul
pompierilor.

2. CLASIFICAREA INCENDIILOR

 În funcţie de nivelul de gravitate evaluat în raport cu amplitudinea şi intensitatea situaţiei de urgenţă:

1. incendii minore (începuturi de incendii, arderi nesemnificative);
2. incendii semnificative (limitate, moderate, notabile);
3. incendii grave (importante, mari);
4. incendii foarte grave (importante, sinistre);
5. incendii catastrofale (majore);
6. incendii devastatoare (incendii în masă, dezastre).

 După natura materialelor şi substanţelor combustibile care ard şi în raport cu substanţele

folosite pentru stingere, conform SR EN 2-2004:

1) Clasa A - incendiile de materiale combustibile solide care ard cu jar (lemnul, hârtia, textilele, cărbunii,
masele plastice care nu se topesc la căldură, fânul, paiele, produse din cauciuc etc. ), pen tru stingerea cărora se pot
utiliza: apa (jet pulverizat, jet compact, ceaţă) soluţiile apoase îmbunătăţite chimic, pulberile stingătoare (florex,
nisip etc. ), gaze inerte (dioxid de carbon, azot etc. ), produse organohalogenate (halonii), spume stingătoare chimice
şi mecanice (grele, medii, uşoare, speciale) şi aburul, în această clasă intră şi echipamentele electrice la care ard
mase plastice, după scoaterea de sub tensiune, stingerea realizîndu-se, de regulă, cu apă pulv erizată sau cu spume,
gaze inerte ori pulberi.

2) Clasa B - incendiile de lichide combustibile împărţite în subclasa Bh a hidrocarburilor (benzina, motorina,

ulei, ţiţei, petrol etc.) şi în subclasa Bp, a produselor polare (alcool etilic, alcool metilic, acetona etc. ), pre cum şi
substanţe solide lichefiabile, care se topesc uşor (ceară, parafină , mase plastice etc. ). Se sting de regulă cu
spume, pulberi stingătoare, gaze inerte, abur, pulberi, produse orga nohalogenate şi uneori cu apă pulverizată, în
cazul lichidelor polare o eficienţă mai mare au spumele speciale de tipul apă uşoară (light-water), aero spumanti şi
altele. Concomitent se asigură răcirea zonei incendiate cu apă pulverizată ori sub formă de peliculă (perdea), în
această clasă intră şi echipamentele electrice la care arde ulei, după scoaterea de sub tensi une, stingerea realizîndu-
se cu apă ori spume.

3) Clasa C - incendiile de substanţe combustibile gazoase, cum sunt acetilena, hidrogenul, metanul,
propanul, butanul, gazul de sondă etc. , pentru stingerea cărora se folosesc pulberile stingătoare, gazele inerte,
produsele organohalogcnale şi altele dublate de o răcire corespunzătoare a elementelor instalaţiilor şi de
întreruperea accesului în zona de ardere a gazelor com bustibile.
4) Clasa D - incendiile de substanţe care în contact cu apa sau eu soluţii apoase reacţionează violent,
punând în libertate gaze periculoase, cum sunt carbidul (degajă acetilena), pulberea de aluminiu (eliberează
hidrogen), pentasulfura de fosfor, magneziul, sodiul, potasiu şi altele pentru a căror stin gere se folosesc pulberi
speciale şi gaze inerte.
5) Clasa E – incendii care implică riscuri de natură electrică;
6) Clasa F – incendii care implică medii pentru gătitul hranei ( uleiuri şi grăsimi vegetale sau animale)
în aparatele de gătit.
 În raport cu unul din elementele cauzelor de incendiu:
a) sursele de aprindere: cu flacara, de natură termică, electrică sau mecanică; cu aprindere spontană
(autoaprindere), naturală sau indirectă;
b) împrejurările determinante: neglijentă (erori umane), tehnice, intenţionate (arson, autoincendiere);
c) locul izbucnirii: gospodariile populaţiei (domestice), agenţi economici, instituţii, mijloace de transport,
culture agricole, fondul silvic (paduri), zone inaccesibile, în subteran.
 După unele criterii dominante ale incendiilor, cum sunt:
- viteza de propagare: instantanee, rapidă, medie, lentă;
- arealul afectat: global, regional, local, punctual;
- frecvenţa producerii: mare, medie, redusă, extreme de mică;
- nivelul de tolerabilitate a riscului: inacceptabil, tolerabil, acceptabil, neglijabil;
- durata: obişnuită, de lungă durată (intervenţii de peste 4 ore);
- probabilitate: extreme de rare, rare, improbabile, probabile, posibile, frecvente.
 După forma de manifestare a incendiilor în spaţiu:
- punctiforme (izolate); -

166
 - frontale (liniare);
- circulare;
- dispersate (cu mai multe focare concomitente izolate);
- în masă (pe suprafeţe foarte mari);
- dezvoltate pe verticală (pe mai multe niveluri);

3. CERCETAREA CAUZELOR INCENDIILOR LA FAŢA LOCULUI

3. 1. Noţuni specifice
Cercetarea cauzelor incendiilor reprezintă ansamblul măsurilor şi activităţilor organizatorice, tehnice
şi operative întreprinse cu ajutorul şi pe baza metodelor, procedeelor şi mijloacelor adecvate, în vederea stabilirii
cauzelor care au generat incendii sau alte evenimente urmate de incendii. Problema este similară şi pentru
începuturi de incendii, arderi necontrolate sau alte evenimente urmate de începuturi de incendii.
Amprenta incendiului reprezintă imaginea macroscopică a ansamblului modificărilor materiale survenite la
locul incendiului ca urmare a efectelor lui asupra spaţiului incendiat şi a bunurilor aflate în el.
Urma este orice modificare materială produsă în mediul în care a izbucnit incendiul sau în alte locuri ce au
legătură cu acesta, ca urmare a interacţiunii dintre fenomenele tehnice, naturale, infracţionale sau de altă natură,
mijloacele şi căile lor de acţiune şi elementele componente ale spaţiului in cendiat.
Fenomenele şi manifestările sunt accidente, incidente, situaţii, comportări ori aspecte ale acestora ce au loc
înainte, pe timpul sau după lichidarea incendiului în spaţiul incendiat, în apropierea acestuia ori în medii
asemănătoare, care pot avea legătură cu incendiul.
Amprenta incendiului este de fapt fotografia panoramică a zonei incendiate, care înglobează suma urmelor
vizibile din spaţiul respectiv.

3. 2. Scopurile principale ale activităţii de cercetare a cauzelor incendiilor

Scopurile principale ale activităţii de cercetare a cauzelor incendiilor rezultă din prevederile legale,acestea
fiind:
-stabilirea operativă a cauzelor incendiilor;
-stabilirea şi luarea de măsuri neîntâziate pentru repunerea în func ţiune în cel mai scurt timp şi în regim
normal de funcţionare a capacităţilor de producţie afectate;
-stabilirea persoanelor vinovate de producerea incendiilor şi a răspunderilor disciplinare, materiale, contravenţionale
şi penale, după caz, ce revin acestora potrivit prevederilor legale;
-luarea de măsuri tehnice şi organizatorice pentru prevenirea unor incendii de aceeaşi natură, obligatorii în
unităţi similare.

3. 3. Comisiile de cercetare a cauzelor de incendiu

Pentru cercetarea cauzelor de incendiu, în funcţie de mărimea şi urmările incendiului, se pot constitui, în situaţii
deosebite, comisii de cercetare în care pe lîngă cadre din serviciile de urgenţă profesioniste, participă, după caz, organe ale
procuraturii, organe ale poliţiei cu competenţe legale în acest, domeniu, factori de răspundere şi specialişti din unitatea
în cauză şi din organele tutelare, experţi, organele societăţii de asigurări (pentru vieţile şi bunurile asigurate afectate
de incendiu) sau alte organe solicitate de instanţele judecătoreşti ori de organele de cercetare şi urmărire penală.
La desemnarea componenţei comisiei de cercetare a cauzei unui incendiu, se urmăreşte ca membrii acesteia să
cunoască;
- actele normative care reglementează activitatea de prevenire şi stingere a incendiilor şi modul practic de
aplicare a acestora, îndeosebi în obiectivul în cauză;
- pericolele, cauzele de incendii şi măsurile de prevenire şi stingere a incendiilor specifice instalaţiilor,
utilajelor şi maşinilor din zona incendiului;
- fazele de apariţie şi dezvoltare a incendiilor, precum şi tactica, pro cedeele, mijloacele şi substanţele de
stingere a acestora;
- metodele, procedeele şi mijloacele care se utilizează în cercetarea cauzelor incendiilor;
- organizarea efectivă a activităţii de producţie, precum şi a preve nirii şi stingerii incendiilor la locul de munca
în cauză;
- problemele generale ale organizării şi desfăşurării proceselor de pro ducţie ale activităţii economice şi sociale a
obiectivului;

167
 - locul, rolul şi sarcinile concrete ce-i revin fiecărui specialist în acti vitatea de cercetare a cauzelor de
incendii.
Comisia de cercetare a cauzei incendiului îşi stabileşte un program concret de lucru şi modalităţile de cooperare
între membrii săi.

3. 4. Cercetarea cauzelor incendiului la faţa locului

Cercetarea incendiului la faţa locului implică respectarea unor reguli tactice generale, cum sunt:
- nelimitarea anticipată, în timp, a duratei cercetării incendiului, asigurându-se însă maxim
operativitate în desfăşurarea activităţii;
- efectuarea cercetării complete la faţa locului, independente de orice ipoteză preconcepută sau de alte
anticipări;
- executarea organizată a sarcinilor;
- utilizarea metodelor, procedeelor, aparaturii şi tehnicii adecvate în raport de natura şi particularităţile
incendiului;
- consemnarea în cursul cercetării a tuturor constatărilor, datelor, informaţiilor şi elementelor în legătură cu
cauza;
- observarea comportamentului potenţialilor făptuitori prezenţi la locul incendiului.
De asemenea, pe timpul cercetării incendiului la faţa locului se recomandă să se respecte unele reguli specifice cum sunt:
- deplasarea în cel mai scurt timp la faţa locului;
- organizarea acordării primului ajutor pentru salvarea vieţilor omeneşti periclitate şi a victimelor;
- luarea măsurilor pentru prevenirea şi înlăturarea eventualelor pericole iminente, precum şi pentru prevenirea
sustragerilor;
- aflarea şi notarea datelor referitoare la incendiu (locul izbucnirii, materialele şi substanţele care au ars,
caracteristicile incendiului, observarea şi anunţarea incendiului, modul de stingere; condiţiile meteorologice etc.);
- începerea imediată a cercetării cauzei incendiului, în care scop se asigură:
- cunoaşterea procesului tehnologic şi-îndeosebi a fazei în care se află obiectivul incendiat (în probe tehnologice,
în exploatare, în reparaţii sau revizii, în timpul sau în afara programului de lucru etc);
- stabilirea de la început a întregului pachet de ipoteze referitoare la cauzele posibile ale incendiului;
- identificarea persoanelor care pot da relaţii despre incendiu şi discutarea cu acestea;
- descoperirea, păstrarea neschimbată (pe cît posibil) şi conservarea urmelor şi elementelor care pot furniza date şi
informaţii despre eveniment;
- cercetarea incendiului sub formă de fenomene, situaţii şi mişcări succesive în timp, în strînsă interacţiune
dialectică, renunţînd la idei preconcepute, empirism şi intuiţie;
- verificarea, cercetarea, epurarea şi clarificarea tuturor ipotezelor şi versiunilor pe baza informaţiilor şi datelor culese
pînă se ajunge la stabili rea univocă a adevărului.

3. 5. Metode, procedee şi mijloace tehnice utilizate în cercetara cauzelor incendiilor

Acestea se pot grupa astfel:

Metode logice generale cum sunt: analiza, sinteza, inducţia, deducţia, comparaţia, presupunerea, excluderea etc.
Metode, procedee şi mijloace operative de specialitate cum sunt:
— studierea documentelor de organizare şi desfăşurare a activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor în obiectiv şi
îndeosebi la locul de muncă în cauză;
— studierea documentelor de control tehnic de specialitate al activităţii de prevenire şi stingere a incendiilor întocmite în
obiectiv şi verificarea îndeplinirii măsurilor stabilite;
— studierea documentelor existente în obiectiv privind organizarea intervenţiei în caz de incendiu sau calamităţi şi verificarea
modului de aplicare a acestora pe timpul incendiului;
— studierea actelor normative care reglementează prevenirea şi stin gerea incendiului în obiectivul respectiv şi
verificarea gradului de aplicare a acestora;
— studierea cazuisticii unor incendii similare produse în ţară şi străinătate;
— verificarea modului de îndeplinire a obligaţiilor legale referitoare la prevenirea şi stingerea incendiilor de către
factorii de răspundere din obiectiv, inclusiv de către personalul de ia locul de muncă în cauză;
— folosirea instrumentelor de măsurat (metru, riglă, balanţă, crono metru, termometru etc.), optice de mărit, de
iluminat, fotografiat, filmat, proiecţie, înregistrare etc.

168
 Metode şi procedee tehnico-ştiinţifice de specialitate cum sunt: determinarea parametrilor de ardere a
materialelor şi substanţelor combustibile, evaluarea curbelor de ardere, calculul bilanţului energetic, evaluarea
duratei incendiului; aflarea formei, structurii sau compoziţiei unor materiale şi substanţe etc. .
Metode fizico-chimice: analiza spectrală, metalografia, cromatografia, microscopia, solubilitatea,
defectoscopia etc.
Expertize tehnice (de specialitate, criminalistice, medico-legale, psihiatrice) şi reconstituirea la scară naturală
sau redusă.
Declaraţiile martorilor şi afirmaţiile investigatorilor trebuie fundamentate ştiinţific.
Se apelează la labotatoare specializate în aplicarea metodelor, procedeelor şi expertizelor.

3. 6. Documente de cercetare a cauzelor incendiilor

Constatările şi concluziile rezultate cu prilejui cercetării incendiului se consemnează de către comisia de cercetare
într-un document de cercetare ( proces-verbal, raport etc.) în care, în principiu, se menţionează:
- componenţa comisiei de cercetare;
- unitatea, secţia, atelierul, instalaţia şi locul în care a izbucnit in cendiul;
- datele şi orele izbucnirii, localizării şi lichidării incendiului;
- cine, când şi cum a observat şi anunţat incendiul;
- cine, când şi cu ce a acţionat iniţial asupra incendiului;
- caracteristicile constructive, ale obiectivului incendiat şi ale proce sului tehnologic, măsurile şi dotările
existente cu sisteme de protecţie împotriva incendiilor;
- caracteristicile incendiului, cum sunt: modul de manifestare şi dez voltare, suprafaţa incendiată, direcţiile
principale de propagare, forma incendiului etc.;
- forţele, mijloacele şi procedeele utilizate pentru stingerea incendiului;
- condiţiile atmosferice (vânt, temperatură, precipitaţii);
- pierderile materiale provocate de incendiu (natură, cantitatea, va loarea, amplasarea şi proprietăţile
materialelor şi substanţelor care au ars, precum şi a celor deteriorate);
- victimele omeneşti (numele, prenumele, funcţia, vârsta);
- consecinţele incendiului asupra desfăşurării procesului de producţie (durata întreruperii, efectul economic
cantitativ şi valoric);
- persoanele şi bunurile salvate;
- cauza incendiului descrisă în detaliu şi fundamentată tehnico-ştiinţific; celelalte cauze de incendiu avute în vedere
iniţial şi motivul eliminării acestora;
- persoanele vinovate de izbucnirea sau propagarea incendiului şi răspunderile acestora;
- măsurile luate de comisia de cercetare pe timpul desfăşurării acti vităţii pentru preîntămpinarea unor
pericole iminente şi pentru repunerea în funcţiune în cel mai scurt timp şi în regim normal de funcţionare a
capacităţii de producţie afectate;
- învăţămintele rezultate şi propuneri de măsuri tehnice şi organizatorice pentru prevenirea în viitor a unor
astfel de incendii.

4. CLASIFICAREA PRINCIPALELOR URME ALE INCENDIILOR

Principalele urme ale incendiilor sunt:
Urme de cenuşă şi fum rezultate prin arderea, topirea sau descom punerea materialelor şi substanţelor
combustibile ori nerezistente la tem peraturile degajate pe timpul incendiilor (textile, mase plastice, cauciuc,
lemn, sticlă etc. ).
Urme de lichide, vapori şi gaze combustibile: produse petroliere, lacuri, vopsele, solvenţi, gaz metan, amestec
aragaz etc.
Urme create de explozii:
- de explozii de substanţe explozive: focarul (craterul), schije, ruperi, arsuri, furnizare, efecte distructive,
urme de substanţe explozive, efecte sonore;
- de explozie a amestecurilor explozive: succesiunea exploziilor, fumizare, scurgeri de produse combustibile,
fisuri în instalaţii, efecte distructive;
- de explozii fizice: crăpături, rupturi cu punct de plecare de la fisuri sau defecte de fabricaţie, coroziuni
intensive, defecte de execuţie, solicitări mecanice îndelungate, forţarea AMC datorită suprapresiunii, schije,
deteriorarea vecinătăţilor, distrugeri provocate de recipientul explodat etc.
Microurme create de incendii şi explozii:

169
 - particule de sticlă, vopsea, coloranţi, lacuri, praf combustibil;
- resturi de lichide combustibile, lubrifianţi, mase plastice, gudroane;
- resturi de materiale combustibile arse.
Urme de produse chimice incendiare, toxice şi radioactive.
Urme ale instrumentelor, dispozitivelor şi ale unor obiecte: chei, cleşti, leviere, răngi, ciocane, sfredele, şurubelniţe,
brocuri de sudură, şpan, pilitură, diagrame ale aparaturii de măsură şi control etc.
Urme ale omului:
- urme formă: ale mâinilor, picioarelor, vocii, scrisului, manierei de a se executa diferite operaţii;
- urme biologice: de sânge, salivă, păr, osteologice, miros, ţesuturi moi, arsuri;
- urme ale încălţămintei, îmbrăcămintei şi ale altor obiecte folosite de om.
Proba de ADN – acizi dezoxiribonucleici - este cea mai concludentă privind prezenţa persoanelor.
Urme ale vegetalelor: resturi carbonizate, aşchii, seminţe de plante uleioase etc.
Urme ale animalelor: lăsate de picioare şi coarne, sânge, puf, păr, lână, pene, etc.
Urme ale mijloacelor de transport: anvelope, roţi, potcoave, scurgeri de carburanţi şi lubrifianţi etc.
Trebuie eliminate urmele false. De exemplu: substanţele volatile inflamabile din unele spray-uri, care
se găsesc în mod normal în locul izbucnirii incendiului, nu pot fi considerate din start drept “ catalizator”
pentru iniţierea intenţionată a focului; bucăţile de sticlă fin fisurate pot proveni de la contactul apei
folosite la stingere cu sticla fierbinte;

5. PARTICULARITĂŢI METODOLOGICE ŞI TEHNICE DE IDENTIFICARE A URMELOR

CARACTERISTICE ŞI A SURSELOR DE APRINDERE

Arcurile electrice, scurtcircuitele, scânteile şi efectul termic al curentului electric se identifică prin:
- studierea şi compararea schemei proiectate a instalaţiilor electrice cu realitatea, în colaborare cu specialiştii
din acest domeniu (din unităţile beneficiare, furnizoare, de proiectare etc);
- verificarea gradului de protecţie a instalaţiilor electrice în funcţie de pericolul de incendiu şi explozie
existent;
- determinarea univocă a instalaţiilor electrice aflate sub tensiune în momentul izbucnirii incendiilor şi a celor
care nu erau sub tensiune;
- examinarea dispozitivelor de siguranţă (de protecţie) ale instalaţiilor electrice: dacă sunt montate toate
dispozitivele de siguranţă; dacă dispozi tivele sunt originale, nu sunt supradimensionate nu au fost reparate cu mijloace
locale;dacă capacitatea consumatorilor este sub limita admisă pe circuitul (siguranţa) respectiv;
- examinarea comutatoarelor, heblurilor şi întrerupătoarelor, poziţia acestora şi urmele (impurităţile) depuse
pe ele şi pe punctele de contact;
- examinarea consumatorilor (motoare electrice, aparate electrice, corpuri de iluminat etc.): starea tehnică a
consumatorilor şi modul de supraveghere a acestora; puterea reală a consumatorilor şi compararea ei cu cea
prevăzută în proiect; amprenta incendiului asupra consumatorilor (de exem plu: dacă pe resturile de filament ale unui
bec electric se găsesc sudate urme microscopice de granule sau cioburi de sticlă, becul ardea, iar dacă particulele de
sticlă au muchii ascuţite şi nu sunt sudate de filament, rezultă că becul nu era sub tensiune; în acest scop se
folosesc microscopul care măreşte de 20-50 de ori şi aparatul de fotografiat);
- examinarea conductoarelor şi cablurilor electrice; starea izolaţiei (de exemplu, carbonizarea izolaţiei în zona de
contact cu metalul şi schimbarea culorii observată prin mărirea la microscop de 20 de ori şi prin fotogra fiere);
colectarea din zona incendiului a resturilor de conductoare, urmată de şlefuirea fină a părţilor topite (perlărilor) şi
examinarea la microscop a structurii metalului, mărind de 500 de ori (de exemplu: apariţia unor modi ficări în
structura cuprului, care implică prezenţa oxigenului, indică închiderea circuitului înainte de izbucnirea incendiului, iar
dacă indică doar prezenţa infimă a oxigenului, înseamnă că circuitul s-a închis pe timpul incendiului);
- verificarea cablurilor pe traseu şi în secţiune (conform normativelor şi standardelor în vigoare) prin efectuarea
unor măsurători privind: rezistenţa izolaţiei (megaohmetru), rezistenţa chimică (metoda punţii), proba cu tensiune
înaltă sau mărită şi a curentului de fugă, încercarea izolaţiei la străpungere, precum şi determinarea defectelor de-
cablu; examinarea materialelor identice (etalon) cu cele avariate, dar neutilizate, intacte;
- evaluarea parametrilor ce caracterizează sursele de iniţiere a arderii de natură electrică, cum sunt: la
scurtcircuit;
- intensitatea, tensiunea şi rezistenţa de scurtcircuit, efectele mecanice şi termice ale scurtcircuitului; la arcuri
şi scântei electrice;
- intensitatea, tensiunea descărcărilor, radiaţia termică a acestora, lungimea şi durata arcurilor şi scânteilor,
capacitatea (energia) de aprindere a surselor;
- studierea modului de amplasare şi a naturii materialelor şi substan ţelor combustibile şi explozive din
zona incendiului;

170
 - analizarea posibilităţilor de iniţiere a incendiului prin scurtcircuit, arcuri şi scântei electrice produse în
mediul combustibil (exploziv) existent;
Electricitatea statică se identifică prin:
- inventarierea punctelor în care se poate forma electricitatea statică şi studierea acestora;
- examinarea condiţiilor de microclimat (umiditatea, gradul de izolare, temperatura şi compoziţia
mediului);
- verificarea integrităţii sistemului de descărcare continuă (fără scântei) a sarcinii electrice şi a valorii
rezistenţei de legare la pământ;
- verificarea legării la centura de împământare a tuturor punctelor în care se pot dezvolta şi localiza
sarcini electrostatice;
- determinarea energiei scânteii formate la descărcarea electrostatică şi compararea acesteia cu energia
minimă de aprindere a substanţelor din mediului dat;
- efectuarea unui experiment în condiţii similare, utilizînd: electros copul pentru semnalizarea diferenţei de
potenţial corespunzătoare încărcării, indiferent dacă această diferenţă a apărut pe o instalaţie, pe o maşină sau pe
corpul uman; voltmetrul electrostatic pentru măsurarea cantitativă a tensiunii;
Flacăra deschisă şi flacăra-închisă se vor identifica prin:
- verificarea existenţei mijloacelor care utilizează flacără sau care pot, în anumite condiţii, să formeze
flacără deschisă ori închisă, cum sunt: aparatele de sudură, faclele, cuptoarele, aparatele de gătit (aragaze,
resouri, cu petrol), de iluminat (lămpi, luminări, felinare), de laborator (becuri şi spirtiere cu lichide sau gaze
combustibile), fumători, mijloace de aprindere (chibrituri brichete, aprinzători electrice etc. ); focul în aer liber;
- examinarea urmelor şi resturilor rămase de la mijloacele care utilizează flacără, a deformărilor
acestora şi a funinginei;
- determinarea caracteristicilor de aprindere şi ardere a materialelor şi substanţelor combustibile aflate în
zona incendiului, precum şi a distanţelor de amplasare a acestora faţă de sursele de producere a flăcării;
- evaluarea temperaturii flăcărilor în funcţie de temperatura de ardere a combustibilului, de mărimea
flăcării rezultate la ardere, precum şi de căldura pierdută prin radiaţii sau consumată de către produsele ţie ardere
(exemple ale temperaturii flăcărilor care pot fi atinse de: chibrit 70°C; sudură oxiacetilenică 3150°C; lampă de
lipit 2000°C; hidrogen 2S80°C; lemn 850-1400oC; metan 1875°C; propan 1925°C; lampă cu petrol 7SO-1300°C);
- compararea căldurii de reacţie a flăcării cu temperatura sau energia minimă de aprindere a materialelor
şi substanţelor combustibile;
- studierea, după caz, a condiţiilor de microclimat sau a situaţiei me teorologice.
Căldura (efectul termic) se identifică prin:
- verificarea existenţei şi "stării tehnice” a instalaţiilor, aparatelor şi a altor surse generatoare de căldură,
precum şi a modului de amplasare, utilizare şi supravegherea acestora;
- examinarea punctelor în care poate apărea frecarea, în funcţie de sistemul de rezemare şi de ungere,
de numărul turaţiilor şi de puterea transmisiei;
- determinarea modului de transmitere şi acumulare a căldurii, precum şi a mărimii şi a duratei acţiunii
acesteia;
- examinarea urmelor de ardere, cenuşii şi zgurii, precum şi combustibilului utilizat;
- determinarea caracteristicilor de aprindere şi ardere ale materialelor combustibile amplasate în apropierea
sursei de căldură, a distanţelor de securitate şi a celor efective, a duratei de încălzire (ardere), precum şi a
condiţiilor de microclimat(concentraţia de praf combustibil, umiditatea, curenţii de aer etc. );
- studierea materialelor combustibile dÎn apropierea punctelor de frecare, natura şi proprietăţile
acestora, durata staţionării depunerilor de materiale şi a impurităţilor combustibile în punctele de frecare şi în
jurul lor etc.
- compararea temperaturii de aprindere a materialelor combustibile cu temperatura surselor de căldură,
ţinându-se seama de amplasarea acestora (exemple de temperaturi care pot fi atinse: coşuri de fum 500—100fl°C;
becuri electrice cu incandescenţă 100-300QC; metale incandescente 700-1500°C);
- efectuarea de măsurători în condiţii similare utilizând pirometrul optic portativ (temperaturi cuprinse
între 700-1500°C şi 1200-2000°C pentru radiaţie termică în domeniul vizibil, respectiv termometrul cu vârf
de palpare cu panglică din bimetal şi cu termistori);
- reconstituirea, când e posibil şi necesar, a situaţiei care a generat incendiul.
Scânteile se identifică, prin:
- determinarea capacităţii de aprindere a scânteii, care depinde de masa ei şi de energia termică
înmagazinată;
- comportarea capacităţii de aprindere a scânteii cu energia ei minimă de aprindere a materialelor
combustibile;
- verificarea sursei (instalaţiei, utilajului, uneltelor de muncă etc. ) care poate produce scântei, starea tehnică
şi modul de utilizare. De exemplu, la sistemele de încălzire, scânteile apar prin crăpături, găuri, uşi deschise,
coşuri de fum şi burlane, mai ales când ard răşinoase, vreascuri, crengi, coceni de porumb şi în prezenţa

171
 vuitului sau a tirajului. Scânteile de coş căzute pe materialul combustibil la 15-20 m îl poate incendia, iar
pe timp de vânt puternic scânteile şi jăratecul pot ajunge la 100 m; la sudura executată la înălţimea de 6
m de sol zona periclitată este de 6-8 m în jurul punctului de lucru, iar prin ricoşare scânteile secundare
ajung la 14-15 m acoperind 50-70% din zona de pericol. Scânteile, bucăţile de metal incandescent sau topit şi
brocurile de sudură (uneori de culoare închisa), având o energie ca lorică ridicata (temperatura de 500-
550°C), pot incendia materialele combustibile: la utilizarea sculelor şi dispozitivelor de aluminiu pot apare
scântei capabile să aprindă o seric de substanţe inflamabile (sulfura de carbon, ace tilenă, hidrogen, etilena,
benzen, metan, propan etc.), mai ales dacă scânteile au rezultat din şocul (lovitura) între aluminiu
(duraluminiu) şi oţel ruginit.
Autoaprinderea se identifică prin:
- depistarea substanţelor chimice care pot să se autoaprindă: în contact cu aerul (fosfor alb şi roşu,
praf de aluminiu sau zinc, sulfuri de potasiu, sodiu, bariu, negru de fum, lemn supus încălzirii de lungă durată
etc.); în contact cu apa (carbură de calciu, metale alcaline şi alcalino-pământoase, hidrurile metalelor alcaline,
fosfura de calciu şi de sodiu etc.); în contact cu substanţe organice (oxigen, fluor, clor, acid azotic, peroxizi de
bariu şi sodiu, permanganat de potasiu, cloraţi, percloraţi etc.);
- evaluarea cantităţilor de substanţe intrate în contact şi a mărimii energiei termice degajate;
- depistarea promotorilor (acceleratorilor) existenţi în masa materialelor cu tendinţă de autoaprindere:
în cărbune (oxigen, compuşi volatili, sulfuri de fier, umiditate, resturi organice etc.); în bumbac (seminţe, ulei,
grăsimi); în azotat de amoniu (strunjiri de fier, sticlă, grafit, zinc, cloruri, acid azotic ele); în uleiuri de floarea
soarelui, in, cânepă, bumbac, soia etc. (cu indice de iod peste 80); în lichide combustibile (acetonă, acid acetic
concentrat, alcool butilic, etilic, metilic, benzină ele.); în contact cu oxidanţii (peroxid de sodiu, permanganat de
potasiu) mai ales în prezenţa apei;
- studierea condiţiilor de depozitare (temperatură, umiditate, durată etc.) a materialelor combustibile;
- verificarea posibilităţilor de autoaprindere biologică a materialelor (paie, fin, lucernă, rumeguş etc.),
datorită umidităţii, acţiunii microorganismelor, enzimelor şi a transferului de materie;
- examinarea urmelor (canale, cuiburi, focare) de iniţiere a autoaprin derii biologice;
- efectuarea, după caz, de reconstituiri la faţa locului.
Reacţiile chimice se identifică prin:
- inventarierea, substanţelor care pot da reacţii chimice exoterme ce duc la aprinderea lor, a produşilor de
reacţie sau a substanţelor combustibile vecine mediului de reacţie, fie prin modificarea condiţiilor de păstrare sau
manipulare (de exemplu: evaporarea solventului din nitroceluloză umectată), fie prin contactul cu alte substanţe
chimice (exemple, de reacţii periculoase reversibile: acetilena cu fluorul, clorul, bromul, cuprul, argintul,
mercurul; amoniacul gazos cu mercurul, clorul, iodul, bromul, acidul fluorhidric anhidru; benzina cu clorura de var;
metanul cu sulfura de carbon, cu peroxizii etc.;
- examinarea factorilor care influenţează aprinderea şi explozia (contactul dintre substanţe, lumina solară,
scânteile, reacţiile chimice etc.);
- colectarea de probe şi verificarea, în laborator a condiţiilor de pro ducere a reacţiilor chimice;
- studierea efectelor termice şi chimice ale reacţiilor chimice.
Explozia se identifică prin;
- determinarea substanţelor explozive existente, a modului de aprindere explozivă a acestora (oxidare rapidă,
descompunere rapidă, polimerizări şi alte reacţii chimice ne controlate), precum şi a tipului de explozie produs.
(deflagraţie, detonaţie, explozie în spaţiu închis, explozie în aer liber);
- studierea condiţiilor în care se pot produce exploziile (intervalul de explozie, temperatura şi presiunea
mediului, ventilaţia, starea fizico, - chimică a substanţelor şi materialelor, temperatura şi energia minimă de
aprindere, compoziţia mediului, existenţa şi starea dispozitivelor şi mijloacelor de decompresare etc.);
- inventarierea surselor de iniţiere a exploziei (surse de energie) aflate în zona incendiului şi examinarea
acestora;
- examinarea efectelor şi urmărilor exploziei :presiuni şi temperaturi rezultate, distrugeri materiale etc.
Trăsnetul se identifică prin:
- procurarea şi prelucrarea datelor meteorologice din zona incendiului;
- izolarea şi prelevarea urmelor şi modificărilor amprentate pe mate riale, de exemplu: pe copaci apar
şanţuri verticale pe suprafaţă, late de 10-13 cm şi adânci de 10-20 cm), carbonizate la partea interioară, iar sub copaci
se găseşte material lemnos smuls şi zdrobit; stâlpii şi grinzile de lemn sunt rupte şi aşchiate; învelitoarea
(ardezie, ţiglă) este ruptă şi împrăştiată; rân durile de cărămidă, de piatră şi coşurile de fum sunt crăpate şi
prăbuşite;structurile, conductele şi burlanele metalice sunt topite, găurite, pliate şi răsucite;
- verificarea instalaţiei de paratrăsnet prin calcul şi măsurători cu aparatură adecvată şi prin analiză de
laborator (legături imperfecte cu urme de topitură metalică; rezistenţa ridicată până la 50 ohmi a centurii de
împământare care indica trăsnetul, drept cauză de incendiu);
- examinarea efectelor mecanice şi termice ale trăsnetului;

172
 - studierea acţiunii secundare a trăsnetului ca urmare a inducţiei electrostatice şi electromagnetice, precum
şi a eventualelor descărcări simultane în mai multe puncte.
Energia nucleară se identifică prin:
- analizarea condiţiilor şi abaterilor de la tehnologie şi prin modul de operare care au dus la pierderea
controlului reacţiei nucleare sau la urgenţă radiologica;
- stabilirea motivelor pentru care nu au funcţionat corespunzător sistemele de protecţie şi securitate
nucleară; cercetarea împrejurărilor în care au avut loc accidentul tehnic sau avaria care a precedat punerea în
libertate a energiei nucleare.

Pompiliu Bălulescu

Capitolul 21. Propagarea şi evacuarea fumului şi gazelor din clădiri

1. PERICOLUL PREZENTAT DE FUM

Fumul care se degajă pe timpul unui incendiu este format din elemente care se află sub 3 forme de agregare a
materiei. El se compune din gaze de combustie, particule lichide solide în suspensie. În cantităţi mari şi în spaţii închise
creeaza condiţii improprii supravieţuirii persoanelor.
Pe timpul procesului de ardere rezultă oxid de carbon, dioxid de carbon, acid clorhidric etc., care alături de lipsa de
oxigen face, uneori viaţa imposibilă.
În afara pericolului pentru persoane, apare şi pericolul pentru bunuri. Fumul fiind cald reprezintă un factor important
al propagării incendiului. Acţiunea corozivă a unora din compuşi, de exemplu a acidului clorhidric, reprezintă un pericol
pentru elementele construcţiei, ca şi pentru bunurile aflate în încaperea care trebuie protejată.

173
 Folosirea tot mai mult a materialelor plastice şi sintetice, care de regulă, produc mult fum, fac ca pericolul creat de
fum să fie din ce în ce mai mare. Exemple elocvente sunt subsolurile cu cabluri electrice din siderurgie sau clădirile ce se
izolează pe faţade cu polistiren.
Se impune ca alături de sarcina termică să se ia în considerare şi sarcina de fum, atunci când se calculează ventilaţia
caselor de scări, a puţurilor de ascensoare la clădirile cu mai multe etaje.
Drept sarcină de fum se consideră cantitatea totală de fum degajată în timpul arderii materialelor care se găsesc în
zona incendiului şi reprezintă cantitatea de fum produsă pe unitatea de suprafaţă.
Apariţia fumului în cazul unui incendiu reduce vizibilitatea pe căile de evacuare, pericolul pentru oameni crescând
atunci când i se asociează căldura, gazele de combustie şi cele toxice. Concentraţiile periculoase ale fumului pe căile de
evacuare clasice executate din materiale incombustibile se pot forma în timp scurt de cel mult 3 – 4 min.
Pentru utilizarea în condiţii de securitate a căilor de evacuare se apreciază ca fiind necesară o vizibilitate de
10–15 m.

2. MECANISMUL DE PROPAGARE A FUMULUI ÎN CLĂDIRE

Într-o clădire, deplasarea fumului pe verticală şi orizontală se datorează următorilor factori: dilatării gazelor care se
încălzesc, forţei de ascensiune (tirajului), care se formează pe timpul incendiului; funcţionării instalaţiilor mecanice de
ventilare sau condiţionare; presiunii vântului. Modul de propagare a fumului într-o anumită clădire se fundamentează pe baza
legilor fizice ale mişcării gazelor calde în ipoteza ca incendiul evoluează conform unui regim constant, într-un spaţiu închis,
care comunică sau nu cu exteriorul.
În faza incipientă a incendiului, gazele din încăpere încalzite se dilată, presiunea din interior creşte şi ca urmare, o
parte din fumul format pe timpul incendiului este evacutat prin neetanseitatile uşilor, ferestrelor şi altor goluri.
Dilatarea prin încalzire a gazelor din încăpere poate determina evacuarea unei cantităţi însemnate de fum.
Gazele de ardere sunt mai uşoare decât aerul, fapt care determină formarea unei forţe ascensionale, care pune în
mişcare fumul, iniţial pe verticală către plafon, iar apoi pe orizontală de-a lungul acesteia, acumulindu-se în strat din ce în ce
mai gros. Stratul de gaze se amestecă foarte încet cu aerul rece de dedesubt, dacă nu există obstacole în calea lor.
Cu cât incendiul este mai dezvoltat, cu atât mai mare este debitul de aer antrenat de către flăcări. Volumul ocupat de
gazele produse de incendiu depinde de temperatura lor. De exemplu, în apropierea unui focar cu temperatura în jur de
500°C, un kg de gaze ocupă un volum de 2 m 3, în timp ce la o anumită distanţă, unde gazele s-au răcit până la o temperatură
care depăşeste cu puţin peste cea ambiantă, 1 kg de gaze ocupă numai 0, 8 m3 .
Printr-o uşă cu înălţimea de 2 m şi lăţimea de 0, 75 m la temperatura de 200°C, debitul de fum poate fi de 1 kg/s (60
kg/min), ceea ce revine la circa 40 kg/min pentru fiecare m² de uşă. Aceasta cantitate este foarte mare, ţinând seama de faptul
că pentru reducerea vizibilităţii la 5 m este nevoie de o concentraţie de circa 0, 025 kg/m3 .
Mişcarea fumului depinde în cea mai mare măsură de diferenţele de presiune ce se produc, precum şi de existenţa
posibilitatilor de curgere a gazelor, pe verticală de jos în sus, de la un nivel la altul. Pe orizontală fumul se propagă de la casa
scării, de-a lungul coridoarelor de evacuare la partea superioară a acestora ( cu viteza pasului normal ) sau de la o încăpere la
alta. De asemenea, se propagă prin canale, tubulaturi si alte goluri neprotejate antifoc .
Într-o clădire înaltă fumul se propagă foarte rapid datorită următorilor factori: expanasiunea gazelor de ardere;
efectul de coş (tirajului); influenţa exterioară a vântului; mişcarea forţată (mecanică) a aerului în clădire; spargerea
geamurilor. Flăcările se propagă pe faţade.
Tirajul depinde de temperatura exeterioară şi interioară, de vânt, de planul etajelor, de etanseitatea uşilor şi
ferestrelor, de funcţionarea trapelor şi altor sisteme de evacuare a fumului. Cu cât este mai mare diferenţa între temperatura
interioară şi cea din exteriorul clădirii, cu atât tirajul este mai puternic.
În condiţii de vară (când temperatura aerului este mai ridicată decât în clădiri), direcţia curenţilor de aer în timpul
incendiului se inversează. În acest caz apare pericolul de umplere cu fum a etajelor şi căilor de evacuare din clădire sub etajul
incendiat, mai ales dacă focarul de incendiu se află la un etaj situat deaspupra planului presiunii neutre (egale).
Când Te (temperatura aerului în exterior) este egală cu T i (temperatura aerului interior) nu va alea loc nici o mişcare
naturala a aerului.
Dacă Te<Ti aerul se deplasează vertical în sus, presiunea exterioară va fi mai mare decât cea interioară la o
deschidere în partea de jos.
La Te<Ti tirajul este invers.
În timp de iarnă ca şi pe timp de vară în cazul unui incendiu într-o clădire înaltă, efectul de cos (tirajul) poate avea
presiuni destul de ridicate care vor depăşi presiunea produsă de incendiu şi astfel aerul din exterior va fi forţat să circule către
zona focarului fapt ce nu va permite fumului şi căldurii să fie îndepartate.
Vântul poate influenţa procesul de răspândire a fumului, creând condiţii de circulaţie orizontală a aerului.
În anumite cazuri, fumul este introdus în încăperi din exterior prin ferestrele deschise sau sparte, ca urmare a acţiunii
vântului. Aceasta provoacă o afluire a aerului spre părţile clădirii din direcţia din care bate, aerul pătrunzând în acest caz
orizontal. Când vântul are tăria 4, viteza de circa 6, 5 m/s şi presiunea dinamică de 27, 3 N/m², o parte din aerul care pătrunde
în timpul vântului în interiorului clădirii şi se îndreaptă în sus.

174
 Presiunile orizontale şi efectul de aspiraţie, produse de vânt, fac ca planul presiunii neutre să se deplaseze. Presiunea
pozitivă a vântului tinde să ridice planul presiunii neutre, în timp e o presiune negativă îl coboară.
Tirajul mai este influenţat de destinaţia şi tipul construcţiilor, de modul de compartimentare a lor, care impiedică
mişcarea liberă a aerului, deşi au loc scurgeri importante prin deschideri.

3. EVACUAREA FUMULUI ŞI GAZELOR FIERBINŢI

Acţiunea de evacuare a fumului trebuie să conducă la: menţinerea unei vizibilităţi suficiente; impiedicarea crşterii
temperaturii în spaţiul incendiat; scăderea concentraţiei de gaze toxice din atmosferă; păstrarea unui procent acceptabil de
oxigen. Declanşarea acţiunii de evacuare a fumului trebuie făcută imediat după izbucnirea incendiului, aceasta pentru a se
putea evacua persoanele în bune condiţii.
Operaţia de evacuare a fumului, fie că se realizează printr-o ventilaţie naturală (S<1600 m²) sau mecanică, nu va fi
eficientă decât dacă se realizează compartimentări adecvate.
Dispozitivele pentru evacuarea fumului produs în caz de incendiu vor avea o suprafaţă liberă însumată (acţiunea de
trecere a fumului prin deschidere), de minimum 0, 2% din aria încăperilor sau a compartimentelor respective şi se amplasează
în acoperişul clădirilor, sau cât mai sus posibil la partea superioară a pereţilor exteriori, judicios repartizate. Acţionarea
acestor dispozitive se face prin mijloace uşor accesibile în caz de incendiu (automat şi manual).
Dispozitivele (trapele) mici pentru evacuarea fumului şi gazelor fierbinti vor fi dispuse cât mai uniform ele fiind
preferabile unei singure trape de ventilare de aceeaşi suprafaţă, deoarece un eventual incendiu este posibil ca deasupra
focarului sau în apropierea acestuia să se găsească vreo trapă. De asemenea, riscul de nefuncţionare la un număr mai mare de
trape mici de venţilare este mai redus decât atunci când există o singură trapă de ventilare pe aceeaşi suprafaţă.
La clădirile etajate, evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi se asigură separat pentru fiecare nivel. Canalul de evacuare
poate fi folosit cu succes atunci când există un tiraj natural şi numai în cazul în care etajele nu au geamuri, de exemplu în
subsoluri.
Sistemele moderne de evacuare a fumului şi gazelor fierbinţi asigură în bune condiţii evacuarea tuturor produselor
de ardere în caz de incendiu. Se construiesc instalaţii de ventilaţie pentru cazuri de incendiu amplasate de-a lungul căilor de
evacuare, acţionate automat de detectoare de incendiu sau puse în funcţie manual.
Prin dimensionarea corecta a deschiderilor pentru evacuarea fumului şi căldurii, montarea unor ecrane verticale se
poate realiza astfel încât fumul şi gazele de ardere care se produc în timpul incendiului să nu depăşească compartimentul de
incendiu şi să nu se răspândească în cuprinsul clădirii .

Tabelul 21.3.1 Aria deschiderilor de evacuare a gazelor fierbinţi şi distanţa între ele

Densitatea convenţională Raportul dintre suma ariilor libere Distanţa maximă [m]
a sarcinii termice ale între:
[MJ/m² sau Mcal/m²] dispozitivelor (deschiderilor) şi aria Axele a două Ecranele
construită a încăperii deschideri suspendate
sub tavan
qs ≤ 420 1 : 150 45 75
(100)
420 < qs ≤ 840 1 : 125. . . 1 : 80 35 75
(100) (200)
840 < qs ≤1680 1 : 80. . . 1: 60 35 75
(200) (400)
1680 < qs ≤ 4200 1 : 60. . . 1 : 40 30. . . 25 30
(400) (1000)
qs > 4200 1:30 30. . . 25 30
(1000)

În caz de incendiu, mijlocul cel mai uşor, rapid şi uneori mai raţional, când nu există deschideri special prevăzute, se
realizează prin deschiderea ferestrelor, permiţând căldurii şi fumului să iasă la partea de sus, în timp ce aerul proaspat
pătrunde pe la partea de jos a acestora. Când se procedează la spargerea geamurilor trebuie să se realizeze o deschidere
maximă pentru a se obţine o ventilare satisfăcătoare.
Instalaţiile de evacuarea fumului şi a gazelor fierbinţă au un rol important în dirijarea controlată a produselor de
ardere pe trasee relativ protejate termic, în permiterea evacuării în condiţii mai sigure, în limitarea propagării incendiilor şi în
facilitarea stingerii incendiilor. Nerespectarea procedurii de utilizare a instalaţiilor de desfumare şi/sau necorelarea cu
procedurile sau operaţiunile de intervenţie, inclusiv ca momente de declanşare, poate diminua eficienţa acestora.
Starea şi poziţia dispozitivelor de evacuarea fumului şi gazelor fierbinţi se recomandă să fie controlată din
dispeceratul de securitate al imobilului.

175
 Pompiliu Bălulescu

Capitolul 22. Evacuarea şi salvarea persoanelor din clădiri

1. EVACUAREA PERSOANELOR

Prin evacuare se înţelege scoaterea organizată a persoanelor şi bunurilor din spaţiile în care incendiul, explozia sau
vreo catastrofă naturală poate provoca moartea, afecta sănătatea oamenilor sau produce pierderi de bunuri materiale.

176
 Evacuarea se realizează prin căile de evacuare care constituie un ansamblu de uşi, scări, coridoare şi încăperi care
asigură ieşirea în exterior din clădiri, în caz de incendiu, a persoanelor din interiorul acestora.
Căile de evacuare trebuie să asigure, în caz de incendiu, evacuarea persoanelor în exterior la nivelul terenului sau a
unor suprafeţe circulabile în timpul cel mai scurt posibil şi în deplină siguranţă.
Pentru o evacuare sigură, în afara prevederilor normative, este necesar să se aibă în vedere şi alte cerinţe ca:
alegerea drept cale de ieşire a traşeelor care sunt construite din materiale incombustibile; asigurarea capacităţii de ieşire
pentru toate persoanele aflate la orice etaj, ieşirile şi căile de aces către acestea nu trebuie să aibă unghiuri sau culoare moarte;
căile de acces către ieşire trebuie astfel alese, încât să nu conducă în spaţii cu pericol de incendiu; ieşirile trebuie să conducă
direct în stradă, curte sau în alte spaţii deschise, din care să poate ajunge în exterior cu siguranţă; uşile rotative nu se folosesc
pentru evacuare.
Evacuarea persoanelor din clădiri se face sub forma de fluxuri (şiruri de persoane aşezate una în spatele celeilalte),
care se deplasează prin căile de evacuare către exteriorul clădirii.

Numărul de fluxuri prin care se evacuează un număr de persoane se determină cu relaţia:

F = N/C
F – numărul de fluxuri rezultat prin calcul;
N – numărul de persoane care trebuie să treacă prin calea de evacuare;
C – capacitatea de evacuare a unui flux, definită ca total de persoane, care se evacuează prin fluxul respectiv pe
durata evacuării.

Lăţimea liberă minimă necesară pentru trecerea fluxului de persoane în raport de numărul acestora este prevăzută în
normativul P118 .
Tabelul 22.1.1.Lăţimea liberă funcţie de numărul de fluxuri

Numărul de fluxuri 1 2 3 4 5
Lăţimea liberă 0, 80 1, 10 1, 60 2, 10 2, 50

Lungimea şi lăţima de evacuare sunt în funcţie de timp.

Timpul limită admis pentru evacuare este:
tlim = Ktcr;
K – un coeficient mai mic ca 1, care ţine seama de posibilitatea abaterii mărimii factorilor care influenţează
organismul omului în timpul incendiului, de regulă K = 0, 8 ;
tcr – timpul critic de evacuare, după consumarea căruia efectul factorilor care influenţează organismul omului în
timpul incendiului face imposibilă evacuarea în condiţiile organizate.
La calculul timpului de evacuare se va ţine seama de relaţia:
t ≤ tlim [min];
t – timpul de evacuare dintr-o încăpere, determinat prin calcul [min];
tlim – timpul limită admis pentru evacuare [min].
Viteza de deplasare pe traseele orizontale se consideră egală cu 0, 4 m/s, pe traseele orizontale şi fără panică, iar pe
cele verticale la coborâre de 0, 3 m/s.
La o evacuare forţată, circulaţia oamenilor făcându-se înghesuit, viteza de deplasare ajunge la circa 0, 2 m/s. Rezultă
necesitatea dimensionarii lăţimii în funcţie de numărul maxim de persoane care urmează a se evacua. Pentru calculul
deplasării fluxului de persoane, trebuie să se ţină seama de vârstă, îmbracămintea şi greutatea purtată în mâini.

Tabelul 22.1.2. Capacitatea de evacuare a unui flux C, în funcţie de destinaţia clădirilor (STAS 6814 - 69),

Nr. crt Destinaţia clădirii sau a porţiunii de clădire pentru care Capacitatea de evacuare a unui flux
se calculează evacuarea [număr de persoane]
0 1 2
1 Clădiri de producţie şi depozitare:
- din categoriile A şi B pericol de incendiu 65
- din categoria C pericol de incendiu 75
- din categoriile D şi E pericol de incendiu 90
2 Construcţii care adăpostesc persoane incapabile de a se
evacua
singure: maternităţi, staţionare medicale, clădiri pentru copii
de vârstă preşcolară, ospicii pentru alienaţi, cămine pentru 50
bătrâni şi infirmi
3 Săli în care se adună public, însă nu se încadrează ca săli aglo-

177
 merate (săli de adunări, auditorii, magazine, expoziţii, spaţii
pentru alimentaţie publică, săli de lectură, săli de sport, săli de
aşteptare etc.), care au o capacitate mai mică decât limita
pentru a fi săli aglomerate. 75
4 Clădiri de locuit: hoteluri, cămine, cabane, blocuri de locuinţe
etc. 90
5 Săli aglomerate de tip S1 în clădiri:
- de gradul I, II rezistenţă la foc 50
- de gradul III rezistenţă la foc 35
- de gradul IV, V rezistenţă la foc 25
6 Săli aglomerate de tip S2 în clădiri:
- de gradul I, II rezistenţă la foc 65
- de gradul III rezistenţă la foc 50
- de gradul IV rezistenţă la foc 35
- de gradul V rezistenţă la foc 25

La elaborarea planului de evacuare este necesar să se ţină seamă de: starea construcţiei, sarcina termică; numărul de
persoane existente în interiorul încăperilor; căile de acces şi de evacuare pentru persoane şi bunuri; ordinea evacuării;
persoana (persoanele) care conduce operaţiile de evacuare şi salvare, precum şi persoanele care au sarcini pe aceasta linie;
mijloacele şi utilajele folosite pentru evacuarea bunurilor în special a celor valoroase, care au greutăţi mari; locurile stabilite
pentru evacuarea persoanelor şi depozitarea materialelor evacuate; mijloacele de dare a semnalului de alarmă, atribuţiile ce
revin fiecărei persoane în timpul evacuării, funcţie de rolul pe care trebuie să-l îndeplinească, de traseele ce trebuie urmate;
asigurarea zonelor de evacuare, punctele de adunare şi efectuare a apelului persoanelor evacuate; transportarea urgenţă a
persoanelor care nu se pot deplsa singure.
De asemenea, în planul de evacuare trebuie să se mai includă şi unele date referitoare la clădirea respectivă, ca:
numărul de ieşiri, lăţimea scărilor, lăţimea totală a tuturor ieşirilor; distanţa dintre diferite încăperi şi scări; lăţimea
coridoarelor; ieşirile de salvare; natura iluminatului; posibilitatea de propagare a incendiului, posibilitatea de defectare a unor
instalaţii (ventilare etc.); posibilitatea de a se apela la alte unităţi din apropiere, modul de alarmare a lor. Pentru o evacuare
reuşită se impune o bună organizare, ordine şi disciplină.
La clădirile înalte, hoteluri, clădiri administrative, spitale etc. , evacuarea completă în caz de incendiu este foarte
dificilă.
La hoteluri se recomandă afişarea în camera de cazare, la loc vizibil, a unei schiţe cu planul etajului pe care se indică
poziţia încăperii respective şi traseele ce trebuie urmate până la scările de evacuare.
Aceste schiţe sunt completate prin reguli de prevenire a incendiilor şi cu indicaţii asupra modului în care persoanele
trebuie să procedeze în diferite situaţii.
De o mare eficienţă sunt: iluminatul de siguranţă; instalaţia de detectare a incendiilor şi de avertizare a persoanelor.
Avertizarea persoanelor trebuie să se realizeze într-un timp scurt, printr-un sistem fiabil, bine audibil şi a cărei semnificaţie să
fie neconfundabilă pentru oameni, în special la hoteluri şi care să nu poată fi declanşat intempestiv.
Eficienţa sporită se asigură prin echiparea hotelurilor cu sonerii polarizate sau hupe amplasate cel puţin una pe etaj,
astfel încât să se poată auzi din toate încăperile. În principiu, acţionarea soneriilor se face de la recepţie. Pentru orientarea
persoanelor care urmează să se evacueze din clădiri este necesar să se execute marcări prin indicatoare a poziţiei uşilor şi
scărilor de evacuare, pentru străini să se utilizeze indicatoare cu texte în limbi de mare circulaţie internaţională.
Cele mai eficiente căi de evacuare sunt coridoare şi scările interioare care trebuie să fie în permanenţă libere. În
unele situaţii personale din interior se mai pot evacua şi cu ajutorul scărilor exterioare fixe sau mobile.

2. SALVAREA PERSOANELOR

Când nu este posibil să se realizeze evacuarea persoanelor se trece la pregătirea şi executarea salvării acestora.
Prin noţiunea de salvare se înţelege ajutorul ce trebuie acordat persoanelor care datorită incendiului sau vreunui alt
eveniment neprevăzut, îşi au viaţa sau sanătatea în pericol, eveniment pe care nu-l pot înlătura singure.
Pentru buna reuşită a salvării se impune: să se stabilească poziţia în care se afla persoanele periclitate; numărul de
persoane aflate în primejdie într-un anumit loc; posibilitatea de folosire pentru salvare a coridoarelor, scărilor şi a celorlalte
locuri de trecere; pericolul direct existent pentru persoanele periclitate; dacă a apărut panica printre oameni şi în ce grad;
gradul de iluminare a locuilor de trecere.
Procedeele şi mijloacele de salvare practicate, în special din clădirile înalte, sunt: coborârea pe trepte prin casa
scărilor, în mod deosebit de către persoanele aflate sub etajul (etajele) incendiat; coborârea pe o scară fixă sau pe o coarda
(fringhie), pe laturile exterioare ale clădirii înalte; coborârea cu o cabină care alunecă pe şine sau pe cabluri fixe pe laturile
exterioare ale clădirii; coborârea cu ajutorul unui dispozitiv cu troliu; alunecarea pe un tobogan sau tub expandat; săritura din

178
clădire pe o pernă de salvare; coborârea cu ascensorul atunci când sunt create condiţiile necesare; salvarea cu ajutorul
elicopterelor; folosirea autoscărilor mecanice.
Folosirea eficientă a autoscărilor mecanice depinde de posibilitatile de acces la ferestrele sau balcoanele încăperilor
în care se află blocate persoanele.
O utilizare mai raţională se obţine atunci când la fiecare etaj se prevad încăperi (zone de refugiu protejate) unde
oamenii care nu se mai pot evacua pe scările clădirii se adapostesc în acestea şi aşteaptă forţele de intervenţie.
Securitatea persoanelor din clădiri depinde de buna armonizare a măsurilor constructive cu măsurile de prevenire a
incendiilor, corelarea dintre ambele domenii fiind absolut necesară.
Planurile de evacuare trebuie să fie cunoscute şi aplicabile.

Pompiliu Bălulescu

Capitolul 23. Alimentarea cu apă pentru stingerea incendiilor

1. NOTIUNI DE HIDROSTATICĂ ŞI DE MIŞCARE A LICHIDELOR

Greutatea specifica este greutatea unităţii de volum dintr-un corp. Astfel:

γ = G [ kgf sau N] •
V m3 m3

179
Densitatea sau masa volumică se exprimă prin cantitatea de materie conţinută în unitatea de volum. Astfel:

ρ = m [kgf·s·m-4]
V
Tabelul 23.1.1.Greutatea specifică şi densitatea apei la presiunea de 760 mm Hg

Temperatura 0 10 20 40 60 80 100
[ 0C]
Greutatea 1000 999,7 998 992 983 972 958
specifică γ
[kgf/m3 ]
Densitatea 101,93 101,91 101,7 101,5 101,2 99,1 97.8
ρ [kgf.s.m-4 ]

La 0°C, γ = 999, 87 şi la +4°C ,γ= 1000 kgf/m3, deci la +4°C apa are densitatea cea mai mare.
Presiunea atmosferică variază în raport cu altitudinea.

Tabelul 23.1.2.Densitatea aerului din atmosferă variază în raport de temperatura

Temperatura aerului [°C] 0 15 20 30 40 50 60 70 80 90

Densitatea [kg/m3] 1, 293 1, 225 1, 204 1, 165 1, 172 1, 092 1, 060 1, 029 1, 000 0,
972

Coloana de apă sau înălţimea teoretică de aspiraţie este în funcţie de altitudinea la care se găseşte sursa de apă, de
temperatura ei şi de presiunea atmosferică.
Pentru calculul coloanei de apă se foloseşte relaţia:

γH=Pb ; H = Pb ;
ρg
γ – greutatea specifică a apei [kgf/m3 sau N/m3];
H – înălţimea de aspiraţie [m];
Pb – presiunea atmosferică [N/m²];
ρ – densitatea apei [kgf·s·m-4];
g – acceleraţia gravitaţiei [9, 81 m/s²].
Mişcarea lichidelor în conducte se face sub presiune. Fiind sub presiune, lichidul ocupă întreaga secţiune interioară a
conductelor, exercitând, de regulă, o presiune aproape uniformă asupra pereţilor într-o secţiune anumită.
Mişcarea permanentă a lichidelor reale în conducte poate fi laminară sau turbulentă. Când viteza de mişcare este
mică, lichidele curg linistit, liniile de curent fiind paralele între ele, mişcarea având-o structura ordonată.
Dacă viteza creşte peste o anumită valoare, curgerea lichidului devine turbulentă. Mişcarea capată o structura aparent
dezordonată. Trecerea de la regimul laminar la cel turbulent într-o conductă dreaptă se produce prin trecerea într-un regim
intermediar numit critic. Apariţia momentului critic depinde de viteza fluidului, de diametrul conductei şi de viscozitatea
cinematică a fluidului; aceşti parametri formează numărul Reynolds (Re) care delimitează regimurile de curgere a fluidelor.
Astfel:
Re=VD ; η = vγ ;
v g
V – viteza mijlocie a fluidului [m/s];
D – diametrul conductei [m];
v – vâscozitatea cinematică [m²/s];
η – vâscozitatea dinamică [kg·s·m²];
γ – densitatea fluidului [kg/m3];
g – acceleraţia gravitaţiei [9, 81 m/s²].
Punctul de trecere de la regimul laminar la cel turbulent este reprezentat de Recrt= 2320.
Curgerea este laminară pentru Re < 2320 şi turbulentă pentru Re > 2320.
Regimul de mişcare – laminară sau turbulentă – este determinat de viteza, de diametrul conductei, de vâscozitatea
fluidului, iar în anumite condiţii şi de rugozitatea pereţilor conductei.

Tabelul 23.1.3.Vitezele critice în conductele de apă [m/s]

Diametrul conductei [mm]

180
 Temperatura
apei 10 50 100 200 300
[°C]
0 0, 42 0, 083 0, 042 0, 021 0, 0140
20 0, 23 0, 046 0, 023 0, 012 0, 0077
60 0, 11 0, 022 0, 011 0, 0056 0, 0037
100 0, 07 0, 014 0, 007 0, 0035 0, 0023

Conductele instalaţiilor de alimentare cu apă se găsesc, de regulă, în regim turbulent, fiind calculate la viteze
economice, care sunt mai mari decât vitezele critice.
Debitul conductei:
Q = AV =πD² · V;
4
Q – debitul [m3/s];
V – viteza medie [m/s];
D – diamentrul interior al conductei [m];
A – aria secţiunii de curgere a apei [m²].

Debitul de apă pentru stingerea incendiilor (la capetele de debitare):

Q=μA√2gH =μ·πD²√2gH=μ√0, 000012D4H=μ√KH;

4

Q – debitul capului de debitare a apei [l/s];

H – presiunea de intrare a apei în capul de debitare a apei [m H2O];
D – diametrul orificiului [mm];
K – un coeficient egal cu 0, 000012 D4;
A – secţiunea orificiului [mm2];
 - coeficient de debit al orificilui capătului de debitare la incendii (0, 95…1, 00).

Tabelul 23.1.4.Valorile lui K pentru diferite diametre ale capului de debitare a apei

Diametrul
4 5 6 8 10 12 14 16 18 20 28 32
[mm]
K 0, 0031 0, 0076 0, 0157 0, 05 0, 12 0, 25 0, 46 0, 79 1, 27 1, 94 5, 54 12, 7

Pentru a se evita apariţia unor dificultăţi la exploatarea conductelor, datorită fenomenelor de cavitaţie, loviturile de
berbec şi coroziunii, se recomandă să nu se depăşească, la incendiu, viteza de 3 m/s, cu excepţia instalaţiilor de sprinklere şi
drencere la care se admit viteze maxime de 5 m/s.
La mişcarea apei în conducte au loc pierderi liniare şi locale de sarcină. Acestea depind de debitul şi diametrul
conductei (de viteza apei) şi de natura pereţilor (rugoşi sau netezi, cu sau fără depuneri de piatră), curgerea producându-se, de
regulă, în regim turbulent.
La curgerea apei prin furtunurile de refulare se produc pierderi de sarcină. Ele sunt formate, ca şi în cazul
conductelor rigide, din pierderi liniare de sarcină şi pierderile locale, datorită rezistenţelor locale produse la racordurile de
asamblare şi la curbele furtunului formate ca urmare a denivelării de teren, a trecerii peste diferite obstacole sau a punerii sub
presiune a dispozitivului de intervenţie la incendii.
Pierderea de sarcină a unei linii de furtun este egală cu produsul dintre rezistenţa specifică, lungimea furtunului şi
pătratul debitului. Astfel:
hr – pierderea de sarcină totală în conductă [mm H20];
i – panta hidraulică [mmH2O/m];
a – rezistenţă specifică a furtunului pentru debite de apă exprimate în litrii pe secundă;
L – lungimea furtunului [m];
q – debitul de incendiu [l/s];

Rezistenţele specifice pot varia intre limite destul de largi chiar la acelasi tip de furtun, în funcţie de presiunea de
lucru. Aceasta se datoreste faptului ca furtunurile de refulare fiind flexibile se deformeaza mărindu-şi diametrul sub acţiunea
presiunii interioare.
Diametrul intrând în expresia pierderilor de sarcina la numitor, acestea vor fi mai reduse atunci când se lucrează la
presiuni mari.

181
 Datorită acestei situaţii nu este posibil să se facă un calcul exact al pierderilor de sarcină în furtunurile de refulare,
pentru toate situaţiile care se pot ivi în practică. În general se recurge la calcule aproximative efectuate cu valorii medii. De
regulă, pierderile de sarcină pentru linii de furtun de anumite lungimi se determină prin încercări practice.
În ultima perioadă de timp se fabrică şi se folosesc furtunuri de refulare din fibre sintetice care au o elasticitate mai
mare decât furtunurile de cânepă. Ca urmare a deformaţiilor mult mai mari ale acestor furtunuri, pierderile de sarcină sunt mai
reduse. De exemplu, pierderile de sarcină la furtunurile cauciucate executate din fire de relon supraetirate sunt circa 15 – 20%
mai reduse decât la cele din cânepă cauciucate. Pentru ale genuri de fibre artificiale pierderile de sarcina pot fi şi mai mici,
ajungând chiar la 1/3 din valorile date pentru furtunurile clasice executate din fibre naturale.

Tabelul 23.1.5.Pierderile de presiune pe furtunuri, în atmosfere

Furtunul B Furtunul C
Debitul
Cauciucat Necauciucat Cauciucat Necauciucat
[l/min]
1 linie 2 linii 1 linie 2 linii 1 linie 2 linii 1 linie 2 linii
100 0, 025 - 0, 050 - 0, 17 - 0, 380 -
150 0, 058 - 0, 115 - 0, 35 - 0, 775 -
200 0, 105 0, 025 0, 210 0, 050 0, 62 0, 17 1, 350 0, 380
250 0, 155 0, 038 0, 310 0, 077 0, 95 0, 25 2, 000 0, 560
300 0, 220 0, 058 0, 440 0, 115 0, 40 2, 800 0, 775
350 0, 290 0, 080 0, 580 0, 160 1, 38 0, 48 3, 800 1, 000
400 0, 365 0, 105 0, 740 0, 205 1, 83 0, 62 4, 180 1, 350
460 0, 475 0, 135 0, 970 0, 270 2, 38 0, 81 6, 100 1, 740
500 0, 555 0, 155 1, 130 0, 310 3, 10 0, 95 7, 100 2, 000
560 0, 675 0, 185 1, 400 0, 380 3, 70 1, 18 8, 800 2, 500
600 0, 760 0, 220 1, 600 0, 435 4, 60 1, 38 10, 000 2, 800
700 1, 050 0, 285 2, 200 0, 582 5, 20 1, 83 13, 600 3, 800
800 1, 35 0, 365 2, 80 0, 74 7, 10 2, 38 17, 80 4, 80
900 1, 70 0, 455 3, 50 0, 93 9, 50 2, 96 - 5, 85
1000 2, 10 0, 555 4, 30 1, 13 12, 10 3, 70 - 7, 10
1250 3, 10 0, 83 6, 50 1, 75 14, 70 5, 60 - 4, 00
1300 3, 30 0, 90 7, 00 1, 90 - 6, 00 - 11, 80
1460 3, 80 1, 05 8, 10 2, 20 - 7, 10 - 13, 60
1500 4, 40 1, 20 9, 30 2, 50 - 8, 20 - 15, 60
1600 5, 00 1, 35 10, 60 2, 80 - 9, 50 - 17, 80
1700 5, 60 1, 50 12, 00 3, 15 - 10, 80 - 20, 00
1800 6, 20 1, 70 13, 20 3, 50 - 12, 10 - -
1900 6, 80 1, 90 14, 50 3, 90 - 13, 40 - -
2000 7, 50 2, 10 16, 00 4, 30 - 14, 70 - -
2500 12, 00 3, 10 - 6, 50 - - - -
3000 18, 00 4, 40 - 9, 30 - - - -

Tabelul 23.1.6.Debitele conductelor şi arterelor în funcţie de diametrele şi de vitezele uzuale

Presiunea Diametrul ajutajului [mm]

la ţeava
8 10 12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 32
de refulare
[mH2O] [N/cm²] Debitul de apă [l/min]
15 14, 71 55 81 116 158 206 260 322 390 464 544 631 725 825
20 19, 61 58 93 135 182 238 301 372 450 536 629 729 837 952
25 24, 52 65 104 151 204 266 337 416 503 599 703 815 936 1079
30 29, 42 71 114 165 223 292 369 456 551 656 770 893 1024 1166
35 34, 32 77 123 178 241 315 399 492 595 708 832 964 1107 1260
40 39, 23 82 132 190 258 337 426 526 636 758 889 1031 1184 1347
45 44, 13 87 139 202 273 357 452 558 675 803 943 1093 1220 1428
50 49, 03 92 147 213 288 376 476 588 712 848 994 1152 1323 1506
55 53, 94 97 154 224 302 395 500 617 746 888 1042 1126 1388 1579
60 58, 84 101 161 234 316 413 522 644 779 928 1089 1262 1450 1649
65 63, 74 105 168 243 329 429 543 671 811 966 1133 1314 1509 1717
70 68, 65 109 174 253 341 445 564 693 842 1005 1170 1363 1566 1781

182
75 73, 55 113 180 261 353 461 583 720 871 1031 1217 1411 1621 1844
80 78, 45 116 186 269 365 476 603 744 900 1071 1257 1457 1674 1904
85 83, 36 120 192 278 376 491 621 767 928 1105 1296 1572 1725 1963
90 88, 26 124 197 286 387 505 639 789 955 1136 1333 1546 1775 2020
100 93, 07 130 208 302 408 532 657 811 981 1166 1370 1588 1824 2075
105 102, 97 133 213 310 418 545 690 852 1022 1228 1441 1670 1918 2182
110 107, 87 - 218 316 427 556 707 872 1055 1256 1476 1709 1963 2232
115 112, 78 140 223 324 437 571 723 892 1079 1284 1507 1747 2007 2282
120 117, 68 143 228 330 446 583 738 911 1102 1312 1540 1785 2050 2333
125 122, 58 - 233 337 456 595 753 930 1126 1330 1572 1822 2092 2311
130 127, 49 - 237 344 465 607 768 948 1147 1366 1603 1858 2134 2428
135 132, 39 - 242 350 474 619 783 966 1169 1392 1633 1893 2174 2474
140 137, 29 - 246 357 482 630 797 984 1190 1417 1663 1928 2214 2519
150 147, 10 - 255 369 499 652 825 1019 1232 1487 1722 1966 2292 2608

2. ÎNĂLŢIMEA DE ASPIRAŢIE

Înălţimea de aspiraţie este cel mult egală cu înălţimea unei coloane de lichid care face echilibrul presiunii
atmosferice (echivalentă cu o coloană de mercur de 760 mm la temperatura de 0C) şi depinde de densitatea lichidului, de
presiunea atmosferică şi de tensiunea de vapori a lichidului la presiunea şi temperatura de la suprafaţa lichidului.
Practic se înţelege prin înălţime de aspiraţie, diferenţa de nivel dintre axa corpului unei pompe şi nivelul sursei de
apa.
Înălţimea maximă de aspiraţie la care practic o pompă se poate alimenta dintr-o sursa cu nivel liber este determinată
de numeroşi factori, dintre care cei mai importanţi sunt: presiunea atmosferică, temperatura apei, pierderile totale de sarcină
în conducta de aspiraţie, etanseitatea dispozitivului şi tipul pompei.
Teoretic, înălţimea de aspiratie poate atinge 10, 33 m, adică înălţimea corespunzatoare coloanei de apă care poate fi
echilibrată de presiunea atmosferică, dar practic nu depăşeste, în general, 7 - 8 m.
Înălţimea coloanei de apă este mai mică în localităţile situate la mare altitudine.
Asupra înălţimii de aspiraţie mai influenţează şi temperatura apei. Când temperatura apei este aproape de
temperatura de fierbere, aspiraţia devine imposibilă, deoarece tensiunea vaporilor emanaţi este egală cu presiunea
atmosferică. Ca urmare, la temperatura de 100C apa nu se mai ridică în tubul de aspiraţie, deoarece pe măsură ce se face
vidul, aerul este înlocuit de vaporii de apă degajaţi a căror tensiune compensează presiunea atmosferică.
Pentru sursele naturale a căror temperatură poate ajunge pe timp de vară la temperatura de 20 - 25 C, înălţimea de
aspiraţie se reduce cu circa 0, 30 m H2O.
Valoarea înălţimii de aspiraţie influenţează şi asupra debitului de apă.
Debitul de apă primit va fi cu atât mai mare cu cât înălţimea practică de aspiraţie este mai mică, cu atât dispozitivul
este mai scurt şi cu cât diametrul conductei este mai mare.
Pompele de alimentare cu apă pot fi montate deasupra sau sub nivelul apei. Când axa pompei este situată sub nivelul
apei, pompa se consideră omecata şi în acest caz, atât conducta de aspiraţie, cât şi corpul pompei, fiind pline cu apă, agregatul
este permanent amorsat şi poate fi pus în funcţiune fără pregătiri speciale din acest punct de vedere.
Dacă axul pompei este situat la o cota superioară faţă de nivelul apei, trebuie să se facă mai întâi amorsarea pompei.
La pompele cu piston amorsarea se realizează prin însăşi funcţionarea lor.
La pompele centrifuge amorsarea trebuie realizată însă cu mijloace auxiliare.
În cazul pompelor mobile de incendiu sau la unele staţii de pompare mici, amorsarea se realizează cu ajutorul
pompelor de vid, legate direct la conducta de aspiraţie. La amorsarea unei pompe cu ajutorul pompei de vid, pe măsură ce
aerul se elimină din conducta de aspiraţie, locul lui este luat de apă, împinsă de presiunea atmosferică care se exercită pe
suprafaţa liberă a apei, în jurul conductei.

3. LOVITURA DE BERBEC

Lovitura de berbec este un fenomen ondulatoriu de creştere (scădere) a presiunii în conductele forţate ale
hidrocentralelor sau ale staţiilor de pompare, produs prin încheierea (deschiderea) bruscă a vanelor la capatul aval al
conductelor respective.
Lovitura de berbec este deci o suprapresiune (alternativ pozitivă şi negativă), care se adaugă presiunii în mişcarea de
regim permanent şi independentă de această presiune.
Loviturile de berbec se produc la închiderea rapidă a hidrantilor, la trecerea peste furtunuri a vehiculelor grele, la
formarea coturilor pe liniile de furtun, la închiderea ţevilor cu robinet şi în alte situaţii. La deschiderea bruscă a unui robinet
se poate produce o turtire datorită vidului parţial creat în conductă şi apăsării aerului din exterior. În acest caz avem de a face
cu o lovitură de berbec negativă. Lovitura de berbec este cu atât mai violentă, cu cât conducta este mai lungă şi închiderea
mai rapidă. În schimb, lovitura de berbec este mai redusă la conductele scurte şi la manevrarea inceată a vanelor şi

183
robinetelor. Oprirea bruscă a apei pe furtunurile de incendiu poate să provoace perturbaţii elastice, care se manifestă printr-o
succesiune de suprapresiuni şi depresiuni propagate în ambele sensuri cu mare viteză, după care se atenuează până la
dispariţie.
La dilatarea furtunurilor sub presiune, ca urmare a supratensiunii apărute după închiderea robinetului de la ţeava, de
refulare a apei, aceasta poate fi smulsă din mâinile servantului, provocând accidente. Şeful de ţeava poate acţiona astfel încât
să nu se producă supratensiuni prea mari. Acest lucru se poate realiza printr-o închidere progresivă a robinetului de la ţeava
de refulare.
Pe măsură ce creşte debitul, în furtunuri se măresc şi supradimensiunile.
Suprapresiunea se poate determina cu relaţia:
H=+ a V0 ;
g

H – creşterea presiunii [m H2O];

a – viteza de propagare a undei de şoc în furtun [m/s];
V0 – viteza circulaţiei apei în furtun [m/s];
g – acceleraţia gravitaţiei pământeşti [m/s];

Pentru conductele de oţel, viteza undei de şoc atinge valori cuprinse între 900 şi 1100 m/s (scade la 600 – 700 m/s în
cazul unor diametre mari) şi rareori scade sub 1000 m/s pentru conductele de fontă.
Vitezele de propagare a undei de soc, în limitele presiunii de regim, pentru furtunurile necauciucate sunt de 220 –
250 m/s iar cele cauciucate de 180 – 200 m/s.
În furtunurile de incendiu, cauciucate şi necauciucate, suprapresiunea creată în urma loviturii de berbec poate să
ajungă la valori de 2 până la 2, 5 at la o viteză de curgere a apei de 1 m/s. Astfel:
p=(2 ÷ 2, 5) V0 [at].
Loviturile de berbec sunt mai puternice în furtunurile cu diametre mai mari, prin care se refulează apa sub presiune şi
în special la cele în care posibilitatile de alungire a ţesăturii sunt epuizate, la cele îmbătrânite natural, ca şi la cele care nu se
întreţin şi nu se exploatează corespunzator.
Lovitura de berbec în conductă (şocul hidraulic) se produce şi la deschiderea bruscă a hidranţilor de incendiu. Dacă
ventilele hidrantului sunt închise, fenomenul are loc chiar şi în corpul acestuia.
O manipulare bruscă a cheii de hidrant, ventilele hidrantului fiind închise, favorizează uneori producerea loviturii de
berbec, care se poate solda cu smulgerea hidrantului. De aceea, se impune ca manipularea cheii de hidrant să se facă progresiv
şi cu multă atenţie.
Manipularea progresivă a cheii de hidrant, întreţinerea permanentă şi în mod corespunzator a furtunurilor de
incendiu, manevrarea progresivă a ventilelor de la pompele de refulare, respectarea regulilor de folosire a furtunurilor şi
accesoriilor la presiuni de regim normale sunt măsuri care impiedică formarea loviturilor de berbec (şocuri hidraulice).

4. JETURI DE APĂ. FORŢA DE REACŢIE A ŢEVILOR

Jeturile de apă refulate asupra focarelor de incendiu pot fi compacte sau pulverizate. în deplasarea lor spre focar ele
trebuie să învingă rezistenţa aerului, mai ales când acesta este impurificat de fum şi de particule nearse.
Din cauza diferenţei mari dintre temperatura zonei de incendiu şi cea din apropiere se produc curenţi puternici de aer
care influenţează asupra deplasării jetului de apă. Traiectoria jetului este deviată şi micşorată fapt ce face imposibil, uneori,
un atac direct (precis) asupra focarului de incendiu.
Jetul de apă în mişcarea lui prin aer, după un anumit parcurs de la ieşirea din ajutaj, se dispersează (pulverizează)
mai întâi în particule mari, apoi din ce în ce mai fine. Acestea se produc din cauza rezistenţei aerului şi forţelor interne
cauzate de turbulentă. La formarea picăturilor contribuie şi tensiunea superficiala a apei.
Înălţimea jetului de aer (varianta I):
Hj = H ;
1+ψH

Hj – înălţimea jetului în aer (bataia pe verticală), [m];

H – presiunea la ţeavă [mH2O];
Ψ – coeficientul a cărui valoare se arată în tabelul 23.4.1.

Înălţimea jetului de aer (varianta II):

Hj = H (1 – b ·H) ;
D
b – un coeficient egal cu 11, 3·10-5 ;
D – diametrul ajutajului [m].

184
 Lungimea jetului compact (bataia pe orizontală):
Lj=α`Hj ;
α` este un coeficient determinat experimental a cărei valoare se da în tabelul 23. 4. 2.

Tabelul 23.4.1.Diametrele ajutajelor în funcţie de valorile coeficientului Ψ

Diametrul Valoarea Diametrul Valoarea Diametrul Valoarea

ajutajului coeficientului ajutajului coeficientului ajutajului coeficientului
[mm] Ψ [mm] Ψ [mm] Ψ
10 0, 0228 18 0, 0105 30 0. 0044
11 0, 0203 19 0, 0097 32 0, 0038
12 0, 0183 20 0, 0090 34 0, 0034
13 0, 0165 22 0, 0077 36 0, 0030
14 0, 0149 24 0, 0066 38 0, 0027
15 0, 0136 25 0, 0061 40 0, 0040
16 0, 0124 26 0, 0057 44 0, 0019
17 0, 0114 28 0, 0050 50 0, 0014

Tabelul 23. 4. 2. Valorile coeficientului α` sunt

Unghiul β dintre raza de acţiune a 0° 15° 30° 45° 60° 75° 90°
jetului şi orizontala
Valoarea coeficientului α` 1, 40 1, 30 1, 20 1, 12 1, 06 1, 02 1, 00

În Anexa nr. 6 sunt date valorile lui H, L şi q pentru diferite presiuni şi diametre de ajutaje.  
Forţa de reacţie (recul). Eficacitatea unei ţevi de refulare la un incendiu nu poate fi asigurată decât dacă şeava
respectivă este manipulată corespunzator. Şeful de ţeavă depune efort pentru a menţine ţeava de refulare în direcţia focarului,
ferindu-se totodata de un eventual accident.
În principiu manevrabilitatea ţevii de refulare depinde de forţa de reacţie dezvoltată de ţeavă, care este preluată de
mâinile şefului de ţeavă.
Forţa de reacţie:
R=2AP[kgf].
Forţa de reacţie este egală cu dublul suprafeţei ajutajului înmulţit cu presiunea P, masurată la ajutaj. Sau:
R= 2ηD² · P=1, 57D²P[kgf].
4
Rezultă ca forţa de reacţie creşte cu pătratul diametrului ajutajului. Dacă diametrul se măreşte de trei ori, forţa de
reacţie creşte de nouă ori.
Forţa de reacţie în funcţie de presiunea la ţeavă de refulare şi debitul ţevii este dată în tabelul 23.4.3.

Tabelul 23. 4. 3. Forţele de reacţie [kgf] în funcţie de presiunile la ţevile de refulare şi de diametrele ţevilor [mm]

Presiunea [mH2O]
D [mm]
30 40 50 60 70 80 90 100
10 4, 8 6, 4 8 9, 6 11, 2 12, 8 14, 4 16
11 5, 7 7, 6 9, 5 11, 4 13, 3 15 17 19
12, 5 7, 5 10 12, 5 15 17, 5 20 22, 5 25
14 9, 3 12, 4 15, 5 18, 6 21, 7 24, 8 27, 9 31
15 10, 5 14 17, 5 21 24, 5 28 31, 5 35
16 12 14 20 24 28 32 36 40
17 13, 5 18 22, 5 27 31, 5 36 40, 5 45
18 15, 3 20, 5 25, 5 30, 6 35, 7 41 46 51
19 17, 1 22, 8 28, 5 34, 2 40 45, 5 51, 3 57
20 18, 9 25, 2 31, 5 37, 8 44 50, 4 56, 7 63
21 20, 8 27, 6 44, 5 41, 4 48, 3 55, 2 62 69
22 22, 8 30, 4 38 45, 5 53, 3 60, 8 68, 5 76
23 24, 9 33, 2 41, 5 49, 7 58 66, 5 75, 5 83
24 27 36 45 54 63 72 81 90
25 29, 5 39 49 58, 5 68, 5 78, 5 83 98
26 31, 8 42, 5 53 63, 5 74 85 95, 5 106

185
27 34, 2 45, 4 57 68, 5 80 91 102, 5 114
28 36, 9 49 61, 5 74 86 98, 5 111 123
29 41, 7 55 69 83 96, 5 110 124 138
30 42, 1 56, 5 70, 5 84, 5 98, 5 113 127 141
31 45, 3 60, 5 75, 5 90, 5 106 120 136 151
32 48, 3 64, 5 80, 5 96, 5 113 129 145 161
34 54, 3 72, 5 90, 5 108 127 145 163 181
36 61 81 101, 5 121, 5 142 162 182, 5 203
38 68 90, 5 113, 5 136 159 181, 5 202 227
40 75, 3 100 125, 5 150, 5 175, 5 201 224 251
45 95, 5 127 159 191 222 254 286 318
50 108 157 196, 5 236 275 314 354 393

La o forţa de reacţie cuprinsă între 30 şi 50 kgf trebuie să se depună o forţă considerabilă pentru mânuirea ţevii de
refulare. Ţeava poate fi scăpată din mână ori servantul poate fi dezechilibrat, la înălţime ( ex. pe acoperişul clădirii,pe
instalaţii ) existând pericolul de cădere. Dacă forţa de reacţie depăşeşte 50 kgf, şeful de ţeavă trebuie asigurat cu cordiţa. La
o forţa de reacţie de peste 80 kgf, trebuie să se folosească ţevi de refulare speciale (pe afet, tunuri de apă).

5. REŢELE EXTERIOARE DE DISTRIBUŢIE

Reţeaua de distribuţie se compune din:

- conducte principale (artere) care transportă apa de la rezervorul de compensare sau de la staţia de pompare în
sectoarele de consum;
- conducta de serviciu, care transportă apa de la conductele principale până la punctele de bransament.
La conductele principale cu Dn> 250 mm nu se admit, în general, branşamente. Conductele de serviciu au diametrele
cuprinse între 80 şi 200 mm inclusiv. Pe aceste conducte se execută branşamente pentru consumatori.
Hidranţii de incendiu se vor monta, de regulă, pe conductele de serviciu, în special în intersecţia străzilor.
Presiunea maximă admisă în reţea este de 60 mH2O.
Pentru centralele industriale, în reţelele exterioare se admit în mod excepţional şi presiuni mai mari, cu condiţia să se
ia măsuri ca armăturile interioare să nu fie solicitate la presiuni mai mari de 60 m H 2O.
În cazul în care pentru asigurarea debitului necesar stingerii incendiilor se prevede folosirea hidranţilor cu D n≥70
mm, se admite montarea lor direct pe conductele principale.
Se practică următoarele scheme de distribuţie de a reţelelor de apă: ramificate; ramificaţie cu distribuţie inelară;
inelare cu distribuţie inelară.

Tabelul 23. 5. 1. Debitele conductelor şi arterelor în funcţie de diametrele şi de vitezele uzuale de circulaţie a apei

Viteza Debitul Debitul

Diametrul Viteza maximă Observaţii
Schema normală normal economic
[mm] economică [m/s]
[m/s] [l/min] [l/min]
Conducte 80 0, 60 180 1 300 Numarul de
100 0, 75 360 1, 2 600 maşini de
150 0, 85 900 1, 37 1400 incendiu x care
200 0, 90 1700 1, 44 2700 se pot alimenta
Artere 250 1 3000 1, 6 4800 de la fiecare
300 1, 1 4000 1, 76 6400 conductă sau
400 1, 25 10000 2 16000 arteră se
500 1, 5 17000 2, 4 27000 stabileşte în
600 1, 6 27000 2, 56 43000 funcţie de
650 1, 7 32000 2, 7 51000 debit.
700 1, 7 38000 2, 7 Se consideră
800 1, 8 53000 2, 9 pentru fiecare
900 1, 9 74000 3 118000 maşină un debit
de 600-1000
l/min.

186
 Ionel Crăciun

Capitolul 24 Identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu

1. REGLEMENTĂRI SPECIFICE

În vederea asigurării cerinţei esenţiale de securitate la incendiu prevăzute de dispoziţiile legale privind calitatea
construcţiilor, conform prevederilor HG nr. 622/2004, republicată, construcţiile trebuie să fie proiectate şi executate astfel
încât, în cazul izbucnirii unui incendiu:
a) stabilitatea elementelor portante ale construcţiei să poată fi estimată pentru o perioadă determinată de timp;
b) apariţia şi propagarea focului şi fumului în interiorul construcţiei să fie limitate;
c) propagarea incendiului la construcţiile învecinate să fie limitată;
d) utilizatorii să poată părăsi construcţia şi să poată fi salvaţi prin alte mijloace;
e) să fie luată în considerare securitatea echipelor de intervenţie.
Se constată că securitatea la incendiu a construcţiilor prin condiţiile menţionate este strâns legată de factorul timp,
măsurat din momentul producerii incendiului.
Cerinţa esenţială, potrivit Legii nr. 608/2001, republicată în 2008, este cerinţa (nevoia) care are în vedere protecţia
sănătăţii, securitatea utilizatorilor, protecţia animalelor domestice, a proprietăţii şi a mediului, aşa cum este prevăzută de
actele normative în vigoare.
Securitatea la incendiu este intercondiţionată reciproc cu alte cerinţe esenţiale cum sunt: rezistenţa mecanică şi stabilitate
(prăbuşire, deformaţii importante ale structurii portante, distrugeri determinate de evenimente accidentale etc. ) şi siguranţa în
exploatare (să nu prezinte riscuri inacceptabile de accidentare, precum ardere, electrocutare, rănire ca urmare a unei explozii
etc).
Potrivit art. 29 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva în “În toate fazele de cercetare, proiectare, execuţie şi
pe întreaga lor durată de existenţă, construcţiile şi amenajările de orice tip, echipamentele, utilajele şi instalaţiile tehnologice se
supun unei examinări sistematice şi calificate pentru identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu în condiţiile
prevăzute de reglementările specifice”.
Obligaţia executării activităţilor menţionate mai sus revine persoanelor care concură la proiectarea, realizarea, exploatarea,
întreţinerea, repararea şi postutilizarea construcţiilor, echipamentelor şi instalaţiilor tehnologice.
187
 Metodologia privind identificarea, evacuarea şi controlul riscurilor de incendiu s-a elaborat de Inspectoratul General
pentru Situaţii de Urgenţă – IGSU, s-a aprobat prin ordinul ministrului internelor şi reformei administrative nr. 210/2007.
Conform prevederilor art. 18 din Legea nr. 307/2006, ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale au
obligaţia ca pe baza metodologiei elaborate de IGSU, să stabilească metode şi proceduri pentru identificarea, evaluarea şi controlul
riscurilor de incendiu, specifice domeniului de competenţă.
Aşa de exemplu s-au emis ghiduri tehnice pentru săli aglomerate (GT 030-01), spitale (GT 049 – 02), cămine de bătrâni
(GT 050 – 02), aprobate prin ordine ale MTCT (nr. 1613/2001, nr. 2003/2002, nr. 2002/2002).
Administratorii de unităţi şi conducătorii de instituţii au obligaţia legală să asigure identificarea şi evaluarea riscului de
incendiu din unităţile (instituţiile) lor şi să asigure corelarea măsurilor de apărare împotriva incendiilor cu natura şi nivelul riscurilor
de incendiu (art. 19 lit.”b”).
Metodologia privind identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu se aplică la:
- elaborarea şi/sau adoptarea de către ministere a metodelor şi cendiilor procedurilor specifice;
- unităţi economice şi instituţii în vederea corelării măsurilor de apărare împotriva; incendiilor cu natura şi
nivelul de gravitate ale riscurilor,
- stabilirea unor măsuri compensatorii la construcţiile la care nu se îndeplineşte; cerinţa de „securitate la
incendiu”,
- validarea scenariilor de securitate la incendiu;
- expertizarea construcţiilor existente;
Rezultatul identificării şi evaluării riscurilor de incendiu se valorifică în:
- scenariile de securitate la incendiu, elaborate conform metodologiei ;
- stabilirea măsurilor de apărare împotriva incendiilor;
- planul de intervenţie (răspuns) sau planurile de urgenţă internă;

2. DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA RISCULUI DE INCENDIU

Termenul de risc, în literatura de specialitate, este definit, în general, ca o relaţie între parametrii specifici. Aşa de
exemplu riscul poate fi evaluat prin relaţii matematice în care intră:
 produsul între probalitatea producerii unui eveniment într-un anumit interval de timp şi mărimea conscinţelor
posibile;
 raportul dintre măsurile de protecţie necesare potrivit reglementarilor şi măsurile de protecţie realizate
efectiv;
 raportul dintre pericolul potential şi măsurile de protecţie luate;
 raportul dintre produsul obţinut din pericolul potenţial, gravitate şi probabilitate şi respectiv totalitatea
măsurilor de protecţie luate;
 produsul dintre probabilitatea producerii evenimentului şi vulnerabilitate.
În Strategia Naţională de prevenire a situaţiilor de urgenţă, aprobată prin HG nr. 762/2008 se precizează că:
 riscul este estimarea matematică a probabilităţii producerii de pierderi umane şi pagube materiale pe
o perioadă de referinţă, respectiv viitoare şi într-o zonă dată, pentru un anumit tip de dezastre.
Riscul este definit ca produs între probabilitatea de producere a fenomenului generator de pierderi
umane/pagube materiale şi valoarea pagubelor produse;
 vulnerabilitatea reprezintă gradul de pierderi, de la 0% la 100%, rezultat dintr-un fenomen
susceptibil de a produce pierderi umane şi materiale;
Riscul de incendiu, conform art. 40 din Normele generale de apărare împotriva incendiilor, aprobate prin ordinul MAI
nr.163/2007, este definit prin “produsul dintre probabilitatea iniţierii unui incendiu într-o situaţie dată şi importanţa estimată a
pagubelor produse de incendiu”.
Riscul de incendiu, potrivit prevederilor strategiei menţionate mai sus, este considerat un tip de risc special, prin
frecvenţă şi consecinţe, compatativ cu riscurile naturale, tehnologice şi biologice.
Riscul de incendiu se compune din mai multe riscuri secvenţiale :
- riscul de izbucnire(iniţiere) a incendiului;
- riscul de dezvoltare a incendiului;
- riscul de propagare a incendiului.

În funcţie de nivelele de gravitate, riscul de incendiu poate fi:

-risc mic -----------------------qi <420 Mj/m2
-risc mijlociu(mediu)---------420 Mj/m2<qi<840 Mj/m2
-risc mare-----------------------840 Mj/m2 <qi<1680 Mj/m2
-risc foarte mare---------------qi >1680Mj/m2

188
 De regulă, cel mai periculos (ridicat) risc de incendiu dintr-un spaţiu necompartimentat, compartiment de incendiu
sau construcţie determină riscul de incendiu al acestora. Sunt unele excepţii prevăzute în normative sau în eurocoduri.
În spaţiile în care sunt montate instalaţii automate de stingere a incendiilor, riscul mare de incendiu devine mijlociu,
iar riscul mijlociu devine risc mic.
În gestionarea riscurilor de incendiu se utilizează două tipuri de risc:
-risc efectiv(existent);
-risc acceptat(admis, normalizat).
Siguranţa(securitatea) la incendiu(foc) (Sg) este estimată prin raportul dintre riscul efectiv(existent) (Re) şi riscul
acceptat (admis, normalizat) (Ra).
Sg = Re/Ra ≤ 1
In anii anteriori s-a utilizat indeosebi termenul “pericolul de incendiu” (P i) definit ca raportul dintre pericolul potential
şi masurile de protectie. Acest pericol viza:posibilitatea de izbucnire, de evolutie şi de propagare a incendiului realizarea
conditiilor de de evacuare şi salvare în conditii de siguranta a persoanelor şi bunurilor; asigurarea alarmarii şi interventiei
operative şi eficiente pentru localizarea, limitarea şi stingerea incendiului.
Pi= Pp / Mp
Pericolul potenţial de incendiu (P p) este determinat în principal de parametri privind combustibilitatea şi
periculozitatea materialelor şi substanţelor şi de unele performanţe constructive referitoare la securitatea la incendiu a
clădirilor.
Măsurile de protecţie (Mp) reprezintă totalitatea măsurilor normale (reguli generale şi specifice), măsurilor speciale de
echipare şi dotare cu mijloace de protecţie, a celorlalte performanţe, constructive asigurate privind securitatea la incendiu
neluate în calcul la evaluarea Pp.
Pericolul de incendiu (Pi) în cazul clădirilor, poate fi evaluat şi analizat şi ca o reprezentare grafică, a pericolului
aferent construcţiei (Py) şi a pericolului aferent utilizatorilor (P x) pe o diagramă elaborată pe baza , , teoriei utilităţii”.
Valorile lui Py şi Px pot ajunge la un moment dat într-o situaţie critică, denumită stare de pericol.
Starea de pericol reprezintă un complex de condiţii tehnice şi organizatorice în care se afla la un moment dat un
sistem tehnic delimitat spaţial şi care poate determina scoaterea integrală sau parţială a acestuia din starea normală, prin
evenimente negative (incendii, explozii, avarii, accident tehnic) având drept consecinţă producerea de victime omeneşti şi
distrugeri de bunuri materiale.
Nivelul de gravitate maxim al pericolului de incendiu este dat de existenta starii de pericol de incendiu sau de explozie
care, într-un sistem tehnic delimitat spaţial, cuprinde toate elementele strict necesare pentru declanşarea iminentă a unui
incendiu sau a unei explozii.
Riscul de incendiu la clădiri se evaluează, de regulă, pe compartimente de incendiu.
Potrivit SR ISO 8421/2/97, compartimentul de incendiu este partea unei construcţii, conţinutul uneia sau mai mulor
încăperi sau spaţii, delimitate prin elemente de construcţii destinate s-o izoleze de restul construcţiei, în scopul limitării
propagarii focului, pe o durată de timp limitată.

3. MANAGEMENTUL RISCURILOR DE INCENDIU

Managementul riscurilor de incendiu presupune următoarele etape:

-stabilirea sistemului sau procesului supus evaluării;
-stabilirea nivelului de acceptabilitate a riscului;
-alegerea metodei şi a instrumentelor de lucru;
-identificarea pericolelor de incendiu;
-identificarea riscurilor;
-estimarea şi cuantificarea riscului;
-evaluarea riscului;
-controlul riscului;
-monitorizarea riscului;
-documentaţia rezultată în urma procesului de mai sus.
Principalele obiective ale managementului riscului de incendiu sunt:
-asigurarea securităţii utilizatorilor şi a echipelor de intervenţie;
-protejarea proprietăţii;
-asigurarea continuităţii activităţilor operatorilor economici;
-protejarea mediului;
-protejarea patrimoniului - monumente istorice, de arhitectura sau alte valori culturale.
Factorii care caracterizează consecinţele imcendiilor ce trebuie luaţi în considerare în managementul riscului de
incendiu sunt:
-pierderile de vieţi omeneşti: numărul de decese/100. 000 de locuitori, numărul de copii morţi/100. 000 de copii,
numărul de morţi prin inhalare de fum, monoxid de carbon, substanţe toxice, numărul de morţi în afară sau în interiorul
locului focarului de iniţiere a incendiului, numărul de morţi pe luna, săptămâna, zi şi altele asemenea;

189
 -efectul asupra mediului: afectarea apei, aerului, pământului, speciilor de animale şi ecosistemelor, costurile
refacerii acestora, costurile materialelor de curăţare, suprafeţele afectate, numărul populaţiei, fauna şi flora afectate şi altele
asemenea;
-afectarea patrimoniului, proprietăţii şi a continuităţii activităţilor operatorilor economici, ca de exemplu: numărul
construcţiilor/instalaţiilor afectate, durata de aducere la starea iniţială anterioară incendiului sau de restaurare - în cazul
obiectivelor de patrimoniu, valoarea pagubelor incendiilor sau ale unui incendiu, costurile refacerii proprietăţii, pierderile în
procente ale valorii asigurate, perioada de timp pierdută în desfăşurarea activităţii economice, valoarea financiară a
întreruperii activităţii economice din valoarea asigurata şi altele asemenea;
-costul măsurilor implementate de control al riscului;
-efectele asupra imaginii operatorului economic/ instituţiei.
Managementul riscurilor de incendiu este o componentă principală cu caracter preventiv a managementului
securităţii la incendiu şi a managementului situaţiilor de urgenţă.

4. METODE DE LUCRU
Metodele de lucru pentru evaluarea riscurilor de incendiu pot fi :

- calitative;
- matematice - cantitative, semicantitative;
- analitice;
- grafice;
- combinate.
Riscul de incendiu se exprimă prin relaţia:

Rinc = f(P, G) în care;

P = probabilitatea de apariţie a incendiului,

G = nivelul de gravitate a incendiului

5. IDENTIFICAREA PERICOLELOR ŞI RISCURILOR DE INCENDIU

Identificarea pericolelor de incendiu reprezintă procesul de apreciere şi stabilire a factorilor care pot genera, contribui
şi/sau favoriza producerea, dezvoltarea şi/sau propagarea unui incendiu, şi anume:
-clasele de reacţie la foc ale materialelor şi elementelor de construcţii;
-proprietăţile fizico-chimice ale materialelor şi substanţelor utilizate, prelucrate, manipulate sau depozitate, natura
procesului tehnologic şi densitatea sarcinii termice;
-sursele potenţiale de aprindere existente;
-condiţiile preliminate care pot determina sau favoriza aprinderea şi producerea, dezvoltarea şi/sau propagarea unui
incendiu.
Tabloul parametrilor şi factorilor ce se identifica în vederea evaluării pericolelor şi riscurilor de incendiu vizează:
-combustibilitatea materialelor şi substantelor ;
-periculozitatea materialelor, substantelor şi activitatilor ;
-performanţe constructive ale clădirilor privind securitatea la incendiu ;
-echiparea şi dotarea cu mijloace tehnice de aparare împotriva incendiilor ;
-manifestarea cauzelor generatoare de incendiu ;
-marimea şi natura consecinţelor incendiilor.
Nivelurile de pericol de incendiu se stabilesc pe zone, spaţii, încăperi, compartimente de incendiu, clădiri civile, de
producţie şi/sau depozitare ori cu funcţii mixte, precum şi la instalaţii tehnologice, care se precizează în mod obligatoriu în
documentaţiile tehnice şi în planurile de intervenţie la incendiu, potrivit reglementărilor tehnice.
Identificarea riscurilor de incendiu reprezintă procesul de estimare şi cuantificare a riscului asociat unui sistem/proces,
determinat pe baza probabilităţii de producere a incendiului şi a consecinţelor evenimentului respectiv.
Probabilitatea se bazează pe date statistice şi analiză probabilistică.

6. ESTIMAREA, CUANTIFICAREA ŞI EVALUAREA RISCULUI DE INCENDIU

La estimarea riscului de incendiu, respectiv a probabilităţii de iniţiere a unui incendiu şi de producere a consecinţelor
acestuia, se au în vedere, de regula, următoarele elemente:
-pericolele de incendiu identificate;
-nivelurile criteriilor de performanta ale construcţiilor privind cerinţa esenţială "securitate la incendiu";
-nivelul de echipare şi dotare cu sisteme, instalaţii, echipamente şi aparatura de alimentare cu apa, gaze
combustibile, energie electrica şi termica, de ventilaţie şi climatizare, starea de funcţionare şi performanţele acestora;

190
 -factorul uman, determinat de numărul de persoane, vârsta şi starea fizica ale acestora, nivelul de instruire;
-alte elemente care pot influenta producerea, dezvoltarea şi/sau propagarea unui incendiu.
Cuantificarea probabilităţii de iniţiere a incendiilor se face prin valorificarea, cu metode de evaluare specifice
principalelor domenii de activitate, a băncilor de date privind incendiile, probabilitatea exprimându-se prin numărul de
evenimente produse într-un anumit interval de timp, considerat reprezentativ.
În absenta unor bănci de date privind incendiile, probabilitatea de producere a incendiilor se poate exprima printr-o
estimare calitativă, potrivit următoarelor calificative asociate evenimentelor respective:
 extrem de rare - probabilitatea de producere nu se distinge de zero: P ≈ 0;
 rare - improbabil de a se produce: P < 10-6;
 improbabile - improbabil de a se produce în funcţionarea unui sistem dat, dar nu există certitudini pe baze
experimentale: P >10-6 ;
 probabile - se produc de câteva ori pe durata de viaţă a sistemului:P > 0, 0001;
 posibile - se pot produce pe durata de viata a sistemului: P > 0, 01;
 frecvente - probabilitatea de producere este frecventă, pe baze experimentale: P < 1.
Evaluarea estimativă cumulată a efectelor agenţilor care pot interveni în caz de incendiu asupra construcţiilor,
instalaţiilor şi a utilizatorilor, precum şi asupra factorilor de mediu se exprima prin niveluri de gravitate, având în vedere în
principal, următorii parametrii:
 impactul direct al incendiilor, prin următoarele consecinţe:
-numărul persoanelor: victime, periclitate, evacuate sau salvate;
-valoarea pierderilor materiale;
-numărul animalelor: moarte, periclitate, evacuate sau salvate;
-efectele negative asupra unor factori de mediu, cum ar fi : păduri, culturi, apă sau aer.
 capacitatea operaţională a forţelor şi mijloacelor specializate de răspuns, prestabilite sau concentrate efectiv, pentru:
-evacuare, salvare şi protecţie;
-limitarea şi stingerea incendiilor;
-înlăturarea operativă a unor urmări ale incendiilor.
 costurile recuperării şi reabilitării.
 importanţa economică şi socială a construcţiei şi/sau instalaţiei.
Sunt şase niveluri de gravitate (G1 la G6), cu consecinţe directe: neglijabile, minore, semnificative (moderate), grave,
foarte grave şi catastrofale.
În funcţie de probabilităţile de iniţiere şi de nivelurile de gravitate estimate ale incendiilor se stabilesc niveluri de risc
de incendiu pe zone, spaţii, încăperi, compartimente de incendiu şi construcţii/instalaţii tehnologice, care se precizează în
documentaţiile tehnice şi în planurile de intervenţie la incendiu.
Evaluarea riscului de incendiu reprezintă procesul de comparare a riscului de incendiu identificat cu un nivel limită
prestabilit, denumit în continuare risc de incendiu acceptat, luând în considerare factori ca:
-sursele de aprindere, precum şi măsurile prevăzute pentru diminuarea pericolului de incendiu;
-iniţierea şi dezvoltarea incendiilor;
-influenţa sistemelor de securitate la incendiu, eficacitatea şi fiabilitatea acestora în reducerea consecinţelor;
-limitarea propagării fumului - sisteme evacuare a fumului şi de presurizare pe căile de evacuare;
-sisteme de alarmare-alertare în caz de incendiu;
-asigurarea intervenţiei serviciilor de pompieri.
Se pot stabili 3 domenii (intervale) graduale caracteristice ale riscului de incendiu:
- neglijabil, asociat, de regula, începuturilor de incendiu/cu consecinţe de gravitate neglijabila, rare şi foarte rare/cu
probabilitate redusă, respectiv foarte redusă de producere;
- acceptabil, aferent incendiilor minore frecvente/cu probabilitate ridicată de producere sau incendiilor majore/cu
consecinţe de gravitate ridicată rare şi foarte rare;
- inacceptabil, aferent incendiilor majore posibile sau frecvente/cu probabilitate de producere care nu poate fi
neglijata.
În situaţiile în care riscul de incendiu existent depăşeşte limitele de acceptabilitate stabilite, este obligatorie reducerea
acestuia prin diminuarea probabilităţii de iniţiere a incendiului şi/sau a nivelului de gravitate a consecinţelor, prin măsuri de
prevenire, respectiv prin măsuri de protecţie, care au ca scop limitarea, localizarea şi lichidarea incendiului, precum şi
limitarea şi/sau înlăturarea consecinţelor acestuia.

7. CONTROLUL RISCURILOR DE INCENDIU

Controlul riscurilor de incendiu reprezintă ansamblul măsurilor tehnice şi organizatorice destinate menţinerii sau
reducerii riscurilor în limitele de acceptabilitate stabilite, constând în: stabilirea priorităţilor de acţiune, implementarea
măsurilor de control, gestionarea şi monitorizarea riscurilor.

191
 Stabilirea priorităţilor de acţiune reprezintă procesul de adoptare a deciziilor referitoare la categoriile de risc asupra
cărora este prioritar să se acţioneze, având în vedere criteriile utilizate la evaluarea riscurilor de incendiu, respectiv
probabilitatea de apariţie şi gravitatea consecinţelor incendiilor.
Implementarea măsurilor de control al riscurilor de incendiu se realizează, după caz, prin:
-asigurarea unei examinări sistematice şi calificate a factorilor determinanţi de risc;
-stabilirea şi elaborarea responsabilităţilor, sarcinilor, regulilor, instrucţiunilor şi măsurilor privind apărarea
împotriva incendiilor şi aducerea acestora la cunoştinţa salariaţilor, utilizatorilor şi a persoanelor interesate;
- stabilirea persoanelor cu atribuţii privind punerea în aplicare a măsurilor de apărare împotriva incendiilor;
- asigurarea mijloacelor tehnice de prevenire şi stingere a incendiilor, a personalului necesar intervenţiei şi a
condiţiilor pentru pregătirea acestuia;
- reluarea etapelor de identificare şi evaluare a riscului de incendiu la schimbarea condiţiilor preliminate;
- actualizarea permanentă a listei cu substanţele periculoase utilizate în activitatea de producţie.
Controlul este o forma principala a activitatii de prevenire.
Controlul riscurilor de incendiu se poate realiza prin:
 studierea şi analiza unor documente specifice;
 efectuarea inspecţiei în teren, la obiectivele în cauză;
 supravegherea automată a parametrilor sau a factorilor de risc prin sisteme specifice.
Principalele documente care pot furniza informaţii despre riscurile de incendiu sunt:
- evaluări de risc de incendiu;
- scenariile de securitate la incendiu;
- rapoartele de securitate;
- documente de control al organelor de specialitate;
- informari şi rapoarte;
- planuri de analiză şi acoperire a riscurilor;
- statistica incendiilor;
- schemele cu riscurile în profil teritorial;
- planurile de urgenţă;
- planurile de intervenţie;
- alte documente specifice.

Monitorizarea riscurilor de incendiu reprezintă ansamblul activităţilor de fundamentare, elaborare şi implementare a

unei strategii coerente de prevenire, de limitare şi combatere a riscurilor de incendiu, incluzând şi procesul de supraveghere a
modului de desfăşurare a etapelor referitoare la identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor, de analizare a eficienţei
măsurilor întreprinse în raport cu rezultatele obţinute şi de luare a deciziilor care se impun.

8. DOCUMENTE DE EVALUARE ŞI ACOPERIRE A RISCURILOR DE INCENDIU

8. 1. Documentaţia de evaluare a riscului de incendiu

Documentaţia ce se întocmeşte în activitatea de identificare şi evaluare a riscului de incendiu este prevăzută în
Metodologia aprobată prin ordinul ministerului internelor şi reformei administrative (nr. 210/2007 modificat cu nr.
663/2008) şi conţine date şi informaţii privind:
 Scopurile activităţii şi documentaţiei:
 de identificare şi
 de evaluare, pentru:
 cunoaşterea şi analiza riscului de incendiu la un moment dat, în vederea:
- elaborării scenariilor de securitate la incendiu,
- validării scenariilor de securitate la incendiu,
- expertizării construcţiilor existente,
- verificării viabilităţii metodelor utilizate sau propuse,
- exercitării controlului riscurilor de incendiu.
 Obiectivele evaluării :
 menţinerea riscului la nivele acceptabile,
 diminuarea riscului.
 Sistemul sau procesul supus evaluării, care poate fi:

192
  construcţie sau compartiment de incendiu cu destinaţia precizată;
 amenajarea constructivă cu destinaţie precizată;
 proces tehnologic sau faze ori instalaţii ale acestui proces;

Sistemul sau procesul supus evaluării se descrie din punct de vedere constructiv în corelaţie cu destinaţia şi natura
activităţilor desfăşurate, precum şi cu performanţele constructive privind securitatea la incendiu.
 Natura pericolelor de incendiu determinate de funcţiuni, activităţi şi/sau procese tehnologice:
 natura pericolelor de incendiu poate fi:
- constructivă;
- tehnică şi tehnologică;
- naturală;
- umană, din eroare sau intenţionată.
 pericole asociate pericolelor de incendiu:
- de explozie,
- de poluare,
- de prăbuşire,
- de intoxicare,
- de iradiere etc

 Stabilirea limitelor de acceptabilitate a riscului pe baza:

 prevederilor reglementării tehnice generale (normativ, standard, directivă, eurocod etc. );
 prevederile reglementării specifice domeniului (norme departamentale);
 prevederile ghidurilor specifice destinaţiei sau naturii activităţii;
 deciziei factorului responsabil abilitat pentru sistemul/procesul evaluat;
 documentaţiilor tehnice sau operative existente.

 Identificarea pericolelor de incendiu prin prezentarea:

 parametrilor şi factorilor de evaluare a riscului de incendiu, ce caracterizează sistemul sau

procesul evaluat;
 măsurilor luate pentru protecţia la incendiu, precum şi a măsurilor prevăzute dar
nerealizate.

 Metoda utilizată pentru analiza probabilităţii şi consecinţelor incendiilor.

 motivaţia alegerii metodei;

 parametrii şi factorii luaţi în considerare;
 banca de date utilizată;
 estimarea şi cuantificarea;
 evaluarea riscului de incendiu.

 Concluzii, recomandări şi măsuri.

 Concluzii raportate la scopul evaluării;

 Recomandări şi măsuri motivate raportate la obiectivele evaluării;

 Condiţiile în care evaluarea este validă şi modificările care impun reevaluarea.

Documentaţia de identificare şi evaluare a riscului de incendiu poate fi prezentată ca referat, raport sau studiu, evând
o parte scrisă şi o parte desenată.
Identificarea, evaluarea şi controlul riscurilor de incendiu se realizează de regula de către proiectant, sau persoane
fizice ori juridice autorizate de către Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă.

8. 2. Scenariul de securitate la incendiu.

Scopul scenariului de securitate la incendiu este de a estima condiţiile tehnice asigurate conform reglementărilor în
vigoare şi acţiunile ce trebuie întreprinse în caz de incendiu, pentru îndeplinirea cerinţei esenţiale , , securitatea la incendiu”
prevăzută de Legea privind calitatea în construcţii (nr. 10/1995, cu modificările ulterioare).

193
 Obiectivele principale ale elaborării scenariului de securitate la incendiu sunt analizarea şi evaluarea
interdependenţei:
- nivelurilor de performanţă ale construcţiei, cu:
- măsurile tehnico-organizatorice,
- condiţiile de asigurare a intervenţiei şi mijloacele tehnice de apărare împotriva incendiilor.
Scenariul de securitate la incendiu, potrivit art. 1 al. (2) lit. O) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva
incendiilor, este , , documentul care descrie calitativ evoluţia unui incendiu în timp, identificând evenimentele cheie care îl
caracterizează şi îl diferenţiază de alte incendii posibile într-o incintă”.
Conform art. 23 lit. a) din Legea nr. 307/2006, proiectanţii de construcţii şi amenajări, de echipamente, utilaje şi
instalaţii sunt obligaţi să elaboreze scenarii de securitate la incendiu pentru toate categoriile de construcţii, instalaţii şi
amenajări stabilite pe baza criteriilor emise de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă. Aceste categorii de
construcţii, instalaţii şi amenajări sunt aprobate prin Hotărâre a Guvernului (nr. 1739/2006).
La solicitarea proprietarului sau a beneficiarului, în vederea evaluării riscului de incendiu ori pentru stabilirea unor
măsuri de optimizare a protecţiei la incendiu, se pot elabora scenarii de securitate la incendiu şi pentru alte categorii de
construcţii, instalaţii şi amenajări. În aceste cazuri, scenariile de securitate la incendiu pot fi elaborate şi de personalul
serviciilor de urgenţă profesioniste care au obţinut competenţa şi acest atribut prin conferirea brevetului de pompier specialist
în condiţiile legii. Activitatea se circumscrie în ingineria securităţii la incendiu.
Scenariul de securitate la incendiu:
- face parte din documentaţia de proiectare /execuţie elaborată pentru construcţia, instalaţia sau amenajarea
în cauză, şi conţine piesele scrise în care sunt sintetizate regulile şi măsurile stabilite pentru apărarea
împotriva incendiilor ; măsurile sunt reflectate în piesele desenate ale documentaţiei.
- se păstrează de către utilizatori (investitor, proprietar, beneficiar, administrator etc) pe toată durata de
existenţă a construcţiei, instalaţiei tehnologice sau amenajării.
- se actualizează atunci când intervin modificări ale proiectului sau destinaţiei obiectivului vizat.
- îşi pierde valabilitatea atunci când nu mai corespund situaţiei pentru care a fost întocmit.

Structura acestui document de identificare, evaluare şi acoperire a riscului de incendiu este stabilită în Metodologia
de elaborare a scenariilor de securitate la incendiu, aprobată prin ordinul ministrului administraţiei şi internelor (nr.
130/2007).
În baza acestei metodologii, organele administraţiei publice centrale şi alte instituţii abilitate pot emite dispoziţii
specifice referitoare la scenariile de securitate la incendiu pentru construcţiile, instalaţiile şi amenajările aflate în domeniul lor
de competenţă, în funcţie de tipul, destinaţia, categoria şi clasa de importanţă a acestora.
Structura cadru a scenariului de securitate la incendiu conţine următoarele capitole şi subcapitole:
1) Caracteristicile construcţiei sau amenajării.

1.1. Datele de identificare,

1.2. Destinaţia,
1.3. Categoria şi clasa de importanţă,
1.4. Particularităţile specifice construcţiei/amenajării.

2) Riscul de incendiu.
3) Nivelurile criteriilor de performanţă privind securitatea la incendiu.

3. 1. Stabilitatea la foc,
3. 2. Limitarea apariţiei şi propagării focului şi fumului în interiorul construcţiei.
3. 3. Limitarea propagării incendiului la vecinătăţi.
3. 4. Evacuarea utilizatorilor.
3. 5. Securitatea forţelor de intervenţie.
3. 6. Echiparea şi dotarea cu mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor.
3. 7. Condiţii specifice pentru asigurarea intervenţiei în caz de incendiu:
3. 8. Măsuri tehnico-organizatorice.
În metodologie sunt făcute precizări detaliate pentru fiecare capitol şi subcapitol din scenariu, indicându-se după caz,
reglementările tehnice aplicabile, parametri şi factorii luaţi în considerare, criteriile caracteristice şi condiţiile specifice sau
măsuri ori recomandări adecvate.
Se constată uşor că scenariul de securitate la incendiu este un document amplu şi complex care cuprinde multe
elemente supuse analizei şi evaluării în strânsă interdependenţă, inclusiv cele incluse în documentaţia de identificare şi
evaluarea riscului de incendiu, precum şi măsuri de modificare a unor parametri, factori, condiţii sau nivele de risc în scopul
optimizării asigurării cerinţei esenţiale de securitate la incendiu.

194
 8. 3. Planul de analiză şi acoperire a riscurilor.

Conform prevederilor art. 4 alin (1) din Legea nr. 307/2006, , , autorităţile administraţiei publice locale asigură
aplicarea măsurilor privind activităţile de apărare împotriva incendiilor, cuprinse în planurile de analiză şi acoperire a
riscurilor ce se întocmesc la nivelul localităţii şi judeţului”.
Responsabilitatea elaborării planurilor de analiză şi acoperire a riscurilor revine, după caz, prefecţilor, primarului
general al municipiului Bucureşti şi primăriilor celorlalte municii, oraşelor şi comunelor.
Aprobarea planurilor de analiză şi acoperire a riscurilor se face de către consiliile locale, consiliile judeţene şi
consiliul general al Municipiului Bucureşti.
Planurile de analiză şi acoperire a riscurilor se întocmesc potrivit metodologiei de elaborare şi structurii cadru
aprobate prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor (nr. 132/2007).
Planurile de analiză şi acoperire a riscurilor – PAAR – se întocmesc având în vedere Schema cu riscurile teritoriale
din judeţ sau Municipiul Bucureşti, aprobată de prefect.
Diferenţele esenţiale între PAAR şi Schema cu riscurile teritoriale întocmite la nivel judeţean sau al Municipiului
Bucureşti sunt:
- schema este un document de identificare şi evaluare a riscurilor şi conţine recomandări şi măsuri generice:
- planul este un document în care se analizează riscurile identificate şi se stabilesc măsuri cu termene şi
responsabilităţi, precum şi resursele necesare, care se centralizează în planul de asigurare a resurselor, şi se reflectă
şi în bugetele proprii ale unităţilor administrativ teritoriale.
PAAR este structurat pe 6 capitole, astfel:
I. Dispoziţii generale: definiţie, scop, obiective, responsabilităţi.
II. Caracteristicile unităţii administrativ teritoriale: amplasare geografică şi relief, caracteristici climatice, reţea
hidrografică, populaţie, căi de transport, dezvoltare economică, intrastructuri locale, specific regional/local.
III. Analiza riscurilor generatoare de situaţii de urgenţă: naturale, tehnologice, biologice, de incendiu, sociale, alte
tipuri de riscuri şi zone cu risc crescut.
IV. Acoperirea riscurilor: concepţia desfăşurării acţiunilor de protecţie intervenţie, etapele de realizare a acţiunilor;
faze de urgenţă a acţiunilor; acţiunile de protecţie-intervenţie; instruirea; realizarea circuitului informaţional-
decizional şi de cooperare.
V. Resurse: umane, materiale şi financiare.
VI. Logistica acţiunilor.
Anexe: liste, hărţi, scheme, tabele etc.
Planul vizează riscurile în profil teritorial: judeţ, municipiu, oraş sau comună.
Analiza riscurilor de incendiu cuprinde referiri cu privire la analizarea şi diferenţierea riscurilor de incendiu,
după context:
- statistica incendiilor şi a altor situaţii de urgenţă (conexe);
- evidenţele existente pe localităţi, operatori economici, instituţii publice etc. ;
- evidenţele existente pe fond construit, fond silvic (vegetaţie) sau vehicule.
Conţinutul mai detaliat al PAAR se prezintă în Ghidul privind documentele de organizare, desfăşurare şi conducere a
activităţii serviciilor voluntare şi private pentru situaţii de urgenţă.

9. INGINERIA SECURIĂŢII LA INCENDIU

Potrivit Directivei nr 89/106/CEE referitoare la produse pentru construcţii, preluată în HGR nr.622/2004,
republicată, proiectarea construcţiilor şi instalaţiilor se poate realiza prin două modalităţi:
- proiectarea prescriptivă pe baza codurilor naţionale de securitate la incendiu;
- proiectarea bazată pe performanţă prin două căi :
- utilizarea eurocodurilor pentru structuri deosebite (aeroporturi, mall-uri, stadioane etc);
- ingineria securităţii la incendiu pentru construcţii deosebite ( complexe).
Ingineria securităţii la incendiu constă, conform EN ISO 13943-2008, în aplicarea metodelor inginereşti bazate
pe principii ştiinţifice la proiectarea sau evaluarea proiectării unei construcţii prin analiza unor scenarii de incendiu specifice
sau prin cuantificarea riscului pentu un grup de scenarii de incendii.
Documentele iniţiale care definesc ingineria securităţii la incendiu ( Fire Safety Engineering –FSE ) sunt seria de
standarde şi rapoarte tehnice ISO 13387.
Conceptul de scenariu de incendiu este definit ca o descriere calitativă a evoluţiei unui incendiu în timp identificând
evenimentele cheie care caracterizează incendiul şi îl diferenţiază de alte posibile incendii ( ISO/TR 16733-2006 ).
Se stabilesc scenariile posibile pentru un obiectiv. Se selectează cele cu probabilitate şi severiate (gravitate a
consecinţelor) semnificative şi se grupează pe tipurile de pericol similar. Scenariile cu riscul cel mai ridicat se consideră
scenarii de incendiu de referinţă . Pe baza analizei deterministe de inginerie a securităţii la incendiu ( dimensiunile şi
configuraţia incintei , puterea termică a sursei, repartizarea materialului combustibil, surse de aer proaspăt etc.) rezultă
focurile de referinţă. Fiecare foc de referinţă se analizează pe fazele incendiului ( iniţiere, ardere lentă, dezvoltare,

195
generalizare, regresie) determinându-se caracteristicile acestuia în funcţie de timp, cum sunt : puterea termică, debitul de
efluenţi toxici emis, debitul de fum emis, mărimea incendiului (inclusiv mărimea flăcării), temperatura /fluxul de căldură
degajate. Se compară rezultatele evaluate ( calculate ) cu criteriile de admisibilitate , se concluzionează şi dacă e cazul se fac
recomandări..Dacă obiectivele (scopurile) de securitate şi criteriile nu sunt îndeplinite, se reia procedura cu stabilirea
prealabilă a unor măsuri de diminuare a riscului.

10.PRAGURI CRITICE PENTRU ACOPERIREA PROGRESIVĂ A RISCURILOR DE INCENDIU

În activitatea de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă determinate de incendii se au în vedere unele praguri
critice prestabilite ale unor parametri sau factori care determină riscurile de incendiu . Aceste praguri critice, de regulă, au
mai multe trepte care corespund cerinţei de asigurare a unor nivele progresive de acoperire a riscurilor respective.
Exemple de praguri critice:
a ) privind geometria construcţiilor:
- suprafeţe:
- aria construită - Ac : 600m 2; 700 m2 ( clădire blindată); 750 m 2 (depozite închise ) ;500 m2 (amenajări
temporare) ; 10.400 m2 ( ctg. A,B şi C ); 20.000 m2 ( clădire monobloc) ;
- aria desfăşurată -Ad : 200 m2 ; 600 m2;
- aria utilizată -Au : 36 m2 (pentru depozitare în clădire); 700 m2 ( ctg.A;B;C )
- aria maximă construită ( la sol) a unui compartiment de incendiu - Aci : 2500 m 2 ( g.r.f. I-II ); 1800m2 (g.r.f.
III ); 1400 sau 1000 m2 (g.r.f. IV ); 1000 sau 800 m2 ( g.r.f. V );
- înălţime: 15 m ( construcţie subterană), 28m ( înaltă); 45m ( foarte înaltă); 50m(clădiri de locuit foarte înalte ),
- lăţime: ≥ √ 7H ( atrium); >72 m ( monobloc),
- numărul de niveluri supraterane şi subterane: P + 11( clădiri de locuit)
b) privind prezenţa persoanelor:
- densitatea :
- aglomerare de persoane : 30 persoane ( clădiri de cult) ;
- sală aglomerată : < 4m2/persoană ( S1 sau S2 );
- magazine, pentru o persoană : 1 m 2 (parter); 2 m2 ( subsoluri şi etajele 1 şi 2 ), 5 m 2 ( celelalte niveluri) ; 5 m 2
( centre comerciale cu Ad sub 500 m2) ;
- capacitatea:
- număr de locuri: 150 ; 200 (pe scaune în interior); 400, 1000 şi 2500 ( în aer liber); 1000 la 6000 şi char
nelimitat ( săli S1 şi S2, funcţie de g.r.f.), 300 ( cluburi şi discoteci sezoniere );
- număr de paturi: 150 ( spitale);
- număr de persoane cazate : 100 şi 300 (clădiri montane);
- număr de persoane pe etaj : 50 ( hoteluri );
- număr maxim de persoane în clădire cu g.r.f. III, IV sau V : 150 ( nu se pot evacua singure), 200 ( clădiri
de locuit sau de cazare temporară ); 300 ( unele muzee, expoziţii) ; 480 ( clădiri pentru învăţământ general şi licee );
- numărul căilor de evacuare : 1 cale ( pentru ≤ 20 persoane) , 2 căi sau mai multe;
- lungimea maximă a căilor de evacuare : 10 m; 200 m ( tunel de evacuare) ;
- gabaritul căilor de evacuare : lăţimea liberă 0,8 – 2,5 m; înălţimea liberă minimă 2,00 sau 2,10 m;
- capacitatea unui flux de evacuare - C, funcţie de gradul de rezistenţă la foc –g.r.f. şi/sau destinaţie : 25,35 sau 50
( sală S1) ; 25,35,50 sau 65 ( sală S2) ; 50 ( preşcolari şi persoane cu dizabilităţi ); 70 ( instituţii de învăţământ ); 80 (clădiri
de locuit şi hoteluri);150 (în aer liber); 65 ( ctg. A şi B), 75 (ctg. C ) ; 90 ( ctg. D şi E ) ;
c) privind capacitatea de stocare:
- carburanţi: 30 m3; 50 m3;
- autovehicule: 5 (autotuisme); 20; 500;
- depozite de lichide combustibile : categoriile D1 la D7 ) ;
d) privind distanţa minimă de siguranţă, funcţie de g.r.f. : 6, 8, 10, 12 sau 15m,
e) privind incendiile simultane:
- suprafaţa incintei: 150 ha. ;
- număr de locuitori : 10.000; 25. 000;
f) privind suprafaţa amenajată a campingurilor : 800 ; 3000, 5000 şi 10000 m2 ;:
Astfel de praguri critice se stabilesc în normative (ex. P-118 ) , norme şi ghiduri.
Acoperirea progresivă a riscurilor de incendiu constă în luarea succesivă, pentru fiecare prag critic, a unor măsuri
suplimentare de apărare împotriva incendiilor. Măsurile sunt , de regulă, stabilite sau recomandate prin reglementări. În unele
cazuri se iau măsuri alternative.
Aşa bunăoară, în funcţie de categoriile depozitelor de lichide combustibile (D1-D7) se iau măsuri cum sunt:
realizarea cuvei de retenţie, echiparea cu instalaţie semifixă sau fixă de stingere cu spumă, realizarea instalaţiei de răcire cu
apă, dotarea serviciului pentru situaţii de urgenţă cu mijloace mobile de stingere cu spumă etc.

196
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 25 Procedee de întrerupere a proceselor de ardere, dispozitive de

intervenţie, calculul forţelor şi mijloacelor de intervenţie

1. PROCEDEE DE INTRERUPERE A POCESELOR DE ARDERE

Procesul de ardere este posibil numai dacă:

- există substanţe sau materiale combustibile;
- există substanţe care întreţin arderea (oxigen sau substanţe care cedează oxigen);
- se ajunge la temperatura de aprindere.
Procesul de ardere poate fi întrerupt prin diferite procedee. Prin procedeu de întrerupere a procesului de ardere se
înţelege un proces fizic sau chimic aplicat printr-o serie de actiuni succesive, care urmează să se finalizeze prin încetarea
arderii .

Tabelul 25. 1. Procedeele de întrerupere a procesului de ardere ;

Nr. Denumirea Modul de actiune şi domeniul de utilizare Substanţele (agenţi) de

crt. procedeului stingere
0 1 2 3
1 Răcirea zonei de Folosirea unor substanţe cu o temperatura mai joasă şi cu căldura Apa
ardere specifica mai mare, pentru a prelua caldura necesară continuării Dioxid de carbon refulat
procesului de ardere sub forma de zăpadă
La arderea eterogena (incandescentă) agentul de stingere preia carbonică;
căldura din întreaga zona de ardere, scăzând temperatura sub cea Zăpada, atunci când
de aprindere. lipseste apa
La arderea omogenă (cu flacără) preluarea temperaturii depinde de
natura şi starea substanţei combustibile.
Realizarea contactului direct al agentului de răcire cu stratul de la
suprafaţă al materialului sau substanţei combustibile;
Se acţionează asupra materialului combustibile solide şi lichide cu
excepţia celor cu temperatura de inflamabilitate foarte scazută
2 Izolarea Izolarea materialului care arde, de aerul atmosferic Spuma
materialelor şi Răcirea stratului de la suprafata substanţelor şi materialelor care Pulberi stingatoare
substantelor ard Prelate sau pături
combustibile de Crearea unui strat izolant pe suprafaţa substanţelor şi materialelor umezite ori antifoc
aerul atmosferic combustibile Spuma cu coeficient mare
Oprirea accesului aerului şi a gazelor combustibile în spaţiile în de înfoiere
care s-a produs incendiul (umplerea spaţiilor incendiate cu spumă Nisip, pământ la
cu coeficient mare de înfoiere) începuturile de incendiu
Se acţionează asupra lichidelor combustibile şi a unor materiale
solide
3 Reducerea Introducerea de substanţe care nu întreţin arderea în amestecul de Dioxid de carbon
continutului vapori-aer sau în aerul care participa la ardere, în încăperi relativ Abur
minim de oxigen inchise; Azot
La realizarea unui conţinut în jur de 15% oxigen în aer, arderea Apa pulverizată fin
încetează Ceaţa de apă
Se acţionează asupra substanţelor şi materialelor combustibile în
spaţiu închis.
4 Introducerea de Introducerea unor substanţe denumite inhibitori, deosebit de active, Hidrocarburi halogenate
inhibitori în în spaţiu în care se produc reacţii de ardere. Prin acesta procesul de care nu au proprietăţi
197
 spaţiile în care se ardere poate fi întrerupt la o concentraţie de oxigen de numai 20, toxice prea mari (bromura
produc reacţii de 6% la incendiile din spaţiul închis ; de etil, bromura de
ardere metilen, tetraflorura de
dibrometan) sau alţi agenţi
speciali
5 Folosirea Formarea unei unde de şoc care exercită un puternc efect mecanic Substanţe explozive
subsţantelor în zona de ardere asupra materialelor şi substanţelor combustibile ; speciale
explozive Se acţionează la incendiile de păduri, în special la partea de
coronament, la incendiile de la sondele în erupţie sau la rezolvarea
unor situaţii deosebite ;
6 Reducerea Amestecarea straturilor de combustibil, fie prin circulaţia aceluiaşi Aer
temperaturii lichid, fie cu ajutorul aerului sau al gazelor inerte introduse pe Gaze inerte, procedeul
substanţelor fundul rezevoarelor. În acest fel se egalează temperatura în necesitând instalaţie
aprinse prin straturile de lichid ; specială
amestecarea Straturile reci se amestecă cu stratul superior încălzit. Odată cu
maselor de lichid scăderea temperaturii lichidului se reduce şi viteza de evaporare şi
aprins deci şi intensitatea de ardere
Este eficient numai dacă se acţionează în primele momente asupra
lichidelor combustibile
7 Îndepărtarea Îndepartarea substanţelor combustibile care vin în contact cu
substanţelor zonele de ardere, putându-se opri astfel propagarea incendiului
combustibile din Mijloace şi unelte
zona de ardere adecvate

Oprirea accesului Inchiderea vanelor sau robinetelor prin care trec fluide Accesorii de închidere
8 în focar a combustibile (gaze, lichide, vapori ) spre focar; sau de obturare
substantelor Obturarea (înfundarea) conductelor (ţevilor) avariate ce aduc fluide ori de etanşare
combustibile periculoase spre focar.

Notă:
- Pentru întreruperea procesului de ardere, în unele situatii, se pot folosi mai multe procedee deodată, unul dintre ele
fiind hotărîtor.
- Alegerea unuia sau altuia dintre procedee depinde de natura, situaţia şi proporţiile incendiului, de proprietăţile
substanţelor care ard, de calitatea agenţilor de stingere, de mijloacele şi personalul care participă la stingere, de
gradul de instruire a acestuia, de condiţiile meteorologice etc.

2. DISPOZITIVE DE INTERVENŢIE
2. 1. Aspecte generale

Pentru limitarea şi înlăturarea efectelor unor situaţii de urgenţă, cum sunt cele generate de incendii, explozii, inundaţii,
accidente de circulaţie, avarii tehnologice etc., este necesară realizarea de dispozitive de intervenţie specifice în care sunt
angrenate forţele şi mijloacele de intervenţie concentrate la locul producerii evenimentului.
Dispozitivele de intervenţie se stabilesc în concepţia tactică de acţiune, iar necesarul de forţe şi mijloace se calculează
prin diferite metode.
Dispozitivul de intervenţie în situaţii de urgenţă este un dispozitiv de luptă specific serviciilor de urgenţă care integrează
resursele umane şi materiale desfăşurate la locul producerii evenimentului generator de situaţii de urgenţă, potrivit concepţiei
tactice, având stabilite misiuni concrete realizabile prin operaţiuni şi proceduri adecvate;
Metoda de calcul a forţelor şi/sau mijloacelor de intervenţie constă într-un set de relaţii matematice stabilite pe baza unor
principii şi legi, preluate din chimie, fizică, hidraulică şi mecanica fluidelor, precum şi în urma unor experimente efectuate.
Relaţiile matematice cuprind, după caz, parametri cinetici ai evenimentului, timpi caracteristici, parametri tehnico-tactici
ai mijloacelor de intervenţie, personalul necesar deservirii acestor mijloace şi diferiţi coeficienţi determinaţi experimental.
Stingerea incendiilor se realizează prin operaţiuni specifice de intervenţie executate în scopul întreruperii procesului de
ardere şi diminuării efectelor negative ale acestui proces.
Întreruperea procesului de ardere se obţine cu ajutorul substanţelor stingătoare: apa sub formă de jet compact, jet
pulverizat, ceaţă, îmbunătăţită chimic sau aditivată, ori fin pulverizată; spume chimice sau mecanice cu coeficienţi mici,
medii sau mari de înfoiere, deversate ori refulate; pulberi stingătoare, apă uşoară (light water), gaze inerte (CO 2, N2), abur,
aerosoli, hidrocarburi halogenate (haloni); înlocuitori de haloni; hidrogeli; nisip.Uneori se folosesc explozivi, deşi nu sunt
consideraţi agenţi de stingere.

198
 Efectele substanţelor stingătoare asupra focarului incendiului: răcirea materialului care arde; izolarea suprafeţei
incendiate faţă de oxigenul din aer; acţiunea mecanică de dislocare sau dispersare; inhibarea chimică a reacţiei de combustie
sau înăbuşirea acesteia; inertizarea mediului.
În stabilirea şi aplicarea procedeelor de întrerupere a procesului de ardere se ţine seama de:
- natura, cinetica şi proporţiile incendiului;
- proprietăţile fizico-chimice ale materialelor şi substanţelor care ard;
- cantitatea, calitatea şi compatibilitatea agenţilor de stingere;
- mijloacele de intervenţie aflate la dispoziţie;
- gradul de asigurare cu personal operativ de intervenţie;
- particularităţile locului acţiunii;
- condiţiile meteorologice;
- riscurile asociate incendiului.
Procedeele se pot folosi deodată, ori succesiv, mai multe procedee, unul din ele fiind, de regulă, determinant.

2. 2. Dispozitive de intervenţie în caz de incendiu

Dispozitivul de intervenţie în caz de incendiu constă în ansamblul forţelor şi mijloacelor de intervenţie concentrate în
câmpul operaţional şi care, potrivit concepţiei de acţiune stabilite, intervine operativ pentru localizarea, limitarea şi stingerea
incendiului.

Concepţia de acţiune este menită să rezolve o situaţie tactică şi se stabileşte, iniţial în cadrul pregătirii serviciilor
profesioniste pentru intervenţie, în diferite documente de planificare şi organizare, cum sunt:
- planuri de organizare a alarmării, evacuării şi intervenţiei;
- planuri de organizare a intervenţiei sau a răspunsului;
- planuri de urgenţă externă;
- planuri de cooperare;
- planuri de acţiune.
Pentru serviciile voluntare şi private concepţia de acţiune se stabileşte în : planuri de intervenţie ( răspuns), planuri de
urgenţă internă ( la obiective vizate de Directiva SEVESO II ), planuri de cooperare, planuri de evacuare în caz de
urgenţă.

Forţele de intervenţie sunt:

- forţe specializate: servicii pentru situaţii de urgenţă profesioniste, voluntare şi private;
- forţe complementare: poliţie, jandarmerie, poliţie de frontieră, poliţie comunitară, servicii de asistenţă medicală de
urgenţă şi de prim-ajutor calificat, unităţi militare etc. ;
- forţe auxiliare şi de sprijin din rândul populaţiei apte de muncă şi a salariaţilor din zonele afectate, serviciilor de
gospodărie comunală etc.

Mijloacele de intervenţie concentrate aparţin în principal serviciilor de urgenţă şi constau în autospeciale, ambulanţe,
utilaje, mijloace de evacuare-salvare, accesorii, substanţe stingătoare, echipament de protecţie etc. Unele mijloace se asigură
de către agenţii economici ori instituţii, sau de către autorităţile locale (apă, substanţe chimice stingătoare, instalaţii fixe de
stingere, nave de stingere, aeronave etc.).
Dispozitivul de intervenţie la un incendiu se compune din suma dispozitivelor de intervenţie realizate de la toate
autospecialele şi utilajele care acţionează şi se reprezintă grafic în planurile de intervenţie prin semne convenţionale.
Practic, fiecare autospecială sau utilaj de stingere cu apă şi spumă are dispozitiv propriu de intervenţie, format din mijlocul
respectiv, accesoriile de alimentare cu apă, accesoriile de vehiculare spre focar a substanţelor stingătoare (linii de furtun, cu
sau fără distribuitor) şi accesoriile de debitare a agentului stingător (ţevi de refulare sau ţevi generatoare), precum şi din
personalul de deservire. Autospecialele de lucru cu pulberi şi gaze inerte, de lucru la înălţime, de descarcerare, de iluminat şi
altele, realizează dispozitive specifice acestora.
Alimentarea cu apă se poate face: direct din sursă, prin releu sau prin navetă.
În funcţie de forma de manifestare în spaţiu şi cinetica geometrică a incendiilor: punctiforme (izolate), frontale (liniare),
circulare, dispersate, dezvoltate pe verticală (pe niveluri), în masă (pe suprafeţe mari) şi de posibilităţile de acces, configuraţia
dispozitivelor de intervenţie poate fi:
- circulară;
- unghiulară (sector de cerc);
- liniară;
- rectangulară (pătrat, dreptunghi);
- multietajată;
- suprapusă total ori parţial (de pe uscat, din aer şi de pe apă, în forme combinate);
- mixtă.

199
 Dispozitivele de intervenţie pot fi organizate pe sectoare de intervenţie:
- pe sectoare de cerc;
- pe segmente liniare sau laturi;
- pe nivele (etaje, cote);
- pe natura amplasamentului (uscat, aer, apă).
În unele situaţii se constituie sectoare de evacuare şi triere, de alimentare sau logistice.
Dispozitivele de intervenţie se realizează şi intră în funcţiune, de regulă, gradual, pe măsura sosirii forţelor şi mijloacelor.
Dispozitivul de intervenţie în situaţie de urgenţă se poate realiza şi desfăşura întrunit şi complet sau pe faze: dispozitiv
preliminar, dispozitiv adaptat şi finalizat, după recunoaştere: dispozitiv modificat (în urma unor manevre), dispozitiv de
supraveghere (post incendiu).
Dispozitivele de intervenţie se realizează, de regulă, pe aliniament ofensiv, iar în unele cazuri pe aliniament defensiv
(pericole potenţiale majore).
Sunt şi dispozitive preventive de intervenţie (întreceri sportive, spectacole, lucrări şi operaţiuni periculoase etc.).
Din dispozitivul de intervenţie fac parte obligatoriu şi comandantul intervenţiei sau comandantul acţiunii, şefii sectoarelor
de intervenţie, grupa operativă şi punctul operativ avansat.
Realizarea, modificarea şi retragerea dispozitivului de intervenţie se execută numai la ordinul comandantului intervenţiei
sau al comandantului acţiunii.
Zona în care este amplasat dispozitivul de intervenţie, denumită şi câmp operational, se securizează prin măsuri specifice.

3. . FAZELE ŞI CINETICA INCENDIILOR

3. 1. Fazele incendiilor şi timpii caracteristici acestora

Evoluţia unui incendiu parcurge, de regulă, cinci etape: apariţia focarului iniţial, arderea lentă, arderea activă,
arderea generalizată şi regresia.
Din punct de vedere operaţional, fazele de dezvoltare a incendiului sunt: faza de dezvoltare liberă, faza de localizare
şi faza de lichidare. Fiecare fază este delimitată şi caracterizată de timpi specifici, măsuraţi în minute.
- Faza de dezvoltare liberă:
T0– timpul trecut de la izbucnire până la observare;
T1– timpul trecut de la observare până la intrarea în acţiune cu mijloacele de primă intervenţie;
Tl – timpul de dezvoltare liberă a incendiului:
Tl = T0 + T1
- Faza de localizare:
T2 – timpul necesar concentrării forţelor de intervenţie;
T3 – timpul necesar realizării dispozitivului de intervenţie şi începerii refulării substanţelor stingătoare;
Tiaf – timpul de intrare în acţiune a forţelor concentrate
Tiaf = T2 + T3
Tr – timpul necesar refulării substanţelor stingătoare pentru luarea sub control a arderii şi protecţia elementelor de
construcţii, în scopul reducerii temperaturii sub valorile ce produc efecte negative asupra lor, pe aliniamentul
perimetrului incendiat şi în interiorul acestuia (pentru beton sub + 100° C, pentru metal sub + 50° C).
Tloc – timpul de localizare a incendiului;
- pentru elemente de rezistenţă combustibile:

Tloc = [ 2 Fflc + n x Va (Tr + Tiaf )] : V1x K0 [ min]

 dacă incendiul se dezvoltă sub formă rectangulară, în care:
Fflc – frontul de propagare a flăcărilor, în metri;
n – o constantă, egală cu 1 (incendiu unilateral) sau cu 2 (incendiu bilateral);
Va – viteza de autopropagare a flăcărilor pe suprafaţa materialului combustibil, în m/min;
V1 – viteza liniară de creştere a perimetrului incendiat, în m/min;
K0 – coeficient de localizare;
 dacă incendiul are formă circulară:
Tloc = (Tl + Tiaf ) : (K0 – 1)
- pentru elemente de construcţii din beton armat sau metalice:
Tpr = T1 + Tiaf + Tr
Tpr – timpul necesar asigurării stabilităţii elementelor de construcţie prin răcirea şi ventilarea zonei
incendiate
Tr – timpul necesar reducerii temperaturii elementelor de construcţii din beton armat sub + 100° C şi a celor
metalice sub + 50° C, calculat:
 pentru elemente de construcţii din beton armat:
Tr = mc x Cc (t – 100) / 5400 x A x ir pentru elemente de construcţii metalice:

200
 Tr = [mc x Cc (t – 50) ] : (2400 x A x ir ), în care:
mc – masa elementului de construcţie, în kg;
Cc – căldura specifică iradiată de elementul de construcţie, în kcal/kg/min;
t – temperatura în °C a elementului de construcţie,
A – suprafaţa de protecţie luată în calcul, în m. p.;
ir – intensitatea de răcire a elementului de construcţie, în l/s/m. p.;
K0 – coeficient, cu valori între 0, 5 şi 3.

- Faza de lichidare a incendiului:

Tt – durata operaţiunilor de stingere (răcire, protecţie);
Ts – timpul de stingere:
Ts = [Tt x A x is (pr, r) x 60] : (Nii x qii )
is (pr, r) – intensitatea minimă de stingere (protecţie sau răcire) cu apă, în l/s/m. p.,
Nii x qii – produsul dintre numărul capetelor de debitare (refulare) a substanţelor stingătoare de acelaşi fel în
funcţiune simultană şi debitul specific acestora.
qref – debitul real de refulare în [l(kg)/sxm. p. ]; [l(kg)/sxm] sau [kg/s x m 3 ] funcţie de substanţele stingătoare
utilizate. Pentru pulbere, debitul se exprimă în [kg/15 s]
qref = ∑ Nii x qii [ l/min]

qref ≥qnec
Tl ult – timpul necesar pentru lucrările ulterioare opririi procesului de ardere, în minute. Se estimează în fiecare caz.
În noile norme generale de prevenire şi stingere a incendiilor definirea şi notarea unor timpi este diferită, însă se
poate face echivalenţă cu timpii prezentaţi mai sus.

3. 2. Cinetica geometrică a incendiilor

Prin cinetica geometrică a incendiilor se înţelege studierea evoluţiei formei geometrice a zonelor de ardere şi
stabilirea relaţiilor care influenţează dezvoltarea lor în timp şi spaţiu.
Întrucât este un domeniu de studiu complex, cu foarte multe variabile, s-a optat pentru prezentarea formelor
geometrice simple: circulară, unghiulară şi rectangulară.
Parametrii care caracterizează aceste forme geometrice sunt:
- Suprafaţa teoretică incendiată (Ati), în [ m. p. ]
o în cazul incendiilor circulare:
Ati = 3, 14 x Va 2 x (T1 + Tiaf ) 2
o în cazul incendiilor unghiulare (sector de cerc cu unghiul α):
Ati = 3, 14 x Va2 x (T1 + Tiaf ) 2 x α/ 360°
o în cazul dezvoltării rectangulare unilaterale sau bilaterale a suprafeţei incendiate

Ati = n x Va x b x (T1 + Tiaf )

n – constanta egală cu 1 (incendiu unilateral) sau cu 2 (incendiu bilateral);
b – lăţimea suprafeţei dreptunghiului având lungime – a şi distanţa de la focar la latura mică – d;
o în faza de staţionare a evoluţiei incendiului rectangular:
Ati = a x b, în timpul T = (a – d) : Va
- Frontul de propagare a flăcărilor (Fflc):
 pentru incendii circulare:
Fflc = 6, 28 x Va x (T1+ Tiaf )
 pentru incendii unghiulare:
Fflc = [3, 14 x α x Va x (T1+ Tiaf )] : 180
 pentru incendii rectangulare:
Fflc = n x b

- Perimetrul incendiat (Pi):

 în cazul incendiilor circulare:
Pi = Fflc
 în cazul incendiilor unghiulare:
Pi = Va x (T1+ Tiaf ) x [ 2 + (3, 14 x α / 180)]
 în cazul incendiilor rectangulare:
Pi = 2 x n x Va (T1+ Tiaf ) + 2b
iar în faza de staţionare:
Pi = 2(a + b)
201
- Viteza de creştere liniară a perimetrului incendiat ( Vl):
Vl = Pin - Pin-1 [m/min]
n - minutul pentru care se calculează viteza
- Coeficientul de acoperire cu materiale combustibile (Kacop):
Acest coeficient reprezintă raportul dintre suprafaţa proiectată în plan orizontal a suprafeţei teoretic incendiate şi suprafaţa
proiecţiei pe acelaşi plan a materialelor dispuse în interiorul suprafeţei teoretic incendiate
Kacop = (A acop x mc) / Atot
- Suprafaţa practic incendiată (A), în (m. p. )
A = Ati x Kacop
- Suprafaţa de localizare (Aloc ), în (m. p. )
Aloc = A
Aloc = Kacop x (100 - n % / 100) x (Ati – Atipri) + Apri
Atipri - suprafaţa teoretică incendiată în momentul intrării în acţiune a primei intervenţii
Apri - suprafaţa practic incendiată în acelaşi moment
n % + procentajul asigurat din intensitatea necesară, în acelaşi moment
- Suprafaţa de stingere (As ), în (m. p. ):
As = Pi x lj sau As = (qref /qnec) x An
lj = lungimea jeturilor
- Volumele ce trebuie inundate cu substanţe stingătoare (V):
- în cazul volumelor închise, Vi se calculează concret
- în cazul volumelor deschise, (Vd)
Vd = 4, 19 (Lflc/2)3 (m3)
Lflc - lungimea maximă a flăcării, în metri.

4. METODE DE CALCUL A FORTELOR ŞI MIJLOACELOR DE INTERVENŢIE

Problematica calculului forţelor şi mijloacelor de intervenţie în caz de incendiu se împarte în practică în două părţi,
relativ distincte, dar complementare:
- prima parte se ocupă de calculul forţelor şi mijloacelor de prevenire şi stingere a incendiilor în faza de proiectare a
construcţiilor;
o calculul se face pe baza evaluării riscului la incendiu şi a performanţelor constructive ale clădirilor privind
securitatea la incendiu, prevăzute în reglementările tehnice;
o rezultatele se materializează în stabilirea, proiectarea şi executarea mijloacelor de apărare împotriva
incendiilor aferente construcţiilor şi în dotarea obiectivelor cu mijloace mobile;
o calculul se face de către proiectanţi, executarea de către constructori şi asigurarea de către beneficiari.
- partea a doua vizează calculul forţelor şi mijloacelor mobile de intervenţie de care dispun serviciile pentru situaţii de
urgenţă în vederea asigurării intervenţiei în caz de incendiu, în situaţii multiple şi în condiţii diferite:
o calculul se face pe baza regulamentelor de specialitate şi a metodologiei elaborate de către IGSU;
o rezultatele se materializează în planurile de intervenţie, îndeosebi în dispozitivele de intervenţie redate în
planurile respective;
o calculul se face de către specialiştii serviciilor de urgenţă profesioniste în urma documentării prealabile în
obiectivele în cauză.
Acest capitol se refera la partea a doua a problematicii şi vizează modalităţile şi relaţiile de calcul a substanţelor
stingătoare, maşinilor (autospecialelor) şi personalului pentru intervenţiile de stingere a incendiilor.
Metodologia conţine relaţiile de calcul, exemple de calcul şi tabele cu valorile coeficienţilor utilizaţi.

4. 1. Calculul substanţelor necesare stingerii incendiilor

Intensitatea de stingere este cantitatea de substanţă stingătoare ce trebuie debitată (refulată) pe unitatea de timp şi pe
unitatea de suprafaţă, lungime sau volum pentru stingerea incendiului; intensitatea de răcire şi intensitatea de protecţie au
înţeles asemănător, dar cu scopuri diferite, răcire sau protecţie;
Parametri cinetici ai incendiului sunt de fapt măsuri (marimi) ale formelor geometrice ale spaţiilor incendiate sau
vecine cum sunt suprafeţele (de localizare, de stingere, de răcire, de protecţie), lungimile (perimetrului incendiat, frontului
flăcărilor), înălţimile (rezervoarelor, stivelor etc. ), volumele utilajelor, raportate la timpii caracteristici;
Caracteristicile tehnico-tactice sau performantele mijloacelor de stingere: capacitatea rezervoarelor de substanţe
stingătoare, cantităţile de furtun pe tipuri, numărul de ţevi de refulare pe tipuri şi debite specifice, presiuni şi debite de lucru
ale pompelor etc. , corelate cu numărul de persoane pentru deservirea mijloacelor respective etc.

4. 1.1. Debite şi cantităţi de apă

202
  debite necesare de apă (qinec) pentru stingere (s), răcire (r) sau protecţie (pr)
qinec = K2 x 60 x A (L) x is (ir, ipr) în (l/min), în care:
K2 = coeficient de corecţie
60 = numărul secundelor într-un minut
A = suprafaţa de stingere (răcire, protecţie) în m. p.
L = lungimea perimetrului incendiat, în metri
is (ir, ipr ) = intensităţile minime de stingere (răcire, protecţie), în l/s x m. p sau l/s x m
 numărul de capete de debitare a apei de incendiu (Nii)
Nii = qinec / qii , în care:
qii = debite specifice ale capetelor de debitare a apei, în l/min:
∑ qii ≥ qinec

 debitul total de apă (qrefh) ce trebuie refulat prin dispozitivul de intervenţie, în litri/minut:
qrefh = qrefhs + qrefhsp + qrefhr + qrefhspu + qrefhpr, în care:
qrefhs = debitul refulat de apă pentru stingere
qrefhsp = debitul de apă pentru producerea spumei
qrefhr = debitul de apă pentru răcire
qrefhpr = debitul de apă pentru protecţie
qrefhspu = debitul de apă pentru producerea spumei uşoare

 cantitatea de apă necesară pentru stingerea incendiului (Vih) în funcţie de durata operaţiunilor de stingere (Tt)
Vih = ∑ qrefhs (sp, r, pr, spu) x Tt / 1000 [m3]

 compararea cantităţii de apă necesară cu rezerva de apă pentru incendiu (Vinc) calculată conform STAS 1478:
Vih ≤ Vinc

4. 1. 2. Debite şi cantităţi de soluţie spumantă şi spumanţi

 debite necesare de soluţie spumantă (qsnecsp), în litri/minut

qsnecsp = K2 x 60 x A x is în care
K2 - coeficient
60 - numărul de secunde într-un minut
A - suprafaţa de stingere, în m. p.
is - intensitatea de stingere cu spumă, în l/s x m. p.
 numărul de capete de debitare a spumei (Nisp) sau numărul de generatoare (Nig):
Nisp = qsnecsp / qssp Nig = qsnecsp / qsg în care
qs şi qsg debite specifice ale capetelor de debitare a spumei, respectiv a generatoarelor.
 debitul real de refulare (qrefsp), se stabileşte în funcţie de numărul de capete de refulare sau de generatoare, similar ca
în cazul apei:
 consumul real (Cr) de substanţe necesare producerii spumei:
Cr = Nisp(g) x qsp(g), în l/min sau kg/min.
 consumul de substanţe spumante (Cr) pentru o operaţie de stingere cu durata (Tt) de stingere:
Cr = Cr x Tt, în litri sau kilograme.
 rezerva de substanţe chimice, în litri sau kilograme:
Cr = Nop x Cr , în care:
Nop – numărul operaţiilor de stingere (sau de reprize)

4.1.3. Debite şi cantităţi de pulbere pentru stingere

 debitul necesar de pulbere (qnecp), în kg/15 secunde:

qnecp = K2 x 60 x A x is în care:
K2 = coeficient de corecţie
A = suprafaţa de stingere (răcire, protecţie) în m. p.
is - intensitatea de stingere, în kg/s x m. p.
 numărul de capete de debitare a pulberii (N p), se aleg capete cu debite (q ip), în kg. /15 sec, pentru a îndeplini
condiţia:
qrefp ≥ qnecp
 cantitatea totală de pulbere necesară pentru stingere (Cp ), în kg
Cp = 0, 5 x qrefp x Nop

203
4. 1. 4. Debitul şi cantitatea de abur pentru stingere

 debitul necesar de abur (qneca), în kg/min:

qneca = 60 x Vi (Vd) x ia în care:
Vi – volumul încăperii, în m3
Vd – volumul convenţional în cazul instalaţiilor tehnologice, în m3
ia - intensitatea de inundare cu abur a volumului, în kg/s sau m3
 aplicarea corecţiilor pentru condens (qcond) în kg/min
qcond = A1 x K6
A1 – suprafaţa laterală a încăperii, în m. p.
K6 - coeficient (0, 6 la 2, 4)
 debitul real de refulare a aburului (qrefa), în kg/min
qrefa = qneca + qcond
 cantitatea totală de abur necesară pentru stingere (Qa), în kg
Qa = qrefa x Tt
4.1.5. Cantitatea de CO2 pentru stingere

 cantitatea de CO2 necesară pentru stingere (G), în kg

G = K1 x K3 x Vi x is +K4 +K5 +Go
Vi - volumul închis în care se execută stingere, în m3
is – intensitatea de stingere în kg/s x m3
K1 , K3 , K4 , K5 – coeficienţi de corecţie pentru neetanşeităţi, concentraţii mari, temperatură şi deschideri mari
Go – cantitatea de CO2 rămasă în instalaţie după terminarea funcţionării
 numărul de butelii (Nb)
Nb = G / Vb x g x α nec în care
G – cantitatea de CO2 necesară, în kg;
Vb – volumul buteliei, în litri
g – densitatea CO2 în kg/l;
α nec – coeficientul de încărcare (0, 625 – 1, 0).

4.2. Calculul numărului de maşini şi de personal de intervenţie

4.2.1. Numărul de maşini şi utilaje de intervenţie

- condiţie : qref ≥ qnec

M = ∑ Mi + Ui + Ri
Mi şi Ui – numărul de maşini şi utilaje de stingere cu apă, spumă, pulberi şi gaze inerte, respectiv de lucru la înălţime, salvare,
evacuare fum şi gaze fierbinţi, iluminat, descarcerare etc.
Ri – rezerva egală cu ¼ - 1/3 din ∑Mi + Ui

4.2.2. Numărul de persoane necesare pentru intervenţie

Se estimează personalul angrenat în:

- conducerea operaţiunilor;
- deservirea maşinilor şi utilajelor;
- lucrări auxiliare, transporturi, logistică;
- securizarea dispozitivului de intervenţie.
Se adaugă rezerva pentru rotirea personalului la acţiunile de lungă durată.
Exepmle de calcul a fortelor şi mijloacelor sunt în Anexa nr. 9.
Debitele unor capete de refulare şi intensităţile orientative de stingere, răcire şi protecţie sunt în Anexa nr. 8.
În concluzie:
- dispozitivul de intervenţie reflectă relaţia activă „om=maşină” valorificată în activitatea operativă de stingere a
incendiilor;
- dispozitivul de intervenţie materializează concepţia de acţiune şi constituie principalul parametru de performanţă
pentru evaluarea capacităţii operaţionale;
- dispozitivul de intervenţie are ca misiune principală localizarea şi stingerea incendiului, indiferent de forma
geometrică în care se manifestă, în timpi operativi cât mai reduşi;
- pentru unele tipuri de incendii curente, de dimensiuni reduse, se recomandă normalizarea dispozitivelor de
intervenţie şi prestabilirea forţelor şi mijloacelor pe care le incumbă;

204
 - pentru incendiile de proporţii şi complexe previzionate este necesar calculul prealabil al forţelor şi mijloacelor de
intervenţie utilizat în dimensionarea dispozitivelor de intervenţie din planurile de intervenţie; uneori calculul
continuă şi pe timpul intervenţiei;
- modulele de bază în estimarea forţelor şi mijloacelor de intervenţie sunt:
o autospeciala sau utilajul mobil de intervenţie;
o ţeava de refulare a substanţei stingătoare.
- metodologia de calcul a forţelor şi mijloacelor mobile necesare stingerii incendiilor necesită a fi actualizată în raport
cu performanţele tehnico-tactice ale noilor mijloace de intervenţie intrate în exploatare şi corelată cu timpii de
siguranţă la foc şi timpii operativi definiţi în noile reglementări şi utilizaţi în evaluarea securităţii la incendiu;
- dezvoltarea programelor pe calculator pentru calculul forţelor şi mijloacelor de intervenţie este binevenită.

Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 26 Substanţe de stingere

1. SUBSTANŢE DE STINGERE PRIN RĂCIRE

1. 1 APA

Apa este cel mai vechi agent de stingere. Se gaseşte în cantităţi considerabile, este ieftină şi relativ uşor de procurat,
şi are o mare putere de răcire.
Căldura specifică a apei la presiunea atmosferică normală şi la temperatura de 20°C este egală cu 1 kcal/kg. La
temperatura de 100°C şi 1 at trece în stare de vapori; Un litru de apă la temperatura de 10°C are nevoie pentru a se evapora
complet de 629 kcal, formându-se aproximativ 1600 – 1700 l abur. La 25 o C apa are o căldură latentă de vaporizare mare
(243,58 J). Apa poate fi pulverizată până la ceaţă cu diametrul stropilor de 0,01 mm.
Efectul de stingere a incendiilor cu apă se realizează prin:
- răcirea materialului care arde;
- izolarea suprafeţei incendiate de oxigenul din aer;
- acţiunea mecanică, în special când apa se foloseste sub forma de jet compact.
Efectul principal al apei la stingerea incendiilor îl constituie răcirea materialului care arde. Apa care vine în contact
cu materialul aprins absoarbe caldura, o transformă în vapori şi prin saturarea spatiului înconjurător limitează accesul aerului
spre focarul incendiului. Capacitatea de pătrundere a apei în focarul incendiului depinde de dimensiunile picăturilor, de
presiunea dinamică jetului, de mişcarea curenţilor de aer şi a produselor de ardere, de viteza de mişcare a picăturilor, de
gradul de evaporare a apei, de a prelua caldura de la suprafaţa substanţei care arde şi de proprietăţile materialelor
combustibile aprinse.
Apa poate fi folosită la stingerea incendiilor de materiale solide, de lichide combustibile miscibile cu apă, şi la alte
materiale, când se afla sub forma pulverizată sau abur. dacă apa nu poate stinge un complet de incendiu, se foloseşte adesea
împreună cu alte substanţe stingătoare (pulberi stingătoare etc. ).
Proprietăţile apei care-i limitează domeniul de utilizare:
- densitatea relativ mare (la 4°C are greutatea specifică de 1gf/cm3, iar la 100°C de 0, 958 gf/cm3);
- bună conducătoare de electricitate;
- reacţionează cu o serie de substanţe chimice, generând după caz, hidrogen sau oxigen;
- reacţionează la temperaturi joase cu unele metale ca sodiu, potasiu, putându-se ridica temperatura local pâna la
600°C şi degaja, în unele cazuri, hidrogen;
- reacţioneaza cu carbon de calciu, exotermic, cu degajare de acetilena.
Apa se refulează asupra zonelor de ardere sub forma de jet compact şi jet pulverizat (ceaţă sau ploaie), soluţii de apă
neumectate şi soluţii ale substanţelor apoase ale sărurilor.
Jetul compact se caracterizează prin viteze mari a curentului neîntrerupt de lichid, printr-o însemnată forţă de şoc,
prin concentrarea unei mari mase de apa pe o suprafaţă mică şi prin posibilitatea de refulare la distanţă mare.
Capacitatea de pătrundere a jetului de apa în focarul incendiului depinde de dimensiunile picăturilor, de presiunea
dinamică a jetului, de presiunea flăcărilor, a curenţilor de aer şi a produselor de ardere, de viteză de mişcare a picăturilor şi de
gradul de evaporare a apei în zona flăcărilor.
Jetul compact se foloseşte la stingerea incendiilor de substanţe solide, gazoase şi lichide.
Jetul pulverizat este alcătuit din picături de apă cu diametrul de 1 mm. Cerinţa este ca la o presiune de 5 N/cm² jetul
să atingă distanţa de 8 – 9 m.
Faţă de jetul compact, jetul pulverizat prezintă următoarele avantaje: măreşte de mai multe ori randamentul de
stingere; micşorează simţitor consumul de apă; nu provoacă deteriorarea obiectelor; poate fi folosit în încăperi unde există
praf combustibil.
Pulverizarea apei până la ceaţă se poate realiza prin:
- folosirea aerului comprimat sau a altui gaz propulsor;

205
 - folosirea înaltei presiuni, de la 50 pâna la 120 at;
- folosirea unei presiuni reduse, de la 2 pâna la 10 at.
Pentru stingerea incendiilor în încăperi este nevoie de circa 5 l/m² suprafaţă a pardoselii şi de 2, 5 până la 7, 3 l/m²
pentru incendiile de motorină în rezervoare. Jeturile pulverizate se folosesc pentru stingerea incendiilor de lichide
combustibile nemiscibile, insolubile în apă şi cu densitatea mai mică decât aceasta şi care au temperaturi de
inflamabilitate superioară valorii de 60°C.
Apa pulverizată se mai foloseşte şi la:
- dispersarea în atmosfera a gazelor şi vaporilor de combustibili grei;
- precipitarea fumului rezultat din arderea substanţelor incendiate;
- protecţia personalului care acţionează la incendiu, în zone cu temperaturi mari;
- răcirea elementelor de construcţie şi a celor metalice.

1. 2. APA ÎMBUNATĂŢITĂ CHIMIC

Pentru a mari puterea de pătrundere a apei în masa materialelor cu care vin în contact s-a acţionat asupra tensiunii
superficiale a acesteia. Practic, există posibilitatea de a reduce simţitor tensiunea superficială a apei prin tratarea ei cu
diverşi umectanţi sau detergenţi . Sulfonatul de sodiu-soluţie 33% folosit în procent de 0, 2-0, 3% reduce tensiunea
superficială apei de la 72, 8 până la 39, 8 dyn/cm, reducându-se astfel timpul de pătrundere până la 3 ori.
Utilizarea apei îmbunatăţite chimic cu substanţe tensioactive duce la scăderea cu 35-50% a cantităţilor de apă
folosite la stingerea incendiilor.
Apa îmbunătăţita chimic este recomandabil a se folosi la stingerea incendiilor de materiale bogate în celuloză, cum
este lemnul, textilele , bumbacul, hârtia, etc.

1. 3. INTENSITATEA DE REFULARE A APEI LA STINGERE

Cantitatea de substanţă stingătoare [l sau kg] refulată în unitatea de timp [s sau min] pe unitatea de suprafaţă
incendiată [m²], a perimetrului [m] sau a volumului [m 3] pentru stingerea incendiului, reprezintă intensitatea de refulare a apei
de stingere.

Tabelul 26.1.3.1.Intensitatile de refulare a apei la stingerea unor materiale combustibile

Denumirea materialelor, obiectelor Intesitatea de refulare a apei

şi natura incendiilor Pe suprafaţa [l/s şi m²] În perimetrul [l/s şi m liniar]
Mobilă şi la incendii în interiorul clădirilor 0, 06 – 0, 10
Pereţi exteriori la clădiri combustibile,
soproane de lemn, depozite de materiale
solide la o intensitate medie a incendiului
0, 08 – 0, 10 0, 40 – 0, 50
Acoperişuri mari combustibile din lemn
rotund în stive (cu spaţii intermediare de 10
m): 0, 13 – 0, 15 0, 65 – 0, 75
- peste 30% umiditate - 0, 80
- sub 30% umiditate - 1, 40
Scânduri în stive:
- peste 30% umiditate 0, 21
- sub 30% umiditate 0, 45
Stive de scânduri cu următoarele spaţii
intermediare:
- până la 10 m - 0, 20
- până la 25 m - 0, 60
- până la 40 m - 0, 20
Instalatii de pe cheiuri 0, 08 – 0, 20 0, 40 – 1, 00
Incendii în interiorul navelor 0, 08 – 0, 20 -
Incendii la suprastructura navelor 0, 18 – 0, 20
Incendii la corpul avioanelor 0, 20 – 0, 30
Textolit, carbolit şi deşeuri de mase plastice 0, 06 – 0, 10
Hârtie înfoiată 0, 07 – 0, 10
Stive de cauciuc şi produse tehnice din 0, 16 – 0, 18
cauciuc 0, 8 – 0, 9

206
Folii din celuloid 0, 06 – 0, 20
Incendii în pivniţele clădirilor de gradul II de
rezistenţă la foc 0, 30 – 0, 10
Clădiri de productie de gradul III, IV şi V de
rezistenţă la foc 0, 06 – 0, 20
Săli de teatru (spectacole) 0, 10 – 0, 15
Garaje 0, 05 – 0, 14
Alcool etilic (incendii la depozitele de alcool
în fabrici de alcool) 0, 20 – 0, 40

Pentru reuşita stingerii incendiilor trebuie îndeplinită condiţia:

ir > inec ;
ir > inec reprezintă intensitatea reala şi respectiv cea necesara de refulare a substanţei de stingere.

2. SUBSTANŢE DE STINGERE PRIN IZOLARE

2. 1. SPUMA

Spuma stingătoare se obţine prin dispersarea aerului în soluţii din spumanţi în apă, şi ale caror concentraţii de natură
chimică sunt determinate de caracteristicile lor fizico-chimice. Aceste spume sunt formate din bule, al căror înveliş conţine
molecule de spşumant umplute cu aer. Spumele fizice sau spumele mecanice sunt mai persistente, necorozive. Ca spumant se
foloseşte spumogenul lichid sau spumogenul praf. Cel mai bun spumogen se obţine din proteine (făină de copite şi coarne),
dar nu se mai fabrică suficient.
În raport de coeficientul de înfoiere se obţin următoarele spume:
- spuma grea, cu coeficientul de înfoiere k până la 20;
- spuma medie, la care coeficientul de înfoiere k este între 20 – 200;
- spuma uşoară, la care coeficientul de înfoiere k este peste 200 ;
Conform standardului de referinţă EN 1568-1.2.3.4 în prezent spumele se denumesc de joasă, de medie şi de înaltă
înfoiere.
Spumele se folosesc la stingerea substanţelor lichide aprinse, care nu distrug invelişul de lichid al bulelor spumei,
precum şi a substanţelor solide, care nu reacţionează cu soluţiile apoase ale sărurilor, ca şi de gaze în regim reduse de
presiune.
Spuma se mai poate folosi la protecţia materialelor şi elementelor de construcţie, împotriva căldurii radiate.
Lichidarea incendiilor se realizează prin jeturi de spumă, refulate pe suprafaţa combustibililor care ard, prin
deversarea din utilaje generatoare special construite.
Efectul de stingere al spumei constă în realizarea unui strat de o anumită grosime, care provoacă răcirea parţială a
suprafeţei aprinse, împiedică ieşirea vaporilor în zona de flăcări sau accesul oxigenului atmosferic.
Se recomanda 3 moduri de refulare a spumei pe suprafeţele incendiilor:
- sub forma de jet sau tangent la suprafaţa incendiului;
- deversare lina, pe planuri verticale sau înclinate, în zona de ardere;
- refularea spumei de la distanţă, din tunuri de stins incendii pe suprafaţa incendiată.
Spuma trebuie să aibă următoarele calităţi: fluiditate; coeficient de înfoiere; densitate; persistentă; aderentă; timp de
stingere minim etc.
Eficienţa spumei depinde de: caracteristicile instalaţiilor existente pe maşinile speciale de incendiu; presiunea apei;
proporţia de spumă şi apă; temperatura mediului ambiant.
Spuma trebuie să fie dirijată cu vântul în spate, pentru a se putea scurge încet.
Spuma cu coeficient înalt de înfoiere sau spuma uşoară se utilizează pentru stingerea incendiilor izbucnite în
încăperi prin inundarea acestora, în magaziile navelor, în subsoluri, în canale de cabluri, la stingerea incendiilor de materiale
combustibile solide şi lichide.
Folosirea spumei uşoare prezintă următoarele avantaje: utilitazarea unei cantităţi minime de apă ( 2 litri spumant
pentru 1 m.c.spumă); stingerea rapidă a incendiului şi impiedicarea reaprinderii; lipsa acţiunii corozive (spre deosebire de
spuma chimică); pătrunderea spumei în locuri greu accesibile (pivniţe, coridoare, canale etc); lipsa unor efecte nocive asupra
organismului uman.
Dezavantaje: greutate redusă, deci instabilitate când bate vântul; preţ de cost relativ mare; dificultăţi la îndepartarea
spumei, după stingerea incendiilor; distanţa relativ limitata de acţiune a generatoarelor.
Principalii spumanti concentraţi utilizaţi sunt:
-proteinic (P)-PROTEIN-K;
-fluoroproteinic (FP)-FLUORO-K;

207
 -sintetic (S)-SINTO-K;
-rezistent la alcooli sau produşi polari (AR) :
-fluoroproteinic care formează film apos pe hidrocarburi (AFFF) fluorosintetic POLIFILM-K;
-fluoroproteinic care formează film apos pe anumite hidrocarburi (AFFF/P) ;
-fluorosintetic universal (AFFF/AR) –SOLVENTSEAL-K.
Spumanţii se caracterizează prin : clasele de performanţă la stingere ( I, II sau III), nivelele de rezistenţă la
reaprindere ( A, B, C sau D), intensităţile de stingere specifice [ l/m 2 min], timpii maximi de stingere la încercări cu aplicare
forţată ( 3 sau 4 minute) ori aplicare lentă ( 5 minute), timpii minimi de reaprindere (de peste 5, 10 sau 15 minute), formarea
sau nu a filmului apos pe suprafaţa lichidului care arde . Vezi SR EN 1568/3.

2. 2. APA UŞOARĂ (LIGHT-WATER)

Acesta se obţine dintr-un spumant fluorurat. Se refulează asupra lichidelor nemiscibile cu apa, formînd la suprafaţa
acestora o peliculă care împiedică evaporarea lor; volatilitatea lichidului aprins scade până la valori ce reduc aproape total
intensitatea arderii. Apa uşoară cu coeficient redus de înfoiere se poate folosi şi la stingerea incendiilor de aeroporturi.
Când substanţa tensioactivă pe baza de fluor se amestecă cu o substanţă spumantă proteinică, apa uşoară are mare
eficienţă la stingerea incendiilor.
Apa uşoară cu coeficient mediu de înfoiere are efect mai mare la stingerea incendiilor de lichide combustibile
declanşate pe suprafeţe mari. Ea persistă mult şi asigură o regenerare permanentă a peliculei pe o durată mare de timp.
Apa uşoară este compatibilă cu spuma proteinica şi într-o oarecare măsura şi cu pulberile stingătoare.
În general, pelicula de apă uşoară poate rezista pe suprafata lichidului timp de 5 – 6 min, după care este indicat ca
lichidul să fie acoperit cu spuma proteinică.
Efectul de stingere al apei uşoare trebuie obtinut în decurs de 5 min.

2. 3. PULBERI STINGĂTOARE

Componentul de baza al unor pulberi stingătoare este bicarbonatul de sodiu. În afara pulberii pe baza de bicarbonat
de sodiu se mai fabrică pulberi pe bază de bicarbonat de potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu, uree şi din diferiţi
compuşi ai borului. În alte pulberi se folosesc combinaţii pe bază de fosfaţi de amoniu ori de clorură de sodiu.
La noi în ţară s-a fabricat pulberea stingătoare pe baza de bicarbonat de sodiu denumită „Pulvogen”.
Sub acţiunea căldurii bicarbonatul de sodiu se descompune conform relaţiei:
2Na HCO3  Na2CO3+CO2+H2O
În descompunerea totală a 1 kg de pulbere de bicarbonat de sodiu se degajă 0, 26 kg dioxid de carbon şi se consumă
o cantitate de caldură necesară pentru evaporarea a 300 cm 3 apa. Acestor cantităţi le corespunde un efect de răcire de  95
kcal (0, 11kwh). Pulberea pe baza de bicarbonat de potasiu este cu 30 – 50% mai eficace la stingerea incendiilor, decât
pulberea pe baza de bicarbonat de sodiu.
Florexul, o pulbere stingătoare care se fabrica în ţară avea la bază bicarbonatul de potasiu, ureea tehnică şi alte
substanţe chimice. Acţiunea de stingere instantanee a flăcărilor produse pe timpul incendiilor se datoreşte aductului potasiu –
carbamic obţinut prin reacţia chimică solid – sodiu, în faza „microcristalina”, în prezenta unui catalizator cu conţinut de
fluor, la temperatura de 60C.
Aductului potasocarbamic i se mai adaugă o serie de componente chimice cum ar fi dioxidul de carbon, azotul, şi
alte gaze inerte care au rolul de a mari mobilitatea florexului, în stare netasată, în mod deosebit în stare fluidizată, precum şi
rezistentă la acţiunea umidităţii atmosferice şi a agentului de vehiculare.
Efectul de stingere al florexului este atribuit unor fenomene fizico-chimice, speciale ale aductului potasocarbamic,
care măresc viteza de întrerupere a reacţiilor chimice de ardere, prin efectul absorţiei pe suprafaţa particulelor de pulbere a
radicalilor liberi din flăcări şi de inhibare a particulelor de oxidare.
La efectul de stingere mai contribuie natura şi fineţea particulelor de pulbere (100 – 60 microni - μ), capacitatea de a
degaja gaze inerte şi vapori de apa, substanţe care şi diluează mediul în care există focarul de ardere.
Pulberea stingătoare „Florex” se foloseşte la stingerea incendiilor de: combustibili petrolieri lichizi (benzine, petrol
lampant, motorină, combustibil de calorifer, păcură, uleiuri etc.): lichide organice utilizate ca solvenţi în industria de lacuri şi
vopsele (benzen, toluen, solvent nafta etc.); produse polare (metanol, acetona, butanol, acetaţi de etil, metil, butil etc. ).
Se mai poate folosi şi la stingerea incendiilor de gaze combustibile (metan, propan, butan, gaze de sondă, acetilena,
gaz de cocserie, de cracare etc. ).
Restricţie. Florexul nu se utilizează la stingerea incendiilor de sulfură de carbon, pentasulfură de fosfor, metale
piroforice şi substanţe reductoare.
Pulberile pe bază de bicarbonat de sodiu sau de potasiu se recomandă la incendiile din clasele B, C şi echipamente
elecrtice sub tensiune ( SR EN 615). Cele pe bază de fosfaţi de amoniu pentru clasele A; B; C şi echipamente electrice sub
tensiune. Pulberile pe bază de clorură de sodiu sau amestec de cloruri, denumite şi de uz special, se recomandă la incendiile
din clasa D ( metale).

208
 Pulberile stingătoare trebuie să îndeplinească condiţiile de: eficacitate mare de stingere, determinată de proprietăţi
chimice şi de gradul de dispersie; intensitate de lucru acoperitoare celei de stingere; fluiditate bună în conducte; capacitate de
a forma un nor compact în suspensie de aer; stabilitate la umezire; stabilitate termică; conductibilitate termică redusă.

3. SUBSTANŢE FOLOSITE LA REDUCEREA CONŢINUTULUI MAXIM DE OXIGEN

3. 1. DIOXIDUL DE CARBON

Dioxidul de carbon, gaz inodor şi incolor, introdus în încăperea în care a izbucnit incendiul, înlătură aerul,
micşorează viteza de ardere, viteza de degajare a căldurii şi scade temperatura de ardere şi în final procesul de oxidare se
întrerupe. CO2 acţionează asupra focarului şi prin efectul de înnăbuşire şi răcire. Efectul de răcire a 1 kg CO 2 corespunde cu
15% din efectul de răcire a 1 kg apă (629 kcal/kg).
Din dioxidul de carbon comprimat, prin detentă se obţine zăpada carbonică.
Calităţiile dioxidului de carbon, ca agent de stingere, sunt: pătrunde în orificiile obiectului aprins, fiind mai greu
decât aerul (greutatea specifică 1, 53); nu distruge obiectele şi materialele asupra cărora se refulează; nu este conducator de
electricitate; nu se deteriorează pe timp de conservare îndelungată; nu este sensibil la acţiunea temperaturilor scăzute. Se
poate lichefia uşor.
Cea mai eficace acţiune de stingere se obţine ăn spaţiu închis. În medie se consideră ca pentru stingerea incendiilor
la majoritatea substanţelor este suficientă o concetraţie de 30 – 35% în volum de CO2 în aer.
Dioxidul de carbon se foloseşte ca substanţă stingătoare refulată prin intermediul instalaţiilor fixe de stingere, ca
agent de vehiculare (propulsare) a pulberilor stingătoare din stingatoarele de incendiu şi maşini speciale de stins incendii.
Pentru stingerea incendiilor, dioxidul de carbon se foloseşte la: depozit de materiale amenajate în încăperi cu
suprafaţa redusă; încăperi cu documente de importanţă deosebită (arhive, muzee, biblioteci, laboratoare etc. ); maşini şi
aparate electrice amplasate în încăperi închise; transformatoare şi generatoare electrice; staţii de distribuţie; centrale
telefonice; centre de calcul; încăperi de producţie fără supraveghere continuă a producţiei; instalaţii sau utilaje de mare volum
cu un rol important economic; recipiente cu lichide combustibile cu o temperatură de inflamabilitate a vaporilor scăzută,
având un volum de maximum 500 m3, magazii din navele maritime.
Deci, dioxidul de carbon se utilizează la incendii din clasele A, B sau C,cu unele excepţii., şi la echipamente
electrice sub tensiune.
Nu se utilizează la incendii de: sulf, metale uşoare ca magneziu, titan, plutoniu, uraniu, toriu (incendii clasa D ), şi în
apropierea cianurilor pentru că reacţionează cu acestea.
Pentru incendii la autovehicule se utilizează stingătoare cu dioxid de carbon lichefiat.

3. 2. AZOTUL

Gaz fără culoare şi miros, mai uşor ca aerul, se foloseşte la stingerea incendiilor izbucnite în instalaţii tehnologice,
fiind refulat din instalaţii fixe speciale de stins incendii. Concentraţia de stingere ajunge până la 31% în volum.
Azotul comprimat este folosit ca propulsor în stingătoare cu pulberi şi în unele istalaţii speciale de stingere.

3. 3. ABURUL

Ca agent de stingere este folosit în industria chimică, petrochimică, de lacuri şi vopsele, în camere de uscare, în
statii de pompe şi la unele instalaţii tehnologice.
Efectul de stingere al aburului se bazează mai ales pe diluarea concentraţiei de oxigen, până la limita la care
continuarea arderii devine imposibilă.
Concentraţia eficientă pentru stingerea incendiului este de până la 35% în volum. Se foloseşte atât abur saturat cât şi
cel supraîncălzit.
Aburul ca substanţă de stingere se foloseşte în instalatii fixe, semifixe, în special acolo unde există permanent o
instalaţie tehnologică de abur.
Aburul refulat la anumite presiuni poate genera electricitate statică.

3. 4. APA PULVERIZATĂ ŞI CEAŢA DE APĂ

Ca substanţă de stingere prin reducerea conţinutului de oxigen, trebuie să aibă particule până la 100μ, obţinute prin
pulverizarea apei sub înaltă presiune sau prin utilizarea unor ţevi pulverizatoare speciale. Efectul de stingere depinde de
uniformitatea apariţiei picăturilor în flux, şi de densitatea jetului de apă.

209
 Ceaţa de apă se realizează prin instalaţii speciale. Suprafaţa de reacţie a picăturii de 0,01 mm (ceaţă de apă) este de
200m2 , faţă de 2 m2 a picăturii de 1 mm dată de sprinkler. Mecanismul de stingere a ceţii de apă constă întrun cumul de
efecte : răcire, înlăturarea O2 din zona de ardere şi absorbţia produselor de ardere în apă. Apa este propulsată cu un gaz inert.
În apă pot fi introduşi aditivi şi antigel.

4. SUBSTANŢELE DE STINGERE PRIN ÎNHIBIŢIE CHIMICĂ

Dintre mijloacele de stingere prin inhibiţie chimică se citează hidrocarburile halogenate. Mijloacele de inhibiţie
chimica au punctul de fierbere coborât, stabilitatea termică scazută cu formarea radicalilor şi atomilor, care la încălzire trec
uşor în stare gazoasă.
Hidrocarburile halogenate au fost denumite haloni. Dintre aceştia cei mai utilizaţi sunt halonii 1301, 1211. şi 2402.
Cifrele indică numărul de atomi de carbon, fluor, fluor şi brom.
Halonul 1301 păstrat sub presiune sub forma lichidă are proprietăţi, superioare faţă de dioxidul de carbon. Se citează
slaba lui toxicitate, putându-se refula concomitent cu evacuarea persoanelor din încăperea incendiată. Eficienţa unei butelii cu
halon 1301 este echivalentă cu 5 butelii de dioxid de carbon de aceeaşi mărime.
Un produs comercial este FM 200, care e heptafluorpropan CF3CHFCF3, sau tip HFC-227 ea, care are efect
chimic de oprire prin răcire a reacţiei în lanţ a combustiei. Este toxic la concentraţie mare, chiar letal la peste 80%.
Halonul 1211, denumit BCF, este o substanţă stingătoare foarte eficicace pentru stingerea incendiilor.
Stingerea incendiilor cu hidrocarburi halogenate se poate face cu: jet compact, jet pulverizat, sub formă de aerosoli.
Hidrocarburile halogenate se refulează asupra incendiului din stingătoare şi instalaţii fixe.
Procesul de întrerupere a arderii se datoreşte: vaporizării picăturilor de substanţe stingătoare; amestecării vaporilor
substanţei cu vapori de combustie; interacţiuni fizico-chimice dintre vaporii de haloni şi de combustibili.
Cu cât concentraţia de stingere este atinsă mai repede, cu atât stingerea se realizează într-un timp mai scurt, iar
descompunerea hidrocarburilor halogenate este mai redusă.
Restricţie. Este indicat ca halonul 1301 să nu fie folosit în concentraţii mai mari de 10%, în zonele ocupate normal
şi unde evacuarea nu se poate realiza în mai puţin de 1min.
Din cauza toxicităţii şi îndeosebi datorită efectului de seră, utilizarea halonilor s-a interzis pe plan mondial, cu
unele excepţii în care folosirea este indispensabilă ( avioane de transport, săli de comandă din centrale nucleare, calculatoare
mari –esenţiale.

5. AEROSOLI

Aerosolii sunt agenţi de stingere ce conţin compuşi de potasiu şi unele gaze. Au acţiune fizico-chimică în focar.
Efectul principal al aerosolilor este de inhibare a reacţiei de ardere. În focar generează azot, apă, compuşi de
potasiu.
Produsul tip Fire Pro. FP este activat termic cu fitil sau electric prin elementul de încalzire cu rezistenţă între 1 şi 2,
4 Ohm. Mecanismul de reacţie constă în oxidarea hidrogenului în flacără şi în oxidarea monoxidului de carbon în flacără, iar
reacţia se întrerupe de atomii de potasiu care reacţionează cu radicalii hidroxili instabili, formând hidroxid de potasiu, iar
flacăra se stinge.
Generatoarele de aerosoli FP stochează cantităţi de la 8 grame până la câteva kilograme, care se descarcă în timp
foarte scurt, de la 3. 5 sec. la 30 sec. Se utilizează la incendii din clasele A, B şi C.

6. ALTI AGENŢI DE STINGERE –ÎNLOCUITORI DE HALONI

În prezent s-a dezvoltat producţia de înlocuitori de haloni, care nu distrug stratul de ozon şi prezintă o nocivitate
redusă. Principalele categorii de produse stingătoare de acest gen sunt:
- hidrofluorocarburi - HFC;
- hidroclorofluorocarburi - HClFC;
- înlocuitori de tip gaze inerte.
Principalii agenţi de stingere constituiţi de combinaţii de substanţe sunt:
- Tip INERGEN (IG-541) care conţine azot -52%, argon-40%, dioxid de carbon-8%. Reduce conţinutul de oxigen în
focar la 12, 5% şi creşte continutul de dioxid de carbon la 4%.
-Tip NAFSIII (HCFC/A) este un amestec de 4 gaze lichefiate. Inhibă reacţia de oxidare a substanţelor combustibile.
Răceşte focarul, vaporii de apă tansformându-se în ceaţă groasă.
-Tip ECARO (HFC- 125), comercial FE-25 este pentafluoretan care inhibă reacţia de ardere.
-Tip FK-%-M2 (NOVEC 1230);
-Tip Argon (Ar) sau (IG-01), care este un gaz nobil sau rar, denumit commercial ARGOTEC. Reduce oxigenul din
focar până la 12%.

210
 Pompiliu Bălulescu

Capitolul 27. Pompe şi aparate folosite la stingerea incendiilor

1. POMPE CU PISTON

Se construiesc pompe aspiratoare, refulante şi aspiratoare refulante.

Pompa aspiratoare. La curba ascendentă a pistonului se face vid potenţial. Apa pătrunde prin conducta de aspiraţie
în corpul pompei şi împinge supapa în sus. Apa care se găseşte deaspupra pistonului este mai ridicată până la conducta de
refulare.
La cursa descendentă a pistonului supapa de aspiraţie m se închide şi apa aspirată în cursa anterioară trece prin
supapă în partea de deasupra pistonului de unde, la cursa următoare a acestuia este refulată din pompă.
Pompa refulanta. Este o pompă cu piston la care înălţimea de aspiratie este aproape nulă, aspiraţia făcându-se direct
prin corpul de pompă.
În cursa ascendentă a pistonului supapa de aspiraţie m este deschisa şi n este închisă. La cursa descendentă supapa m
se închide, iar supapa n se deschide, apa fiind trimisă în conducta de refulare. Pompele refulante se folosesc pentru pomparea
apei de la nivelul solului, din mine ca pompe de incendiu etc.
Pompa aspiratoare – refulantă. După cursa ascendentă a pistonului în corpul de pompă se formează un vid parţial.
Locul aerului este luat de apă. Supapa m este deschisă şi supapa n închisă. La cursa descendentă supapa m este împinsă în jos
oprind intrarea lichidului în tubul de aspirţtie, iar supapa n se deschide şi apa trece în conducta de refulare.
Pompele aspiratoare – refulante se construiesc cu simplu efect (acţiune simplă) şi ca dublu efect sau acţiune dublă.
Pompa cu dublu efect este astfel construită încât fiecare cursa este completă a pistonului se produce o refulare şi o
aspiraţie, adică apa este acţionată alternativ de două feţe ale pistonului în ambele sensuri, şi la fiecare cursa a pistonului. În
acest mod se obţine circulaţia continuă a apei. Pompele cu simplu efect au două supape, iar cele cu dublu efect patru supape.
Înălţimea de aspiraţie este în medie de 4-5 m şi nu poate depăşi 7 m.

Debitul pompelor cu piston:

1) Cu acţiune simplă:
Q=Asn [m3/s];
60
Q – debitul [m3/s];
A - secţiunea pistonului [m²];
s – cursa pistonului [m];
n – numărul de curse ale pistonului.
2) Cu acţiune dublă:
Q= (2A-A`)sn [m3/s];
60

211
 A` secţiunea tijei pistonului, care de regulă se ia egală cu 0, 1 A.

2. POMPE CENTRIFUGE

Din punct de vedere al înălţimii de ridicare a apei sunt:

- pompe centrifuge de joasă presiune, la care înălţimea de ridicare a lichidului este de până la 20 m H 2O. Se
construiesc cu un etaj. Ele se folosesc ca pompe de irigaţii.
- pompe centrifuge de medie presiune, la care înălţimea de ridicare a lichidului este cuprinsă între 20 şi 60 m H 2O.
Ele se construiesc cu unul sau mai multe etaje şi se folosesc pentru alimentarea cu apa a reţelelor de distribuţie etc.
- pompe centrifuge de înaltă presiune, la care înălţimea de ridicare a lichidului este de peste 60 m H 2O. Se
construiesc cu mai multe etaje şi se folosesc pentru alimentarea căldărilor cu abur, la alimentarea centralelor hidraulice, ca
pompe pentru incendiu etc.
Din punct de vedere constructiv se deosebesc:
- pompe centrifuge radiale.
- pompe cu intrare axială şi ieşire radială.
- pompe axiale.
În general, pompa centrifugă folosită la maşinile de incendiu se compune din:
- corpul de aspiraţie, prevăzut cu două sau mai multe racorduri tip A pentru alimentarea cu apă, pe ambele laturi, una
sau două conducte în formă de T, orificiile de comunicare cu pompa de vid şi respectiv pentru intrarea apei la corpul de
presare şi refulare.
- corpul de presare – refulare, în care se găsesc, montati pe axul pompei un număr de rotori şi de statori care măresc
viteza de curgere a apei şi respectiv dirijează apa cu presiune la conductele de refulare, variabil, în funcţie de tipul maşinii.
- instalaţia de încălzire a pompei şi de răcire suplimentară a motorului (la unele tipuri de maşini), robinetele pentru
golirea pompelor de apă şi aparatura de control.
Principiile care stau la baza construcţiei şi funcţionării pompelor centrifuge constau în admisia lichidului pe la
centrul rotorului cu o viteză redusă şi antrenarea lui pe palete sub influenţa forţei centrifuge, determinată de rotaţia rotorului.
Apa, care datorită presiunii atmosferice intră în tubul de aspiraţie, este primită de corpul de aspirare şi de aici trece
în rotor, pus în mişcare de motor. Rotorul pompei este prevăzut cu palete care au rolul de a antrena şi conduce lichidul în
strator. Apa intră în corpul pompei în direcţia axială şi este condusă apoi de către paletele rotorului către exterior, dând
lichidului şi o mişcare de rotaţie în jurul arborelui.
Presiunea care se formează în exteriorul rotorului este proporţională cu pătratul vitezei unghiulare.
O pompa centrifugă cu un singur rotor, în mod obişnuit nu poate asigura o presiune mai mare de p = 12, 5 at.
Dacă p este presiunea de intrare în rotor, presiunea maximă care se poate obţine p1+p=p1+12, 5 at.
La pompele centrifuge pentru incendii se cer presiuni mai mari de 12-13 at. Deci este necesar construirea unor
pompe cu rotori în serie. Primul rotor trimite apa cu o presiune egala p+p 1 în cel de al doilea rotor; aceasta o împinge mai
departe cu p+p1+p2. Numărul etajelor este de până la 10-12. În conducta de aspiraţie, viteza apei nu depăşeşte de regulă 2m/s,
iar în cea de refulare în jur de 3m/s, în schimb în corpul pompei este mai mare.
Puterea pompei centrifuge:
P= γQH [CP] ; P= γQH [kW] ;
75 η 102
Q – debitul pompei [m3/s];
H – înălţimea de refulare [m];
η – randamentul pompei centrifuge;
γ – greutatea specifică a apei [kgf/m3];
Randamentul pompei variază după natura construcţiei, între 0, 60 şi 0, 80.

3. POMPE DE VID

Pompele centrifuge pentru a debita apa trebuie amorsate. Amorsarea consta în umplerea lor şi a conductei de
aspiratie cu apa, inainte de pornire, evacuindu-se mai intii aerul din sorb, conducta de aspiratie şi pompa.
La masinile de incendiu ca pompe de vid, auxiliare, la pompele centrifuge, se folosesc de regula pompele de vid cu
rotor şi palete mobile şi pompele cu ejector de gaze.

3. 1. POMPA DE VID CU ROTOR ŞI PALETE MOBILE

Pompa de vid cu rotor şi palete mobile este compusa din: carcasă în interiorul căreia se învârte rotorul; blocul
pompei de vid; axul; palete (aripioare); canal de evacuare a aerului; canalul de legatură dintre pompa de vid şi pompa
centrifuga; locaşul cilindrului pompei de vid.
Funţionarea. Se pune în funcţiune pompa de vid, după care axul pompei de vid se cuplează cu axul pompei
centrifuge. Cuplarea se face în sisteme diferite în raport de tipul construcţiei pompei.

212
 Prin sistemul de antrenare se imprimă rotorului o mişcare de rotaţie, forţa centrifugă proiectând paletele la periferia
carcasei, închizând spaţii variabile datorită amplasării excentrice a rotorului faţă de carcasă; în spaţiile în care volumul creşte
are loc procesul de aspiraţie, iar cele în care volumul scade are loc refularea aerului aspirat.
Fiecare compartiment transportă o anumită cantitate de aer existentă în sorb, tubul de aspiraţie şi pompa centrifugă şi
o evacuează în atmosferă.
După efectuarea vidului, apa din sursa este împinsă de presiunea atmosferică în pompă, fapt confirmat prin ieşirea
apei din orificiul de evacuare, vidul fiind făcut, pompa de vid se decuplează.
La fiecare acţionare a pompei de vid o parte din uleiul din rezervor este consumat, deci se impune ca înainte de o
nouă acţionare să se complecteze şi să se restabilească nivelul iniţial.
Funcţionarea pompei de vid nu trebuie să depăşească 3 min, deoarece se poate încălzi.
Pompa de vid trebuie bine întreţinută prin: verificarea şi complectarea nivelului de ulei; acţionarea periodică timp de
câteva secunde pentru a evita griparea paletelor.

3. 2. POMPA DE VID CU EJECTOR

Aceasta se compune din: corpul pompei şi coloana de ejecţie cu ajutajul de ejecţie a gazelor de eşapament, ajutajul
divergent prin care gazele şi aerul aspirat se evacuează în atmosferă, clapetă cu ajutorul căreia gazele de eşapament se
dirijează spre ejector şi conducta de legatură cu pompa centrifugă.
Funcţionarea. Se pune în funcţiune pompa centrifugă şi apoi se cuplează pompa de vid cu ajutorul unei manete,
deschizându-se robinetul vacuummetrului şi manometrului. Cantitatea de gaze de ardere necesară unei ejecţii corespunzătoare
se obţine prin acţionarea motorulului după nevoie.
Dirijarea gazelor de ardere din conducta de eşapament către coloana de ejectie a pompei de vid se face prin clapeta
monatat în şeava de eşapament, acţionată de maneta de cuplare. Gazele de ardere ieşite cu o anumită viteză, antrenează aerul
din pompa centrifugă si-l evacuează în atmosferă. În acest mod se realizează vidul în sorb, conducta de aspiraţie şi pompa
centrifugă; după aceasta se închide robinetul vacuummetrului.
Oricare ar fi pompa de vid folosită trebuie să se realizeze vidul în cel mai scurt timp.

4. EJECTOARE

Ejectorul este un aparat cu ajutorul căruia se poate absorbi şi deplasa o cantitate de lichid, folosind o cantitate de apa
cu presiune şi viteza mare.
Ejectorul se compune dintr-un ajutaj convergent de înaltă presiune (confuzor), denumit şi ajutaj de ejecţie, alimentat
cu apă de la o pompă sau de la o reţea de apă; ajutaj convergent de joasă presiune pus în legătură cu lichidul care trebuie
ejectat prin intermediul unei conducte sau a unei camere de aspiraţie de formă adecvată; camera de amestec; difuzorul
ejectorului pus în legătură cu conducta de refulare a apei amestecate.
Funcţionarea. Lichidul primar (ejectant), având de regulă un debit relativ scăzut şi o presiune mare curge prin
ajutajul de înaltă presiune, pătrunzând în camera de amestec, cu viteza mare. Ajutajul de ejecţie fiind convergent, viteza
lichidului creşte treptat şi drept urmare energia cinetică a apei se măreşte în timp ce presiunea statică scade.
La ieşirea din confunzor, viteza apei fiind foarte mare, presiunea statică are o valoare mai redusă decât presiunea
atmosferică. Din cauza depresiunii formate în interiorul aparatului, lichidul care trebuie ejectat se ridică în camera de
aspiraţie şi pătrunde în camera de amestec. În camera de amestec, cele două lichide intră sub formă de curenţi diferiţi. Treptat
aceşti curenţi pătrund unul în celalalt, se amestecă astfel încât în partea finală a camerei de amestec mişcarea se egalează,
distribuţia vitezelor căpătând aspectul caracteristic regimul de curgere.
Mişcarea lichidelor fiind permanentă, viteza medie în lungul camerei de amestec este constantă.
Deşi au un randament scăzut, ejectoarele sunt menţinute în dotarea pompierilor datorită unor avantaje ca: construcţie
simplă fără organe în mşscare; siguranţa în serviciu; se pun în funcţiune imediat; pot funcţiona bine şi în cazul apelor mici
şi cu impurităţi etc.

5. HIDROFOARE

Instalaţia de hidrofor se compune din: rezervor metalic de presiune pentru apa şi aer; compresoare de aer; automate
pentru funcţionarea instalaţiei; pompe pentru pomparea apei în rezervorul de presiune (cel puţin două, una de funcţionare şi a
doua de rezervă).
Funcţionarea. La partea inferioară a rezervorului de presiune se găseşte apa, iar deasupra apei aer. Presiunea iniţială
a aerului din rezervor este mai mare decât presiunea apei în conductă. Pe măsură ce apa din rezervor se consumă, aerul din
interior ocupă un volum mai mare şi deci forţa de apăsare asupra apei se micşorează. Presiunea scade până la o anumită
limită, dinainte stabilită, la care intra în funcţiune, în mod asutomat, pompa care pompează apa în rezervor. Asupra
automatului de pornire acţionează automatul de presiune.
Comprimând stratul de aer în rezervor, se ajunge la o presiune maximă admisă, după care se acţionează imediat
asupra automatului de pornire şi pompa se opreşte.

213
 În timpul dintre cele două poziţii limită, instalaţia menţine presiunea necesară în reţea prin elasticitatea pernei de aer
comprimat aflat în partea superioară a rezervorului de presiune.
Se folosesc hidrofoare cu presiune constantă şi hidrofoare cu presiune variabilă.
La rezervoarele de presiune se prevăd: ventile de siguranţă, conducte de golire, manometre şi indicator de nivel al
apei. Consumul se stabileşte în funcţie de numărul maxim de declanşări pe oră (10-15 declanşări automate pe oră).
Recipientele de hidrofor pe lângă rolul de a asigura presiunea în reţea, de a reglementa pornirea şi oprirea pompelor, permit
acumularea apei pentru o perioadă de consum relativ scurtă.
La instalaţiile de hidrofoare se racordează şi instalaţiile de hidranţi interiori, instalaţiile de sprinklere şi drencere
pentru asigurarea apei de stingere a incendiilor în primele minute.

Pompiliu Bălulescu

Capitolul 28 Manometre, barometre şi debimetre

1. MANOMETRE

Manometrul este un instrument care se foloseşste, fie la măsurarea presiunilor unui lichid într-un recipient, fie la
măsurarea diferenţei de presiune.
Se cunosc diferite clasificări ale manometrelor. De exemplu, din punct de vedere al modului de indicare al
rezulatului măsurării se construiesc: manometre comparatoare, indicatoare şi înregistratoare.
Dintre cele mai uzuale sunt: manometrele cu tub curbat; manometrele cu tub elicoidal; manometrele cu tub spiral;
vacuummetrele; manovacuummetrele.
Manometrul cu tub curbat este format dintr-un tub curbat, elastic, în formă de arc de cerc, cu secţiunea transversală
plană, ovală sau eliptică (tub Bourdon), care se deformează sub acţiunea diferenţei dintre presiunea interioară măsurată şi cea
exterioară (de obicei, presiunea atmosferică).
Capătul fix al tubului curbat este în comunicaţie cu fluidul din recipient, iar capătul liber închis este articulat cu un
mecanism de transmitere şi amplificare a deplasărilor lui.
Fluidul pătruns în tub exercită o anumită presiune. Sub acţiunea diferenţei dintre presiunea exercitată de fluid în
interiorul tubului şi cea atmosferica din exterior, tubul se destinde dacă presiunea măsurată este mai ridicată decât presiunea
atmosferică sau se curbează mai mult dacă este scazută. În primul caz, instrumentul se utilizează ca manometru, iar în al
doilea caz ca vacuummetru.
Manometrul cu tub elicoidal. Elementul elastic al manometrului este construit dintr-un tub elicoidal cu un capăt fix şi
unul mobil, artiuculat cu un mecanism de transmisie şi amplificare.
Manometrul cu tub spiral. Elementul elastic este format dintr-un tub metalic spiral.
Sub acţiunea diferenţei dintre presiunea măsurată, capătul liber al tubului spiral se deplasează mai mult decât capătul
curbat, mecanismul de transmisiune şi amplificare este mai simplu. Capătul liber al spiralei elastice este legat direct de axul
acului indicator.
Vacuummetrul. Este un tip de manometru care poate fi folosit pentru determinarea presiunilor de ordinul unui
milimetru coloană de mercur şi mai scăzute.
Funcţionarea vacuummetrului se bazează pe deformaţia elastică a tubului curbat, deformare care se transmite la
indicator printr-un mecanism. Tubul curbat, prin intermediul suportului, este pus în legătură cu spaţiul în care se află vidul.
În timpul realizării vidului, tubul se curbează, se strânge şi extremitatea lui, în punctul de legatură cu tija de
articulaţie se deplasează în jos, făcând ca mişcarea să se transmită şi la sectorul dinţat, care acţionează rotiţă dinţată care face
să se mişte indicatorul de scală de la dreapta la stânga.
Scala vacummetrului se gradează, de regulă în milimetri coloană de mercur [mmHg] începând de la 0 la 760 mm.
Tubul curbat este construit dintr-un material elastic, care după funcţionare revine la forma iniţială (eliptică) sau
(ovală).
Manovacuummetrul. Aceasta se poate folosi ca manometru şi ca vacuummetru. Din punct de vedere constructiv nu
se deosebeşte prea mult de un vacuummetru. Scala Manovacuummetrului se gradează în partea stângă în mm Hg, folosindu-
se pentru măsurarea vidului (depresiunii), partea dreaptă fiind gradată în atmosfere tehnice [kgf/cm²], pentru măsurarea
presiunilor. Poziţia normală a indicatorului marchează 0 pe scară.

214
 Manovacuummetrul este pus în legătură prin suportul lui cu instalaţia.

2. BAROMETRE

Barometrul este un instrument pentru măsurarea presiunii atmosferice. Se deosebesc: barometre cu lichid şi
barometre metalice.
Barometrele cu lichid se construiesc de două tipuri: cu tub în formă de U şi barometru cu rezervor. Cel mai utilizat
este barometrul cu rezervor cu scară gradată, fixă, care este format dintr-un singur tub barometric de sticlă, închis la partea
superioară – introdus într-un rezervor cu diametrul mult mai mare. Tubul de sticlă este închis într-o carcasă metalică. Paralel
cu tubul de sticlă se găseşte o scară gradată în milimetrii coloană de mercur sau torr şi în milibari. Citirile efectuate cu un
barometru cu lichid trebuie corectate. Principalele corectii: corecţia de temperatură, corecţia de menisc şi coreţia de altitudine
şi latitudine. Valorile acestor corecţii sunt date în tabele.
Barometrele metalice se mai numesc barometre aneroide. Ele sunt barometre în care presiunea atmosferică este
echilibrată prin tensiunile elastice ale anumitor piese metalice. Ca elemente elastice de măsurare se folosesc tuburi Bourdon
sau capsule. Ca element aneroid cel mai mult se foloseşte capsula elastică de măsurat. După evacuarea aerului din interior,
presiunea atmosferică comprimă capsula. Pentru fiecare valoare a presiunii atmosferice corespunde o anumită grosime a
capsulei. Deplasările capacului capsulei către fundul acesteia sunt amplificate printr-un sistem de pârghi şi transmise acului
indicator, care se poate mişca în faţa unei scări gradate. Acul indicator se roteşte proporţional cu variaţia presiunii
atmosferice. Deplasările sunt foarte mici, în general de ordinul a 0,005 mm pentru o variaţie a presiunii atmosferice de 1 mm
Hg.
Barometrul altimetru are o scară interioară gradată în mmHg sau în mbar, pe care măsoară presiunea atmosferică şi o
altă scară gradată în m pe care măsoară altitudinea. Pentru măsurarea temperaturii pe cadran este fixat un termometru cu
mercur în formă de arc de cerc.

3. DEBIMETRE

Debimetrul este un aparat pentru măsurarea debitelor.

Debimetrele care au un dispozitiv de înregistrare se numesc contoare şi măsoară cantitatea de fluid trecută printr-o
anumită secţiune într-un interval de timp.
Debimetrele, în raport de principiul de funcţionare, se împart în:
- aparate volumetrice pentru lichide şi gaze ale căror indicaţii sunt arătate în unităţi de volum.
- aparate de viteză pentru lichide şi gaze, montate numai pe conducte închise (curgere forţată).
- aparate diferenţiale pentru fluide, care măsoară variaţia energiei potenţiale a fluidului ce se scurge dintr-un
dispozitiv de ştrangulare (măsoară presiunea înainte şi după punctul de ştrangulare, după care se determină debitele).
- aparate gravimetrice, care măsoară volumul fluidului ce trece prin aparate, indicaţiile fiind exprimate în unităţi de
greutate.
Cele mai uzuale aparate de măsurare a debitelor fluidelor în conducte sunt contoarele volumetrice. Principiul lor de
funcţionare constă în umplerea şi golirea succesivă a unei camere de măsurare de un anumit volum.
Pentru măsurarea debitelor de lichide, contoarele volumetrice au un disc oscilant, un piston rotativ sau dinţi ovale,
care se pun în mişcare de către lichidul al cărui debit se măsoară.
Contoarele volumetrice se montează, în general, pe conducte închise. Lichidul care curge prin conductă pătrunde cu
presiune în aparat datorită diferenţei dintre presiunea de la intrare şi cea de la ieşirea din cameră are loc mişcarea organului
măsurător. Cantitatea de lichid care trece prin aparat se indică pe un cadran.

215
 Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 29 Stingătoare de incendii

1. STINGĂTOARE DE INCENDIU

1.1.Clasificarea stingătoarelor:
 în funcţie de masă:
- stingătoare portative, cu masa ≤ 20 kg;
- stingătoare transportabile, cu masa > 20 kg;
 după natura substanţei stingătoare, cu:
- apă şi substanţe pe bază de apă – AP, de 2, 3, 6 şi 9 kg cele portative, respectiv de 45 sau 50 kg cele transportabile ;
- spumă – S, de 2, 3, 6 şi 9 kg cele portative, respectiv de 45 sau 50 kg cele transportabile ;
- pulbere –P, de 1, 2, 3, 4, 6, 9 şi 12 kg cele portative, respectiv de 50 kg cele transportabile ;
- dioxid de carbon –G, de 2 şi 5 kg ;
- înlocuitori de haloni –H, de 2 şi 5 kg.
Propulsarea spre focar a substanţelor active din stingătoare se realizează , după caz, cu : aer, argon, dioxid de carbon,
heliu sau azot.
1.2.Domeniiile de utilizare a stingătoarelor

Tabelul 29.1.2. Utilizarea stingătoarelor în raport cu clasele de incendiu

Substanţa de Clasele de incendiu Pericol de Culoarea de
stingere A B C D electrocutare E marcare
Pe bază de apă ++ + + -- - Albastru
Spumă + + +1) + - -- Galben
Dioxid de carbon 0 0 0 + + Negru
Pulbere + ²) ++ + + +²) + Alb
Înlocuitori de haloni + ++ ++ + ++ Verde

Legendă:
+ + indicat a se folosi;
+ se poate folosi, dar cu eficienţă limitată;
0 se poate folosi, dar cu eficienţă mai ales în mediile închise;
- nu este indicat;
-- interzis a se folosi.
1
) Pentru alcooli şi alte lichide combustibile sunt necesare spume speciale.
2
) Cu destinaţie specială.
Pentru incendii din clasa F (uleiuri şi grăsimi în aparate de gătit) se aleg stingătoare compatibile cu substanţele care ard şi
cu aparatele utilizate. În bucătăriile profesionale de mare capacitate se recomandă montarea unor instalaţii automate de

216
stingere cu substanţă apoasă ( pe bază de acetat de potasiu) propulsată cu azot sau CO2 . Instalaţia are sistem de oprire
automată a alimentării cu gaz metan sau GPL. Se pot folosi şi pături antifoc pentru acoperirea focarului.
Clasele de incendiu sunt definite în SR EN 2.
Stingătoare cu spumă chimică nu se mai folosesc.
La alegerea şi utilizarea stingătoarelor se au în vedere şi eventualele efecte secundare asupra bunurilor ( udare, ruginire,
coroziune, depuneri de pulberi, răcirea bruscă a unor echipamente sensibile etc.) ori asupra persoanelor prezente ( asfixiere,
arsuri pe piele, electrocutare , întoxicare etc.).
1.3. Performanţele stingătoarelor.

Principalele performanţe ale stingătoarelor se referă la:

- performanţa la foc, în raport cu tipurile focarelor A (realizate din baghete de lemn) sau B ( realizate din tăvi cu amestec
de apă ( ⅓) şi combustibil – heptan ( ⅔), şi cu cantităţile de materiale sau de substanţe combustibile;
- durata minimă de operare, de ordinul secundelor ( 6-15 sec.);
- încărcăturile nominale permise, în kg. ( între 6 şi 12 kg.);
- temperatura minimă Tmin şi temperatura maximă T max de funcţionare;
Tipurile de focare de încercare sunt standardizate şi codificate funcţie de substanţa stingătoare. Aşa de exemplu, focarul de
clasa A codificat 13A se realizează din 13 baghete cu lungimea de 1,3 m , iar focarul 21A din 21 baghete cu lungimea de 2,1
m. Lăţimea stivei este de 0,5 m, numărul de baghete transversale dintr-un strat fiind cel din codul focarului. Focarul din clasa
B codificat 113B se realizează într-o tavă cu diametrul de 2130 mm în care se introduce 113 litri de lichid format din apă ⅓ şi
combustibil ⅔.
Performanţele stingătoarelor declarate de producător trebuie confirmate în raportul de încercare al unui laborator acreditat
sau în certificatul de conformitate al unui organism de certificare acreditat ( Regulamentul CE nr.765-2008).
Eficacitatea stingătoarele depinde practic de :
- compatibilitatea substanţei stingătoare cu natura materialelor ( substanţelor) care ard;
- prezenţa omului în apropierea focarului , capacitatea şi voinţa acestuia de a folosi corect stingătorul adecvat;
- mărimea începutului de incendiu şi viteza de ardere;
- condiţiile de mediu sau atmosferice din zona focarului;
Stingatoarele de incendiu constituie mijloace principale de incendiu pentru stingerea începuturilor de incendiu. Pentru a fi
eficiente trebuie să existe în stare de funcţionare. Acest lucru se asigură printr-o bună şi permanentă întreţinere, verificare
amănunţită a elementelor componente, precum şi a funcţionalităţii în asamblu, conform procedurilor stabilite pentru fiecare
tip de stingător.
1.4. Îmbunătăţiri aduse stingătoarelor

În procesele de proiectare, fabricaţie, utilizare, verificare şi întreţinere a stingătoarelor de incendiu s-au adus îmbunătăţiri
semnificative constând în principal în:
 adoptarea noului standard de execuţie SR EN 3-7/2004 şi a standardului de referinţă EN 1866;
 fabricarea în sistem de management al calităţii certificat SR EN ISO 9001/2002 , SR EN ISO 14001/2005, OH SAS
18001/2004 etc;
 reducerea greutăţii proprii şi a unor dimensiuni ;
 montarea de accesorii: manometru, mâner, furtun şi duză (generator) de refulare, siguranţă, suport etc.
 marcare cu inscripţii strict necesare (ex. clasele de incendiu ), cu pictograme de uilizare, şi mai estetice;
 elaborarea de proceduri de verificare, reîncărcare, întreţinere şi reparare;
 încărcarea cu substanţe stingătoare ecologice şi care nu produc gaze de seră;
 marcajul CE.

1.5.Tipuri de stingătoare uzuale:
 portabile:
- cu pulberi (ABC, BC, ABC-E) , presurizate cu azot (14 bar) sau cu butelie de dioxod de carbon;
- cu dioxid (bioxid) de carbon pentru focar tip BCE ;
- cu spumă , pentru focare tip A si B, presurizate permanent(14 bar) cu azot sau cu butelie de dioxid de carbon :
 transportabile:
- cu pulberi(focar ABC), presurizate permanent (14 bar) cu azot :
- cu dioxid de carbon (focar tipBCE) : :
- cu spumă (focar tip AB)

217
 2. FURTUNURI DE REFULARE LA INCENDII

2.1.Furtunuri de refulare produse în ţară

Furtunurile sunt realizate din fibre textile poliesterice cu ţesătură circulară cauciicată, în 4 tipuri: A cu ø interior 111 mm, B
cu ø 76 mm, C cu ø 53 mm şi D cu ø 26 mm. Presiunea de încercare este de 20 bar la furtunurile tip A; C şi D, iar la
cele tip B de 25 bar. Lungimea este de 20 ± 0,5 m, iar grosimea stratului de cauciuc de 1,0 ± 0,2 mm. Masa pe metru liniar
este descrescătoare de la 920 grame –A, 700 –B, 450 –C la 200 grame –D.
2.2. Furtunuri fabricate după standarde europene
Furtunuri semirigide pentru sisteme fixe ( hidranţi) – SR EN 694-2007
- diametrul interior de 19; 25 şi 33 mm;
- presiune maximă de lucru 1,2 Mpa pentru cele de 19 şi 25 mm, respectiv 0,7 Mpa pentru cele de 33 mm; 1MPa =
10 bar
- sunt de 2 tipuri A şi B, funcţie de alcătuirea straturilor, îndeosebi de existenţa stratului exterior din cauciuc sau
plastic la cele tip A:
- masa în kg pe metru linear este de 0,75; 0,90 şi 1,00 la cele de tip A, respectiv de 0,25; 0,35 şi 0,50 la cele de tip B;
- se clasifică în 6 clase funcţie de materialele din care sunt făcute straturile interior şi exterior (plastic ori cauciuc) sau
de lipsa stratului exterior.

Furtunuri plate pentru sisteme fixe ( hidranţi) - SR EN 14540-2007

 diametrul interior [mm] 25; 38, 40 42 45; 50 51 52;
 presiunea maximă de lucru 1.5 Mpa;
 masa pe metru linear 0,18; 0,24; 0,29; 0,35 kg;
 lungimea – la cererea clientului;

Furtunuri semirigide pentru utilizare cu pompe pentru intervenţii la incendii şi cu autospeciale – SR EN 1947-2003
- sunt de 3 tipuri A,B şi C, funcţie de alcătuirea straturilor din cauciuc sau plastic şi de armătură; cele tip B nu au strat
exterior;
- fiecare tip se clasifică în 6 clase;
- în funcţie de presiunea maximă de lucru sunt 2 categorii : I –a de 1,5 MPa şi a II –a de 4,0 MPa.;
- diametrul interior poati fi de 12; 19; 25; sau 33 mm; tipul B nu este de 12 mm;
- masa maximă pe metru linear este de : 0,30; 0,75; 0,90 sau 1,00 kg la tipurile A şi C, respectiv 0,25; 0,35 şi 0,50 kg
la tipul B;

Furtunuri de aspiraţie de cauciuc şi de plastic şi ansambluri de furtun – SR EN ISO 14557-2008

- sunt de 2 tipuri A –din cauciuc şi B –din plastic;
- temperatura minimă de utilizare: - 20o C la tipul A şi – 100 C la tipul B;
- diametrul interior : 45; 50; 52; 65; 70; 75; 76; 90; 100; 102; 110; 125; 140; 150 mm;
- lungimea 20 ± 0,5 m;
- se utilizează pe vârtelniţele cărucioarelor port-furtun:

Pe furtunuri se marchează:
- numele şi marca producătorului;
- standardul de referinţă;
- diametrul interior;
- tipul şi clasa;
- presiunea maximă de lucru;
- data fabricaţiei;
- numărul de identificare al organismului de certificare.

3. ŢEVI DE REFULARE

3.1.Ţevile manuale de refulare a apei realizate în ţară se clasifică astfel:

 ţevi de refulare simple;
 ţevi de refulare cu robinet;
 ţevi pentru dispersia apei.

218
Tabelul 29.3.1.Ţevile de refulare simple:

Caracteristici /Tip A B C

Lungime totală 430 445 200

[mm}
Diametrul ajutajului
de 20 20 12
bază [mm]
Diametrul ajutajelor 12, 14, 8, 10, 12,
finale [mm] 16, 18 14, 16, 18 4

Masa [g] 1,750 960 170

Ţevile de refulare cu robinet se execută conform SR 2071-2009, au racord tip C şi pot fi:
- cu jet compact ( ajutaj final 12 mm) şi/ sau perdea de protecţie ( dispozitiv de pulverizare) , masa 3,46 kg ;
- cu jet compact (ajutaj final 8 şi 12 mm) fără perdea de protecţie ( masa 2,4 kg).
Ţevile pentru dispersia apei, pentru protecţia vecinătăţilor pot fi :
- tip B, cu debit de 1200 l/minut ;
- tip C, cu debit de 600 l/minut ;

3.2. Ţevi fabricate conform SR EN 15181/1,2,3,4 -2008

În principiu, ţevile de mâna pentru refularea apei au :

- sistemul de racordare;
- mâner;
- dispozitiv de închidere şi de deschidere (mâner, pîrghie sau trăgaci);
- sistem de jet şi/ sau de pulverizare ;
- sistem de reglare a debitului, după caz, ( prin acţionarea unui mâner, trăgaci sau element de comandă rotativ).
Ţevile pot fi:
- mixte cu debit şi jet reglabile – PN 16;
- cu jet compact şi /sau pulverizat la unghi fix - PN 16 ;
- de înaltă presiune - PN 40, care pot fi de 5 tipuri.
Ajutajele ţevilor sunt conice scobite, pline sau combinate cu jet pulverizat îngust ori compact.
Ţevile pentru ceaţă de apă, lucrează la 50-120 bar şi au mai multe duze de stingere dispuse radial,
precum şi duze de autoprotecţie a şefului de ţeavă
Sunt şi ţevi manuale de spumă.şi de pulberi.

3.3. Ţeava universală de refularea apei cu perdea de protecţie tip TURA P

Caracteristici tehnice :
-masă netă 1 +/- 0, 2 kg
-rezistenţă la presiunea hidraulică 25 bar
-racord fix de cuplare la futrun tip C
-fluid de lucru apă
Caracteristici de performanţă
-jet compact
-la 6 bar
-lungime jet 24 m
-debit apă 250 l/min
-la 8 bar
-lungime jet 27 m
-debit apă 361 l/min
-jet pulverizat
-la 6 bar
-diametru perdea 8m
-debit apă 600 l/min

219
 -lungime jet perdea 2m
-la 8 bar
-diametru perdea 10 m
-debit apă 900 l/min
-lungime jet perdea 1, 5 m

Privind ţevile de spumă vezi pct.6 din cap.16.

Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 30. Maşini şi utilaje de stingere a incendiilor

1.CLASIFICAREA AUTOSPECIALELOR

Cerinţele generale pentru autospeciale sunt în SR EN 1846-1,2 şi 3 , în Directiva 98/37/CE, modificată prin Directiva 98/79/
CE, precum şi în Normele tehnice emise de Registrul Auto Român.
Principalele criterii de clasificare a autospecialelor pentru stingerea incendiilor sunt:
- capacitatea de intervenţie;
- modul de acţiune la intervenţie,
- natura substanţei de stingere utilizate;
- tipul autoşasiului de bază;
- capacitatea de progresie în teren.
Funcţie de apacitatea de intervenţie autospecialele pot fi:
- de capacitate mică: şasiu de turism, camion sau special cu masa totală de 7,5 tone; substanţe de stingere 1000 kg;
- de capacitate medie: şasiu de camion sau special cu masa totală 7,5 – 14 tone; substanţe stingătoare 4000 kg,;
- de capacitate mărită: şasiu de camion sa special cu masa totală de peste 14 tone: substanţe stingătoare
peste 4000 kg.
După modul de acţiune la intervenţii autospecialele sunt :
- de stingere directă;
- de cooperare la stingere;
- de intervenţie si salvare;
- de descarcerare;
- pentru interveţii diverse;

220
 - auxiliare.
După natura substanţei stingătoare, autospecialele pot fi cu:
- apă şi spumă;
- pulberi;
- jet de gaze;
- mai multe substanţe.
Autoşasiul se bază poate fi:
- de turism: normal; de teren;
- de camion: uşor, mijlociu; greu;
- special: uşor, mijlociu; greu.
Capacitatea de progresie în teren se realizează prin:
- tracţiune simplă;
- tracţiune sporită;
- tracţiune integrală.
Dimensiunile maxime de gabarit ale autospecialelor:
- lungimea 10.000 mm ( 12.000 mm);
- lăţimea 2.500 mm;
- înălţimea 3.600 mm ( 4.000 mm).
Masa totală operativă admisă pentru autospecialele de capacitate mărită este 22 tone ( excepţional 24 tone), repartizată pe 3
punţi ( faţă – 8 t şi tandem 16 t).

2. AUTOSPECIALE DE STINGERE A INCENDIILOR CU APĂ ŞI SPUMĂ

2. 1. Autospeciale pe autoşasiu tip Roman
Tabelul 30. 2. 1. 1. Autospeciale de stingere a incendiilor cu apă şi spumă pe şasiu tip ROMAN

Autospecia APCT APCT APCA ATI ATI ASpLS

le R-8135 R-10215 (APCAT) R-12215 R-19259 DF
FA F si FA R-12215 DFA DF R-19255
DFA R-19256
Caracteristici DF
0 1 2 3 4 5 6
Lungime [mm] 8200 8500 8600 7730 9080 9220
Lăţime [mm] 2370 2500 2500 2500 2500 2500
Înălţime maximă (descărcat)
[mm] 3160 3500 3100 3010 3250 3450
Garda la sol 330 305/320 300 310 350
Ampatament[mm] 4000 4500 3665+ 3667 4500+ 4500+
1270 1350 1350
Ecartament faţă/spate [mm] 1844/ 1900/ 1910/ 1920/ 2065/ 2050/
1664 1761 1664 1980 1765 1761
Consolă faţă/spate [mm] 1620/ 1540/
2285 1830
Unghi minim de atac
de degajare (încărcat) 28º/22º 26º/16º 30º/23º 30º/37º 30º/22º
Masa totală (cu plinurile
făcute şi complet echipat[kg] 12500 16400 21500 21400 26850 25340
(22000)
Masa proprie (fără substanţe
accesorii şi servanti), [kg] 10800 10000 11300 13580
Rezervor pentru apă [l] 2800 3500 9000 7500 10000 6000
(9000)
Rezervor pentru spumant 100 kg 800 l 800 l 500 kg 2000 l 4000
lichid [l] sau praf [kg] praf praf
Rezervor pentru detergent [l] 150 100 100 300
Rezervor pentru motorină [l] 140 220 220 220
Echipaj (nr. maximum de
persoane) 8 8 4 6 6
Debitul de apă al pompei 2500 5000 5000 5000 5000 5000

221
centrifuge la 8 bar (la 10 (5000)
(nominal), [1/min] bar
Presiunea maximă realizată
de pompa centrifugă [bar] 20-25 23 23 23 23 23
Turaţia maximă a pompei
centrifuge [rot/min] 2500 3000 3000 3000 3000 3000
Turaţia optimă a pompei
centrifuge (nominală),
[rot/min] 2100 2600 2600 2600 2600 2600
Debitul normal de spumant
al pompei autoab-
sorbante [l/min] 250 250
Presiunea nominală a
pompei absorbante [bar] 2,2 2,2
Turaţia maximă a pompei
autoabsorbante [rot/min] 1500 1500
Adincimea de aspiraţie
maxima a pompei auto-
absorbante (pentru
spumogen lichid), [m] 5 7
Adâncimea maximă de
amorsare a pompei cen-
trifuge [m]
Timpul de amorsare a
pompei centrifuge cu fiecare
pompă de vid [s]:
- de la 1,5 m adâncime
pe 4 coloane de absoţie
tip A 40 30 30 40
- de la 7,5 m adâncime, pe 2 70
coloane de absorţie (1 coloană tip 90 90 90 90 90
tip A A
Debitul maxim de spumă 10 30 30 (6 25(tun) 30 (tun) 30 (tun)
pe tun sau ţevi manuale ţevi),
[m3/min] 10 (pe
tun)
Consumul maxim de spu- 20 (kg praf) 300 60 (kg praf) 300
mogen lichid (din rezer-
vorul maşinii), [l/min]
Concentraţia optimă de
spumogen lichid în apă [%] 5–6 5–6
Concentraţia optimă de
substanţă tensioactivă
(detergent aditiv) în 2–5 2–5
apă [%]
Bătaia tunului cu apă:
- pe orizontală, la 30º 70 80 (70) 80 80
- pe verticală, la 80º 50 – 60 60 60 60
Bătaia maximă a tunului cu
spumă:
- pe orizontală, la 30º [m] 50 60 (50) 60 60
- pe verticală, la 80º [m] 40 40 40
Numărul gurilor de ali-
mentare tip A 2 4 4 4 4 2
Numărul gurilor de refulare 2+tun 4+tun 2B+2A 2+tun 6+tun 6+tun
tip B (covor
spumă)
Viteza maximă de deplasare
[km/h] 80 86 (80) 85 73/84
Viteza medie economică

222
[km/h] 40 45
Raza minimă de viraj [m] 8 9 9,25 8,5 10 9,7
Norme de consum carburant
(motorină):
- la 100 km parcurşi vara 30,33 40,5 40,5 40,5 41
- la 100 km parcurşi iarna 30,33 44 44,5 45,5 45
- la o ora de funcţionare în
regim mediu de încărcare a
pompei centrifuge 22 31,5 31,5 22
- la o oră de funcţionare în
gol vara 8,0 6,0 6,0 8,2
- la o oră de funcţionare în
gol iarna 8,8 6,0 6,0 9,0
- la o oră de funcţionare cu
aerotermă 1
Presiunea nominală în
pneuri [bar]:
- faţă (diagonal/radial)
- spate (diagonal/radial)
Presiunea minimă a aerului 6,5 7 6,5 7,00/
în sistemul de frânare [bar] 6,5 6,5 6 8,00
Rampa maximă tehnic 6,75/
admisibilă [%] 6,2 6 6 6,75
Temperatura de congelare a
lichidului antigel 30 30 6 26
Tuburi de absorţie tip A (2,
5m) -40ºC -40ºC 30
Furtun tip A (4``)
Furtun B (3``) 4 8 8 -40ºC 8
Furtun tip C (2``) 100
Furtun tip D (1``) 300 300 300 200 240
Ţevi de apă tip B 200 200 200 200 160
Ţevi de apă tip C 30 30
Ţevi de spumă 5000 l/min 3 3 3 2 2
2 2 2 2 2
1 1 4 2 6+3
Ţevi de apă tip D medie
Ţevi lansatoare de spumă infoiere
10000 l/min 1 1 1
Amestecător de linie tip B
Hidrant portativ tip A 1 1
Hidrant portativ tip B 1 1
1 1 1 1 1
1 1 1 1

Pompa de stins incendii de 5000 l/min (PSI 50/8).

Pompa de stins incendii PSI 50/8 este centrifugă, în simplu flux cu două etaje, având rotoarele dispuse spate în spate
şi carcase spirale pentru fiecare etaj, iar aspiraţia este bilaterală. Cu această pompă sunt echipate autopompele cisternă de
stins incendii cu apă şi spumă construite pe şasiu ROMAN şi este antrenată de la priza de putere a autoşasiului, prin
intermediul unei transmisii cardanice.

Tabelul 30. 2. 1. 2.Caracteristicile pompei PSI 50/8

Înălţimea de Numărul Presiunea de Debitul maxim [l/min] corespunzător

aspiraţie [m] coloanelor de refulare [daN/cm²] turaţiei axului pompei de:
aspiraţie 2640 rot/min 3000 rot/min
1 2 3 4 5
1,5 2 6 4600 4600

223
 10 4400 4400
14 2500 4000

4 1000 1400
7,5 2 6 1800 1800
10 1600 1600

1,5 4 6 5000 5200

10 4800 5000
14 2900 3600
0 Conducta Ø 150 6 5000 5200
(Alimentare din de legatură 10 4800 5000
propriul cazan) între cazan 14 2900 3600
şi pompă

Pompa PSI 50/8 este amorsată de pompa de amorsare (de vid)  90x70 cu palete culisabile, având următorii
parametrii funcţionali:
- debitul maxim de aer aspirat Q = 31 m cubi/h;
- presiunea absolută minimă H = 110 mmHg;
- turaţia nominală M = 2500 rot/min.
Pentru antrenarea lichidului spumant se utilizează pompa autoabsorbantă TPAL a 250 A cu o putere de 5 kW.

2. 2. Autospeciale de intervenţie la incendii -AII

-Autospeciala de intervenţie la incendii de capacitate medie FTPL 20 RENAULT MIDLUM [1]

-Autospeiala de intervenţie la incendii de capacitate medie MAN tip TGL 12. 240 (4x2) [2]
-Autospeciala de intervenţie la incendii de capacitate mărită TLF 22/50-5 IVECO MAGIRUS [3]
-Autospeciala de intervenţie la incendii de capacitate mărită MAN tip AB 26. 410 DFA (6x6) [4]
-Autaspeciala de intervenţie la incendii de medie capacitate DAC 16250 F [5]
-Autospeciala de stins incendii cu apă, spumă, pulbere şi dioxid de carbon (A. Sp. 4S)
ROMAN 19256 DF [6]

Caracteristici tehnice: [1] [2] [3] [4] [5] [6]

-masa maximă autorixată, kg 10000 11990 26000 26000 13000 21820
-lungime, mm 6320 7075 10500 9060 6920 9140
-lăţime, mm 2400 2500 2500 2500 2500 2500
-înălţime, mm 3100 3150 3500 3430 3390 3300
-putere max. motor, KW/CP 158/215 240/176 324/440 /410 /250 /256
- echipaj, nr. persoane 1+5 1+5 1+5 1+5 1+6 1+5
Caracteristici funcţionale ale instalaţiei de stingere
-rezervor de apă , l 2000 2500 5000 5000 2000 5000
-rezervor de spumant , l 120 300 500 500 120 1000
-pompa centrifugală (agregat)
-tip GODIVA VOLKAN EFPH VOLKAN APSI 20/8 PSI 50/8
-nr. etaje 2 2 2 2 2 1
-capacitate nominală, l/min
-la 8-10 bar 2000-2500 2000 3100 4000 5000
-la 35-40 bar 200-250 250 500 250
-tun pentru apă şi spumă 1
-minitunuri de apă şi spumă acţionate manual 2
-instalaţie de lucru cu pulbere 1
-instalaţie de lucru cu dioxid de carbon 1
Dotarea cu accesorii şi echipamente:
Pentru stingerea incendiilor: furtunuri de joasă/înaltă presiune tip C , B sau D, ţevi de refulare apă tip C şi B sau
universale TURA P, dispozitiv de refulare TRAPI, ţevi generatoare de spumă, distribuitor B-CBC, ejector de ape mici,
hidrant portativ, tuburi de absorţie, dispozitiv portabil de stingere, scara culisabilă, scara de fereastră, complet descarcerare,
chei racord ABC, topoare psi cu toc, proiector portabil cu bobină de cablu şi trepied, cange, coardă şi cordiţă de salvare etc.

224
 A.Sp.4 S. are un recipient de 400 kg pulbere, 12 butelii de 30 l cu CO 2 şi pistoale de refulare a agenţilor respectivi.
Debit max. de spumă 30 m. c. pe minut.
Complet descarcerare HOLMATRO.
Staţie fixă emisie recepţie.
Echipament de protecţie: aparate de respirat tip ARIAC, costume de protecţie anticalorică până la 2500 grade Celsius
şi/sau peste, căşti psi cu vizor, cisme de cauciuc cu talpă cu inserţie metalică, centuri de siguranţă psi cu cârlig, prelată
antiincendiu, stingătoare cu praf (pudră).
Trusa medicală de prim ajutor: defibrilator semiautomat, complet aspirator de secreţii, balon ventilaţie artificială,
atele vacum pentru membrele superioare şi inferioare, butelie de oxigen de 5l, cu mască, gulere cervicale, targă pliantă cu
sistem de fixare a extremităţilor cefalice, imobilizator pentru descarcerare, pătură îmbibată cu aquagel, valiza de urgenţă-prim
ajutor,

3. AUTOSPECIALE DE STINGERE A INCENDIILOR CU PRAF ŞI AZOT.

Tabelul 30. 3. 1 Autospeciale de stingere a incendiilor cu praf şi azot

Autospeciala ASpPA ASpPA

Caracteristica SR-114 R-12215
DFA
1 2 3
Lungimea [mm] 6850 8860
Lăţimea [mm] 2500 2500
Înălţimea [mm] 3100 3220
Garda la sol [mm] 270 300
Ampatamentul [mm] 4000 3665+1270
Ecartamentul faţă/spate [mm] 1780/1750 1912/1664
Unghiul de atac/de degajare 30/19º
Masa totală echipată [kg 11000 20000
Masa pulberii stingătoare 2x1250=2500 4x1250=5000
Debitul pe ţevile tunului [kg 2x10=20 2x7,7=15,4
Debitul pe ţevile de autoprotecţie [kg/s] 1x7,5=7,5 4x5,1=20,4
Debitul pe ţevile(pistoalele) manuale [kg/s] 2x5=10 4x4,8=19,2
Presiunea de lucru a recipientelor [bar] 10 10
Presiunea de comandă a recductoarelor [bar] 11-12 10-12
Presiunea azotului în butelii de 40 l [bar] 150 (2x4 butelii) 130-150 (4x4 butelii)
Presiunea azotului sau aerului pentru comenzi [bar] 4-6 (1 butelie) 5-10 (1 butelie sau compresor
aer)
Bătaia maximă a tunului [m] 45-50 (2 tevi) 50 (2 tevi)
Bătaia maximă a ţevilor de autoprotecţie [mm] 30-40 (1 teava) 35 (4 tevi)
Bătaia maximă a ţevilor (pistoalelor) manuale [mm] 15-20 (2 tevi) 25 (4 tevi)
Timpul maxim de presurizare a unui rezervor [s] 60-80 60
Furtun Ø 34 mm (C) 120 m 300 m
Viteza maximă de deplasare a maşinii [km/h] 80
Viteza medie economică [km/h] 40
Raza minimă de viraj [m] 10,5/9,8 9,25
Rezervor combustibil [l] 150 220
Consumul mediu de carburant:
- la 100 km, vară/iarnă 40/44
- la o ora de funcţionare pe loc 6
Presiunea în pneuri faţă/spate [bar] 7/6,5
Presiunea minimă a aerului din instalaţia de 6
frânare[bar]

4. AUTOSPECIALE DE STINGERE A INCENDIILOR CU JET DE GAZE

Tabelul 30. 4. 1Autospecialele de stingere a incendiilor cu jet de gaze

225
 Autospeci ASp JG ASp JG
ala SR-114 R-12215-DFA ASp JG
RD-45 R-35 R-37
Caracteristica
1 2 3 4
Lungimea [mm] 6900 10615 8300
Lăţimea [mm] 2450 2500 2500
Înălţimea maximă [mm] 3100 3750 3600
Masa totală (echipată), [kg] 8300 16400 12500
Masa proprie (fără
accesorii şi echipaj), [kg] 7400 12650 9500
Rezervor combustibil
(petrol special), [l] 900 900 3000
Unghiul de atac, de 47/30º 30/16º 30/16
degajare
Ţevi refulare tip B şi furtun
[m] 1/80 1/80 -
Ţevi refulare pulberi tip C
şi furtun [m] 2/100 2/100 -
Instalaţia de stingere cu 1 inel toric cu 3 ajutaje 1 inel toric cu 2 intrări B 1 inel toric cu 4 intrări A
apă jet compact sau reglabile
pulverizat alimentată prin
racorduri tip B de la altă
maşină
Instalaţia de stingere cu 2 ţevi cu racorduri tip C 2x1250 kg ;9 butelii azot 2 ţevi cu 2 intrări tip C
pulberi alimentată de la
maşina cu praf şi azot
Motor turboreactor, având: Tip RD-45F Tip R-35 Tip R-37
JET JET
- turaţia de mers în gol
(relanti), [rot/min] 2250 4100 3500
- turaţia de croazieră (mers
continuu), [rot/min] 11600 10400 10500
- turaţia maximă [rot/min] 12300 11150 11200
- forţa de tracţiune
(reactivă) [kgf] 2050 – 2250 2600 4500
- temperatura gazelor arse 570 - 640º 640º 650º
- viteza gazelor de ieşire
din ajutaj [m/s] 600 540 500
- debit de gaze arse [kg/s] 43 65
- greutatea proprie 800 850 1000
-autonomie de - 0,5 1,0
funcţionare[h] Hidraulică Hidraulică Telecomandată
- comanda mişcării
-manevrabilitate
turboreactor: + 45º; - 15º + 45º; - 15º + 45º; - 15º
● în plan vertical 30º stânga 30º stânga 360º
● în plan orizontal 30º dreapta 30º dreapta

5. AUTOSPECIALE PENTRU EVACUAREA FUMULUI ŞI GAZELOR LA INCENDII ŞI

ILUMINAT

Tabelul 30. 5. 1 Autospeciale pentru evacuarea fumului şi gazelor la incendii şi iluminat

Autospeci ASp FGI ASp FGI ASp FGI

ala SR 104 R-8135 FA R-12215 DFA
Caracteristica
Lungimea [mm] 6720 8100 8860

226
 Lăţimea [mm] 2540 2500 2500
Înălţimea [mm] 2740 3250 3180
Masa totală echipată [kg] 8300 11360 15600
Viteza maximă de
deplasare a maşinii [km/h] 60 80
Viteza medie economică
[km/h] 40
Rezervorul de combustibil 150 200
[l]
Consumul mediu de
carburant:
- la 100 km vară/iarnă 47 30/32 39,5/43,0
- la o ora de funcţionare în
sarcină/in gol 15/11 10/4 14/6
Ţevi de refulare tip C 2 2
Furtun tip B [m] 40 80

Autospecialele de fum, gaze şi iluminat sunt dotate cu câte un generator de curent alternativ trifazic, precum şi
diferenţiat cu agregate, echipamente şi accesorii specifice pentru:
- iIluminat: proiectoare de 1000 W, vârtelniţe (bobine) cu cabluri, trepiede.
- evacuare fum şi gaze fierbinţi: exhaustoare, ventilatoare, tuburi din pânză.
- salvare – evacuare persoane: coardă, cordiţe, targă, detector geofonic de forţă vie, centuri de siguranţă, aparate
izolante şi de inhalat oxigen, barca pneumatică de salvare, complet de salvare, trusă sanitară.
- efectuarea unor lucrări: bormaşină, motoferăstrău cu disc abraziv sau cu lanţ, foarfecă specială pentru cabluri
electrice, topor, târnacop, toporaş, şpiţ pentru spart beton, ciocane etc; cazmale, căngi, pompe submersibile.
- protecţia personalului: măşti contra fumului şi gazelor, costum de protecţie anticalorică, cizme şi mănuşi
electroizolante, trusă pentru electricieni etc.

Tabelul 30. 5. 2. Caracteristicile principale ale agregatelor speciale de pe Asp FGI-R-12215-DFA

Agregatul Tipul Puterea sau Presiunea Debitul [m3h]

tensiunea [mmH2O]
Generator siveron de
curent alternativ trifazat (1 SCR 38/400 38 KVA
buc)
Grup electrogen pentru GSFG 5 KVA
sudură şi forţă (1 buc) S/160-400 400V
Exhaustor (4 buc) VAN 450 3 kW 75 5600
Ventilator (4 buc) V 425 0, 37 kW 650 630
Pompă sumersibilă (4 EPET 65 4 kW 20000 0,65
buc)
Grup convertizor de 13,5 kW
sudură (1 buc) CSC 350 35/32/30 V
Maşină de găurit MGN-23 N 0,4 kW
Proiector (10 buc) P300C2 1 kW
220 V

Plăcile cu prize:
- trifazice de 4 kW (4 buc) de 25 A (1 buc), de 1,4 kW (3 buc), de 0,4 kW (3 buc)
- monofazice de 1 kW (12 buc).

6. AUTOSCĂRI MECANICE ŞI AUTOSPECIALE PENTRU INTERVENŢIE ŞI SALVARE DE LA ÎNĂLŢIME

Tabelul 30. 6. 1. Autoscări mecanice

Autoscar AScM ASc-M ASc-M ASc-M ASc-M

a MAN ZIL-157 R-8135 MAGIRUS MAGIRUS
DIESEL AM-32 FA DEUTZ DEUTZ
DL-37 DL-44

227
Caracteristica
Lungimea [mm] 10100 9640 8900 9760 9950
Lăţimea [mm] 2400 2990 2500 2480 2500
Înălţimea [mm] 3400 3000 3450 3300 3400
Masa totală [kg] 12300 9800 8940 15000 17500
Rezervor de motorină [l] 130 150 (benzina) 150
Viteza maximă [km/h] 70 65 80 82
Viteza medie sau minimă [km/h] 40 40 4,7 (minima)
Consumul mediu la 100 km [l] 32 42
Consumul mediu la ora în
sarcină , fără sarcină [l] 10/8 14/10
Raza minimă de viraj 9 12
Unghiul de rotire a scării la plan
orizontal 360º 360º 360º 360º 360º
Unghiul de înclinare maximă
admisă în plan vertical 78º 80º 75º 75º 78º
Incarcatura maximă admisă la
vârful scării la înclinarea maximă 2 persoane în
[kg] 325 350 1 persoana nacela
Înălţimea maximă de lucru [m] 44,5 30,2 30 37 44
Raza maximă de actiune:
- cu scara în poziţie liberă [m] 12
- cu scara în poziţie rezemată [m] 15
Ampatamentul [mm] 4000 4600 4800
Calea faţă/spate 1644/1644 1968/1809
Unghiul de atac/de degajare 28/26º

6. 2. Autospeciale de intervenţie şi salvare de la înălţime AISI

6. 2. 1. Autospeciala pentru intervenţie şi salvare de la înălţime (38m) IVECO/BRONTO SKYLIFT

Caracteristici tehnice:
-autoşasiu IVECO
-motor diesel
-nivel poluare EURO 4
-putere max. 420 CP
-masă totală operativă 21.500 kg
-lungime 10.500 mm
-lăţime 2.500 mm
-înălţime 3.800 mm
-viteza max. 120 km/h
Performanţe tactice:
-înălţime de lucru 38 m
-rotirea turnului în plan orizontal 360 grade
-bascularea braţului telescopic în plan vertical max. 84 grade
-acces sub nivelul zero -5 m
-raza maximă în acţiune, cu 500 kg pe platformă 20 m
-sistemul de calare care se autopoziţionează
-4 reazeme, lungime diferentiată 6,2/6,1 m
-înclinare suprafaţă de calare, long/transv. max 7 grade
-intervalul temperaturii în timpul lucrului -25 la +40 grade Celsius
-viteza maximă a vântului 12,5 m/s
-platforma de lucru
-sarcina maximă 500 kg
-manevrare în plan orizontal +/-45 grade
-tun de refulare apă/spumă, debit 3.500 l/min
-prize de alimentare 220/380 V pentru 2 proiectoare de 1. 000 W
-suport pentru targă 2 pozitii
-sistem telescopic de alimentare cu apă a tunului

228
 6. 2. 2. Autospeciala pentru intervenţie şi salvare de la înălţime (54 m) VOLVO/BAI „VPI/TJ 540 F”
Caracteristici tehnice:
-autoşasiu VOLVO
-motor diesel
-nivel poluare EURO 4
-putere max. 400 CP
-masa totală operativă 34.000 kg
-lungime 12. 700 mm
-lăţime 2.600 mm
-înălţime 3.900 mm
-viteza max. 120 km/h
Caracteristici tactice:
-înălţime de intervenţie 54 m
-rotire în plan orizontal 360 grade
-braţul principal cu o basculare în plan vertical max. 83 grade
-al doilea braţ cu o mişcare în plan orizontal aprox. 180 grade
-acces sub cota zero 7m
-raza de acţiune 21,5 m
-scara de salvare, ataşată pe partea laterală a braţelor este de tip telescopică
-sistemul de călare se autopozitionează pe 4 reazeme
-intervalul temperaturii în timpul operaţiunilor -20 la +60 grade Celsius
-viteza maximă a vântului 12,5 m/s
-platforma de lucru:
-sarcina maximă 400 kg, fara jet de apa
-manevrare în plan orizontal +/-45 grade
-dimensiuni platformă, mm 2000/1000/1100
-tun de refulare apă/spumă
-debit apă 3.800 l/min
-raza de actiune 85 m
-presiune de lucru, min. 7 bar
-suport pentru targă 1 pozitie
-prize de alimentare 220/380 V pentru 2 proiectoare
-sistem de protecţie a ocupanţilor, sub platformă
-generator de curent electric monofazat 230 V
-sistem telescopic de alimentare cu apă a tunului

7. NAVE MARITIME ŞI FLUVIALE DE STINS INCENDII

Tabelul 30. 7. 1Nave maritime şi fluviale de stins incendii

Nave Maritimă tip catamaran Fluvială

Caracteristici
1 2 3
Viteza de deplasare 15 Nd (27,5 km/h) 25 km/h
Autonomia de funcţionare neîntreruptă [h] 50 24
Pescajul maxim [m] 2,40 1,7
Siguranţa la navigaţie pe:
- o stare a mării până la Gradul 5
- forţa vântului până la Gradul 6
Deplasamentul navei [t] 300 140
Capacitatea totală a tancurilor de combustibil [m3] 33,5 7,67
Echipajul (nr. de persoane) 15 6+4
Motoare principale 2x195 CP 2x420 CP
Debitul total al pompelor centrifuge la 8 at [m3h] 4x300=1200 2x5+1x1,4=11,4
Numărul tunurilor de apă şi spumă 8 4
Bătaia tunurilor:
- jet de apă [m] 80
- jet de spumă [m 60

229
Rezervorul lichid spumant [kg] 15000 7000 l + 2000 l în butoaie
Rezervorul de pulbere Florex [kg 2500 1250
Buteliile de azot de 40 l [buc] 17 5
Cantitatea totală de spumă aeromecanică ce se
obţine [m3] 3000 1200
Bătaia norului de praf prin 4 linii de furtun cu
debit de 20 kg/s [m] 30-40
Lungimea maximă [m] 37, 3 32,63
Lăţimea maximă [m] 11,680 5,80
Înălţimea totală a navei [m] 25
Înălţimea de montare faţă de nivelul apei a
tunurilor pe platformă superioară a turnului [m] 16 7

8. MOTOPOMPE PENTRU STINGEREA INCENDIILOR

Tabelul 30. 8. 1 Motopompe pentru stingerea incendiilor

Motopomp MPU MP MP MP 1400 MPR 1300 MPR 1600

a 400 EL-TIM IMB-59 (MP-70) (MP-73) (MOPSI-
800 IMB-53 100)
UMT-60

Caracteristica
1 2 3 4 5 6 7
Lungimea cu accesorii [mm] 1900 1900 3430 3480 3430 3680
Lăţimea cu accesorii [mm] 1210 1210 1500 1550 1500 1500
Înălţimea fără accesorii [mm] 1000 1070 1150 1270 1255 1420
Greutatea, complet echipată[kg] 250 308 1010 885 885 800
Motorul, nr. de timpi şi 2 timpi 2 timpi 4 timpi 4 timpi 4 timpi 4 timpi
putere 7,5 CP 15 CP 45 CP 50 CP 50 CP 55 CP
Consumul de carburanţi [kg/h] 6 6 7,5 7,5
Debitul nominal al pompei
centrifuge [l/min] 400 800 1200 1400 1300 1600
Înălţimea maximă de aspiraţie
[m] 6,5 6,5 8,2 7,5 8
Presiunea maximă cu vanele
complet închise la 3000
rot/min[daN/cm²] 4,4 6,5 16 16 16 16
Timpul maxim de aspiraţie
pentru înălţimea de 6,5 m [s] 90 90 60 90 90
Rezervorul de benzină [l] 8 16 2 30 30
Numărul de intrări/ieşiri 1B/2C 1A/2C 2 A/2B 2A/2B 2A/2B 1A/2B
Tub de aspiraţie tip A [buc] 4 (tip B) 4 4 4 4 4
Role de furtun de 20 m tip B
[buc] 3 3 3 4
Role de furtun de 20 m tip C
[buc] 4 4 4 4 4 3
Ţevi de refulare tip B [buc] 1 1 1 1
Ţevi de refulare tip C [buc] 2 2 2 2 2 2
Sorb tip A [buc] 1 (tip B) 1 1 1 1 1
Distribuitor 1 1 1 1
Hidrant portativ 1 1 1 1
Viteza maximă de transport
[km/h] 4-10 40 60-70

8. 2. Motopompa remorcabilă NOVUS 2000 PSI

Caracteristici tehnice:

230
-motor diesel
-model Lombardini
-nr. cilindri 3
-răcire cu aer
-putere max. 42 CP
-greutate 850 kg
-lungime 2.900 mm
-lăţime 1.500 mm
-înălţime 1.400 mm
Caracteristicile tactice ale pompei:
-debit 2.200 l/min
-presiune 80 m. c. a.
-turaţie de lucru 2.900 rpm
-adâncime de absorţie, max. 8m
-diametru de absorţie 100 mm
-diametru de refulare 80 mm
-amorsare rapidă cu ejector

8. 3 Motopompe transportabile
-tip ROBIN;
-tip HONDA;
-tip ANGUS ;

Motopompa pentru stingere cu ceaţă de apă este echipată cu furtun de înaltă presiune (cca.100m) şi cu ţeavă pentru ceaţă.

9. GENERATOARE DE SPUMĂ UŞOARĂ

Tabelul 30. 9. 1 Generatoare de spumă uşoară

Generatorul MGSU 100 EGSU 40 MG 100 MHG 50

Caracteristica
1 2 3 4 5
Tipul motorului S 18 Asincron, trifazat 2, 2MW
Presiunea de lucru [bar] 3, 5 3, 5 4-10 3-6
Debitul de aer [m3/min] 4, 5 110-200
Debitul de apă [l/min] 170-180 90 295-475 220-260
Debitul de spumă 100 40 60-115 40-50
Consumul de spumant [l/min] 20 10 10-18, 3 4-6
Tipul spumantului Cu coeficient mare de infoiere De medie şi
mare înfoiere,
proteine
Dimensiunile L x l x h [mm] 2805 x 1610 x 1735 x 1135 x 995 275 x 835 x 550 350 x 350 x 350
1500
Masa netă cu accesorii [kg] 395 218 70 18

10. TUNURI DE APĂ ŞI SPUMĂ

Tabelul 30. 10. 1 Tunuri de apă şi spumă

Tunul TRAS 3000 TFAS 3000 TTAS 2850

Caracteristica
Debitul maxim de apă [l/min] 3000 30000 2850
Debitul maxim de spumă
[l/min] 21000 22000 20000
Lungimea maximă a jeutului
de spumă:
- vertical [m] 38 38
- orizontal [m] 58 58 80
Lungimea maximă a jetului de
apă:
231
- vertical [m] 47
- orizontal [m] 67 75
Presiunea maximă de lucru
[bar] 10 10 16
Acţionarea Manuală Normală Servomotoare 3 x 380 V
Viteza maximă de transport
[km/h] 40
Dimensiunile L x l x h [mm] 4900 x 1512 x 1690 3515 x1130 x 1640
Unghiul de rotire al ţevilor:
- în plan vertical 80° - 65° + 85°
- în plan orizontal 360° - 170°
Masa netă cu accesorii [kg] 515 270 300

11. MAŞINII UŞOARE ŞI ALTE UTILAJE PENTRU INTERVENŢII LA INCENDII

Autovehicul Tip A.T.V. Sportsman 500 FIREEXPRESS, cu motor de 499 cmc în 4 timpi, tracţiune pe o roată,
dimensiuni LxlxI 122x236x200 cm, masa autorizatăa (inclusiv apa) de 610 kg. Are un rezervor de apă de 160 l din aluminiu
în care este integrat un rezervor de spumant de 12 l. Are o pomă Honda cu motor pe benzină de 5,5 CP, 50 m furtun, sistem
de dozare a spumantului 1-6% şi duze de debitare a apei sub formă de picături (25 bari) sau a spumei la 15 m.
Autopompe de primă intervenţie (API/TVD 12 M sau ARO), având o viteză maximă de 90 km/h, o pompă cu debit
nominal de 600 l/min, cu rezervor cu 50 l detergent, furtunul de refulare (80 m tip B, 120 m tip C şi 20 m tip D) şi ţevi de
refulare (2 B, 2 C si 1 D).
Autospeciale de stingere cu pulbere şi CO2 (ASp P 400/TV D 12 F), având 400 kg pulbere stingătoare care este
antrenată cu dioxid de carbon (4x6 kg) şi refulată cu pistolul de pulbere (200 kg/min).
Autospeciale pentru intervenţii la incendii (ASp II) pe şasiu TVD 12 M sau ARO şi dotate cu accesorii adecvate.
Autocisterne pentru stocaj şi transport substanţe chimice stingătoare lichide ACTS (5000 – 10000 l).
Remorci auto de stins incendii cu pulberi RPS 2x1250 = 2500 kg refulate cu azot din butelii (+ o butelie de comandă)
sau cisterne remorcabile 3600 cu agregat de pompare CRP – 3600.
Remorci auto pentru transport substanţe stingătoare RTS (2500 l spumogen lichid) motopompa de 8 l/min pentru
transvazare şi echipament de protecţie (costume anticalorice, costume de protecţie împotriva apei, aparate izolante, măşti
contra gazelor, corzi, cordiţe, accesorii etc. ).
Pompe manuale PM şi hipocisterne HC (în mediul rural) cu debite de 150 – 180 l/min şi presiuni de lucru 4 bar.

12. AUTOSPECIALE PENTRU DESCARCERARE

-Autospeciala pentru descarcerare MERCEDES BENZ VITO 110CDI(4x2) [1]

-Autospeciala pentru descarcerare MERCEDES BENZ VITO 109CDI(4x2) [2]
-Autospeciala pentru descarcerare FORD TRANZIT JUMBO VAN(4x2) [3]
-Autospeciala pentru descarcerare PEUGEOT BOXER(4x2) [4]
-Autospeciala pentru descarcerare RENAULT MASCOTT(4x2) [5]

Caracteristici tehnice : [1] [2] [3] [4] [5]

-masa proprie, kg 2550 1840 2235 3200 4500
-masa max. autorizată, kg 2700 2770 4250 3500 4990
-lungime, mm 4660 5223 6404 5500 6100
-lăţime, mm 1880 1906 2084 2100 2080
-înălţime, mm 1980 1903 2609 2650 2300
-capacitate cilindrică motor, cmc 2148 2148 2402 2800 2953
-putere max. motor, KW 75 70 85 93 85

Dotarea cu accesorii şi echipamente:

1. Complet descarcerare tip HOLMATRO: motogenerator hidraulic (pompa hidraulica) tip TPU 10; DPU 34 PC sau
PU 30 C, depărtător hidraulic, foarfece hidraulic, distanţor cu dublă acţiune (hidrocilindru), tambur cu furtunuri, unealtă
hidraulică combinată, tăietor de pedale, dispozitiv de deblocare uşi, dispoxitiv de blocare « Secunet », tăietor de parbrize,
pompa manuală HTW , trăgător de cablu S35(cabestan)+ cablu de oţel;
2. Complet pneumatic pentru ridicarea/stabilizarea unor maşini sau structuri pentru intervenţie: unitate de control;
regulator de presiune, perne de joasă/înaltă presiune, butelii de aer comprimat 0,5/8 bar, furtune de legătură,
capacitate de ridicare: 6 tone (58,9kN)/20 tone (197kN) sau 100-400kN
3. Motogenerator electric 2,8 KW sau 4,5 KW sau 7,7 KW pentru acţionarea echipamentelor şi proiectoare 1000W
4. Vinci TERFOR: capacitate de ridicare 29,4 kN(3tone), capacitate de tragere 49kN(5 tone)

232
 5. Fierăstrău pendular LES 18: puterea 36W, lungimea totală 464mm, greutate 3,7kg, curse/minut până la 2000
6. Dispozitiv portabil pentru stingerea incendiilor IFEX 3000 IMPULSE, lungimea jetului 16m
7. Motofierăstrău cu lanţ STHIL
8. Motofierăstrău cu disc STHIL
9. Mijloace de stabilizare şi fixare: set de cale A /B
10. Scule manuale şi mijloace de protecţie: tăietor de geam manual, protecţie airbag Secunet, prelată pentru unelte, set
de prelate pentru protecţie SEP 10, cască psi cu vizor, cizme cu talpă cu inserţie metalică, costum de protecţie, aparat de
respirat cu aer comprimat
11. Trusă medicală de prim ajutor: gulere cervicale reglabile şi nereglabile, atele pentru membrele
inferioare/superioare, targa pliantă cu sistem de fixare a extremităţilor cefalice, imobilizator pentru descarcerare tip KED,
paturi îmbibate cu aquagel
Notă: Unele accesorii şi/sau echipamente se găsesc numai pe unele autospeciale.

13. AUTOSPECIALE DE CERCETARE ŞI DE INTERVENŢII LA DEZASTRE

-Autospeciala de cercetare şi primă evaluare C. B. R. N. NISSAN PATHFINDER [1]

-Autospeciala pentru intervenţie la dezastre, accidente colective şi calamităţi RENAULT
MIDLUM (4x4) [2]
-Autospeciala pentru formaţiunile de protecţie civilă AFAC [3]

Caracteristici tehnice : [1] [2] [3]

-masa proprie, kg 2.308 11.000
-masa max. autorizată, kg 2.793 11.990 15400
-lungime, mm 4.789 7.100 8730
-lăţime, mm 1.870 2.550 2500
-înălţime, mm 1865 3.700 3345
- putere max. motor, kw 126 158 175
-viteză max. km/h 80

Dotare cu echipamente specifice:

 [1] aparatură: spectrometru, aparate de detecţie şi de măsură, dozimetre, analizoare, spectrofotometru,
termoreactor etc, remorcaă transport materiale, cabină decontaminare, încălzitor apă şi dozare soluţie de
decontaminare, rezervor din cauciuc, complet de prelevat probe, staţie meteo, staţie radio etc.
 [2] echipamente pentru descarcerarea grea şi intervenţie la calamităţi; spital mobil, cu 3 corturi;
echipamente sşi materiale de uz medical, echipamente de primă intervenţie, imobilizare-mobilizare victime.
 [3] instalaţie de alimentare cu apă (2 rezervoare de câte 100 litri, 1 nişă cu robot, 1 lovoar, 1 electropompă),
instalaţie de iluminat în exterior (2 proiectoare de 500 W la curent alternativ de 220 V), instalaţie de avertizare
alarmare (girofar, ADA), aparatură de cercetare chimică şi de radiaţii (poate recolta 30 probe de apă, aer şi sol),
instrumente pentru măsurarea temperaturii aerului, vitezei şi direcţiei vântului, aparatura de detecţie a persoanelor
rămase sub dărâmături, mijloace de deblocare, tăiere, perforare etc staţie de emisie recepţie, mijloace de marcare
zone periculoase.
Pentru operaţiuni şi lucrări de protecţie civilă se mai pot utiliza:
-utilaje de construcţii: buldozere, excavatoare, automacarale, autoîncărcătoare, autobasculante, camioane,
tractoare cu remorci, ciocane pneumatice, motocompresoare, utilaje de tăiat metal, lemn, beton şi alte materiale ;
-grupuri electrogene;
-autostaţii electrice de iluminat (5; 30; 38 kVA) ;.
-bărci cu sau fără motor (HONDA), la inundaţii: de 2,8 sau 10 persoane :
-saci pentru nisip sau cu aquagel ;
-autovehicole pentru transport cadavre, animale moarte sau muniţie neexplodată ori explozivi;
-detectoare de forţă vie ;
-detectoare de metale sau de muniţie neexplodată;
-câini dresaţi pentru cautare persoane sub dărîmături;
-materiale de marcare zone periculoase;

14. AMBULANŢE

-Ambulanţa Tip C Mercedes Benz Sprinter 318 CDI (4x2) [1]

-Ambulanţa Tip B2 Mercedes Benz Vito 115 CDI (4x2) [2]
-Autoambulanţa Tip VW TRANSPORTER (4x4) [3]
-Autospeciala medicului de urgenţă SMURD NISSAN PATHFINER [4]

233
 Caracteristici tehnice [1] [2] [3] [4]
-masa proprie, kg 3.300 2.706 2.800 2.280
-masa maximă autorizată, kg 3.880 2.940 3.200 2.880
-lungime, mm 6.070 5.230 5.290 3. 740
-lăţime, mm 1.993 1.906 1.904 1. 850
-inălţime, mm 2.850 2.655 2.630 1. 783
-capacitatea cilindrică a motorului, cmc 2.987 2.148 2.461 2. 488
-puterea motorului, max, 135 CP 110 kw 128 kw 126 kw
-capacitate rezervor, l 75 75 80 80
-viteză max. , km/h 162 181 155 175
Dotate cu accesorii şi echipamente : de uz medical, de protecţie, de comunicaţii, de avertizare optică şi acustică .

Pompiliu Bălulescu

Capitolul 31. Alimentarea cu apă a maşinilor de incendiu

Alimentarea cu apă a maşinilor de incendiu se poate realiza: direct, în releu, navetă sau mixt.

1. ALIMENTAREA DIRECTĂ CU APĂ

Maşina de incendiu se amplasează la sursa de apă şi de aici refulează apa cu ajutorul pompelor şi prin furtunuri
asupra focarului.
Posibilităţile tehnice ale maşinilor de incendiu sunt ridicate, ele putând să refuleze apa la mari distanţe, dar acest
lucru este limitat de dotarea cu furtun de refulare şi încadrarea cu personal.
Parametrul cel mai important care trebuie stabilit, de care depinde distanţa de refulare, este presiunea la care trebuie
să lucreze pompa pentru a asigura la ţeavă debitul şi presiunea neceasară stingerii incendiilor.
La alimentarea directă trebuie avute în vedere distanţa de sursa de apă şi focar, ca şi diferenţa de nivel. Cu cât
distanţa este mai mare, cu atât pierderile de presiune sunt mai mari.
Pierderile de presiune sunt reduse în cazul folosirii liniilor de furtun cauciucat, cu diametre mari.
Pentru transportul apei este necesar să se folosească linii de furtun cauciucat tip A sau tip B şi distribuitorul amplasat
cât mai aproape de focar.

234
 Presiunea la pompă se calculează astfel :
Pp=pt + pfr + pn ;
Pp – presiunea la pompă [at];
pt – presiunea la ţeavă [at];
pfr – pierderile de presiune [at];
pn – presiunea corespunzătoare diferenţei de nivel [at].
Presiunea la ţeavă este fixată de şeful stingerii în raport de natura incendiului, de volumul de apă existent la
dispoziţie şi de nevoile tactice. Pierderile de presiune corespunzătoare debitelor de la 100 la 3000 l/min sunt arăte în tabelul
23. 1. 6.
Debitul de apă care trece prin distribuitor se împarte în mod egal prin cele trei ieşiri, în cazul când linia de furtun,
ţevile de refulare şi înălţimea lor de amplasare sunt identice.
Presiunea care trece prin distribuitor are valoarea presinii la care lucrează pompa, din care scad pierderile de
preisune prin frecare (de la pompă până la distribuitor) şi presiunea corepsunzătoare diferenţei de nivel dintre locul de
amplasare a pompei distribuitorului.
Presiunea cu care apa iese din fiecare racord al distribuitorului şi intră linia de refulare se calculează astfel:
Pr = Pp (pfr + pn).
Presiunea din distritor nu se împarte cum se împarte debitul, ci se transmite integral spre fiecare linie de refulare,
care se racordează la ieşirile distribuitorului.
Cunoscând presiunea şi debitul necesare lucrului la incendiu se poate alege ajutajul ţevii de refulare.

2. ALIMENTAREA ÎN RELEU CU APĂ.

Alimentarea în releu este sistemul prin care refularea apei de la sursă la locul incendiului se face de la o maşină de
incendiu la alta. Ea se foloseşte atunci când distanţa de la sursă la focar este mare şi nu este posibilă alimentarea directă, fiind
nevoie, de regulă, de 2 – 4 maşini.
Distanţa maximă până la care se poate folosi alimentarea în releu este în funcţie de numărul maşinilor de luptă de
care se dispune şi de cantitatea de furtun din dotare.
Distanţa maximă se poate calcula cu relaţia:
Dmax = B1 + B2 + … Bn + C1+C2+…Cn – 25 m;
n

B1, B2. . . Bn si C1, C2. . . Cn lungimea de furtun de tip B, respectiv de tip C, existentă pe maşini;
n – numărul de maşini;
25 m – lungimea de furtun pentru coturi la o maşină.
De-a lungul releului se disting 3 sectoare: de alimentare, intermediar şi de lucru la incendiu.
Pentru a realiza un releu în bune condiţii trebuie să se respecte urmatoarele reguli:
- folosirea pe cât este posibil a maşinilor de incendiu care dau acelaşi debit;
- aşezarea la sursa de apă a maşinilor de incendiu cu debitul cel mai mare;
- folosirea de furtunuri cauciucate tip A şi B în perfectă stare, chiar linii duble;
- amplasarea în sectorul de alimentare a maşinilor fără cazan şi în sectoarele de lucru la incendiu cu cazan mai mare;
- instalarea ventilelor de presiune pe liniile de refulare pentru protejarea furtunurilor;
- cuplarea pompelor şi funcţionarea maşinilor lent şi progresiv pentru a se evita producerea şocurilor pe liniile de
furtun;
- întinderea liniilor de furtun cât mai corect, evitându-se coturile bruşte;
- folosirea legăturii radio între sectorul de alimentare şi cel de lucru la incendiu;
- stabilirea presiunii cu care lucrează fiecare maşină de incendiu, ţinându-se seama de pierderile de presiune prin
fiecare şi de lungimea şi diametrul liniilor de refulare;
- calcularea corectă a debitelor şi presiunilor, şi instruirea subunităţii care trebuie să realizeze releul în bune condiţii.
Dacă debitul realizat prin releu este egal cu cel obţinut prin navetă, este recomandabil să se folosească naveta,
deoarece liniile de furtun, în cazul releului, sunt greu de întins şi de supravegheat.

3. ALIMENTAREA ÎN NAVETĂ CU APĂ

În cazul în care distanţa de la incendiu până la sursa de apă este prea mare şi nu se dispune de furtun sufiecient
pentru releu, se poate folosi alimentarea în navetă.
Naveta este procedeul de alimentare cu apă care se foloseşte, pentru transportul apei de la sursă la zona de lucru,
cazanele maşinilor de incendiu.
Alimentarea cu apă în navetă devine eficientă numai dacă se îndeplinesc următoarele cerinţe:
- să existe un număr suficient de autopompe cisterne cu cazane de capacitate mare;
- să se folosească pe cât posibil, maşini de acelaşi tip, pentru a se putea lucra sincronizat;

235
 - să existe o autopompă puternică la sursa de apă, care asigură umplerea cazanelor într-un timp minim (cel putin
1000 l/min);
- să permită circulaţia normală a maşinilor de incendiu pe drumurile de acces din sectorul de lucru la incendiu şi pe
cel de alimentare;
- să fie bine organizat serviciul de ordine şi circulaţie;
- să se păstreze disciplina în ceea ce priveşte folosirea debitului şi presiunii stabilite;
- să fie permanent dispozitivul la incendiu, maşina care intră în poziţia de lucru să se cupleze imediat la dispozitivul
deja întins;
- să se asigure în permanenţă o maşină în poziţia de lucru, una în aşteptare şi alta la alimentare (cerinţa minimă).
Alimentarea cu apă în navetă este posibilă şi recomandabilă între două limite.
Distanţele maxime şi minime se pot calcula cu relaţiile:
Dmax=tmax(n-1)-t · V;
2

Dmin=B1+B2+ C1+C2 – 50 m;
2

tmax – timpul maxim de lucru printr-o maşină de incendiu în condiţiile de debit şi presiune cerute [min];
n – numărul maşinilor de incendiu folosite pentru navetă;
t – timpul necesar de alimentare al unei maşini de incendiu, care cuprinde racordarea tubului de aspiraţie, efectuarea
vidului şi umplerea cazanelor cu apă [min];
V – viteza de circulaţie a maşinilor de incendiu [min/min];
B1, B2, C1, C2 – lungimea furtunurilor de tip B şi C în m, din dotarea a două maşini de incendiu.

4. ALIMENTAREA MIXTĂ CU APĂ

Alimentarea mixtă cu apă se organizează în special la marile incendii, când se concentrează pentru îndeplinirea
misiunii un număr mare de maşini .
Acest mod de alimentare necesită folosirea simultană a mai multor sisteme de alimentare.
Alegerea cuplului de sisteme depinde de distanţa dintre sursa de apă şi incendiu, de numărul mişinilor de incendiu şi
debitul necesar pentru stingerea incendiilor.
De exemplu, se pot folosi simultan următoarele sisteme de alimentare: direct şi releu; direct şi navetă; releu, navetă,
direct; releu şi navetă.
În cazul adoptării modului de alimentare mixtă, fiecare sistem din cadrul cuplului respectiv se organizează ca şi cum
s-ar folosi singur.

Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 32. Dotarea cu mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor

1. CRITERIILE GENERALE DE DOTARE

Pentru protecţia eficientă cu mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor se ţine seama de următoarele
condiţii:
 controlul riscurilor de izbucnire, dezvoltare şi propagare a incendiilor;
 compatibilitatea între mijloace şi între acestea şi mediu;
 complementaritatea între mijloace şi forţe,
 raportul optim între mijloace automate şi cele manuale,
 corelarea intrării şi menţinerii în funcţiune la timpii de siguranţă şi timpii operativi,
 prevederea posibilităţii alimentării instalaţiilor de stingere din mijloace mobile, inclusiv coloane uscate,
 posibilitatea de efectuare a întreţinerii şi reparaţiilor,
 utilizarea numai a mijloacelor omologate, avizate şi agrementate tehnic,

236
  întocmirea instrucţiunilor şi a schemelor de stingere.
Principalele categorii de mijloace tehnice de apărare împotriva incendiilor sunt destinate pentru:
 echiparea construcţiilor şi instalaţiilor (semnalizare, alarmare, alertare, limitare şi stingere, stingătoare, utilaje, etc.)
 dotarea serviciilor de pompieri ( autospeciale, nave, trenuri, aeronave, motopompe, ambulanţe etc. )
 întreruperea procesului de ardere (apă, spumanţi, pulberi stingătoare, abur, gaze inerte, agenţi stingători sau
neutralizatori speciali)
 protecţia personalului de intervenţie (echipament, aparate şi măşti de protecţie a căilor respiratorii, centuri, scule,
aparatură de comunicaţii mijloace de iluminat etc.)
La stabilirea dotării unităţilor economice şi social-culturale cu maşini, instalaţii, utilaje, aparatură, echipament de
protecţie, substanţe chimice şi alte mijloace destinate prevenirii şi stingerii incendiilor, în funcţie de specificul fiecărei
unităţi, se va ţine seama de următoarele criterii generale:
a) importanţa economică şi socială a unităţii;
b) categoriile de pericol de incendiu ale produselor tehnologice; clasele de periculozitate ale materialelor şi
substanţelor existente în unităţi; clasele lichidelor combustibile; proprietăţile fizico – chimice ale materialelor şi substanţelor
care determină comportarea la foc a acestora; sarcina termină de incendiu;
c) înzestrarea de produse combustibile din instaltaţiile tehnologice şi categoriile depozitelor de lichide şi gaze
combustibile din unitate; posibilitatea de golire rapidă sau de transvazare a produselor din instalaţii ori rezervoare şi de
evacuare a materialelor;
d) gradul de rezistenţă la foc al construcţiilor şi limita de rezistenţă la foc a elementelor portante ale instalaţiilor
tehnologice sau nivelul de stabilitate la foc;
e) înălţimea şi numărul de niveluri ale construcţiilor şi instalaţiilor tehnologice, posibilităţile de acces;
f) gradul de protecţie împotriva incendiilor asigurat prin proiectare şi execuţie, precum şi timpul exploatării, inclusiv
prin modernizări, reprofilări, schimbări de destinaţie şi mărirea gradului de siguranţă; caracteristicile tehnico-tactice şi
parametrii de funcţionare ai sistemelor de protecţie împotriva incendiilor (pompe şi reţele de apă, maşini, instalaţii şi utilaje
de stingere etc. ); nivelul riscului de incendiu;
g) gradul de siguranţă şi protecţie intrinsecă al instalaţiilor tehnologice;
h) gradul de ocupare al teritoriului unităţii cu construcţii, instalaţii, depozite; dispersarea construcţiilor, instalaţiilor şi
depozitelor;
i) sursele de alimentare cu apă (debite, presiuni, capacitate) ce pot fi utilizate în caz de incendiu, existente în unitate
sau în apropierea acesteia;
j) alimentarea cu energie electrică a instalaţiilor tehnologice cu foc continuu sau cu grad ridicat de pericol în
exploatare, precum şi a sistemelor de protecţie împotriva incendiilor;
k) alimentarea cu energie electrică a instalaţiilor tehnologice cu foc continuu sau cu grad ridicat de pericol în
exploatare, precum şi a sistemelor de protecţie împotriva incendiilor;
l) existenţa şi starea drumurilor şi a celorlalte căi de acces pentru intervenţii; practibilitatea acestora;
m) substanţele periculoase ce se pot degaja în caz de incendiu, explozie, avarie, accidente tehnice, calamităţi naturale
sau manevre în instalaţii;
n) numărul de incendii simultane, estimat conform normelor şi prescripţiilor;
o) capacitatea de autoapărare a unităţii împotriva incendiilor; tăria primei intervenţii cu toate forţele şi mijloacele
existente în unitate, conform schemelor de intervenţie sau a planului de autoapărare împotriva incendiilor;
p) conceptia de intervenţie stabilită prin variantele planului (unic) de intervenţie (dimensiunile incendiului, forţele şi
mjiloacele necesare, durata concentrării acestora, timpul de intervenţie, procedee şi tehnici utilizate, substanţe stingătoare etc.;
r) amplasarea unităţii în cadrul platformei industriale şi faţă de obiectivele sau localităţile apropiate (distanţe,
existenţa drumurilor şi starea acestora), precum şi dotarea obiectivelor vecine cu maşini de stingere a incendiilor; distanţa faţă
de unitatea militară de pompieri cea mai apropiată;
s) posibilităţile de acces pentru intervenţia la stingerea incendiilor, peste şi printre liniile de cale ferată;
t) numărul, mărimea, complexitatea şi dispersarea instalaţiilor tehno-logice de producere şi prelucrare, existenţa
metalelor în stare topită şi a produselor incanndescente, protecţia mijloacelor de transport utilizate;
u) necesitatea intervenţiei cu maşini, utilaje şi alte mijloace în caz de calamităţi naturale.
Alegerea tipurilor cu maşini, instalaţii, utilaje şi mijloace de intervenţie, precum şi a substanţelor de stingere, se face
în raport cu:
a) caracteristicile constructive ale construcţiilor şi instalaţiilor;
b) proprietăţile fizico-chimice ale substanţelor şi materialelor combustibile existente, precum şi a elementelor de
construcţii şi materialelor care trebuie răcite;
c) pericolul producerii unor explozii, avarii, reacţii chimice sau alte fenomene care pun în pericol securitatea
personalului şi integritatea bunurilor materiale;
d) posibilitatea de acţionare în spaţii inchise, în subsoluri, la înălţime sa în medii cu nocivitate mărită;
e) eficienţa substanţelor stingătoare şi compatibilitatea acestora, corelate cu opţiunea economică prioritară pentru
folosirea apei, apei pulverizate, spumei (mecanice, chimice), spumei uşoare, aburului, gazelor inerte, pulberilor sau
substanţelor organo-halogenate;

237
 f) posibilităţile de utilizare în timp a utilajelor în timp a utilajelor de intervenţie prevăzute a fi folosite, de către
personalul desemnat.
Dotarea unităţilor economice, social-culturale şi localităţilor cu maşini, instalaţii, utilaje, aparatură, echipament de
protecţie şi substanţe chimice pentru prevenirea şi stingerea incendiilor se face pe baza normelor de dotare emise potrivit
prevederilor legale.
În continuare se prezintă orientativ principalele criterii şi domenii de dotare, în aplicarea lor fiind obligatorie
consultarea şi rspectarea prevederilor normelor în vigoare, pentru unităţile (localităţile) în cauză.

2. INSTALAŢII PENTRU ALARMARE, AVERTIZARE, SEMNALIZARE ŞI STINGERE

Sistemul de alarmare, avertizare şi anunţare a incendiilor se asigură în toate unităţile, în raport cu criteriile generale
menţionate anterior, putând avea legături simple, duble şi triple. În principal, se folosesc următoarele mijloace:
- sonerii obişnuite sau polarizante;
- sirene, hupe şi alte mijloace de avertizare sonoră;
- telefoane directe, cap la cap, conectate la centrala telefonică a obiectivului ori la centrala urbană;
- staţii radio-telefon fixe, mobile şi portabile;
- instalaţii de alarmare şi de semnalizare a incendiilor;
- semnalizarea intrării în funcţiune a instalaţiilor automate de stingere, ori alte semnalizări optice;
- staţii de amplificare sau de radioficare;
- interfoane;
- televiziunea cu circuit inchis.
Sistemul adoptat trebuie să asigure anunţarea şi alarmarea în cel mai scurt timp a personalului de la locurile de
muncă, a formaţiilor civile de pompieri, proprii şi vecine, dispeceratele obiectivului şi unităţile militare de pompieri, precum
şi conducerea unităţii respective.
Instalaţiile de semnalizare a incendiilor se prevăd, de regulă, în următoarele cazuri:
a) în unităţile care au încăperi din categoriile A, B şi C pericol de incendiu, cu arie totală mai mare de 20. 000 m²;
b) în unităţile sau depozitele, indiferent de categoria de pericol de incendiu, dacă aria incintei este mai mare de 10
ha;
c) în depozitele închise de materiale, cu suprafaţa desfăşurată mai mare de 750 m², având sarcina termică totală–dată
de bunurile depozitate, inclusiv ambalajele, rafturile, rastelele, paleţii şi substanţele de conservare combustibile – peste 2100
MJ/m² (500 Mcal/m²), dacă costul instalaţiei de semnalizare nu depăşeşte 2% din valoarea bunurilor protejate şi a lucrărilor
de construcţii-montaj;
d) în depozitele cu stive înalte, în care se păstrează bunuri combustibile sau în ambalaje combustibile, ori paleţi
combustibili;
e) în depozitele închise de lichide combustibile cu capacitatea mai mare de 2500 3 pentru lichidele din clasele I-II (cu
temperatura de inflamabilitate sub 55º) şi 12500 3 pentru lichide combustibile din clasele III-IV (cu temperatura de
inflamabilitate peste 55ºC). În cazul depozitării lichidelor combustibile din ambele grupe, se consideră că 1m 3 lichid din
clasele I-II este egal cu 5 m3 din clasele III-IV;
f) în clădirile industriale blindate, din categoriile A, B şi C pericol de incendiu, indiferent de aria construită;
g) în clădirile civile sau industriale cu înălţimea mai mare de 28 m, indiferent de aria construită, atunci când există
încăperi în care sarcina termică depăşeşte 840 MJ/mde aria construită, atunci când există încăperi în care sarcina termică
depăşeşte 840 MJ/m² (200 Mcal/m²) sau în care se află aparate sau utilaje de mare valoare;
h) în spaţiile de parcare sau de garare care adăposetesc mai mult de 50 autovehicule (se asimilează 1 autovehicul cu
1 autocamion sau cu 2 autoturisme – 2 electrostivuitoare – 2 motostivuitoare – 3 electrocare – 1 tractor – 1 autobasculanta – 1
automacara – 1 autocisternă – 3 motociclete – 1 locomotivă etc. );
i) în încăperile în care se manipulează echipament de calcul electronic, de tip mare sau mijlociu şi în arhivele de
programe şi date înregistrate;
j) în gospodăriile de cabluri electrice (subsolurile, podurile, tunelurile, puţurile şi galeriile de cabluri), precum şi în
încăperile de comandă şi de acţionări electrice aferente;
k) în gospodăriile de ungere şi acţionări hidraulice;
l) în încăperile pentru confecţionarea sau depozitarea modelelor din lemn, cu o suprafaţă desfăşurată de peste 750m²;
m) în magazine universale generale, de textile încălţăminte, de mărfuri, metalochimice, de produse alimentare ţi de
mobilă având suprafeţe mai mari decât limitele prevăzute în norme;
n) în complexele hoteliere, de odihnă şi tratament;
o) în clădirile cu săli aglomerate sau cu aglomerări de persoane, teatre, săli polivalente, case de cultură, studiouri de
film. radio si TV etc.
p) în expoziţiile permanente, muzee, arhive cu obiecte de mare valoare.
Detectoarele automate de incendiu se montează în încăperile cu pericol ridicat de incendiu, cum sunt cele speciale de
cabluri electrice (subsoluri, tuneluri, partere etc.) din gospodăriile importante de cabluri electrice, subsoluri de ungere şi

238
acţionări hidraulice, centre de calcul electronic cu calculatoare mari şi mijlocii, marile magazine comerciale, sălile de
spectacol sau polivalente şi spaţiile aferente, depozitele închise cu bunuri de valori etc.

3. INSTALAŢIILE DE STINGERE A INCENDIILOR

Instalaţiile de hidranţi echipează în general toate clădirile civile şi industriale, instalaţii tehnologice şi depozitele de
materiale şi substanţe combustibile, inclusiv unele construcţii pe timpul lucrărilor de investiţii. Se execeptează, conform
normelor, unele clădiri industriale cu pericol redus de incendiu, clădiri social-culturale cu niveluri puţine sau cu număr mic de
persoane, depozite cu cantităţi mici de materiale.
Instalaţiile fixe de stingere cu apă pulverizată se prevăd în principiu în urmatoarele cazuri:
a) în încaperile speciale (subsoluri, tuneluri, puţuri, galerii etc.), ale gospodăriilor importante de cabluri electrice;
b) în încăperile (staţii de pompe, rezervoare etc.) ale gospodăriilor de ungere şi acţionări hidraulice, având o zestre de
peste 10m3 ulei combustibil, cu temperatura de inflamabilitate mai mare de 55ºC;
c) în transformatoare (autotransformatoare) de mare putere, conform normelor Ministerului Energiei Electrice.
Instalaţiile de apă pulverizată pot fi utilizate pentru:
a) stingerea incendiilor de materiale combustibile, lichide combustibile cu temperatura de inflamabilitate peste 55ºC,
lichide inflamabile, hidrofile etc. ;
b) limitarea posibilităţilor de propagare rapidă a incendiilor, prin stropirea zonei de ardere;
c) protecţia contra încălzirii excesive, prin răcirea imensă a materialelor elementelor de construcţie, instalaţiilor
tehnologice şi a altor bunuri ameninţate de incendiu;
d) prevenirea incendiilor prin stropirea cu apă a zonei în care, în caz de avarie, se pot produce scăpări de lichide ori
gaze combustile, sau metale topite;
e) în încăperi de producţie şi depozitare, din categoriile B sau C de incendiu, unde stingerea cu apă sub formă de jet
compact nu se recomandă.
Montarea instalaţiilor tip sprinkler este oportună în următoarele cazuri:
a) în secţiile de tâmplărie din lemn şi derivatele acestuia, cu suprafaţa desfăşurată de 2000 m² şi mai mult, când sunt
situate în clădiri independente sau cu suprafaţa desfăşurată de 500 m² şi mai mult, când sunt situate în clădiri cu alte
destinaţii, fără a fi separate de acestea prin pereţii antifoc;
b) în secţiile pentru confecţionarea modelelor din lemn cu suprafaţa desfăşurată de 1000 m² şi mai mult, când sunt
situate în cladiri independente sau de 500 m² şi mai mult, când sunt situate în cladiri industriale cu alte destinaţii fără a fi
separate de acestea prin pereţi antifoc;
c) în depozitele pentru modele din lemn cu o suprafaţă desfăşurată de 300 m² şi mai mult;
d) în depozitele închise de materiale cu suprafaţa desfăşurată mai mare de 750 m², având sarcina termică totală dată
de bunurile depozitate inclusiv ambalajele, paleţii şi substanţele de conservare combustibile peste 525 MJ/m² (125,5
Mcal/m²), dacă costul instalaţiei şprinkler nu depăşeşte 2% din valoarea bunurilor protejate şi a lucrărilor de construcţii-
montaj;
e) în depozitele închise cu înălţimea de depozitare mai mare de 4 m (stive înalte), în care se păstrează bunuri
materiale combustibile sau materiale incombustibile în ambalajele combustibile;
f) în clădirile industriale blindate sau monobloc din categoria A, B sau C pericol de incendiu, dacă sarcina termică
este mai mare de 125,5 MJ/m² (30 Mcal/m²);
g) în garajele sau parcajele cu peste 50 autovehicule, amenajate în subsoluri;
h) în încăperile din clădirile foarte înalte, cu înălţimi mai mari de 45 m, în care sarcina termică depăşeşte 2100
MJ/m² (500 Mcal m²);
i) în încăperile din categoriile A, B şi C pericol de incendiu, situate la înălţimi de peste 30 m;
j) în încăperile din categoriile A, B şi C pericol de incendiu din cadrul secţiilor chimice, petrochimice în raport de
importanţa şi vulnerabilitatea secţiilor;
k) în morile de cereale de mare capacitate.
l) în clădirile cu săli aglomerate (teatre, cluburi, case de cultură, săli polivalente etc.) cu capacitate mai mare de 400
locuri, studiouri de filmare, radio şi TV;
m) în magazinele universale generale, te textile, încălţăminte, de mobilă, de produse alimentare şi mărfuri metalo-
chimice cu suprafeţele mai mari decât limitele prevăzute în norme.
Instalaţiile de drencere pentru stingerea incendiilor se prevăd în încăperile cu pericol mare de incendiu, unde din
cauza propagării rapide a focului sau din alte considerente, nu pot fi utilizate cu eficienţă alte sisteme de stingere, secţii şi
depozite de produse din clasa C4 de combustibilitate.
Drencerele pentru perdele de protecţie se prevăd la:
a) protejarea golurilor (uşi, ferestre etc. ) din pereţii despărţitori, pentru a împiedica transmiterea focului de la o
încăpere la alta;
b) protecţia cortinelor, uşilor sau obloanelor din pereţii antifoc;
c) protecţia clădirilor în exterior, când nu sunt amplasate la distanţe corespunzătoare
d) protejarea unor porţiuni din încăperile cu pericol de incendiu;

239
 e) limitarea propagării incendiilor prin benzile transportoare de cocs, cărbuni şi alte materiale combustibile;
f) protectia unor instalatii, utilaje si coloane tehnologice, fascicule de conducte ce vehiculeaza gaze sau lichide
combustibile, fluxuri de cabluri electrice şi elemente de susţinere a acestora.
Instalaţiile de răcire cu apă se prevăd la:
a) rezervoarele (sferele) supraterane sau semîngropate de gaze lichefiate, care trebuie protejate împotriva radiaţiei
termice pentru a nu depaşi temperatura admisă de stocare;
b) rezervoarele supraterane sau semiîngropate cu lichide combustibile, neizolate termic cu capacitatea totală de 2500
m² pentru clasele I-II şi de 5000 m3 pentru clasele III-IV. Rezervoarele cu capacitatea de 5000 m 3 şi mai mari se prevăd cu
instalaţii fixe de răcire cu apă;
c) stâlpii mecanici portanţi neprotejaţi termic, amplasaţi în zone expuse în contact cu metal topit sau în apropierea
unor puncte cu pericol potenţial ridicat de izbucnire a incendiilor, având sarcina termică peste 420MJ/m² (100 Mcal/m²).
Nu se prevăd cu instalaţii de răcire depozitele de lichide combustibile având:
a) capacitatea pâna la 50 m3;
b) capacitatea pâna la 100m 3, dacă sunt amplasate, izolat, faţă de unităţi sau localităţi, la o distanţă de 300 m sau
când sunt în incinte unde nu este obligatorie alimentarea cu apă pentru stingerea incendiilor;
Instalaţiile de abur se folosesc pentru stingerea incendiilor provocate de substanţe gazoase, lichide sau solide
combustibile din încăperi închise, prin inundarea spaţiilor respective, în urmatoarele cazuri:
a) în spaţiile închise cu volum până la 500 m3, unde se utilizează substanţe gazoase, lichide sau solide combustibile;
b) în rezervoarele îngropate de păcură sau de combustibil special, cu volumul de cel mult 6000 m3;
c) în subsolurile hidraulice (ungere, acţionări hidraulice etc.) cu volumul mai mic de 3000 m3;
Aburul se utilizează pentru stingerea incendiilor sub formă de jeturi sau perdele de protecţie ori pentru prevenirea
formării amestecurilor explozive, după cum urmează:
a) coloane tehnologice de prelucrare a produselor combustibile din uzine chimice, petrochimice, cocsochimice;
b) rampe căi ferate de încărcare-descărcare pentru lichide combustibile;
c) batale şi decantoare pentru captarea reziduurilor de lichide combustibile.
Instalaţiile de stingere a incendiilor cu spumă se prevăd la:
a) clădirile, încăperile sau instalaţiile tehnologice în care se utilizează lichide combustibile din clasa de
inflamabilitate I-II, în cantităţi mai mari de 10 m3 sau din clasa de inflamabilitate III-IV, în cantităţi mai mari de 50 m3;
b) depozitele combustibile cu capacitate de 50 m3 sau mai mult (tabelul 32. 3. 1);
c) rampele auto sau căile ferate, cu mai mult de 5 guri de încărcare-descărcare pentru lichidele combustibile;
d) încăperile speciale importante de cabluri electrice, cu volum redus sau în care utilizarea apei nu este indicată.

Tabelul 32. 3. 1 Instalaţiile de stingere a incendiilor cu spumă pentru depozite de lichide combustibile

Capacitatea depozitului [m3] Modul de aşezare al rezervoarelor Tipul instalaţiei de stingere

51 – 500 Supraterane, semiîngropate sau
îngropate Mobilă
501 – 2500 Supraterane sau semiîngropate Semifixă pentru cl. I-II
Mobilă pentru cl. III-IV
Îngropate Mobilă
2501 – 5500 Supraterane, semiîngropate sau
îngropate Semifixă
5501 – 100000 Supraterane, semiîngropate Fixă
Îngropate Semifixă
Peste 100000 Supraterane, semiîngropate sau
îngropate Fixă

Instalaţiile de stingere a incendiilor cu gaze inerte, prin inundare totală sau acţionarea locală, se vor adopta atunci
când alte mijloace de stingere nu sunt eficace sau sunt contraindicate şi se prevăd în următoarele cazuri:
a) în arhivele, muzeele şi bibliotecile cu documente şi bunuri de importanţă deosebită, în depozitele de materiale de
mare valoare, amenajate în încăperi care au o suprafaţă mică de goluri şi în care nu se poate efectua un control permanent;
b) în încăperile întreprinderilor, laboratoarelor sau institutelor de cercetări ştiinţifice din categoriile A şi B pericol de
incendiu, în care se află instalaţii de aparataj de mare valoare;
c) la maşinile şi instalaţiile electrice care se află în încăperi închise şi care îndeplinesc un rol important în asigurarea
continuităţii producţiei (transformatoare, staţii de distribuţie etc.);
d) în centrele de calcul electronic de tip mare sau mijlociu şi la alte instalaţii şi aparate electronice, care au un rol
important în asigurarea continuităţii producţiei, centrale telefonice automate, centrale electrodinamice din staţii CF;
e) în secţiile de prelucrare a metalelor piroforice, în cazul în care rezultă particule fin divizate;
f) la instalatiile sau utilajele cu proces tehnologic din categoria A, B sau C, care constituie mare pericol pentru restul
instalatiilor si utilajelor, apriderea lor putind provoca extinderea rapida a incendiului;

240
 g) în incaperile importante de cabluri electrice cu volum redus, care cuprinde aparate sau echipamente electrice
necapsulate ori cu grad de protecţie mai mic de IP-33, precum si în spatiile care se afla deaspura unor astfel de instalatii;
h) în incaperile în care se prelucreaza sau se utilizeaza substante, care în contact cu apa sau aerul dau reacţii
exoterme;
i) în incaperile de productie si depozitare fara supraveghere continua, cu produse importante pentru continuitatea
productiei, unde se impune stingerea rapida a eventualelor incendii, în vederea reluarii imediate a activitatii ;
j) în statiile de pompare pentru lichide tehnologice combustibile, în incaperile inchise, a caror functionare
conditioneaza desfasurarea activitatii de productie;
k) la bazinele si rezervoarele tehnologice cu lichide tehnologice combustibile calde.

Instalatiile de stingere a incendiilor cu pulbere sau cu haloni se prevăd, de regulă, în cazurile când celelalte
substanţe stingătoare (apa, spuma, abur sua gaze inerte) nu sunt eficiente.
Pentru stabilirea dotării în fiecare caz se consultă normativele în vigoare ( ex. P 118 )

4. MAŞINI DE STINGERE A INCENDIILOR

Dotarea unitatilor economice cu maşini de stingere a incendiilor se asigura pe baza criteriilor generale a urmatoarelor
criterii specifice:
a) debitele de apa pentru stingerea din exterior a incendiilor, rezultate conform STAS 1478, în ipotezele de stingere
cele mai defavorizate;
b) suprafata incintei si suprafata construita a unitatii, înălţimea constructiilor si instalatiilor;
c) numarul de incendii simultane stabilit potrivit prevederilor STAS 1478. De exemplu, în unitatile siderugice si
metalurgice se considera ca poate avea loc un incendiu (avarie sau accident tehnic) care implica interventia masinilor de
stingere, la o suprafata de 250 ha, iar în cele chimice si petrochimice la 150 ha;
d) caracteristicile si performantele tehnico-tactice ale masinilor de stingere existente si a celor ce urmeaza a fi
introduse în dotare;
e) oportunitatea dispersarii masinilor si utilajelor de stingere, în apropierea celor mai importante si vulnerabile
instlatii tehnologice;
f) modernizarile survenite în dotarea unitatii, cu instalatii fize de prevenire si stingere a incendiilor
g) necesitatea supravegherii cu maşini de stingere a unor operati tehnologice si lucrari periculoase.

Dotarea unităţilor cu maşini de stingere a incendiilor se majorează, în cazurile în care suprafaţa incintei depăşeşte
limita considerabilă şi s-a stabilit posibilitatea producerii incendiilor (avariilor, acciendetelor tehnice) simultane.
În aceste situaţii, majoritatea dotării cu maşini de stingerea incendiilor, se face, în principiu, în raport cu suprafaţa
incintei industriale suplimentare faţă de 150 ha sau de 250 ha şi de posibilitatea de cooperare. De exemplu:
a) câte 1 autopompă cisternă la 50 ha, pentru suprafaţa suplimentară de 150 ha (300 ha în total);
b) câte 1 autopompă cisternă la 75 ha, pentru suprafaţa suplimentară de 150 ha, faţă de aliniatul anterior (450 ha);
c) câte 1 autopompă cisternă la 100 ha, pentru suprafaţa suplimentară de 200 ha, faţă de aliniatul anterior (650 ha în
total)
d) câte 1 cisternă la 125 ha, pentru suprafaţa suplimentară de 250 ha, faţă de aliniatul anterior (900 ha total);
e) câte 1 autopompă cisternă la 150 ha, pentru suprafaţa incintei de peste 900 ha.
Notă: în stabilirea suprafeţelor suplimentare, nu se iau în calcul ariile neocupate de construcţii, instalaţii şi depozite,
drumuri şi căi ferate.
In raport cu particularităţile incendiilor, procedeele şi metodele de stingere adecvate şi concepţia de intervenţie
stabilită, autopompele cisternă şi motopompele pot fi înlocuite cu autotunuri de stins incendii sau cu autospeciale de stins cu
spumă, respectiv cu motogeneratoare ori hidrogeneratoare de spumă. De asemenea, dotarea cu maşini pentru stingerea
incendiilor se completeaza cu autospeciale de stins cu praf şi gaze inerte; cu dioxid de carbon; pentru evacuarea fumului,
gazelor şi iluminat; autocisterne pentru transport substanţe chimice stingătoare; tunuri mobile cu apă şi spumă.
Pentru asigurarea intervenţiei la stingerea incendiilor la construcţii industriale sau instalaţii cu procese tehnologice
din categoriile A, B sau C pericol de incendiu şi care au înălţimi mai mari de 20 m, unităţile se dotează şi cu autoscări.
Dotarea localităţilor cu maşini de stingere a incendiilor se face în principiu funcţie de puterea economică şi
mărimea localitatii, numărul locuitorilor, combustibilitatea materialelor de construcţii utilizate la clădiri, distanţele faţă de
subunitatea militară de pompieri şi faţă de formaţiile civile de pompieri, vecine, starea drumurilor şi posibilităţile de acces pe
parcursul anului, operativitatea ce o poate asigura intervenţia în sectorul încrendinţat, condiţiile existente pentru încadrarea cu
personal operativ şi adăpostirea maşinilor respective.

5. MIJLOACE DE PROTECŢIE ŞI SALVARE

Pentru asigurarea protectiei personalului de intervenţie şi salvarea persoanelor periclitate de incendiu, toate unităţile
se dotează conform normelor cu mijloace adecvate.

241
 Tabelul 32. 5. 1 Mijloace de protecţie şi salvare
Nr. crt Mijloace
0 1
1 Costum de protecţie contra apei
2 Costum anticaloric aluminizat
tip apropiere normal (AN)
3 Costum anticaloric aluminizat
tip pătrundere normal (PN)
4 Costum anticaloric aluminizat
tip apropiere uşor (AU)
5 Costum anticaloric aluminizat
tip pătrundere greu (PG)
6 Cască fară vizor
7 Cască cu vizor şi glugă
8 Mască din cauciuc cu bretele
(tip M-74), cu cartuşe
9 Aparat de respiraţie izolant cu
aer comprimat
10 Aparat de respiraţie izolant cu
oxigen
11 Centuri de siguranţă tip pompier
12 Cizme de protecţie cu tălpi
neperforabile
13 Coardă dinr relon pentru salvare
(tip S)
14 Cordiţe din relon pentru salvare
Protecţie asigurată şi caracteristicile pincipale
2
Protecţie contra apei
Bluză şi pantaloni – talii I – V; grosimi 44 – 48;
Masa 1, 6 kg
Protecţie la apropiere normală până la vecinătatea surselor radiante
foarte intense de căldură, în contact accidental cu flăcarile
Bluză, pantaloni, glugă detaşabilă cu cască interioară din textolit şi
vizor duplex antisol fumuriu, mănuşi cu un deget, cizme scurte, masa
7 kg
Protecţie la pătrundere normală în culoare de flăcări sau incinte până
la 250ºC, contact caloric intermitent, atmosferă irespirabilă
Bluză cu glugă ataşată, locaş pentru aparatul de respiraţie şi vizor
duplex metalizat (relexie 90%), pantaloni, mănuşi cu un deget, cizme
scurte, masa 10 kg
Protecţie la apropiere uşoară până la 2 – 3 m de sursele radiante
puternice, cu evitarea contactului caloric
Haină lungă până la genunchi, glugă detaşabilă cu cască interioară
din textolit şi vizor duplex antisol, cizme înalte până la şold, mănuşi
cu un deget masa 7 kg
Protecţie la pătrunderile grele în flăcări pe durate scurte sau în
incinte încălzite peste 250ºC, atmosferă irespirabilă
Combinezon având glugă cu cască interioară şi vizor metalizat, locaş
pentru aparatul de respiraţie şi cizme, mănuşi cu un deget, masa 15
kg
Protecţie contra impactului
Masa 600 g
Protecţia împotriva impactului, apei şi căldurii flăcărilor
Glugă impermeabilă şi vizor din stiplex încorporate în cască; masa 1,
2 kg
Protecţia împotriva gazelor, vaporilor şi aerosolilor cu acţiune nocivă,
asupra căilor respiratorii şi digestive, feţei şi ochilor
Câmp vizual relativ 85% talie III; masa circa 530 g
Filtru tip CF 4 racordat direct la mască, reţine fumul, aerosoli şi
diverse substanţe chimice (acid cianhidric, clor, oxizi de azot)
Filtru tip EO-13 racordat de mască prin tub gofrat, reţine numai
oxidul de carbon, până la creşterea greutăţii cu 40 g
Jena de aspiraţie circa 23 mm H 2O la tip CF 4 si 14 mm H 2O la tip
EO-13
Masa circa 320 g la tip CF 4 si 740 g la tip EO-13
Protecţia aspiraţiei pe durate scurte şi mijlocii în medii nocive
Durata de utilizare 60 min
Dimensiuni 600 x 270 x 120 mm
Masa 14 kg (cu 2 butelii)
Protecţia respiraţiei pe durate lungi în medii nocive
Durata de utilizare 100 min
Dimensiuni 360 x 300 x 130 mm
Masa 2, 5 kg (cu 1 butelie)
Asigură lucrul la înălţime
Lumgime 1300 mm; lăţimea 85 mm
Forţa de susţinere 800 kg; masa 1 kg
Protecţia contra apei, noroiului şi obiectelor
Confecţionate din cauciuc poliizoprenic cu tălpi având braţ metalic
Înălţimea 40 cm; masa 2, 4 kg
Lungimea 25 m, diametrul 12 mm; masa 2, 1 kg
Lungimea 25 m, diametrul 10 mm; masa 1, 7 kg
242
 (tip S)
15 Cârlig de siguranţă Dimensiuni 155 x 85 x 13 mm
Sarcina utilă 300 daN; masa 200 g
16 Coborâtor cu role de frânghie Înălţimea de acţionare 18 – 20 m
Viteza de coborâre 1,5 – 2 m/s
Masa 41,8 kg (fără cordiţă şi cârlig de siguranţă)
17 Coş de salvare Salvarea persoanelor din clădiri înalte
Diametrul 540 mm, înălţimea 1050 m, masa 8 kg
18 Cadru universal de salvare Asigură suspendarea şi prinderea la înălţime a mijloacelor de salvare
Dimensiuni 1000 x 700 x 500 mm; masa 45 kg
19 Tub expandabil de salvare Salvarea persoanelor din clădiri înalte
Lungimi ale tronsoanelor 20;10 şi 2,5 m
Lăţimea aplatisată 800 mm; masa 2,5 kg/m
20 Pernă pneumatică de salvare Suprafaţa 36 m² (6x6 m)
Înălţimea în stare umflată 2 m
21 Pernă pneumatică de salvare PS Suprafaţa 80 m² (8 x 10 mm)
80/4 Înălţimea în stare umflată 4 m
22 Minipernă pneumatică pentru Înălţimea de ridicare 24 cm
ridicat Sarcina maximă de ridicare 13,5 t
Dimensiunile 520 x 470 x 25 mm
Presiunea de lucru 6 bar, de la butelii de aer comprimat (250 bar) cu
reductor de presiune
23 Distanţor hidraulic acţionat de o Presiunea de lucru 350 bar
pompă cu dublu efect Forţa de deschidere sau închidere a braţelor 1500 daN
Dimensiuni 850 x 250 x 250 mm
Presiunea maximă dezvoltată de pompă 500 bar
Acţionarea pompei manuale sau de picior

Pompiliu Bălulescu Ionel Crăciun

Capitolul 33. Organizarea intervenţiei pentru stingerea incendiilor

1. CERINŢE ŞI MĂSURI TEHNICO-ORGANIZATORICE

Intervenţia constituie forma principală de acţiune a unităţilor şi subunităţilor militare de pompieri şi a formaţiilor
civile de pompieri, prin care se realizează stingerea incendiilor şi lichidarea urmărilor accidentelor tehnice, avariilor,
exploziilor, fenomenelor meteorologice negative, calamităţilor şi catastrofelor.
În raport cu mărimea, durata şi consecinţele incendiului sau a evenimentului negativ, precum şi cu nivelul şi tăria
forţelor şi mijloacelor participante la acţiune, acestea pot fi eşalonate astfel: prima intervenţie, urgenţă I, urgenţă II, urgenţă
III.
Prima intervenţie cuprinde acţiunea personalului aflat la locul izbucnirii incendiului, a formaţiei de intervenţie,
salvare ţi prim-ajutor, a celorlalte forţe din obiectiv ( cabinetul medical etc.), precum şi a serviciilor private pentru situaţii de
urgenţă din obiectivele învecinate cu care se cooperează.
Misiunile primei intervenţii se stabilesc de conducerea administrativă a unităţii şi se înscriu în planul de intervenţie
al obiectivului, cu avizul inspectoratului pentru situaţii de urgenţă..
Prima intervenţie se organizează şi se pregăteşte din timp.

243
 Prin organizarea primei intervenţii se înţelege ansamblul măsurilor luate în cadrul unităţii pentru stingerea
incendiilor, alarmarea personalului serviciului pentru situaţii de urgenţă şi a celorlalte forţe care participă la stingerea
incendiilor şi deplasării forţelor şi muijloacelor la locul incendiului precum şi pentru adoptarea concepţiei optime de acţiune
în vederea stingerii incendiilor şi înlăturarea efectelor, avariilor, exploziilor, accidentelor tehnice, calamităţilor naturale şi
catastrofelor.
La organizarea şi pregătirea primei intervenţii se ţine seama de cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească această
acţiune, cum sunt: caracter permanent, activ şi ofensiv, operativitate, promptitudine, capacitate maximă de acţiune şi eficienţă
maximă.
Astfel, pe fiecare loc de muncă se constituie echipa de prevenire şi stingere a incendiilor, pe fiecare schimb, căreia i
se stabilesc sarcini concrete de intervenţie pentru fieacare incendiu şi i se asigură instruirea practică privind modul de lucru cu
mijloacele aflate în dotare.
De asemenea, la fiecare serviciu pentru situaţii de urgenţă, se asigură permanent recepţionarea corectă a anunţurilor
de incendiu prin toate sistemele existente în unitate (telefon, sonerii, centrala de avertizare, radio, dispecerat etc.). Primirea şi
notarea datelor despre incendiu se face de către dispecerii-telefoniştii, în unităţile mari, iar în celelalte unităţi de către unul
din pompierii din tura de serviciu, căruia i s-au stabilit sarcini exprese în acest sens. Consemnarea datelor referitoare la
incendiu se face obligatoriu în nota de anunţare. După primirea anunţului, de incendiu se alarmează imediat personalul
formaţiei de intervenţie, inclusiv a celui care se desfăşoară în obiectiv diferite activităţi (control, exerciţii, aplicaţii,
întreţinerea mijloacelor de intervenţie etc.), precum şi a pompierilor voluntari. Forţele formaţiei de intervenţie care desfăşoară
diferite activităţi în obiectiv trebuie să menţină permanent legătura cu sediul acesteia prin telefon, radiotelefon sau prin alt
mijloc de anunţare pentru a putea fi alarmate în cel mai scurt timp. De asemenea, la locul de muncă al pompierilor voluntari
se asigură mijloace de alarmare şi anunţare (sonerii polarizante, telefon, sirenă etc.).
Anunţarea incendiului la serviciul 112 se face obligatoriu din primele momente, cunoscând faptul că îndeosebi în
industrie, agricultură şi în alte categorii de obiective orice început de incendiu poate deveni în scurt timp un incendiu de
proporţii.
Atât la primirea şi transmiterea anunţului de incendiu, cât şi la comunicarea datelor ulterioare, referitoare la evoluţia
acestuia, deosebit de important este să se dea şi să se recepţioneze corect datele, mai ales cele care privesc locul izbucnirii şi
proporţiile incendiului.
Una dintre primele măsuri ce se întreprind la serviciu a fiecărui schimb (tură) al formaţiei este organizarea
intervenţiei zilnice, care constă în stabilirea nominală a pompierilor civili care vor îndeplini în schimbul respectiv funcţiile
prevăzute în decizia de constituţie a formaţiei. Completarea organizării intervenţiei zilnice intră în sarcina şefului de serviciu.
Când acesta lipseşte, completarea se face în ordine de către şeful de formaţie, de tură, de grupă sau mecanicului de
motopompă, după caz.
In unităţile care nu au regim de funcţionare continuă pe timpul zilelor de repaus se asigură completarea încadrării
maşinilor şi utilajelor de stingere a incendiilor cu personalul de serviciu existent, în obiectivele respective.
Cu prilejul sărbătorilor naţionale şi religioase, precum şi pe timpul situaţiilor deosebite, se iau măsuri pentru
încadrarea completă cu personal a formaţiei de pompieri şi uneori, în situaţii excepţionale, chiar de întărire a capacităţii de
intervenţie a acesteia, prin introducerea în serviciu a pompierilor din turele libere şi de rezervă.
Personalul prevăzut să asigure intervenţia ia cunoştinţă despre aceasta sub semnătură, acţiune care trebuie încheiată
de regulă, în maximum 15 min de la intrarea în serviciu întrucât la un eventual incendiu izbucnit, în acest interval de timp,
mai pot fi mobilizaţi şi pompieri care au ieşit din serviciu.
Potrivit dispoziţiilor legale, pompierii angajaţi au obligaţia de a nu-şi părăsi postul până la sosirea schimbului şi
predarea serviciului. Predarea şi primirea maşinilor şi utilajelor din dotare formaţiei de intervenţie, precum şi a mijloacelor de
anunţare şi alarmare se face pe bază de proces- verbal.

2. DOCUMENTE DE ORGANIZARE, DESFĂŞURARE ŞI CONDUCERE A INTERVENŢIEI

La serviciile voluntare şi private pentru situaţii de urgenţă se întocmesc următoarele documente privind organizarea,
desfăşurarea, conducerea şi raportarea intervenţiilor operative:
- note de anunţare şi evidenţa intervenţiilor, într-un registru;
- organizarea intervenţiei pe ture de serviciu;
- planuri de intervenţie (răspuns);
- planuri de cooperare ;
- planuri de urgenţa internă, la obiectivele vizate de Directiva SEVESO II;
- planuri de evacuare în caz de urgenţă;
- planuri sau schiţe ale obiectivelor sau localităţilor din sectorul de competenţă al serviciului;
- rapoarte de intervenţie.
Fiecare serviciu primeşte şi câte un exemplar din planurile de analiză şi acoperire a riscurilor ale oraselor şi/sau
comunelor din sectorul de competenţă, precum şi fişa obiectivului sau a localităţii.

244
 Structura –cadru şi precizări privind modul de întocmire, avizare şi aprobare a documentelor privind intervenţiile
sunt prezentate în reglementările specifice (norme, criterii de performanţă, metodologii etc.). Informaţii utile se
găsesc şi în Ghidul SVPSU.

3. STABILIREA CONCEPŢIEI DE INTERVENŢIE LA INCENDII

Concepţia de acţiune a formaţiilor de intervenţie, salvare şi prim-ajutor în caz de incendiu se stabileşte pe obiective
şi după caz , pe ipotezele de stingere. Astfel:
1) La stabilirea numărului ipotezelor de stingere a incendiilor şi a sectoarelor pentru care se întocmesc se ţine seama
de următoarele:
- variantele existente în planurile de organizare a intervenţiei întocmite de inspectoratul pentru situaţii de urgenţă;
- numărul punctelor vitale vulnerabile la incendiu din unitate şi eventual asemănarea dintre acestea;
- numărul teoretic de incendii simultane determinat potrivit numerelor şi prescripţiilor tehnice;
- posibilităţile scoaterii din funcţiune a sistemelor de alimentare cu apă pentru stingerea incendiilor din cauza unor
calamităţi naturale, avarii, explozii sau alte asemenea evenimente;
- cerinţele pregătirii forţelor de intervenţie pentru a acţiona în condiţii dificile şi grele de lucru, determinată de
situaţiile complexe în care se poate afla obiectivul sau unele secţii şi instalaţii ale acestuia.
Stabilirea concepţiei de intervenţie se face pe baza studiului tactic amănunţit şi a analizei situaţiei concrete din
obiectiv.
2) La adaptarea concepţiei de intervenţie pentru fiecare obiectiv sau ipoteză de stingere a incendiilor se au în vedere
o serie de criterii şi elemente cum sunt:
- stabilirea locului izbucnirii incendiului în punctul cu pericolul potenţial cel mai ridicat .Exemple: locurile în care s-
au produs frecvent începuturi de incendiu, locurile în care există în condiţii normale surse de aprindere ori împrejurări care pe
pot genera etc.
-stabilirea modului de alarmare şi de alertare;
- delimitarea incendiului în funcţie de natura şi proprietăţile materialelor şi substanţelor combustibile existente şi
modul de distrugere a acestora; viteza de ardere şi direcţiile principale probabile de propagare a incendiului; timpul de
realizare a primei intervenţii;
- luarea în calcul a eficienţei şi a consumului de substanţe stingătoare a instalaţiilor de stingere a incendiilor (cu
spumă, apă pulverizată sau abur, tip şprinkler şi drencer, tunuri, hidranţi); prioritatea punerii în funcţiune a acestor instalaţii
înaintea maşinilor şi utilajelor mobile sau, după caz, prin alimentarea directă a unei instalaţii de la mijloacele mobile de
intervenţie;
- amplasarea tuturor maşinilor şi utilajelor din primă intervenţie la sursele de apă cele mai apropiate de locul
izbucnirii incendiului, urmărindu-se să nu se scoată din funcţiune instalaţiile fixe de stingere şi să nu se reducă capacitatea lor
de acţiune; îngroparea maşinilor şi utilajelor pe sectoare, a intervenţiei pentru a se asigura conducerea mai operativă a
acestora; asigurarea posibilităţilor de acces pe lângă maşinile din prima intervenţie, a celorlalte maşini şi utilaje din urgenţă;
stabilirea ordinelor de deplasare la incendiu a maşinilor şi utilajelor, precum şi a baremului (timpului operativ);
- adaptarea, în funcţie de situaţia tactică creată a celor mai adecvate şi eficiente procedee de stingere a incendiului,
cum sunt: reducerea temperaturii din zona de ardere; izolarea substanţelor combustibile faţă de aerul din atmosferă; reducerea
conţinutului minim de oxigen sub limita de aprindere sau de ardere; introducerea de inhibitori (gaze interne, abur, substanţe
chimice etc.) în spatiile în care se produc reacţii de ardere; oprirea accesului substanţelor combustibile în zona de ardere;
- corelarea ipotezei ( variantei) de stingere cu datele şi elementele din schema de intervenţie întocmită pentru
instalaţiile cu pericol deosebit de incendiu şi explozie sau cu organizarea prevenirii şi stingerii incendiilor la locul de muncă
în cauză;
- stabilirea concretă a misiunilor serviciilor pentru situaţii de urgenţă pe sectoarele, pe grupe (echipe) de lucru
(salvare şi evacuare, salvatori, specialişti), şi după verificarea executării operaţiilor prevăzute pentru personalul de la locul de
muncă (punerea în funcţiune a instalaţiilor de răcire şi de stingere a incendiilor, întreruperea alimentării cu energie electrică
şi combustibili, golirii, purjării, inetizării, închiderea unor elemente antifoc etc.): localizarea şi lichidarea incendiilor,
precizîndu-se mijloacele şi substanţele de stingere, evacuarea bunurilor materiale, protecţia vecinătăţilor;
- stabilirea mijloacelor de protecţie utilizate de către personalul de intervenţie şi măsurilor de tehnica securităţii
muncii;
- precizarea misiunilor precum forţele care cooperează cu formaţiile de intervenţie din serviciile pentru situaţii de
urgenţă cum sunt: sprijinirea grupelor de lucru şi de salvare şi evacuare, efectuarea unor lucrări ce implică un volum de
muncă mai mare (deschideri, deblocări, evacuări etc.) sau o pregătire specializată (primul ajutor medical, paza bunurilor
evacuate şi a zonei incendiului, transportul persoanelor accidentate etc.), întâmpinarea forţelor de intervenţie din afara
obiectivului şi indicarea traseului cel mai scurt spre locul incendiului şi altele;
- folosirea maşinilor şi utilajelor din dotarea serviciilor de urgenţă la capacacitatea lor maximă de intervenţie, în
funcţie de caracteristicile şi performanţele tehnico-tactice ale acestora, nivelul de încadrare cu personal propriu, sursele de

245
apă de la locul incendiului, dispozitivul optim adoptat (nr. de linii de furtun, tipul acestora şi al ţevilor, substanţa stingătoare
utilizată, înălţimea la care se lucrează );
- adaptarea formei dispozitivului de intervenţie, care poate fi circular, în linie, pe un nivel sau etajat, urmărindu-se:
folosirea posibilităţilor maxime existente de contact a jeturilor ţevilor de stingere (cu apă, spumă sau pulberi şi gaze inerte) cu
suprafaţa incendiului; organizarea şi desfăşurarea atacului energic, în continuă mişcare, la timp şi pe direcţiile principale de
dezvoltare a incendiului, crearea condiţiilor favorabile pentru efectuarea manevrei rapide a forţelor şi mijloacelor pe noi
poziţii de lucru în cazul în care evoluţia incendiului implică sau când locul izbucnirii incendiului ori situaţia reală (ori
marcată) a acestuia diferă faţă de elementele stabilite iniţial în ipoteza de stingere.
3) Principalele elemente ale concepţiei de intervenţie ale formaţiilor de intervenţie, salvare şi prim-ajutor se
marchează şi grafic în planul de intervenţie. Astfel, pe schiţa fiecărei ipoteze (variante) se marchează în plan ori prin semne
convenţionale următoarele:
- amplasarea la scară a construcţiei, instalaţiei sau depozitului în care a izbucnit incendiul, precum şi a celor vecine;
denumirea ori destinaţia acestora; căilor de acces în construcţii şi instalaţii (uşi, scări);
- locul izbucnirii incendiului, suprafaţa incendiată şi directiile principale de propagare;
- amplasarea tututor surselor de apă naturale şi artificiale care pot fi utilizate la stingerea incendiului şi capacitatea
sau parametrii acestuia;
- amplasarea la sursele de apă a maşinilor şi utilajelor care utilizează apa; locul de amplasare a maşinilor şi utilajelor
pentru stingerea cu pulberi şi gaze inerte, pentru evacuarea fumului, gazelor şi iluminat, pentru lucrul la înălţime şi după caz,
a acelor de rezervă;
- traseele dispozitivelor de intervenţie de la fiecare maşină şi utilaj, timpul acestora şi felul substanţelor stingătoare
ce le refulează;
- amplasarea punctelor de acţionare ale instalaţiilor fixe şi semifixe de stingere a incendiilor, precum şi a
dispozitivelor exterioare de intervenţie ale acestora (ziduri de apă, perdele de apă sau de abur etc. );
- traseele de evacuare şi locurile de depozitare ale bunurilor evacuate din zona incendiului;
- punctele cardinale, (nordul, direcţia şi viteza vântului predominant);
- timpii operativi ;
- amplasarea punctului de comandă, punctului sanitar şi a celorlalte elemente de coorperare;
- legenda cu semnele convenţionale utilizate.
Verificarea viabilităţii ipotezelor de stingere a incendiilor se face prin exerciţii şi aplicaţii practice, precum şi la
eventualele începuturi de incendii, sau incendii. Pe baza concluziilor desprinse cu aceste prilejuri, precum şi a rezultatelor
obţinute în controale şi verificări privind modificările survenite (modernizarea tehnologiei, reprofilarea procesului tehnologic,
dezvoltarea capacităţii de producţie, dotarea cu noi mijloace de stingere etc.) se completează si se actualizează ipotezele de
stingere astfel încât concepţia de intervenţie materializată în acestea să fie în permanenţă în concordanţă cu realitatea din
obiectiv.
Pentru a se asigura succesul acţiunii de stingere a incendiilor este necesar ca ipotezele de stingere şi modul practic de
aplicare a acestora să fie cunoscute temeinic, în părţile cel privesc, de către întregul personal care participă la prima
intervenţie. Eficienţa aplicării ipotezelor de stingere depinde totodată de modul cum se asigură conducerea unitară şi
permanentă a forţelor şi mijloacelor de intervenţie.

4 CAPABILITATEA INTERVENŢIEI OPERATIVE

Capabilitatea intervenţiei operative a serviciilor pentru situaţii de urgenţă este dată în general de respectarea
criteriilor de performanţă privind organizarea şi funcţionarea acestor servicii elaborate de Inspectoratul General pentru
Situaţii de Urgenţă şi aprobate prin ordin al ministrului de resort.
Sunt stabilite criterii generale, criterii de ierarhizare, criterii operaţionale şi criterii privind dotarea, diferenţiate
pentru serviciile de urgenţă profesioniste, private sau voluntare.
Criteriile operaţionale stabilite sunt: timpul de alertare, timpul de răspuns, raza medie a raionului (sectorului) de
intervenţie şi viteza medie de deplasare.
Pentru serviciile profesioniste:
- timpul de alertare: 1 – 3 minute;
- timpul de răspuns: 5 – 15 minute la obiectivele cu risc ridicat; 5-25 minute în localitate; 15–35 minute în raionul de
interventie.
- raza raionului de intervenţie: 15–39 de Km.
- viteza medie de deplasare: 60 Km/oră

246
 Pentru serviciile voluntare:
- timp mediu de alertare: 5-10 minute;
- timp maxim de răspuns:
- la obiective cu risc ridicat: 5 minute;
- în cel mai îndepărtat punct din sectorul de competenţă; 20 minute;
- în localităţile vecine cu care s-au încheiat contracte sau convenţii de intervenţie: 30 minute;
La serviciile private se urmăreşte ca timpii operativi de intervenţie să corespundă cu timpii din planurile de
intervenţie, corelate cu scenariile de securitate la incendiu.
Timpii operativi de intervenţie sunt definiţi în anexa nr.3. Sunt stabiliţi următorii timpi:
- de alarmare T1
- de alertare T2
- de deplasare T3
- de intrare în acţiune a forţelor concentrate T4
- de răspuns T5 (T5 = T2+T3+T4)
- de începere a intervenţiei T6 (T6= T1+T5)
- real de evacuare T7
- de localizare T8
- de stingere T9
- de înlăturare a efectelor negative a incendiului T10
- de intervenţie T11 (T11=T7+T8+T9+T10)
- de retragere T12
- de ocupare a forţelor şi mijloacelor T13 (T13=T5+T11+T12)
- total de dislocare a forţelor şi mijloacelor T14 (T14=T3+T13)

Ionel Crăciun

Capitolul 34. Tehnici, regulii şi măsuri pentru asigurarea securităţii persoanelor pe

timpul situaţiilor de urgenţă
1. ASPECTE GENERALE
Pe timpul situaţiilor de urgenţă se generează diferite pericole şi riscuri ce pot afecta grav viaţa şi sănătatea persoanelor
aflate la locul producerii evenimentelor şi în apropierea acestora.
Ca urmare, se impune asigurarea securităţii persoanelor respective prin tehnici, reguli şi măsuri specifice.
Asigurarea securităţii persoanelor constituie o misiune operativă principală şi prioritară pentru serviciile de urgenţă care
participă la gestionarea situaţiilor de urgenţă.
Securitatea persoanei consta în apărarea vieţii, integrităţii corporale şi psihice, precum şi a sănătăţii persoanei,
drepturile fundamentale ale omului;

247
 Asigurarea securităţii persoanelor pe timpul situaţiilor de urgenţă constituie o cerinţă majoră rezultată din instrumentele
juridice ale dreptului umanitar şi de securitate în muncă. Vezi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene, Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţile fundamentale etc. .
În Constituţia României, la art. 22 alin. (1) se prevede că „dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică
ale persoanei sunt garantate”. Directiva Consiliului 89/EEC din 12.06.1989 privind punerea în aplicare de măsuri pentru
promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii lucrătorilor la locul de muncă
Această cerinţă se circumscrie scopurilor şi obiectivelor principale ale activităţilor de apărare împotriva incendiilor, de
protecţie civilă, de sănătate publică şi de management a situaţiilor de urgenţă stipulate în legile referitoare la domeniile
respective, precum şi în Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/2006..
Tehnicile, regulile şi măsurile pentru asigurarea securităţii persoanelor pe timpul situaţiilor de urgenţă sunt
concretizate în:
- regulamente de instruire sau de pregătire profesională (de specialitate);
- regulamente şi instrucţiuni de intervenţie;
- tehnicile, procedurile şi protocoalele de lucru specifice tipurilor de riscuri şi operaţiunilor de intervenţie;
- instrucţiunile de utilizare a mijloacelor tehnice;
- regulamentele de organizare şi funcţionare a serviciilor de urgenţă.
Organizarea, coordonarea şi controlul activităţilor de protecţia muncii şi asigurarea securităţii persoanelor se realizează
potrivit prevederilor legale. Încălcarea dispoziţiilor legale atrage răspunderea juridică. Răspunderea o poartă persoana care
are îndatorirea de a lua măsurile stabilite la locul de muncă.

2. EFECTE NEGATIVE ALE SITUAŢIILOR DE URGENŢĂ

Categorii de agenţi periculoşi ce pot fi generaţi pe timpul situaţiilor de urgenţă determinate de incendii:
- termici: căldură, fum, gaze fierbinţi, flăcări, alte produse nocive;
- chimici: substanţe şi produşi de ardere combustibili, explozivi sau toxici, apa din substanţe stingătoare;
- electromagnetici: electrici, radioactivi;
- biologici: viruşi, bacterii, animale infectate.
În caz de cutremur principalul agent este dinamic. La inundaţii se produc şocuri dinamice ori suprapresiuni.
Unde sunt mulţi oameni poate să apară agentul psihologic.
Principalele efecte asupra persoanelor sunt: răniri, traumatisme, intoxicări, arsuri, şoc termic, degerături, electrocutări,
orbire, asurzire, iradiere, infectare biologică, înec, panică şi deces.

3. MIJLOACE DE PROTECŢIE ŞI SALVARE A PERSOANELOR

- echipament de protecţie individual: cască de protecţie, centură de siguranţă, costum de protecţie, cizme sau bocanci
de protecţie, mănuşi de protecţie, aparat de respiraţie izolant, mască de protecţie, costum anticaloric, toporaş p. s. i. ;
- mijloace de iluminat: lampă electrică portativă, lanternă, proiector;
- mijloace de comunicaţii: telefon mobil, radiotelefon, laringofon în casca de protecţie, pager, fluier;
- mijloace de salvare-evacuare: cordiţă, coardă, coş, tub expandabil, pernă pneumatică, sac, centură de siguranţă, scară
mobilă, foi de cort, pături, cadru universal de salvare-evacuare, ham de salvare cu elicopterul etc. ;
- mijloace de protecţie şi salvare la inundaţii: vestă, colac, barcă etc. ;
- mijloace de protecţie specifice scafandrilor : costume, aparate de respiratie subacvatice, lanterne protejate contra
apei etc;
- mijloace de protecţie specifice la acordarea primului ajutor medical: mănuşi medicinale, măşti, combinezon sau
costum de protecţie;
- mijloace de protecţie la operaţiunile de descarcerare: costum, cască, centură, cizme (ghete), mănuşi, ochelari, lampă
electrică;
- mijloace de protecţie specifice salvamontistilor, alpinistilor industriali, salvatorilor din pesteri sau din mine;
- aparatură de control şi protecţie: explozimetru, dozimetru, detector de gaze, detector de forţă vie, voltmetru etc. ;
- antidoturi: lapte, radioprotectori etc.

4 . SECURITATEA SERVANŢILOR PE TIMPUL INTERVENŢIILOR

Regulile şi tehnicile de securitate a servanţilor pe timpul intervenţiilor sunt stabilite în regulamentul instrucţiei de
specialitate, în funcţie de operaţiunile executate şi de locaţiile în care se efectuează. Aşa de exemplu:
- pe timpul recunoaşterii incendiului sunt reguli şi tehnici privind:
o verificarea prealabilă a aparatelor izolante;
o accesul în clădire şi la etajele superioare ori în subsoluri;
o deschiderea uşilor;
o pătrunderea şi înaintarea în încăperile incendiate;
o determinarea gradului de toxicitate a fumului;

248
 o asigurarea cu cordiţă, memorarea drumului parcurs;
o procedeele de autosalvare în cazul blocării drumului de înapoiere etc.
- pe timpul lucrului la clădiri înalte şi la instalaţiile în aer liber:
o asigurarea cu cordiţă a servanţilor;
o fixarea liniilor de furtun de elementele de construcţii;
o înaintarea pe acoperiş de-a lungul coamei;
o evitarea contactului cu conductorii electrici şi cu conductele fierbinţi, ori cu învelitoarea metalică
incandescentă;
o poziţia de lucru în genunchi sau culcat a şefilor de ţeavă;
o evitarea concentrării servanţilor pe o suprafaţă mică a acoperişului;
o folosirea construcţiilor şi instalaţiilor vecine;
o utilizarea autoscărilor;
o urmărirea degradării acoperişului de către incendiu etc.
- pe timpul lucrului în hale industriale mari:
o poziţionarea servanţilor în apropierea pereţilor şi deschiderilor;
o folosirea scărilor mobile în cazul acoperişurilor cu luminatoare pe suprafeţe mari;
o supravegherea comportării la incendiu a acoperişului şi retragerea forţelor în caz de pericol de prăbuşire.
- pentru evitarea electrocutării servanţilor:
o întreruperea prealabilă a curentului de către specialişti de la reţeaua de înaltă tensiune;
o interzicerea accesului în încăperi cu echipamente electrice înainte de întreruperea curentului;
o acţionarea la mijloacele de transport cu acţionare electrică numai după confirmarea întreruperii alimentării
cu energie electrică;
o tăierea conductorilor electrici de joasă tensiune în partea dinspre incendiu a stâlpului, mai întâi a celui de
jos, apoi a conductorului de sus;
o folosirea de scule izolante, mănuşi şi cizme de cauciuc pentru întreruperea curentului;
o stingerea echipamentului electric cu agenţi de stingere adecvaţi ori cu instalaţii fixe.
- măsuri specifice de securitate:
o echiparea cu mijloace de protecţie adecvate riscurilor;
o protejarea servanţilor cu jeturi de apă sub formă de ploaie;
o asigurarea servanţilor prin cârlige de siguranţă;
o fixarea liniilor de furtun de la înălţime;
o retragerea la timp a servanţilor în caz de pericol de prăbuşire, explozie, surpare etc. ;
o înlocuirea periodică a servanţilor;
o interzicerea manevrării instalaţiilor tehnologice de către servanţi;
o folosirea semnelor, semnalelor şi a altor mijloace de comunicare.
- pe timpul operaţiunilor de descarcerare:
o securizarea zonei de lucru;
o echiparea cu mijloace adecvate de protecţie;
o stabilizarea autovehicului sau a elementelor de construcţii;
o iluminarea zonei;
o respectarea indicaţiilor personalului medical.
Paleta de reguli şi măsuri menţionate se completează cu cele determinate de particularităţile evenimentelor produse,
ţinând seama de:
- destinaţia obiectivelor afectate: clădiri rezervate pentru public cu aglomerări de persoane, imobile de locuit, spaţii de
depozitare, industriale, organizări de şantier, transport de persoane sau marfuri etc. ;
- configuraţia în spaţiu a obiectivelor (clădiri obişnuite, înalte, foarte înalte, cu suprafeţe mari etc. ) şi locul producerii
evenimentului (subsol, parter, etaj, acoperiş);
- condiţii nefavorabile, pe timp de iarnă, vânt puternic, noapte, lipsa apei;
- natura evenimentului: incendiu, inundaţie, explozie, accident, cutremur etc. ;
- natura operaţiunilor de intervenţie ce se execută şi utilajele, accesoriile, sculele utilizate: evacuarea persoanelor,
căutare-salvare, acordarea primului ajutor, stingerea incendiilor, descarcerare, evacuarea apei, demolarea clădirilor
avariate, alimentare cu apă, înlăturarea urmărilor evenimentului etc. ;
- riscuri potenţiale suplimentare: explozie, intoxicare, infectare radioactivă, prăbuşirea construcţiei etc.
După încheierea operaţiunilor de intervenţie: odihna personalului, asistenţă medicală, asistenţă psihologică, concedii de
recuperare, după caz.

5. SECURITATEA PERSOANELOR DIN ZONA EVENIMENTELOR

249
 Se întreprind măsuri şi acţiuni cum sunt:
- informarea persoanelor expuse asupra pericolelor;
- evacuarea persoanelor:
- căutarea, descarcerarea şi salvarea persoanelor de către serviciile de urgenţă;
- acordarea primului ajutor şi a asistenţei medicale de urgenţă;
- restricţionarea accesului persoanelor în câmpul operaţional;
- protecţia persoanelor periclitate din vecinătatea câmpului operaţional;
- organizarea taberelor de sinistraţi;
- asigurarea supravieţuirii sinistraţilor.

Asigurarea securităţii persoanelor pe timpul situaţiilor de urgenţă este o problemă de drept umanitar ce trebuie realizată
cu prioritate;
Pentru protecţia personalului de intervenţie se folosesc mijloace şi tehnici adecvate, care este instruit în acest scop;
Pentru protecţia populaţiei periclitate se întreprind măsuri şi acţiuni specifice, cu ajutorul autorităţilor locale si a
conducerilor de obiective.

Ionel Crăciun

Capitolul 35. Situaţii de urgenţă

1. SITUAŢIA DE URGENŢĂ ŞI CARACTERISTICILE ACESTEIA

Potrivit art. 1, al. 2, lit. a din OUG nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de urgenţă –
situaţia de urgenţă este un “eveniment excepţional, cu caracter nonmilitar, care prin amploare şi intensitate ameninţă viaţa şi
sănătatea populaţiei, mediul înconjurător, valorile materiale şi culturale importante, iar pentru restabilirea stării de normalitate

250
sunt necesare adoptarea de măsuri şi acţiuni urgente, alocarea de resurse suplimentare şi managementul forţelor şi mijloacelor
implicate.
Principalele caracteristici ale situaţiei de urgenţă sunt:
- condiţionarea strictă de producerea unui eveniment excepţional, care excede normalitatea;
- au un caracter nonmilitar(civil), neimplicând forţe, mijloace şi scopuri strict militare (ale armatei);
- întrunesc anumiţi parametrii de stare:
 amploare (arie de manifestare);
 intensitate (viteza de evoluţie şi gradul de perturbare a stării de normalitate);
- periclitează viaţa-drept fundamental natural al omului-parametru maxim de gravitate;
- ameninţă viaţa şi sănătatea animalelor şi păsărilor;
- se elibereazaă agenţi distructivi asupra bunurilor;
- distrug sau deteriorează bunuri culturale şi spirituale;
- periclitează mediul;
- pentru restabilirea stării de normalitate necesită măsuri şi acţiuni urgente, precum şi resurse suplimentare;
- necesită un management unitar al forţelor şi mijloacelor concentrate la locul interventiei.
2. TIPURI DE RISCURI
În conceptul situaţiilor de urgenţă evenimentele excepţionale sunt de fapt tipurile de riscuri care privesc securitatea
civilă şi care constituie cazuri de forţă majoră ce se declanşează de regulă brusc şi ameninţă viaţa şi sănătatea oamenilor şi animalelor,
periclitează bunurile şi mediul înconjurător.
Potrivit prevederilor art. 2 art. j din OUG nr. 21/2004, tipurile de riscuri sunt „cazuri de forţă majoră determinate de
incendii, cutremure, inundaţii, accidente, explozii, avarii, alunecări sau prăbuşiri de teren, îmbolnăviri în masă, prăbuşiri ale unor
construcţii, instalaţii ori amenajări, eşuarea sau scufundarea unor nave, căderi de obiecte din atmosferă ori din cosmos, tornade,
avalanşe, eşecul serviciilor de utilităţi publice şi alte calamităţi naturale, sinistre grave sau evenimente publice de amploare,
determinate ori favorizate de factori de risc specifici; grevele nu pot fi considerate tipuri de risc în condiţiile prezentei Ordonanţe de
Urgenţă".
Nu pot fi considerate tipuri de risc generatoare de situaţii de urgenţă civile evenimentele care vizează exclusiv „ordinea
publică" şi „siguranţa naţională" ori au „caracter militar".
Termenul „dezastru", potrivit prevederilor art. 9 alin. l lit. a) din Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă, are înţelesul de
„eveniment datorat unor tipuri de riscuri, din cauze naturale sau provocate de om, generator de pierderi umane, materiale sau
modificări ale mediului, şi care, prin amploare, intensitate şi consecinţe, atinge ori depăşeşte nivelurile specifice de gravitate
stabilite prin regulamentele privind gestionarea situaţiilor de urgenţă, elaborate şi aprobate potrivit legi. Situaţia de urgenţă generată
de iminenţa producerii sau de producerea unui dezastru, este denumită şi situaţie de protecţie civilă.
Expresia “situaţie de protecţie civilă" se referă însă şi la unele situaţii determinate de conflicte militare sau de alte situaţii
neconvenţionale, care intră în domeniul de competenţă al protecţiei civile.
Prin cuvântul „riscuri" în general se înţeleg pericole, ameninţări, şi/sau vulnerabilităţi, previzibile, potenţiale sau
eventuale, ori probabilităţi de producere a unor evenimente, fiind stabilite în multe cazuri formule sau relaţii de calcul.
Clasificarea oficială a tipurilor de risc generatoare de situaţii de urgenţă din România este prevăzută în anexa nr. 4 la HG nr.
2288/2004 :

> Riscuri naturale:

a) fenomene meteorologice periculoase: furtuni, inundaţii, tornade, secetă şi îngheţ;
b) incendii de pădure;
c) avalanşe;
d) fenomene distructive de origine geologică: alunecări de teren, cutremure de pământ.
> Riscuri tehnologice:
a) accidente, avarii, explozii şi incendii: industrie, transport şi depozitare produse periculoase; transporturi, nucleare;
b) poluarea apei;
c) prăbuşiri de construcţii, instalaţii sau amenajări;
d) eşecul utilităţilor publice;
e) căderi de obiecte din atmosferă sau din cosmos;
f) eşuarea sau scufundarea unor nave;
g) muniţie neexplodată.
> Riscuri biologice:,
a) epidemii;
b) epizootii/zoonoze;
Precizări privind unele tipuri de riscuri:
- prin furtuni se înţelege vânt puternic şi/sau precipitaţii masive şi/sau căderi de grindină;
- îngheţul vizează şi podurile şi barajele de gheaţă, căderile masive de zăpadă, chiciura şi poleiul;
- la incendiile de pădure se au în vedere, pe lângă incendiile la fondul forestier şi cele de vegetaţie uscată sau cele

251
 produse la culturi de cereale păioase;
- sunt considerate riscuri industriale şi prăbuşirile de teren cauzate de exploatări miniere sau alte activităţi tehnologice;
- riscurile în transporturi vizează transporturile terestre, aeriene şi navale, inclusiv metroul, tunelele şi transportul pe
cablu;
- eşecul utilităţilor publice vitale şi de amploare poate afecta: reţele importante de radio, televiziune, telefonie,
comunicaţii, de energie electrică, de gaze, de energie termică centralizată, de alimentare cu apă, de canalizare şi
epurare a apelor uzate şi pluviale;
- muniţia neexplodată sau nedezactivată este considerată cea rămasă din timpul conflictelor militare.
Riscurile biologice extinse pe mai multe continente sunt denumite ,, pandemii”
De menţionat că intoxicările şi contaminările prin tradiţie nu s-au inclus în riscurile biologice, ele fiind conexate altor
riscuri şi ameninţări.
În Strategia naţională de prevenire a situaţiilor de urgenţă aprobată prin HG nr. 762/2008, riscurile se
clasifică şi din punct de vedere al ariei de manifestare. Astfel riscurile pot fi transfrontaliere, naţionale, regionale,
judeţene şi locale.
De asemenea, riscurile pot fi principale sau secundare.
Un risc de tip special , prin frecvenţă şi consecinţe îl reprezintă riscul de incendiu . Incendiul este socotit un
risc de gravitate mică (în raport cu riscurile naturale, tehnologice şi biologice), dar frecvenţa manifestării îi conferă
un efect cumulat.
Unii specialişti clasifică riscurile locale în: urbane, preurbane, rurale şi pe obiective.

3. FACTORI DE RISC
Factorul de risc, potrivit art. 1 lit. f din Ordonanţa de Urgenţă nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de
Management al Situaţiilor de Urgenţă, constă într-un, fenomen, proces sau complex de împrejurări congruente, în
acelaşi timp şi spaţiu, care pot determina sau favoriza producerea unor tipuri de risc.
În cazul fiecărui tip de risc sunt o mulţime de factori de risc potenţiali.
Probabilitatea producerii evenimentului excepţional creşte pe măsura reunirii şi interacţionării în acelaşi
loc, a doi sau mai multor factori de risc.
Aşa de exemplu, pentru producerea unui incendiu acţionează factori de risc determinanţi, cum sunt:
- combustibilitatea şi periculozitatea materialelor şi substanţelor;
- densitatea sarcinii termice de incendiu;
- sursele de aprindere;
- împrejurările determinante.
În cazul inundaţiilor, factori de risc sunt:
- precipitaţiile abundente sau de lungă durată,
- zestrea de zăpadă şi de gheaţă corelată cu temperatura mediului;
- baraje sau diguri nesigure ori subdimensionate;
- obstacole în calea viiturilor;
- albii ale cursurilor de apă neregularizate, debite istorice de apă, etc.
În cazul cutremurelor, factorii de risc sunt:
- hazardul natural şi particularităţile acestuia,
- vulnerabilitatea construcţiilor şi instalaţiilor.
Factorii de risc sunt identificaţi şi inventariaţi pentru fiecare tip de risc, parte din ei fiind monitorizaţi.
În general, în teorie se spune că expunerea la risc are trei grupe de elemente componente:
 entitatea supusă pierderii:
o omul (individ, grup, colectivitate, societate, etc. ),
o proprietarii (construcţii, terenuri, produse, bunuri, etc. )
o mediul (solul, subsolul, apa, aerul etc. )
 pericolele sau factorii de risc:
o naturali (cutremure, inundaţii, uragane, alunecări de teren, etc. )
o umani (furturi, sabotaj, eroare, intenţie, terorism etc. )

252
 o economici (recesiunea, inflaţia, lipsa creditelor, crize etc. )
 mărimea şi impactul valoric potenţial al pierderii.
o pierderile pot fi directe sau indirecte,
o efectele pierderilor pot fi de natură: socială, fizică, biologică, ecologică etc. )
Adesea pericolele sunt denumite factori de risc. Aceşti factori de risc pot deveni cauze de risc.
În literatura de specialitate se utilizează expresiile: risc calculat; risc asumat; risc acceptat sau risc
acceptabil.

4. EFECTELE, IMPACTUL ŞI URMĂRILE RISCURILOR GENERATOARE DE SITUAŢII DE

URGENŢĂ

Efectele negative principale ale agenţilor dinamici, termici, chimici, electromagnetici şi biologici specifici
evenimentelor periculoase acţionează asupra:
- persoanelor şi animalelor: răniri, traumatisme, intoxicări, arsuri, şoc termic, degerături, electrocutări, orbire, asurzire,
iradiere, infectare biologică, înec, panică sau deces; poate acţiona şi agentul psihologic.
- construcţiilor, bunurilor şi valorilor: reducerea rezistenţei mecanice, deformare, topire, îngheţ, ardere, contaminare,
deteriorare, instabilitate, dislocare, pierderea siguranţei în exploatare, perturbarea microclimatului, întreruperea funcţionării,
prăbuşire sau colaps;
- mediului: poluare, dezechilibre, degradare, reducerea vizibilităţii, distrugeri ale florei, faunei şi altor factori de mediu.
Impactul şi urmările dezastrelor şi altor evenimente periculoase în raport cu caracterul lor preponderent, se pot grupa
astfel:

> Cu caracter antiumanitar şi antisocial, întrucât:

- periclitează viaţa, sănătatea şi securitatea persoanelor;
- afectează nivelul de trai al sinistraţilor;
- restrâng exercitarea dreptului la libera circulaţie în zona sinistrată;
- violează viaţa privată, domiciliul sau proprietatea;
- implică dispersia, evacuarea sau efectuarea unor prestaţii impuse;
- privează populaţia de unele servicii sociale sau de gospodărie comunală;
- lezează patrimoniul cultural şi spiritual.
> Cu caracter economico-financiar, constând în:
- deteriorarea sau degradarea de bunuri şi valori;
- distrugerea parţială sau completă a unor construcţii, instalaţii şi amenajări;
- întreruperea sau perturbarea unor activităţi economice (de producţie, comerciale, de prestări servicii etc);
- dirijarea prioritară spre zonele sinistrate pe timpul situaţiilor de urgenţă, a unor resurse umane, materiale şi
financiare;
- acordarea de ajutoare şi despăgubiri;
- cheltuieli suplimentare pentru recuperare şi reabilitare;
- refacerea capitalului natural în zonele deteriorate;
- restaurarea patrimoniului cultural afectat.
> Cu caracter ecologic, constând în:
- distrugerea unor componente ale faunei şi florei sau ale ecosistemelor;
- deteriorarea sau poluarea unor factori de mediu (apă, aer, sol) care devin ostili vieţii;
- favorizarea creşterii efectului de seră sau deşertificarea.

Impactul şi urmările în cazul situaţiilor de urgenţă au sfere de cuprindere şi durate de acţiune variabile, în
raport cu natura, amploarea şi intensitatea tipurilor de risc şi cu particularităţile zonelor afectate.

5. CARACTERISTICI ALE SITUAŢIEI DE URGENŢĂ DETERMINATE DE INCENDIU

Printre tipurile de risc ce pot genera situaţii de urgenţă sunt şi cazurile de forţă majoră determinate de incendii.
Principalele caracteristici ale situaţiilor de urgenţă determinate de incendii sunt:

253
 - condiţionarea strictă de producere a unui incendiu, ca eveniment excepţional, care excede normalitatea;
- au o frecvenţă ridicată, dar mai mică decât a urgenţelor medicale;
- se produc zilnic, pe timpul: stării de normalitate; stărilor (măsurilor) exceptionale; altor tipuri de dezastre sau
crize;
- au caracter nonmilitar (civil), dar pot fi urmări ale unor acţiuni militare;
- întrunesc parametrii de stare: amploare; intensitate (viteză de evoluţie, temperaturi ridicate, emisii de combustie
etc); durata ;
- periclitează viaţa, integritatea fizică şi/sau psihică a oamenilor şi/sau alte drepturi şi libertăţi;
- ameninţă viaţa şi sănătatea animalelor şi păsărilor;
- eliberează agenţi distructivi, îndeosebi termici, asupra bunurilor;
- distrug sau deteriorează, prin ardere sau prin agenţi (neadecvaţi) de stingere, bunuri culturale şi spirituale;
- periclitează mediul, îndeosebi aerul şi flora;
- pentru restabilirea stării de normalitate necesită masuri şi acţiuni urgente: de evacuare, căutare şi salvare a
persoanelor; de limitare, localizare şi stingere a incendiilor ; resurse suplimentare de intervenţie operativă;
- necesită un management unitar al forţelor şi mijloacelor concentrate la locul intervenţiei.
Situaţiile de urgenţă determinate de incendii sunt generate de factori de risc specifici, adică de fenomene, procese sau
complexe de împrejurări congruente, în acelaşi timp şi spaţiu. Sunt generate de cauze de incendiu potenţiale care practic s-au
declanşat.
Principalii factori de risc determinanţi şi favorizanţi în producerea incendiilor ca tip de risc special sunt:
-combustibilitatea şi periculozitatea materialelor şi substanţelor; densitatea sarcinii termice de incendiu; sursele de aprindere;
împrejurările determinante; indicele de severitate al secetei.
Consecinţele situaţiilor de urgenţă constau în: efecte negative, impact şi urmări.
După nivelul de gravitate consecinţele pot fi: nule, minore, semnificative, grave, catastrofale interne şi catastrofale
externe.
Efectele negative ale incendiilor sunt prezentate în Anexa  nr. 2.
Situaţiilor de urgenţă determinate de incendii li se pot asocia în diferite faze (pre-incendiu, pe timpul incendiului sau
post-incendiu) alte tipuri de riscuri , cum sunt: explozii; accidente şi avarii; cutremure; alunecări sau prăbuşiri de teren;
prăbuşirea unor construcţii; turbulenţe urbane; poluări; inundaţii şi alte fenomene meteorologice periculoase; epidemii;
epizootii/zoonoze etc.
Ca urmare, consecinţele situaţiilor de urgenţă se amplifică, se diversifică şi se agravează, iar în final se însumează.
La nivel teritorial, potrivit dispoziţiilor legale, evaluarea riscurilor se face pe judeţe şi pe următoarele categorii de risc:
industrial; de transport; al construcţiilor; natural; social. În toate aceste categorii riscul de incendiu poate fi prezent.

Ionel Crăciun

254
 Capitolul 36 Servicii de urgenţă : rol, misiuni, clasificare şi trăsături

1. ROLUL ŞI MISIUNILE SERVICIILOR DE URGENŢĂ

În cadrul sistemelor de prevenire şi gestionare a urgenţelor civile din marea majoritate a ţărilor, serviciile de urgenţă
sunt componente obligatorii şi ocupă tradiţional un loc important, indiferent de forma de organizare şi funcţionare a acestora.
Serviciile de urgenţă îndeplinesc o gamă largă de misiuni, atribuţii, sarcini şi operaţiuni în beneficiul populaţiei şi al
comunităţilor.
În România, serviciile de urgenţă au rol de:
o forţe de protecţie în cadrul Sistemului de Securitate Naţională a României. În prezent efectivele
profesioniste ale serviciilor de urgenţă sunt comparabile cu cele ale armatei, poliţiei şi jandarmeriei;
o forţe specializate în cadrul Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de urgenţă. Serviciile de
urgenţă au prin excelenţă un rol de execuţie în cadrul sistemului, iar serviciile profesioniste îndeplinesc şi
funcţii de management tehnic-operaţional.
Misiunile principale ale serviciilor de urgenţă profesioniste sunt:
o de prevenire a situaţiilor de urgenţă, prin:
 informarea populaţiei;
 identificarea şi evaluarea riscurilor;
 controlul respectării reglementărilor;
 avizare, autorizare;
 sancţionarea încălcărilor la dispoziţiile legale.
o de monitorizare a situaţiilor de urgenţă, prin:
 evaluarea evoluţiei parametrilor caracteristici;
 urmărirea îndeplinirii măsurilor stabilite.
o de gestionare a situaţiilor de urgenţă, prin:
 identificarea, înregistrarea şi evaluarea tipurilor de risc;
 înştiinţare;
 avertizare;
 intervenţie operativă;
 stabilirea cauzelor evenimentelor
.
2. CLASIFICAREA SERVICIILOR DE URGENŢĂ

 În raport cu cine le constituie, nivelul şi sfera competenţelor:

o servicii publice, constituite de autorităţile administraţiei publice:
 servicii centrale, la ministere şi la alte instituţii publice centrale;
 servicii deconcentrate în teritoriu, dar aflate în subordinea ministerelor şi altor instituţii publice
centrale;
 servicii comunitare locale, pe lângă consiliile locale ale municipiilor, oraşelor şi comunelor;
o servicii private, constituite astfel:
 servicii private în structura unor agenţi economici;
 serfvicii înfiinţate ca societăţi comerciale, persoane juridice.

 În raport cu modul de încadrare cu personal şi statutul acestuia:

o servicii profesioniste încadrate cu:
 personal profesionist militar şi civil;
 personal profesionist cu statut special;
 personal profesionist civil.
o servicii voluntare încadrate cu:
 personal specializat voluntar cu statut propriu şi parţial cu personal profesionist civil;
 personal specializat voluntar cu statut propriu.
 După domeniile de competenţă şi natura atribuţiilor:
o servicii comunitare pentru situaţii de urgenţă: apărarea împotriva incendiilor; protecţie civilă; prevenirea şi
gestionarea situaţiilor de urgenţă;
o servicii de asistenţă medicală de urgenţă:
 ambulanţa (Salvarea): asistenţă medicală de urgenţă şi transport;
 SMURD: asistenţa medicală de urgenţă, reanimare şi descarcerare, precum şi transport în alte
situaţii majore (cod roşu);

255
  Crucea Roşie: prim ajutor medical.
o servicii sanitar veterinare, pentru epizootii;
o servicii de salvare a persoanelor din unele locuri periculoase:
 de la înec: SALVAMAR, scafandri, ASVOM (salvarea vietilor omenesti de pe mare);
 din munţi: SALVAMONT, Jandarmeria montană;
 din peşteri;
 din situaţii multiple: Asociaţia Salvatorilor Voluntari pentru Situaţii de Urgenţă - ASVSU;
o servicii (centre) pentru apelul unic de urgenţă - 112.
 Funcţie de modul de executare a serviciului şi timpul mediu de alertare:
o servicii rapide, cu personal complet în fiecare tură (schimb, gardă) - timp de alertare 1-3 minute;
o servicii operative, cu personal permanent parţial în fiecare tură (schimb, gardă) – timp de alertare 10-15
minute;
o servicii neoperative, neavând personal permanent de serviciu la sediu: timp de alertare: 30-120 minute.
În sprijinul serviciilor de urgenţă pot participa serviciile publice comunitare de utilităţi publice (gospodărire
comunală) şi serviciile specializate în diferite lucrări de intervenţie.

3. TRĂSĂTURI CARACTERISTICE SERVICIILOR DE URGENŢĂ

 caracterul umanitar pronunţat al activităţilor;

 apartenenţa la o structură sau reţea piramidală ierarhizată;
 structură şi program de lucru pe criteriul 24 h/24 h.
 capacitate de acţiune operativă şi graduală;
 mod de acţiune pe principiile sinergiei şi neutralităţii;
 personalul:
o se supune ierarhiei operative şi administrative, iar după caz, şi celei militare;
o acţionează la intervenţii sub comandă unică;
o profesioniştii sunt investiţi cu exerciţiul autorităţii publice;
o are unele restricţii în exercitarea unor drepturi şi libertăţi.
 modulul de bază al structurilor de intervenţie este echipajul, grupa sau echipa;
 interoperabilitatea între servicii şi terminologie comună;
 încrederea populaţiei în serviciile de urgenţă este ridicată.

Ionel Crăciun

256
 Capitolul 37 Organizarea şi funcţionarea inspectoratelor pentru situaţii de
urgenţă

1. INSPECTORATUL GENERAL PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ IGSU

Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă – IGSU – s-a înfiinţat în baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.
88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă, cu
modificările ulterioare.
IGSU este o instituţie nouă înfiinţată prin reorganizarea Comandamentului Protecţiei Civile şi Inspectoratului General
al Corpului Pompierilor Militari din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, care este organizată şi funcţionează ca
structură unificată.
Dispoziţiile legale privind organizarea şi funcţionarea IGSU sunt prevăzute şi în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă – SNMSU, în Legea nr. 481/2004 privind
protecţia civilă şi în Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor.
IGSU are :
- domenii de competenţă specifice;
o prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă;
o protecţia civila;
o apărarea împotriva incendiilor.
- activităţi principale specifice domeniilor de competenţă;
o activitatea de prevenire;
o activitatea operaţională;
o activitatea logistică.
- structuri specializate pe activităţi specifice:
o inspecţia de prevenire;
o centrul operaţional;
Conducerea IGSU este formată din:inspector general; prim adjunct al inspectorului general; adjunct al inspectorului
general.
IGSU are în subordine ca unităţi operaţionale teritoriale de bază, câte un inspectorat pentru situaţii de urgenţă în
fiecare judeţ şi unul în municipiul Bucureşti, precum si unele instituţii şi subunităţi fără personalitate juridică.
Atribuţiile IGSU privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă sunt prevăzute la art. 25 din OUG nr.
21/2004 şi se referă în principal la:
- analiza, evaluarea şi monitorizarea tipurilor de risc generatoare de situaţii de urgenţă;
- asigurarea:
o coordonării aplicării unitare, pe întreg teritoriul ţării, a măsurilor şi acţiunilor de prevenire şi gestionare a
situaţiilor de urgenţă;
o informării operative a ministrului de interne şi a instituţiilor interesate;
o informării populaţiei prin mass-media;
o coordonării tehnice şi de specialitate a centrelor operaţionale şi operative pentru situaţii de urgenţă.
- coordonarea:
o derulării programelor naţionale de pregătire în domeniul dezastrelor;
o activităţilor de prevenire şi de intervenţie desfăşurate de serviciile de urgenţă profesioniste;
o planificării resurselor necesare gestionării situaţiilor de urgenţă;
- elaborarea şi/sau avizarea:
o planurilor de intervenţie, de cooperare şi de asistenţă tehnică;
o regulamentelor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă;
o regulamente-cadru privind organizarea şi funcţionarea unor componente ale SNMSU;
o rapoarte şi alte documente de informare a autorităţilor centrale;
- cooperarea cu:
o organele statului abilitate în managementul situaţiilor de urgenţă şi a stărilor excepţionale;
o organismele de profil pe plan internaţional;
- acordarea asistenţei tehnice de specialitate:
o autorităţilor publice centrale;
o autorităţilor publice locale;
- funcţionarea ca punct naţional de contact.
IGSU, din punct de vedere instituţional, este:

257
 - organ de specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerului Administratiei si Internelor;
- forţă de protecţie în cadrul Sistemului de Securitate şi Apărare Naţională;
- componentă a Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă, întrucât:
o inspectorul general este membru al Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă – CNSU;
o centrul operaţional naţional – CON şi Secretariatul tehnic permanent al CNSU se află în structura IGSU;
o participă la managementul situaţiilor de urgenţă prin CON şi inspecţia de prevenire;
- instituţie abilitată în domeniile de competenţă:
o să asigure la nivel central coordonarea, controlul şi acordarea asistenţei tehnice de specialitate;
o să exercite controlul de stat.
- are calitatea de autoritate naţională de reglementare în domeniile de competenţă;
- instituţie care participă la îndeplinirea funcţiilor de strategie, reglementare, control, administrare şi reprezentare ce
revin Ministerului Administratiei şi Internelor;
- unitate militară încadrată cu personal militar şi civil profesionist, specializat în domeniile de competenţă;
- punct naţional de contact în relaţiile cu organismele internaţionale de profil;
- instituţie cu personalitate juridică;
- instituţie finanţată de la bugetul de stat, inspectorul general având calitatea de ordonator secundar de credite;
- deţinătorul principalei bănci de date privind incendiile şi dezastrele.

2. INSPECTORATELE TERITORIALE PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

Serviciile de urgenţă profesioniste s-au înfiinţat în baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 88/2001 privind
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă şi sunt organizate şi
funcţionează ca inspectorate pentru situaţii de urgenţă, constituite la nivelul fiecărui judeţ şi la nivelul Municipiului Bucureşti.
Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă - ISU s-a înfiinţat prin reorganizarea într-o structură unitară la nivelul unităţii
administrativ-teritoriale (judeţ sau Municipiul Bucureşti) a brigăzii sau grupului de pompieri militari şi a inspectoratului de
protecţie civilă. ISU are personalitate juridică.
Elemente importante privind structura şi atribuţiile ISU sunt prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.
21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă - SNMSU, în Legea nr. 307/2006 privind
apărarea împotriva incendiilor şi în Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă.
Domeniile de competenţă, activităţile principale specifice şi parţial structurile specializate sunt asemănătoare cu cele
ale IGSU, prezentate la pct. 1, fiind însă dimensionate şi limitate în raport cu particularităţile şi mărimea teritoriului de
responsabilitate încredinţat fiecărui inspectorat.
Inspectoratele pentru situaţii de urgenţă teritoriale sunt constituite ca servicii publice deconcentrate în subordinea
Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, iar activitatea lor în profil teritorial este coordonată de prefecţi.
Principii de organizare şi funcţionare: legalităţii, autonomiei, împărţirii administrativ-teritoriale, deconcentrării
responsabilităţii, corelării cerinţelor şi resurselor, cooperării şi responsabilităţii, în vederea:
- pregătirii preventive şi protecţiei prioritare a populaţiei;
- realizării condiţiilor necesare supravieţuirii populaţiei în situaţii de urgenţă;
- participării la protecţia valorilor culturale, arhivistice, de patrimoniu, a bunurilor materiale şi a mediului;
- desfăşurării pregătirii profesionale a personalului, organismelor specializate şi a serviciilor de urgenţă;
- organizării şi executării intervenţiei operative pentru limitarea şi înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă;
- constituirii rezervelor de resurse financiare şi tehnico-materiale specifice.
Inspectoratele teritoriale fac parte din forţele de protecţie ale Sistemului de securitate şi apărare naţională şi din
subsistemul local de management al situaţiilor de urgenţă, în cadrul căruia sunt principalele forţe specializate.
Conducerea inspectoratului este formată din: şeful inspectoratului; prim-adjunctul şefului inspectoratului care
coordonează nemijlocit centrul operaţional;adjunctul şefului inspectoratului, care este şi şeful inspecţiei de prevenire.
Inspectoratul teritorial are în structură:
- centrul operaţional;
- inspecţia de prevenire;
- subunităţi specializate de intervenţie (detaşamente, detaşamente speciale, secţii, pichete, echipe şi echipaje);
- grupuri de prevenire şi intervenţie, la Bucureşti şi alte inspectorate mari;
- servicii de prevenire la sectoarele municipiului Bucureşti;
- structuri de suport logistic;
- alte structuri funcţionale.
Îndeplinirea misiunilor şi atribuţiilor specifice se asigură într-o porţiune de teritoriu naţional, denumite:
 zonă de competenţă pentru inspectorat;
 zonă de responsabilitate, pentru grupul de prevenire şi intervenţie;
 raion de intervenţie, pentru subunitatea specializată de intervenţie.

258
 Echipajele şi personalul operativ al unei subunităţi specializate care execută serviciul permanent în aceeaşi tură
constituie garda de intervenţie, condusă de şeful gărzii.
Atribuţii ISU privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă. sunt prevăzute în OUG nr. 21/2004, la art. 26 şi
constau în principal în:
 organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice de prevenire;
 coordonarea, îndrumarea şi controlul tehnic de specialitate;
 identificarea, înregistrarea şi evaluarea tipurilor de risc;
 acordarea asistenţei tehnice de specialitate;
 monitorizarea evoluţiei situaţiilor de urgenţă;
 pregătirea pentru răspuns;
 transmiterea operativă a deciziilor, dispoziţiilor şi ordinelor;
 asigurarea secretariatului tehnic permanent al comitetului pentru situaţii de urgenţă;
 aplicarea regulamentelor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă;
 centralizarea solicitărilor de resurse;
 întocmirea schemei cu riscurile teritoriale.
Atribuţii generale în domeniile de competenţă sunt stabilite la art. 11 din HG nr. 1492/2004 şi se referă în principal la:
- planificarea şi desfăşurarea inspecţiilor, controalelor, verificărilor şi altor acţiuni de prevenire, stabilirea de măsuri;
- elaborarea de studii, prognoze şi analize privind situaţiile de urgenţă;
- desfăşurarea activităţii de informare publică;
- emiterea de avize şi autorizaţii;
- monitorizarea şi evaluarea tipurilor de risc;
- pregătirea personalului propriu, personalului serviciilor de urgenţă voluntare şi private şi a autorităţilor locale;
- executarea cu forţe proprii sau în cooperare a operaţiunilor şi activităţilor de intervenţie (răspuns) în caz de situaţii de
urgenţă;
- îndrumarea şi controlul structurilor subordonate şi a serviciilor de urgenţă publice şi private, inclusiv privind respectarea
criteriilor de performanţă;
- stabilirea concepţiei de intervenţie şi elaborarea documentelor operative de răspuns;
- planificarea şi desfăşurarea de exerciţii, aplicaţii şi a altor activităţi de pregătire;
- stabilirea împreună cu organele abilitate de lege a cauzelor probabile ale incendiilor şi participarea la cercetarea altor
evenimente;
- constatarea şi sancţionarea încălcărilor la dispoziţiile legale;
- informarea şi raportarea operativă.
Criterii operaţionale se refer la :
- timpul de alertare: 1-3 minute;
- timpul de răspuns:
- în obiectivele publice de importanţă deosebită şi cu risc ridicat: 5-15 minute;
- în localităţile de dislocare: 5-25 minute;
- în localităţile din raionul de intervenţie: 15-35 minute.
- raza medie a raionului de intervenţie: 15-30 km;
- viteza medie de deplasare a autospecialelor: 60 km/oră.
Personalului cu atribuţii de îndrumare, control şi de intervenţie. este investit cu exerciţiul autorităţii publice şi potrivit
art. 20 din HG nr. 1492/ 2004 si are drepturi şi obligaţii, cum sunt:
- să efectueze inspecţii şi controale;
- să elibereze/anuleze avize şi autorizaţii;
- să organizeze şi să conducă exerciţii şi aplicaţii;
- să solicite de la persoanele fizice şi juridice datele, informaţiile şi documentele necesare îndeplinirii atribuţiilor legale;
- să stabilească restricţii sau să interzică orice operaţiuni sau lucrări, în scopul prevenirii situaţiilor de urgenţă;
- să sesizeze infracţiunile constatate;
- să constate şi să sancţioneze contravenţiile;
- să dispună:
- sistarea unor activităţi, lucrări de construcţii ori oprirea funcţionării acestora;
- restrângerea utilizării unor construcţii, inclusiv evacuarea;
- demolarea parţială sau totală a construcţiilor afectate;
- să utilizeze gratuit apa, indiferent de sursa din care provine;
- să se deplaseze cu autospecialele la locul intervenţiei pe drumuri închise circulaţiei publice ori pe terenuri;
- să intre pentru îndeplinirea atribuţiilor în orice incintă a organismelor şi organizaţiilor, instituţiilor şi agenţilor economici;
- să intre în locuinţele persoanelor fizice la solicitarea sau cu consimţământul acestora. În situaţii de urgenţă consimţământul
nu este necesar.
- să solicite sprijinul autorităţilor publice, mijloacelor de informare în masă şi cetăţenilor pentru luarea măsurilor urgente;
- să stabilească împreună cu organele abilitate cauzele probabile ale producerii situaţiilor de urgenţă.
259
Aceste obligaţii şi drepturi se exercită cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale, în litera şi spiritul acestora.

260
 Ionel Crăciun

Capitolol 38: Organizarea serviciilor voluntare pentru situaţii de urgenţă

Serviciile voluntare pentru situaţii de urgenţă s-au înfiinţat în baza prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 88/2001
privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor publice comunitare pentru situaţii de urgenţă.
Serviciile voluntare pentru situaţii de urgenţă s-au constituit prin reorganizarea serviciilor publice de pompieri civili şi
integrarea în acestea a unor formaţiuni de protecţie civilă.
Dispoziţii importante privind aceste servicii sunt prevăzute în Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva
incendiilor şi în Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă.
Serviciile voluntare au :
- domenii de competenţă:
- apărarea împotriva incendiilor;
- protecţia civilă.
- activităţi specifice principale:
- de prevenire;
- de intervenţie operativă.
Serviciile voluntare pentru situaţii de urgenţă se constituie ca servicii descentralizate în subordinea consiliilor locale ale
municipiilor, oraşelor şi comunelor.
Serviciile voluntare s-au organizat prin unificarea serviciilor publice de pompieri civili şi a formaţiilor de protecţie
civilă din subordinea consiliilor locale.
Activitatea acestor servicii este condusă de profesionişti în domeniu, salariaţi ai administraţiei publice locale. Mai sunt
însă şi servicii conduse de personal voluntar.
Coordonarea activităţii serviciilor voluntare este asigurată de primari. Regulamentele de organizare şi funcţionare a
acestor servicii se aprobă de către consiliile locale.
Înfiinţarea, extinderea sau restrângerea activităţii serviciilor voluntare se face numai cu avizul inspectoratelor
teritoriale pentru situaţii de urgenţă.
În municipiul Bucureşti şi în localităţile în care funcţionează servicii profesioniste, de regula, nu se constituie servicii
voluntare pentru situaţii de urgenţă.
Constituirea, dimensionarea şi dotarea serviciilor voluntare se face pe baza următoarelor criterii generale:
- numărul de gospodării (locuinţe individuale din sectorul de competenţă);
- tipurile de risc identificate în profil teritorial.
Se urmăreşte ca o autospecială de intervenţie să revină la cel mult 2000 de gospodării/locuinţe individuale.
Sectorul de competenţă este de regulă, unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia serviciul voluntar îşi îndeplineşte
atribuţiile legale.
Serviciul voluntar este condus de un şef, profesionist în domeniu, şi are în compunere:
- un compartiment de prevenire;
- una sau mai multe formaţii de intervenţie, salvare şi prim ajutor.
Pot avea şi ateliere de reparaţii şi întreţinere.
Formaţia de intervenţie, salvare şi prim ajutor are în compunere:
- grupe de intervenţie ce încadrează şi deservesc autospecialele de intervenţie şi/sau
- echipe specializate pentru operaţiuni specifice protecţiei civile.
Serviciile voluntare se clasifică în 4 categorii, astfel:
- categoria I - având în formaţia de intervenţie doar echipe specializate pe tipuri de riscuri;
- categoria a-II-a având în formaţia de intervenţie grupe care încadrează autospeciale (altele decât cele pentru stingerea
incendiilor) şi echipe specializate pe tipuri de riscuri;
- categoria a III-a - având în formaţia de intervenţie grupe de intervenţie, dintre care una încadrează o autospecială pentru
stingerea incendiilor, precum şi echipe specializate pe tipuri de riscuri;
- categoria a IV-a, având în formaţia de intervenţie grupe de intervenţie, dintre care cel puţin două încadrează autospeciale
pentru stingerea incendiilor, precum şi echipe specializate pe tipuri de riscuri.
Toate serviciile voluntare au în compunere în mod obligatoriu, un compartiment de prevenire a situaţiilor de urgenţă.
Criteriile operaţionale sunt :
- timp mediu de alertare: 5-10 minute;
- timp maxim de răspuns:
- la obiective cu risc ridicat: 5 minute;
- în cel mai îndepărtat punct din sectorul de competenţă: 20 de minute;
-în localităţi vecine cu care s-au încheiat contracte sau convenţii de intervenţie: 30 minute.

Criterii privind încadrarea cu personal:

- se încadrează cu personal angajat şi cu personal voluntar;

261
- personalul tehnic să corespundă cerinţelor de pregătire fizică şi psihică, să aibă aptitudinile necesare şi să fie calificat şi
atestat;
- personalul se supune controlului medical la încadrare şi anual;
- şeful serviciului şi conducătorii autospecialelor se încadrează obligatoriu cu personal angajat.
Funcţiile personalului sunt de:
- şef: serviciu, formaţie, grupă, echipă sau compartiment;
- specialist pentru prevenire;
- conducător autospecială;
- servant.
Conducătorii autospecialelor de intervenţie execută serviciul în ture.
Grupele de intervenţie pentru stingerea incendiilor, descarcerare şi decontaminare şi protecţie CRBN se dotează cu
autospeciale, grupele de intervenţie la înălţime se dotează cu autoscări, iar grupele de salvare şi prim ajutor se dotează cu
ambulanţe. Echipele specializate se dotează cu utilaje şi alte mijloace adecvate.
Dotarea serviciului trebuie să asigure:
- acoperirea riscurilor potenţiale;
- executarea optimă a misiunilor şi operaţiunilor;
- exploatarea eficientă a mijloacelor de intervenţie ;
- condiţii pentru pregătirea şi antrenamentul personalului.
În Legea nr. 307/2006, la art. 33, sunt stabilite următoarele atribuţii principale:
- desfăşoară activităţi de informare şi instruire privind cunoaşterea şi respectarea regulilor şi măsurilor de apărare împotriva
incendiilor;
- verifică modul de aplicare a normelor, reglementărilor tehnice şi dispoziţiilor care privesc apărarea împotriva incendiilor, în
domeniul de competenţă;
- asigură intervenţia pentru stingerea incendiilor, acordarea primului ajutor şi protecţia persoanelor, a animalelor şi a
bunurilor periclitate de incendii sau în alte situaţii de urgenţă.
Serviciile voluntare pot presta contra cost şi unele servicii (supraveghere, transport de apă, operaţiuni antipoluare, lucrări
la înălţime, evacuare apă), fără a afecta îndeplinirea atribuţiilor (art. 37 din Legea nr. 307/2006).
Atribuţiile şi prestările de servicii se concretizează în regulamentul de organizare şi funcţionare a serviciului.
Controlul serviciilor voluntare se asigură de către inspectoratul judeţean pentru situaţii de urgenţă, cel puţin o dată pe an.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, personalul din serviciile voluntare pentru situaţii de urgenţă, conform art. 37 din
Legea nr. 307/2006, are unele drepturi referitoare la:
- solicitarea de la persoanele fizice şi juridice a datelor, informaţiilor şi documentelor necesare îndeplinirii atribuţiilor;
- stabilirea de restricţii, ori interzicerea unor lucrări periculoase ce pot produce incendii sau explozii;
- propunerea demolării unor construcţii incendiate ori vecine acestora;
- utilizarea, în funcţie de necesităţi, a apei, indiferent de sursa din care provine, pentru stingerea incendiilor;
- deplasarea cu autospecialele la locul intervenţiei pe drumuri care nu sunt deschise circulaţiei publice, ori pe alte terenuri;
- oprirea sau limitarea traficului în zona de intervenţie;
- să intre în locuinţa persoanelor fizice la solicitarea ori cu consimţământul acestora; Pentru înlăturarea unui pericol iminent
de incendiu consimţământul nu este necesar.
Statutul personalului voluntar din serviciile de urgenţă voluntare s-a aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1579/2005.
Prin voluntariat, în sensul statutului, se înţelege activitatea de interes public desfăşurată benevol de persoane fizice în
serviciile publice de urgenţă voluntare, în cadrul unor raporturi juridice, altele decât raporturi juridice de muncă. În esenţă
sunt raporturi juridice de prestări servicii. Între voluntar şi consiliul local se încheie un contract de voluntariat.
În statut sunt prevăzute drepturi şi facilităţi ce se acordă voluntarilor. Personalul poartă uniformă, însemne distinctive şi,
după caz, echipament de protecţie. Personalul voluntar din serviciile de urgenţă este exceptat de la prevederile Legii
voluntariatului (nr. 195/2001).
Pentru organizarea, desfăşurarea şi conducerea activităţii serviciului voluntar pentru situaţii de urgenţă se utilizează o
serie de documente stabilite într-o anexă la criteriile de performanţă.

262
 Ionel Crăciun

Capitolul 39: Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile serviciilor private pentru

situţii de urgenţă
Serviciile private pentru situaţii de urgenţă se constituie în baza prevederilor noilor legi privind apărarea împotriva
incendiilor şi protecţia civilă (nr. 307/2006 şi nr. 481/2004).
Primele servicii private în domeniul apărării împotriva incendiilor din România s-au înfiinţat după anul 1996, ca
servicii de pompieri civili private pe unele platforme industriale. Unele din aceste servicii de pompieri s-au reorganizat ca
servicii pentru situaţii de urgenţă.
Serviciile private pentru situaţii de urgenţă se supun şi normelor legale de organizare şi funcţionare a societăţilor
comerciale.
Serviciul privat are:
- domenii de competenţă:
o apărarea împotriva incendiilor;
o protecţia civilă;
- activităţi specifice principale:
o de prevenire;
o de intervenţie operativă.
Serviciu priva poate fi ::
o serviciu propriu al unui agent economic sau
o societate comercială autonomă.
Serviciile private pentru situaţii de urgenţă se constituie în baza prevederilor: art. 31 şi 32 din Legea nr. 307/2006
privind apărarea împotriva incendiilor si art. 15 din Legea nr. 481/2004 privind protecţia civilă.
Obligaţia constituirii serviciilor private pentru situaţii de urgenţă revine operatorilor şi instituţiilor care desfăşoară
activităţi cu risc de incendiu.
Servicii private pot fi constituite pe plan local şi ca societăţi comerciale – prestatoare de servicii.
Constituirea, încadrarea şi dotarea cu personal a serviciilor private se realizează conform criteriilor de performanţă
elaborate de IGSU şi aprobate prin ordin al ministrului internelor şi reformei administrative (nr. 158/2007).
Serviciul de urgenţă privat îşi exercită atribuţiile în sectorul de competenţă avizat de ISU pe baza următoarelor
documente:
Serviciul privat este condus de un şef, profesionist în domeniu, şi are în compunere:
- compartiment sau specialişti de prevenire, care include şi compartimentul de protecţie civilă în cazul titularilor de
activităţi cu pericol de producere a unor accidente majore implicând substanţe periculoase (HG nr. 807/2007 şi
Directiva SEVESO II);
- una sau mai multe formaţii de intervenţie, salvare şi prim ajutor;
- dispecerat (obligatoriu la serviciile de categoriile a IV-a şi a V-a);
- ateliere de reparaţii şi întreţinere.
Formaţia de intervenţie are în compunere:
- echipaje / grupe de intervenţie la autospeciale şi utilaje mobile;
- echipe specializate pe tipuri de risc identificate în sectorul de competenţă: incendii, protecţie chimică, biologică şi
nucleară, sanitar, cercetare-observare, deblocare-salvare, adăpostire, transmisiuni-alarmare, evacuare, pirotehnic şi
suport logistic.
La amplasarea în teritoriu a formaţiilor se ţine seama ca timpii operativi de intervenţie să corespundă cu timpii din
planurile de intervenţie, corelate cu scenariile de securitate la incendiu. Conducerea intervenţiei serviciului privat
se asigură de către:
- conducătorul instituţiei publice sau administratorul operatorului economic care a constituit serviciul, ori persoanele
desemnate de acesta;
- şeful serviciului privat constituit ca societate comercială sau înlocuitorul legal al acestuia.
Personalul formaţiei de intervenţie şi al dispeceratului execută serviciul în schimburi sau ture.
Serviciile de urgenţă private, potrivit art. 23 din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, au
următoarele atribuţii principale:
- desfăşoară activităţi de informare şi instruire privind cunoaşterea şi respectarea regulilor şi a măsurilor de apărare
împotriva incendiilor;
- verifică modul de aplicare a normelor, reglementărilor tehnice şi dispoziţiilor care privesc apărarea împotriva
incendiilor în domeniul de competenţă (mai exact sectorul de competenţă);
- asigură intervenţia pentru stingerea incendiilor, salvarea, acordarea primului ajutor şi protecţia persoanelor, a
animalelor şi a bunurilor periclitate de incendii sau în alte situaţii de urgenţă.

263
Atribuţiile şi eventual prestările de servicii stabilite se concretizează în ROF.
Serviciile private se clasifică în 5 categorii în ordinea crescătoare a capacităţii de acţiune:
- categoria I având numai compartiment/specialişti de prevenire;
- categoria a-II-a având în formaţia de intervenţie doar echipe specializate pe tipuri de riscuri, inclusiv cele de
supraveghere şi punere în funcţiune a instalaţiilor de prevenire şi stingere a incendiilor;
- categoria a III-a având în formaţia de intervenţie un echipaj/grupă de intervenţie la un utilaj mobil şi echipe
specializate pe tipuri de riscuri;
- categoria a IV-a având în formaţia de intervenţie un echipaj/o grupă la autospeciala de intervenţie şi echipaje
specializate pe tipuri de riscuri;
- categoria a V-a având în formaţia de intervenţie două sau mai multe echipaje/grupe de intervenţie cu autospeciale şi
echipe specializate pe tipuri de riscuri.
Serviciile din categoriile a II-a la a V-a au obligatoriu în compunere şi compartiment/specialişti pentru prevenire.
Serviciile dotate cu nave de stins incendii din porturile fluviale şi maritime sunt de categoria a V-a.
Serviciile constituite ca societăţi comerciale sunt numai de categoriile a IV-a şi a V-a. Deci au obligatoriu în dotare
una sau mai multe autospeciale de intervenţie.
Din punct de vedere al dotării cu autospeciale de intervenţie, serviciul privat de categoria a IV-a şi categoria a V-a (la
limita minimă) sunt echivalente cu pichetul serviciului profesionist pentru situaţii de urgenţă.
Serviciile private proprii instituţiilor publice şi agenţilor economici se încadrează cu:
- personal angajat şi
- personal voluntar din rândul salariaţilor unităţii.
Personalul angajat îndeplineşte funcţiile de şef al serviciului, conducători autospeciale de intervenţie, mecanici de
motopompe şi de servanţi pe autospeciale care îndeplinesc funcţii de şefi de ţeavă sau de descarcerare. La serviciile
constituite ca societăţi comerciale prestatoare de servicii personalul încadrat trebuie să fie numai angajat.
Personalul angajat:
- trebuie să aibă calificarea necesară ocupaţiei;
- se supune controlului medical la angajare şi anual (obligatoriu personalul din formaţiile de intervenţie);
Numărul de personal ce încadrează echipele/grupele de intervenţie se stabileşte conform instrucţiunilor şi cărţilor
tehnice de utilizare a utilajelor şi autospecialelor de intervenţie. Echipele specializate sunt formate din cel puţin 3 persoane.
Dotarea cu mijloace tehnice trebuie să asigure:
- acoperirea riscurilor potenţiale;
- executarea oportună a misiunilor şi operaţiunilor specifice;
- corelarea performanţelor tehnice ale mijloacelor de intervenţie cu specificul şi gradul de periculozitate al situaţiei de
urgenţă, în vederea unei exploatări optime şi cu eficienţă maximă a acestora;
- îndeplinirea criteriilor specifice prevăzute în nomele de prevenire şi stingere a incendiilor şi de dotare aplicabile
serviciilor respective;
- pregătirea şi antrenamentul personalului.
Principalele mijloace tehnice de intervenţie din dotarea serviciilor private sunt: autospecialele pentru stingerea
incendiilor cu apă şi spumă sau cu pulberi şi gaze inerte; autospecialele (autoscări) pentru lucrul la înălţime, pentru
descarcerare, decontaminare şi protecţie CBRN şi pentru cercetare-căutare; motopompe; autocamioane; remorci auto etc. La
acestea se adaugă substanţele necesare intervenţiei (spumanţi, pulberi, gaze inerte etc. ), echipamentul de protecţie, aparatura
de comunicaţii şi informatică şi alte materiale pentru echipele specializate.
Serviciile dispun de sedii cu spaţii adecvate pentru personalul din tura de serviciu, pregătirea de specialitate,
adăpostirea mijloacelor din dotare şi prestarea serviciilor stabilite. Sediile se dotează cu telefon, mijloace de alarmare şi
alertare, instalaţii utilitare, mijloace de pregătire, materiale de birotică şi de acordare a primului ajutor.
Pentru organizarea, desfăşurarea şi conducerea activităţii serviciului privat se întocmesc şi se utilizează documente
specifice stabilite într-o anexă la criteriile de performanţă si prezentate orientativ în Ghidul SVPSU.

264
 Ionel Crăciun

Capitolul 40. Organizarea, funcţionarea şi atribţiile serviciilor pentru asistenţă

medicală de urgenţă şi ale serviciilor sanitar veterinare
1. SERVICII DE ASISTENŢĂ MEDICALĂ DE URGENŢĂ

Primele servicii mobile de asistenţă medicală de urgenţă au apărut cu foarte mult timp în urmă. Organizate ca servicii
sanitare, de salvare sau de ambulanţă, acestea au cunoscut momente importante în dezvoltarea lor pe timpul epidemiilor şi
conflictelor militare, precum şi în diferite etape ale dezvoltării societăţii umane.
În România, prin Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, s-a prevăzut constituirea „Sistemului
naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim-ajutor calificat” care cuprinde ansamblul de servicii publice şi private de
profil. Totodată, prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 42/2004 se reglementează serviciile veterinare de stat şi cele de liberă
practică.
Prin urgenţă medicală se înţelege accidentarea sau îmbolnăvirea acută, care necesită acordarea primului ajutor calificat
şi/sau a asistenţei medicale de urgenţă, cu sau fără pericol vital. Este o situaţie de urgenţă specifică care ameninţă viaţa şi
sănătatea uneia sau mai multor persoane.
Asistenţă publică integrată de urgenţă = asistenţă destinată în principal salvării şi păstrării vieţii în care sunt
implicate toate componentele sistemului integrat care desfăşoară următoarele activităţi principale:
o primirea, prelucrarea şi transmiterea apelului de urgenţă;
o prim-ajutorul calificat;
o asistenţa medicală de urgenţă;
o asistenţa tehnică de descarcerare;
o transportul medical asistat al pacienţilor;
o primirea urgenţelor la spital.
Serviciul mobil de urgenţă, reanimare şi descarcerare – SMURD este serviciul public interinstituţional de asistenţă
şi intervenţie integrată rapidă, încadrat cu personal: medical şi paramedical; tehnic de descarcerare, de conducere auto, de
comunicaţii, şi după caz, personal navigant pe elicoptere. Este dotat cu ambulanţe, având echipament de reanimare şi
terapie intensivă, autospeciale de descarcerare şi, după caz, elicopter cu echipamente şi aparatură de urgenţă medicală.
Dispeceratul de urgenţă este o structură specializată de preluare şi tratare a apelurilor de urgenţă primite prin
centrul unic pentru apeluri de urgenţă, aflat în serviciu permanent şi operat de agenţiile specializate de intervenţie
(ambulanţa, SMURD, servicii de urgenţă profesioniste, voluntare, private etc. ).
Dispecerat integrat de urgenţă este dispeceratul care pe lângă preluarea apelurilor de urgenţă, asigură alarmarea şi
coordonarea echipelor de intervenţie ale tuturor serviciilor specializate de intervenţie, cu caracter medical şi nonmedical
din aceeaşi locaţie fixă. Are coordonator medical cu studii superioare din SMURD, în serviciu permanent.
Sistemul naţional de asistenţă medicală de urgenţă şi de prim-ajutor calificat este prevăzută în Titlul IV al Legii
nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii.
Sistemul este conceput ca un ansamblu de structuri, forţe, mecanisme şi relaţii organizate după aceleaşi principii sau
reguli, care utilizează proceduri integrate de management specializat şi/sau calificat.
Asistenţa medicală de urgenţă se asigură prin unităţi specializate de urgenţă şi transport sanitar publice şi private,
precum şi prin structurile de primire a urgenţelor, organizate în acest scop.
Unităţile şi structurile sistemului sunt în principiu organizate ca: dispecerate, servicii, centre sau unităţi de primire şi
spitale.
Serviciul mobil de urgenţă, reanimare şi descarcerare SMURD este o unitate de asistenţă şi intervenţie publică
integrată de importanţă strategică, fără personalitate juridică, având în structură echipe integrate de reanimare, specializate în
acordarea asistenţei medicale şi tehnice de urgenţă, precum şi echipe cu personal paramedical, specializat în acordarea
primului ajutor calificat. Primul SMURD s-a înfiinţat şi experimentat la Târgu Mureş, începând din 1991. Ulterior, s-au
constituit astfel de servicii şi în alte oraşe reşedinţe de judeţ.
În cadrul SMURD sunt constituite:
- echipaje integrate de terapie intensivă, formate din 4 persoane, dintre care un conducător auto pompier şi un medic
special pregătit în urgenţe;
- echipaje de prim ajutor calificat formate din 3 persoane cu pregătire paramedicală;
- echipaje de salvare aeriană;
- echipaje de descarcerare.
Echipajele terestre acţionează cu ambulanţe tip B şi tip C şi cu autospeciale de descarcerare.

265
 SMURD funcţionează în cadrul inspectoratului teritorial pentru situaţii de urgenţă.
Misiunile de salvare aeriană, şi de ambulanţă aeriană se execută de operatori aerieni, dislocaţi în unele locaţii zonale
(Bucureşti, Tg. Mureş, Iaşi etc. ). Operatorii aerieni fac parte din structura Inspectoratului General de Aviaţie din subordinea
Ministerului Administratiei şi Internelor .
Pentru acordarea primului ajutor calificat de către SMURD sunt stabilite bareme de timp maxim de sosire la locul
intervenţiei, de la primirea apelului de urgenţă (112) astfel:
- 8 minute în zone urbane, la cel puţin 90% din cazurile de urgenţă;
- 12 minute în zonele rurale, la cel puţin 75% din cazurile de urgenţă.
Aceste bareme sunt mult mai mici decât baremele generale pentru acordarea asistenţei medicale de urgenţă în faza
prespitalicească (15 şi respectiv 20 de minute).
Primul ajutor calificat constă în acţiuni de salvare efectuate de personal paramedical, pregătit şi organizat în echipe
instituţionalizate, dotate cu defibrilator semiautomat.
Personal instruit în acordarea primului ajutor calificat pot avea Salvamontul, Salvamarul, Jandarmeria Montană,
Unitatea specială de intervenţii în situaţii de urgenţă din subordinea IGSU şi alte instituţii publice similare. Acest personal
acţionează în cadrul misiunilor specifice de salvare asigurate de instituţiile respective.
Asistenţa medicală şi tehnică de urgenţă şi prim-ajutorul medical este coordonată la nivel judeţean şi regional de
dispeceratele medicale de urgenţă, cu ajutorul serviciului 112, prin centrele unice de apel de urgenţă.
În unele localităţi se constituie dispecerate integrate de urgenţă, de regulă, pe lângă spitalele regionale de urgenţă.
Aceste dispecerate pot avea în structura lor şi centre de expertiză.
Pregătirea personalului paramedical se face în cadrul unităţilor IGSU şi în centre de formare, pe baza acreditării şi
autorizării Ministerului Sănătăţii Publice. Competenţele personalului sunt supuse certificării şi recertificării.
Serviciile de ambulanţă judeţene şi al municipiului Bucureşti sunt servicii deconcentrate, cu personalitate juridică şi
au în compunere:
- compartiment de asistenţă medicală de urgenţă şi transport medical asistat, dotat cu ambulanţe tip B şi tip C;
- compartiment de consultaţii de urgenţă şi transport sanitar neasistat, dotat cu ambulanţe tip A1 şi tip A2;
- dispecerat medical de urgenţă.
Asistenţa medicală de urgenţă se asigură prin:
- unităţi specializate de urgenţă şi transport sanitar:
o publice (ambulanţă, SMURD, aeriană);
o private (ambulanţă).
- structuri de primire a urgenţelor în spitale:
o publice şi
o private.
Spitalele de urgenţă sunt: locale (municipale şi orăşeneşti), judeţene şi regionale. Structurile de primire a urgenţelor
sunt:
- unitatea de primire a urgenţelor – UPU – din spitalul judeţean sau regional;
- compartimentul de primire a urgenţelor – CPU – din spitalul local.
Asistenţa medicală privată de urgenţă se asigură:
- în faza prespitalicească, prin servicii de ambulanţă private, inclusiv servicii aeriene;
- în faza spitalicească, în spitale private având camere de primire a urgenţelor.
Asistenţa privată are scop umanitar, nonprofit sau comercial.

2. SERVICII VETERINARE

Conform art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, modificata în 2008, serviciile veterinare se organizează şi
funcţionează ca sistem veterinar unic şi sunt structurate astfel:
- servicii veterinare de stat publice;
- servicii veterinare de liberă practică şi
- formaţiuni de asistenţă veterinară din cadrul unor agenţi economici.
Serviciile vetetrinare de stat se organizează după o concepţie unitară, în sistem piramidal al fluxului de comandă, pe principiu
teritorial, şi au următoarea structură:
- Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor – ANSVSA;
- Instituţii veterinare în subordinea Autorităţii Naţionale;
- Direcţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene şi a municipiului Bucureşti, care dispun de
laboratoare specializate;
- Circumscripţii veterinare în judeţe;
- Posturi de inspecţie veterinară la frontieră.
Organizarea şi funcţionarea ANSVSA şi a unităţilor din subordine este stabilită prin hotărâre a Guvernului (nr.
308/2004, nr. 1555/2004).

266
 ANSVSA este organ de specialitate al administraţiei publice centrale şi autoritate a statului în domeniul veterinar şi al
siguranţei alimentelor, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea directă a primului ministru. Este
condusă de un preşedinte şi are funcţii de reglementare, de administrare, de reprezentare şi de autoritate de stat în domeniul
de competenţă.
ANSVSA – atribuţii:
- pune în mişcare cerinţele veterinare pentru supravegherea, prevenirea şi controlul epizootilor şi zoonozelor;
- anunţă, declară şi notifică pe plan intern şi internaţional suspiciunile de boală sau îmbolnăvire a animalelor;
- emite autorizaţii, certificate şi avize;
- efectuează controale şi aplică sancţiuni contravenţionale;
- elaborează împreună cu alte instituţii programe naţionale de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale,
ale celor transmisibile la om, de protecţie a mediului;
- este punct naţional de contact şi coordonatorul sistemului rapid de alertă pentru notificarea riscurilor;
- primeşte mesaje de alertă de la Oficiul Internaţional de Epizootii.
Tipurile de risc generatoare de situaţii de urgenţă repartizate ANSVSA sunt: epizootiile şi contaminările de produse
vegetale şi animale prevăzute în norme (ex. : nr. 79/18. 09. 2008). Zoonozele şi pandemiile au gradul de pericol cel mai
ridicat.
La nivelul ANSVSA se constituie un comitet pentru situaţii de urgenţă condus de preşedintele autorităţii. În cazul în
care epizootia prezintă pericol deosebit în cadrul Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă se constituie, prin Comitetul
Naţional de Combatere a Bolilor, având în structură: unitatea operaţională centrală şi unitatea centrală de sprijin. La nivel
judeţean se constituie centre locale de combatere a bolilor.

Serviciile veterinare teritoriale (direcţiile, circumscripţiile, posturile de inspecţie) în colaborare cu alte servicii de urgenţă,
instituţii şi autorităţi locale, sub coordonarea comitetelor pentru situaţii de urgenţă, în cazul situaţiilor de urgenţă specifice:
- participă la evaluarea riscurilor de epizootii/zoonoze şi alte ameninţări biologice;
- stabilesc şi realizează măsurile profilactice de carantină;
- supraveghează gradul de contaminare a culturilor, fondului forestier şi păşunilor şi evaluează efectele asupra
oamenilor şi animalelor;
- realizează decontaminarea animalelor şi produselor vegetale;
- asigură echipamentul specific de protecţie a personalului de intervenţie în focarele de boală şi raioanele contaminate.

267
 Ionel Crăciun

Capitolul 41. Organizarea şi funţionarea serviciilor pentru apelul unic de urgenţă

112

1. ASPECTE GENERALE

Informarea rapidă a serviciilor de urgenţă despre producerea evenimentului generator de situaţii de urgenţă este prima
etapă obligatorie în activitatea de gestionare a situaţiei declanşate.
Pentru acoperirea acestei etape s-a realizat Sistemul Naţional Unic pentru Apeluri de Urgenţă – SNUAU – care în
prezent este organizat şi funcţionează în baza Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 34/2008.
În cadrul sistemului se utilizează serviciul de urgenţă cu număr unic de apel telefonic – 112, comun statelor membre
UE. Administratorul Sistemului este Serviciul de Telecomunicaţii Speciale –STS.
Inţelesul unor expresii :
-centrul unic pentru apeluri de urgenţă = structură specializată de preluare şi transfer a apelurilor 112, la agenţiile
specializate, constituită la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti, precum şi în alte municipii şi oraşe unde se
consideră necesar. Centrul este operat de STS şi se află permanent în serviciu (24 h/ 24 h);
-agenţii specializate = ambulanţa, SMURD, poliţie, jandarmerie, servicii publice profesioniste şi voluntare pentru
situaţii de urgenţă, inclusiv SMURD, servicii contra terorismului şi altele stabilite prin hotărâre a Guvernului. Aceste agenţii
preiau şi tratează apelurile de urgenţă de la centrul unic prin dispeceratele de urgenţă proprii;
-telecomunicaţii speciale = transmisii, emisii sau recepţii de semne, semnale, scrieri, imagini, sunete sau informaţii
de orice natură prin fir, radio, sistem optic sau prin alte sisteme electromagnetice pentru utilizatori, aprobate prin lege;
-centru de expertiză şi coordonare la distanţă = structuri specializate în furnizarea operativă de informaţii specifice
necesare resurselor de intervenţie în soluţionarea problemelor.

Anunţarea producerii situaţiilor de urgenţă se face în general prin modalităţi şi mijloace diferite:
- comunicarea prin aparatura de telefonie fixă şi/sau mobilă – calea cea mai uzitată;
- comunicarea prin aparatura radio;
- semnalizarea instalaţiilor automate de detectare a incendiilor;
- anunţarea directă de către persoane ce se deplasează la autorităţile abilitate sau la serviciul de urgenţă.
Anunţarea este o obligaţie a cetăţenilor şi trebuie să se facă imediat, de îndată, printr-un mijloc rapid. Întârzierea
agravează efectele evenimentului.
Este necesar ca anunţul să conţină datele şi informaţiile necesare pentru a permite:
- cunoaşterea naturii evenimentului produs, proporţiile acestuia şi a primelor consecinţe;
- identificarea locaţiei în care s-a produs evenimentul;
- stabilirea categoriilor de servicii de urgenţă ce trebuie alertate şi a tipurilor de forţe şi mijloace ce necesită a fi
concentrate la locul intervenţiei.
Comunicarea către centrul unic, dispeceratele de urgenţă şi forţele concentrate este interactivă pe timpul gestionării
situaţiei de urgenţă.
Conceptul de apel unic de urgenţă 112 – a apărut în recomandările Comisiei Europene şi reiese din Acordul de
asociere a României la UE.

2. SCOPUL ŞI AVANTAJELE SNUAU

SNUAU, potrivit art. 1 din OUG nr. 34/2008, s-a creat în scopul furnizării către cetăţeni a serviciului de urgenţă
112, care:
- asigură preluarea apelurilor de urgenţă de la cetăţeni şi, după caz,
- transmiterea acestora către agenţiile specializate de intervenţie, sau al
- prelucrării lor şi alertării directe a echipajelor de intervenţie, în vederea
- asigurării unei reacţii imediate, uniforme şi unitare pentru soluţionarea urgenţelor.
Principalele avantaje ale sistemului sunt:
- numărul unic de apel 112 este uşor de însuşit de către populaţie, inclusiv de cetăţenii străini, fiind acelaşi în ţările
membre UE;
- se acordă prioritate utilizării numărului 112;

268
 - reduce timpul de alertă şi timpul de răspuns al forţelor de intervenţie, diminuând implicit efectele şi consecinţele
situaţiilor de urgenţă;
- acordă facilităţi pentru recepţia apelurilor de urgenţă în limbile minorităţilor naţionale şi în limbile de circulaţie
internaţională;
- permite recepţia apelurilor de urgenţă de la persoanele cu dizabilităţi.

3. ORGANIZAREA SNUAU

Activitatea SNUAU este coordonată de Comitetul Naţional de Coordonare, fără personalitate juridică, plasat sub
autoritatea Guvernului.
Pentru furnizarea serviciilor de urgenţă 112 SNUAU este compus din:
- centre unice pentru apeluri de urgenţă, operate de SNUAU;
- dispecerate de urgenţă, operate de agenţiile specializate de intervenţie;
- dispeceratele integrate de urgenţă, operate de STS împreună cu agenţiile de intervenţie specializate.
Structurile integrate pot fi distribuite sau centralizate.
Personalul se asigură astfel:
- în centrele unice pentru apeluri de urgenţă, de către administratorul SNUAU, numărul fiind stabilit prin hotărâre a
Guvernului;
- în dispeceratele de urgenţă, de către agenţiile specializate de intervenţie;
- în dispeceratele integrate de urgenţă – de către administratorul SNUAU, agenţiile specializate şi de autorităţile
publice locale (prin detaşare), pe bază de protocoale.
O cerinţă importantă pentru Sistem este interoperabilitatea.

4. ATRIBUŢIILE COMPONENTELOR SNUAU

- Centrele unice pentru apeluri de urgenţă:

- primesc şi înregistrează automat apelurile de urgenţă, confirmă şi localizează, pe cât posibil apelurile
primite;
- analizează, direcţionează şi transmit operativ apelurile de urgenţă la dispeceratele şi autorităţile competente,
utilizând indexul accidentelor;
- transferă centrului operaţional şi centrului operativ pentru situaţii de urgenţă apelurile, datele şi informaţiile,
la solicitarea acestora;
- primesc şi înregistrează datele şi informaţiile privind evoluţia evenimentelor şi a intervenţiilor;
- centralizează, stochează şi pun la dispoziţia autorităţilor abilitate datele privind apelurile de urgenţă
gestionate;
- primesc apelurile de urgenţă şi în limbile minorităţilor naţionale şi în cel puţin o limbă de circulaţie
internaţională;
- primesc apeluri de la persoanele cu dizabilităţi prin intermediul terminalelor telematice utilizate în reţelele
publice, în limite tehnic fezabile;

- Dispeceratele de urgenţă:
- asigură permanent preluarea apelurilor de la centrul unic;
- alertează de îndată structura/personalul de intervenţie;
- asigură şi menţin legătura cu resursele proprii dislocate la locul evenimentului sau cu structurile din care
provin;
- asigură facilităţi tehnice şi personalul necesar operării;
- centralizează, stochează şi pun la dispoziţia autorităţilor abilitate datele privind apelurile de urgenţă
gestionate;
- asigură interfaţa cu centrele de expertiză şi coordonare la distanţă;
- asigură mijloacele de comunicaţii necesare legăturii între dispeceratele de urgenţă şi resursele dislocate la
locul evenimentului.

- Dispeceratele integrate de urgenţă:

- primesc şi înregistrează automat apelurile de urgenţă, confirmă şi localizează, pe cât posibil, apelurile primite;
- alertează de îndată structura/personalul de intervenţie aparţinând agenţiilor integrate sau direcţionează şi transmit
operativ apelurile de urgenţă la dispeceratele cu activitate în afara dispeceratului integrat şi la autorităţile competente, pe baza
indexului incidentelor;
- asigură şi menţin permanent legătura cu resursele dislocate la locul evenimentului sau cu structurile din care provin
acestea;

269
 - transferă apelurile, datele şi informaţiile privind situaţiile de urgenţă la Centrul Operaţional Naţional, sau judeţean
pentru situaţii de urgenţă, la solicitarea acestora;
- primesc şi înregistrează datele şi informaţiile privind evoluţia evenimentelor şi a intervenţiei;
- centralizează, stochează şi pun la dispoziţia autorităţilor abilitate datele privind situaţiile de urgenţă gestionate;
- recepţionează apelurile de urgenţă şi în limbile minorităţilor naţionale, sau în cel puţin o limbă de circulaţie
internaţională;
- primesc apeluri de la persoanele cu dizabilităţi prin intermediul terminalelor telematice utilizate în reţelele publice,
în limite tehnice fezabile;
- asigură interfaţarea cu centrele de expertiză şi coordonare la distanţă.

270
 Ionel Crăciun

Capitolul 42. Organisme locale pentru managementul situaţiilor de urgnţă

1. CONSTITUIREA COMITETELOR LOCALE PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

Comitetele locale pentru situaţii de urgenţă se constituie sub conducerea primarilor, la:
- sectoarele municipiului Bucureşti;
- municipii, cu excepţia municipiului Bucureşti;
- oraşe;
- comune.
Comitetul local are în componenţă:
- preşedinte: primarul;
- vicepreşedinte: viceprimar;
- membri: secretarul sectorului municipiului Bucureşti, municipiului, oraşului sau comunei, după caz, şi reprezentanţi
ai serviciilor publice şi ai principalelor instituţii şi agenţi economici din unitatea administrativ-teritorială respectivă,
precum şi manageri sau conducători ai agenţilor economici, filialelor, sucursalelor ori punctelor de lucru locale care,
prin specificul activităţii, constituie factori generatori de situaţii de urgenţă.
- consultanţi: experţi şi specialişti din aparatul propriu al consiliului local respectiv.
Comitetele locale pentru situaţii de urgenţă se constituie prin dispoziţii ale primarilor.

2. OBLIGATIILE PERSOANELOR DIN COMITETELE PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

Persoanele din componenţa comitetului local pentru situaţii de urgenţă, în raport cu funcţiile stabilite în cadrul
acestuia, au următoarele obligaţii principale:
- preşedintele:
o convoacă întrunirea comitetului;
o stabileşte ordinea de zi şi conduce şedinţele acestuia;
o semnează hotărârile, planurile, programele, regulamentele şi măsurile adoptate;
o semnează avizele, acordurile, împuternicirile, protocoalele etc.
o îl informează pe preşedintele comitetului ierarhic superior.
- vicepreşedintele:
o îndeplineşte obligaţiile preşedintelui în lipsa acestuia;
o îndeplineşte obligaţiile ce-i revin ca membru al comitetului;
- membrii:
o participă la şedinţele comitetului;
o prezintă informări şi puncte de vedere;
o îi informează operativ pe conducătorii instituţiilor şi unităţilor pe care le reprezintă asupra problemelor
dezbătute, concluziilor rezultate, hotărârilor şi măsurilor adoptate şi urmăresc aplicarea acestora în
sectoarele de competenţă;
o menţin permanent legătura cu centrele operative corespondente;
- consultanţii:
o participă la şedinţele comitetului;
o îi consiliază pe membrii acestuia asupra problemelor tehnice şi de specialitate;
o asigură documentarea tehnică de specialitate.

3. CONSTITUIREA CENTRELOR OPERATIVE PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

Centre operative pentru situaţii de urgenţă se constituie la nivelul:

o municipiilor, cu excepţia municipiului Bucureşti unde se constituie centrul operaţional;
o sectoarelor municipiului Bucureşti;

271
 o oraşelor;
o comunelor.
Centrele operative respective sunt cu activitate temporară şi se constituie prin dispoziţie a primarului, atunci când
situaţia impune.
Personalul acestor centre este desemnat din cadrul aparatului propriu al autorităţilor care le-au constituit. Centrele
operative asigură secretariatele tehnice ale comitetelor pentru situaţii de urgenţă corespondente.

4. ATRIBUTIILE COMITETELOR LOCALE PENTRU SITUAŢII DE URGENŢĂ

Atribuţiile principale ale comitetelor locale pentru situaţii de urgenţă privind prevenirea şi gestionarea situaţiilor de
urgenţă sunt stabilite prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al
Situaţiilor de Urgenţă, aprobată prin Legea nr. 15/2005.
Comitetele locale pentru situaţii de urgenţă au următoarele atribuţii principale:
 informează prin centrul operaţional judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti, privind stările potenţial
generatoare de situaţii de urgenţă şi iminenţa ameninţării acestora;
 evaluează situaţiile de urgenţă produse pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale, stabilesc măsuri şi acţiuni
specifice pentru gestionarea acestora şi urmăresc îndeplinirea lor;
 declară, cu acordul prefectului, starea de alertă pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale;
 analizează şi avizează planul local pentru asigurarea resurselor umane, materiale şi financiare necesare
gestionării situaţiei de urgenţă;
 informează comitetul judeţean şi consiliul local asupra activităţii desfăşurate;
 îndeplinesc orice alte atribuţii şi sarcini stabilite de lege sau de organismele şi organele abilitate.

5. CELULE DE URGENTA

Pe timpul situatiilor de urgenţă, potrivit prevederilor art. 44 al. (1) din OUG nr. 21/2004. societăţile comerciale
periclitate sau afectate constituie celulă de urgenţă, care conlucrează cu componentele SNMSU.
Celule de urgenţă îndeplinesc sarcini stabilite de managerul societăţii.

272
 ANEXE
ANEXA NR. 1
CRITERII DE PERFORMANŢĂ
PRIVIND SIGURANŢA LA FOC ŞI PRINCIPALII FACTORI DE DETERMINARE A ACESTORA

CRITERII DE PERFORMANŢĂ FACTORI DE DETERMINARE

1. Riscul de incendiu :
- densitatea sarcinii termice de incendiu;
-clasele de combustibilitate sau de periculozitate a materialelor
şi substanţelor existente;
-sursele de aprindere existente
- condiţiile (împrejurările) preliminare care pot determina sau
favoriza aprinderea;
- măsurile stabilite pentru reducerea sau
eliminarea factorilor determinanţi.
2. Rezistenţa la foc : - natura, alcătuirea şi dimensiunile elementelor de construcţie;
-modul de asamblare şi geometria elementelor de construcţie;
- combustibilitatea şi densitatea sarcinii termice de incendiu, date
de elementele de construcţii;
- compartimentarea antifoc;
- geometria construcţiei şi comportarea la foc a
structurii portante.
3. Preîntâmpinarea propagării incendiilor în funcţie - acţiunile şi efectele agenţilor prevăzuţi în anexa nr. 2,
de : - vitezele de ardere şi de propagare a flăcării,
a. degajările de fum, gaze fierbinţi şi de produse - durata arderii,
nocive,
- performanţele elementelor de etanşare şi ale
b. etanşeitatea la fum şi la flăcări,
dispozitivelor antifum,
c. propagarea flăcărilor şi a fumului,
- combustibilitatea şi rezistenţa la foc ale elementelor
d. rezistenţa faţadelor şi a acoperişurilor la
propagarea focului. de faţadă şi ale acoperişului,
- distanţa dintre construcţii,
- timpii de siguranţă la foc şi timpii operativi de
intervenţie, conform anexei nr. 3,
- condiţii atmosferice.
4. Comportarea la foc : - Contribuţia la foc dată de densitatea sarcinii termice
de incendiu – constructivă şi utilă.
- Nivelul rezistenţei la foc.
- Factorii menţionaţi la nr. cr. 3
5. Stabilitatea la foc : - Factorii menţionaţi la nr. crt. 2, 3 si 4.
- Instalaţiile aferente,
- Echiparea cu instalaţii, dispozitive, aparate şi alte
mijloace de prevenire şi stingere a incendiilor,
fiabilitatea şi timpii normaţi de functionare.
- Timpii corespunzători, prevăzuţi în anexa nr. 3.
6. Căile : de acces, de evacuare şi de intervenţie. - Numărul şi modul de alcătuire.
- Geometria (gabarit, lungime, lăţime, pante etc. )

273
 - Măsurile de siguranţă în utilizare.
- Fluxul (debitul) global de evacuare.
- Timpii corespunzatori, prevăzuti în anexa nr. 3.

NOTĂ : Anexa este preluată din Normele generale de prevenire şi stingere a incendiilor aprobate prin ordinul
M. I. nr. 775/1998 (abrogat în 2007).

ANEXA NR. 2
EFECTELE NEGATIVE
ALE AGENŢILOR TERMICI, CHIMICI, ELECTROMAGNETICI ORI BIOLOGICI, CARE POT INTERVENI
ÎN CAZ DE INCENDIU ASUPRA CONSTRUCŢIILOR, INSTALAŢIILOR ŞI UTILIZATORILOR

Nr
. Agenţi Construcţii şi instalaţii Utilizatori
crt
.
Acţiuni Efecte Efecte
1. Termici: - afumare; - depuneri de - intoxicare;
- degajare de căldură; - încălzire; - funingine; - arsuri;
- degajare de fum, de - termodegradare; - deformaţii; - reducerea
gaze fierbinţi şi de alte - aprindere. -reducerea vizibilităţii;
produse nocive, rezistenţei - impregnarea
- flăcări mecanice; cu fum a
- ardere îmbrăcămintei;
- instabilitate - aprinderea
- prăbuşire îmbrăcămintei;
- panica;
- răniri şi alte
traumatisme.

2 Chimici - aprindere; - intensificarea arderii; - intoxicare;

. - substanţe şi produşi - explozie. - instabilitate; - arsuri;
de ardere - prăbuşire; - reducerea vizibilităţii;
combustibili - deformaţii; - panică;
sau explozivi; - deteriorarea etanşeităţii; - traumatisme;
- reducerea rezistenţei
mecanice;
- apa din substanţele - încărcare suplimentară; - deteriorarea etanşeităţii; - creşterea umidităţii
stingătoare. - şoc termic; - dislocare; aerului;
- reacţii chimice; - îngheţ (iarna); - udare;
- explozii. - instabilitate; - reducerea vizibilităţii;
- prăbuşire. - degerături;
- intoxicare;
- traumatisme.

3. Electromagnetici - scurtcircuite. - noi focare; - electrocutare;

- electrici; - contaminare. - arsuri;
E - radioactivi. - traumatisme;
le - iradiere (infectare
ct radioactivă).

274
 r
o
m
a
g
n
et
ic
i:

4. Biologici: - deteriorarea spaţiilor

- viruşi; în care se află - contaminare -infectare
agenţi biologici biologică
- bacterii;
- animale infectate.
- frica;
5 Psihologici
- teama;
- panica

NOTĂ:
- în caz de incendiu, în categoria utilizatorilor intră şi pompierii, precum şi alte categorii de forţe care participă la intervenţie.
- Anexa este preluată din normele generale de prevenire şi stingere a incendiilor aprobate prin ordinul MI nr. 775/1998
(abrogat în 2007).
-S-a adaugat şi agentul psihologic.

275
ANEXA NR. 3.
TIMPII DE SIGURANŢĂ LA FOC ŞI TIMPII OPERATIVI DE INTERVENŢIE
- Definire şi factori de evaluare –

NR. TIMPUL ŞI DEFINIREA ACESTUIA NOTAŢIE FACTORI DE EVALUARE

CRT.
A. TIMPII DE SIGURANŢĂ LA FOC
- clasele de combustibilitate sau de
periculozitate a materialelor şi a
Timpul de aprindere - durata în care, în anumite substanţelor existente;
1. condiţii, un material trece de la starea normală la Ta - energia termică dezvoltată de sursele
starea de combustie, producând izbucnirea de aprindere, frecvenţa şi durata de
incendiului acţiune a acestora;
- existenţa împrejurărilor care pot
determina izbucnirea incendiului.
- numărul, dimensiunile (gabaritul) şi
alcătuirea căilor de evacuare;
- dispunerea căilor de evacuare a
traseelor şi marcarea acestora;
- lungimea căilor de evacuare şi vitezele
de deplasare;
- fluxul (debitul) global de evacuare;
2. Timpul nominalizat de evacuare – intervalul Tne - capacitatea de evacuare a căilor
scurs de la înştiinţarea utilizatorilor până la existente;
părăsirea construcţiei de către aceştia sau / şi - existenţa şi funcţionarea iluminatului
până la adăpostirea lor în spaţiile de refugiu de siguranţă;
prevăzute şi amenajate. - aptitudinea persoanelor de a se evacua.
- nivelurile de performanţă privind
rezistenţa şi stabilitatea la foc a
construcţiei (instalaţiei);
- nivelurile de siguranţă a încăperii sau
refugiului, în funcţie de:
 izolarea termică faţă de
vecinătăţi,
 etanşeitatea la fum, gaze
fierbinţi şi la alte produse
nocive,
 stabilitatea la şocuri termice,
mecanice şi la presiuni,
Timpul de supravieţuire – perioada în care Tsv  existenţa iluminatului de
3. persoanele aflate într-o încăpere sau într-un siguranţă,
refugiu pot supravieţui după producerea  realizarea sistemului de

276
 incendiului.
4. Timpul de siguranţă a căilor de evacuare –
perioada minimă de supravieţuire a persoanelor
pe timpul folosirii căilor de evacuare.
Timpul de siguranţă a refugiilor – perioada
minimă de supravieţuire a persoanelor pe timpul
5. staţionării în refugii, indiferent de evoluţia
incendiilor în exteriorul spaţiilor respective.
Timpul de siguranţă a ascensoarelor de
intervenţie – intervalul scurs de la izbucnirea
6. incendiului până în momentul în care
ascensoarele prevăzute să funcţioneze pe timpul
incendiilor pot fi utilizate în condiţii de siguranţă
de către ocupanţii clădirii şi de pompieri.
Timpul de dezvoltare liberă a incendiului –
7. intervalul scurs de la izbucnirea incendiului până
la intrarea în acţiune a mijloacelor de stingere.
Timpul de incendiere totală – intervalul scurs de
8. la izbucnirea incendiului până în momentul în
care incendiul a cuprins întreaga construcţie sau
întregul compartiment de incendiu.
Timpul de propagare a incendiului la construcţii
vecine – intervalul scurs de la declararea unui
incendiu într-o construcţie până în momentul
9. incendierii unor construcţii, instalaţii sau
depozite vecine.
comunicare cu forţele de
intervenţie (pentru informare,
îndrumare şi evitarea panicii),
- asigurarea condiţiilor de evacuare şi de
salvare a persoanelor înainte de
afectarea funcţiilor lor vitale.
- timpii scurşi pentru ca agenţii care pot
Tsac interveni (căldură, fum, produse nocive
etc. ) să nu producă efecte negative
excesive asupra utilizatorilor (anexa nr.
2),
- rezistenţa la foc a construcţiei.
- timpii scurşi pentru ca agenţii care pot
interveni (căldură, fum, produse nocive
Tsr etc. ) să nu producă efecte negative
excesive asupra utilizatorilor (anexa nr.
2).
- rezistenţa la foc a construcţiei;
- etanşeitatea la fum şi la flacără a
încăperilor şi a refugiilor.
- nivelurile de performanţă privind
rezistenţa şi stabilitatea la foc a
construcţiei (instalaţiei),
Tsai - etanşeitatea la fum, gaze fierbinţi şi la
alte produse nocive a puţurilor
ascensoarelor,
- protecţia la foc a căilor de acces la
ascensoare,
- performanţele tehnice privind
siguranţa în exploatare a ascensoarelor,
- siguranţa şi durata funcţionării surselor
de alimentare cu energie electrică a
ascensoarelor.
- echiparea cu instalaţii şi cu sisteme de
stingere (automate sau manuale),
- dotarea serviciului de pompieri cu
Tdli mijloace mobile şi timpul de începere a
intervenţiei,
- densitatea sarcinii termice de incendiu,
- viteza de ardere a materialelor şi a
substanţelor combustibile şi cantitatea
de căldură dezvoltată,
Tit - etanşeitatea închiderilor (pereţi,
planşee, protecţii ale golurilor etc. ),
- existenţa sistemelor şi a posibilităţilor
de evacuare dirijată a fumului şi a
gazelor fierbinţi,
- echiparea cu instalaţii de prevenire şi
stingere a incendiilor.
-căldura degajată de incendiu şi emisia
de scântei şi de alte particule, de
materiale incendiatoare,
- rezistenţa la foc a faţadelor şi a
acoperişurilor construcţiilor vecine,
Tpv -clasa de combustibilitate a unor
materiale şi substanţe din apropiere,
-existenţa unor căi ascunse de propagare
(canale, fluxuri de cabluri sau conducte
etc),
277

B. TIMPII OPERATIVI DE INTERVENŢIE
Timpul de alarmare – intervalul scurs de la
1. izbucnirea incendiului până la semnalarea
acestuia printr-un sistem (dispozitiv) automat de
detectare-alarmare sau de către o persoană.
2 Timpul de alertare – intervalul cuprins între
momentul alarmării în caz de incendiu şi cel al
construirii formaţiei de marş în vederea
deplasării la locul evenimentului.
3. Timpul de deplasare – intervalul cuprins între
momentul alertării forţelor destinate intervenţiei
şi sosirea acestora la locul incendiului sau
înapoierea la sediu (remiză).
4. Timpul de intrare în acţiune a forţelor
concentrate- durata medie de realizare a
dispozitivului de intervenţie.
5. Timpul de răspuns – intervalul cuprins între
momentul alertării forţelor destinate intervenţiei
şi intrarea acestora în acţiune (realizarea
dispozitivului de intervenţie).
Timpul de începere a intervenţiei – intervalul
6. cuprins între momentul apariţiei arderii şi
realizarea dispozitivului de intervenţie.
-condiţii atmosferice,
-distanţele până la construcţiile vecine, .
-geometria construcţiilor (instalaţiilor).
- nivelul de performanţă a sistemului
T1 (dispozitivului) de detectare-alarmare
(automat sau manual);
- prezenţa persoanei apte să observe şi
să anunţe incendiul.
- distanţa până la cel mai apropiat mijloc
de transmitere a anunţului de incendiu;
- nivelul de performanţă a mijlocului de
comunicare (transmitere) a anunţului de
incendiu la serviciul de pompieri;
T2 - durata pregătirii pentru deplasare a
serviciului de pompieri (alertarea,
echiparea şi îmbarcarea personalului de
intervenţie, pornirea autospecialelor şi
constituirea formaţiei de marş,
transmiterea ordinului de deplasare).
- nivelul de performanţă a
autospecialelor (utilajelor) serviciului de
pompieri;
- distanţa ce trebuie parcursă de
T3 serviciul de pompieri până la locul de
izbucnire a incendiului;
- starea drumurilor, a căilor de acces şi
practicabilitatea acestora;
- condiţiile atmosferice, anotimpul şi
intervalul orar (ziua, noaptea);
- nivelul traficului (aglomeraţie).
- nivelul de cunoaştere a obiectivului de
către personalul de intervenţie şi gradul
de instruire a acestuia;
- locul de izbucnire a incendiului şi
T4 accesibilitatea la acesta;
- existenţa, dispunerea şi starea surselor
de apă, precum şi posibilităţile de
alimentare sau amplasare a
autospecialelor şi utilajelor mobile;
- executarea recunoaşterii;
- completarea echipării personalului de
intervenţie cu mijloace de protecţie, în
funcţie de condiţiile specifice;
- tipul şi dimensiunile dispozitivului de
intervenţie;
- categoriile, tipurile şi numărul
autospecialelor şi al utilajelor de
intervenţie concentrate şi starea
acestora.
T5 Suma factorilor de la nr. crt. 2, 3 şi 4
T5 = T2 + T3 + T4
Sumă a factorilor de la nr. crt. 1, 2, 3 şi
T6 4
T6 = T1+T5
- factorii timpului nominalizat de
evacuare (Tne);
278

7. Timpul real de evacuare – intervalul cuprins între T7
momentul înştiinţării utilizatorilor şi părăsirea
construcţiei de către aceştia.
Timpul de localizare – intervalul cuprins între
8. momentul intrării în acţiune a forţelor T8
concentrate şi punerea sub control a limitelor
arderii pe direcţiile de propagare a incendiului.
9. Timpul de stingere – intervalul cuprins între T9
momentul localizării şi până la întreruperea
(neutralizarea) completă a arderii, până la
înlăturarea posibilităţilor de reaprindere a
materialelor şi a substanţelor combustibile sau
până la producerea unor fenomene negative.
Timpul de înlăturare a efectelor negative ale
10. incendiului – durata lucrărilor ulterioare stingerii T 10
incendiului pentru înlăturarea unor efecte
negative care pot crea la faţa locului alte riscuri
majore.
11. Timpul de intervenţie – intervalul cuprins între
momentul intrării în acţiune a forţelor T 11
concentrate şi finalizarea lucrărilor ulterioare
opririi procesului de ardere.
- timpul de sosire la faţa locului a
forţelor de intervenţie;
- efectele incendiului asupra căilor de
evacuare şi utilizatorilor;
- existenţa şi performanţele mijloacelor
de salvare cu care este echipată clădirea
şi a celor din dotarea serviciilor de
pompieri.
-timpul şi complexitatea construcţiei
(instalaţiei);
-timpul de dezvoltare liberă a
incendiului;
-echiparea cu instalaţii şi cu mijloace de
prevenire şi stingere a incendiilor;
-direcţiile de propagare;
-dimensiunile incendiului;
-condiţiile atmosferice, anotimpul ori
intervalul orar în care se intervine;
-numărul, tipul şi debitele capetelor de
refulare a substanţelor stingătoare
adecvate de la autospecialele şi utilajele
mobile de intervenţie, precum şi
dispunerea acestora;
-fiabilitatea mijloacelor de intervenţie;
-rezistenţa sau stabilitatea la foc a
construcţiei.
-factorii menţionaţi la nr. crt. 8;
-cantităţile de materiale şi substanţe care
ard şi modul de distribuire a acestora în
spaţiu;
-continuitatea debitării agenţilor de
stingere la parametrii stabiliţi
(intensităţi, presiuni, debite);
-eficienţa mijloacelor de producţie a
personalului de intervenţie şi fiabilitatea
acestora;
-producerea unor evenimente
perturbatoare (de exemplu: explozii,
prăbuşiri, revărsarea de lichide
combustibile sau de metale topite,
îngheţarea unor porţiuni ale
dispozitivului de intervenţie etc. )
-riscuri remanente stingerii unor
incendii, cum pot fi cele generate de:
-focare ascunse (latente);
-scăpări de gaze combustibile sau
toxice;
-agenţi puternic poluanţi, care trebuie
neutralizaţi;
-prăbuşirea iminentă a unor elemente de
construcţii;
-necesitatea căutării unor eventuale
victime sau a unor bunuri de valoare
deosebită;
-necesitatea continuării răcirii unor
elemente de construcţii sau instalaţii.
-sumă a factorilor de la nr. crt. 7, 8, 9 şi
10.
T 11 = T7+T8+T9+T10
279
 -dimensiunile şi complexitatea
dispozitivului de intervenţie;
Timpul de retragere – durata operaţiunilor de -refacerea plinului cisternelor cu apă;
12. strângere a dispozitivului de intervenţie şi de T 12 -condiţiile atmosferice;
pregătire a forţelor şi a mijloacelor concentrate -echiparea şi refacerea personalului de
pentru deplasarea de la locul incendiului. intervenţie;
-verificarea tehnicii de intervenţie.
13. Timpul de ocupare al forţelor şi mijloacelor de
intervenţie – intervalul cuprins între momentul
alertării forţelor de intervenţie şi începerea T 13 T 13 = T 5 + T 11 + T 12
deplasării acestora la sediu (remiză. )
14. Timpul total de dislocare al forţelor şi
mijloacelor de intervenţie – intervalul cuprins
între momentul alertării forţelor de intervenţie şi T 14 T 14 = T 3 + T 13
înapoierea acestora la sediu (remiză).
NOTĂ: Anexa este preluată din Normele generale de prevenire şi stingere a incendiilor aprobate prin ordinul MI nr.
775/1998 (abrogat în 2007).

ANEXA NR. 4
CALCULUL DENSITĂŢII SARCINII TERMICE

Densitatea sarcinii termice de incendiu se poate determina prin două căi stabilite prin reglementări:
- standardul STAS 10903/2-79;
- standardul de referinţă SR EN 1991/1-2 ( Eurocodul 1 );

1. Calculul densităţii sarcinii termice potrivit STAS 10903/2-79

Sarcina termică SQ se determină cu relaţia:

n
SQ = Σ Qi Mi în [ MJ ] în care: ( 1.)
i=1
Mi - masa materialelor combustibile de acelaşi fel, aflate în spaţiul luat în considerare [ kg ] ;
n – numărul materialelor de acelaşi fel;
Qi – puterea calorifică inferioară PCI a unui material, solid sau lichid [ MJ/kg] ori gazos [ MJ/m 3 N] ;
PCI se determina conform STAS 8790-71, care este înlocuit cu SR EN 1716/2002.

Densitatea sarcinii termice qs se calculează cu relaţia:

qs = SQ/As în [ MJ/m2 ] în care : ( 2.)

As – suma ariilor pardoselilor încăperilor ce alcătuiesc spaţiul luat în considerare [ m2 ]

2. Calculul densităţii sarcinii termice conform SR EN 1991-1-2

Sarcina termică caracteristică Qfi,k este definită prin relaţia:

Qfi,k = Σ Mk,i • Hu i• Ψ = ΣQfi, k, i în [ MJ ] în care : ( 3.)

Mk,i - cantitatea de material combustibil [ kg ],
Hui - puterea calorifică inferioară în [ MJ/kg ] determinată conform SR EN ISO 1716 prin relaţia:

Hui =Hu0 ( 1- 0,01 u) – 0,025 u în [MJ/kg] în care: (4 )

u - umiditatea exprimată în procente din masa uscată,

Hu0 – puterea calorifică inferioară a materialelor uscate;
Ψ - coeficient facultativ care permite evaluarea sarcinii termice protejate.
Exemple de valori ale Hu sunt în Tabelul 4.
Sarcinile termice sunt:
- permanente, care nu variază pe durata de viaţă a clădirii;
- variabile, care sunt susceptibile să se modifice pe durata de viaţă a clădirii, fără a depăşi 80 % din timp,
- specifice destinaţiei;
- aferente construcţiei ( elemente de construcţie, acoperiri, finisaje etc) ;

280
 Sarcinile termice amplasate în incinte incombustibile proiectate pentru a rezista la expunerea la foc nu se iau în
calcul, fiind considerate sarcini termice protejate.

Densitatea sarcinii termice caracteristice qf,k pe unitatea de suprafaţă se calculează prin relaţia:

qf,k = Qfi,k / A în [ MJ/m2 ] în care: (5)

A – suprafaţa planşeului ( A f ) a compartimentului sau a spaţiului de referinţă, ori aria suprafeţei interioare ( A i ) a
compartimentului, rezultând , după caz, qf,k sau qi,k.
Valoarea de calcul a densităţii sarcinii termice qf,d se calculează conform Eurocodului 1 pe baza densităţii sarcinii
termice caracteristice qf,k prin următoarea relaţie:

qf,d = qf,k • m • δq1 •δq2 •δq n în [ MJ/m2 ] în care: (6)

q fk - sarcina termică caracteristică – vezi Tabelul 1

m - coeficientul de ardere – pentru materiale preponderent celulozice m = 0,8
δq1 – coeficient care ţine seama de riscul de iniţiere a incendiului datorat mărimii compartimetului – vezi Tabelul 2
δq2 – coeficient care ţine seama de riscul de iniţiere a incendiului funcţie de destinaţia spaţiului – vezi Tabelul 2

10
δn = Π δni - coeficient care ia în considerare unele măsuri active de apărare împotriva incendiului „ i” .Aceste
i=1

măsuri active sunt în general impuse din motive de securitate a vieţii utilizatorilor. Vezi Tabelul 3.

Determinarea densităţii sarcinii termice se face luând ţinând seama de toate materialele combustibile din clădire
sau din compartimentul de incendiu şi din părţile combustibile ale construcţiei, inclusiv acoperirile şi finisajele.
Evaluarea densităţii sarcinii termice se face, de regulă, pe baza clasificării sarcinilor termice specifice
cuantificate după tipuri de destinaţii ale clădirilor luînd în calcul , după caz, şi sarcinile termice aferente construcţiei, care
nefiind clasificate în tabele trebuie determinate conform relaţiilor generale.
În cazul incintelor speciale, care nu sunt clasificate în tabele, densitatea sarcinii termice se calculează întrun mod
particular, ca proiect individualizat. În prealabil se poate face un studiu de caz privind sarcina termică corespunzătoare
destinaţiei incintei.

Tabelul 1.Densitatea sarcinii termice caracteristice q f,k [ MJ/] pentru unele destinaţii

Destinaţia Medie Fractilă 80%

Locuinţe 780 948
Spitale ( camere) 230 280
Hoteluri ( camere) 310 377
Biblioteci 1500 1824
Birouri 420 511
Clase de şcoală 285 347
Centre comerciale 600 730
Teatre, cinema 300 365
Transport ( spaţiu public) 100 122
Notă: - Distribuţia de tip Gumbel este aplicabilă pentru fractilă 80%
- Valorile de mai sus ale q f,k se aplică pentru δ q2 egal cu 1.

Tabelul 2. Coeficienţi privind riscul de iniţiere a incendiului δq1 ( pt.suprafaţă) şi δ q2 ( pt.destinaţie)

Suprafaţa planşeului Riscul de iniţiere Riscul de iniţiere

compartimentului a incendiului δ q1 a incendiului δ q2 Exemple de destinaţii
Af [ m2 ] ( pt. suprafaţă) ( pt. destinaţie)

25 1,10 0,78 galerii de artă, muzee, piscine

250 1,50 1,00 birouri, locuinţe, hoteluri, industria de papetărie
2500 1,90 1,22 industria construcţiilor de maşini şi motoare
5000 2, 00 1.44 laboratoare de chimie, ateliere de vopsitorie
10000 2,13 1,66 fabrică de artificii sau de vopsele

281
 Tabelul 3. Coeficienţi pentru măsuri active de luptă împotriva incendiilor δni ( notaţi în tabel Δn1-10 )
Stingere automată Sistem automat de stingere cu apă Δn1 0,61
a incendiului Fără sursă independentă de apă Δn2 1,00
Are o sursă independentă de apă Δn2 0,87
Are 2 surse independente de apă Δn2 0,7
Detecţie automată a incendiului Detecţie şi alarmă automate prin căldură Δn3 0,87 sau 0,73
Detecţie şi alarmă automată prin fum Δn4
Alarmare automată pompieri Δn5 0,87
Stingere manuală a incendiului Serviciu propriu de pompieri Δn6 0,61 sau o,78
Serviciu privat cu contract Δn7
Căi de acces libere Δn8 0,9 sau 1,0 sau 1,5
Echipamente de luptă împotriva incendiului Δn9 1,0 sau 1,5
Sisteme de desfumare Δn10 1,0 sau 1,5
Notă: - În situaţia în care măsurile din Tabelul 3 sunt prevăzute conform normelor se recomandă să
se considere valorile δni ca fiind egale cu 1,0. Dacă nu au fost prevăzute, se recomandă ca valorile
coeficienţilor δ ni corespunzătoare celor lipsă să fie egale cu 1,5.
- În cazul cţnd scările se pun în suprapresiune în momentul alertării de incendiu, coeficientul δ n8
se poate lua egal cu 0,9.
- Consideraţiile de mai sus se bazează pe ipoteza că cerinţele standardelor europene privind
sprinklerele, alarmarea şi sistemele de desfumare sunt respectate.

Tabelul 4. Puterea calorifică inferioară Hu [ MJ/kg ] a unor materiale combustibile, determinată conform
SR EN ISO 1716 şi utilizată la calculul sarcinii termice

Lemn 17,5
Bumbac, hârtie, carton, mătase, paie, lână, îmbrăcăminte, plută şi alte materiale solide celulozice 20
Antracit, cărbune de lemn, cărbune şi alte produse solide pe bază de carbon 30
Butan, etan, metan,propan şi alte parafine 50
Butenă, etilenă, propilenă şi alte olefine 45
Benzen, toluen şi alte aromate 40
Alcool etilic, etanol, metanol şi alţi alcooli 30
Benzină, petrol ( gaz lampant), motorină (Diesel) 45
Polietilenă, polistiren, polipropilenă şi alţi hidrocarbonaţi plastici puri 40
Alchilbenzensulfonat –ABS ( material plastic solid) 35
Poliester (plastic solid) 30
Poliuretan, poliizocianurat (plastice solide) 25
Policlorură de vinil –PVC (material plastic) 20
Anvelope de cauciuc 30
Piele 20

Algoritm de calcul comparativ a densităţii sarcinii termice de incendiu :

a ) Potrivit STAS 10903/-79:

- se identifică materialele combustibile şi masa acestora în kg sau m3 N
- se extrage din baza de date (tabele) valoarea puterii calorifice inferioare –Qi în [MJ/kg] pentru fiecare material
solid ori lichid sau în [ MJ/m3 N ] pentru gaze;
- se calculează sarcina termică QiMi în [ MJ] pentru fiecare material ;
- se calculează sarcina termică totală SQ folosind relaţia ( 1 ).
- se calculează densitatea sarcinii termice de incendiu folosind relaţia ( 2 ).
b ) Potrivit SR EN 1991-1-2:
- se identifică materialele combustibile şi masa acestora în kg sau m3N,
- se extrage din baza de date valoarea puterii calorifice inferioare Hui în [ MJ/kg] – folosind Tabelul 4 ori relaţia ( 4 );
- se stabileşte valoarea coeficientului facultativ Ψ;
- se determină sarcina termică caracteristică Qfi,k prin aplicarea relaţiei ( 3):
- se determină densitatea sarcinii termice caracteristice q f,k din Tabela 1 sau cu relaţia ( 5);
- se stabilesc coeficienţii care intră în relaţia ( 6 ) utilizând Tabelele 2 şi 3
- se determină valoarea de calcul a densităţii sarcinii termice de incendiu q f,d cu relaţia ( 6 );

282
 În urma efectuării unor determinări pe situaţii date se pare că :
- există diferenţe semnificative între valorile puterii calorifice inferioare Q i şi Hui ale aceluiaşi material, reflectate în
sarcina termică şi densitatea acesteia calculate prin cele două căi;
- între densitatea sarcinii termice caracteristice q f,k dată de relaţia ( 5 ) şi densitatea sarcinii termice q s dată de relaţia ( 2 )
diferenţele se datoresc umidităţii şi coeficientului facultativ Ψ;
- valoarea de calcul a densităţii termice de incendiu q f,d determinată prin relaţia ( 6) este, în condiţii de respectare a cerinţelor
normative, cu mult mai mică decât q s şi q f,k ,datorită unor coeficienţi δ ni subunitari; ca urmare şi riscul de incendiu calculat
astfel este mai mic;
- valoarea de calcul a densităţii sarcinii termice q f,d , prin conţinutul relaţiei (6 ) de determinare, seamănă parţial cu înţelesul
de pericol sau de risc de incendiu.

ANEXA NR.5

IDENTIFICAREA RISCURILOR TEHNOLOGICE ŞI SCARA DE GRAVITATE A ACCIDENTELOR TEHNICE

1. Identificarea riscurilor tehnologice

Identificarea riscului pe care îl reprezintă procesele tehnologice se realizează pe baza identificării gradului de
periculozitate al substanţelor şi materialelor utilizate în proces, precum şi pe baza periculozităţii instalaţiilor si utilajelor care
lucrează cu substanţele şi materialele respective. Periculozitatea exprimă probabilitatea producerii incendiilor, exploziilor sau alte
evenimente.

Substanţele şi materialele utilizate, în raport de pericolele pe care la prezintă se încadrează în categorii,

grupe, clase şi subclase de periculozitate.
Încadrarea în categorii şi grade de periculozitate se face pe baza caracteristicilor fizico- chimice ale substanţelor
si materialelor utilizate, astfel: inflamabili; combustibilitate; limite de explozie ( ardere);putere calorifică; degajare de fum;
toxicitate (inclusiv produsele de ardere);greutatea în raport cu aerul şi
apa; entalpia de descompunere şi de combustie; bilanţul de oxigen din
molecule;date termodinamice (entropie, entalpie şi energia liberă de
formare); coeficient de difuzie; presiunea de vapori.
Periculozitatea în instalaţii şi utilaj depinde de: calitatea proiectului;
calitatea construcţiei; modul de exploatare.

Periculozitatea instalaţiilor şi utilajelor se stabileşte în funcţie de:

a) caracteristicile sistemului tehnic/tehnologic şi condiţiile de exploatare a acestora;

- concepţia de proiectare şi realizare;
- compatibilitatea materialelor puse în operă cu condiţiile de exploatare;
- punere în opera în condiţii de calitate;
- configuraţia geometrică - structurală;
- regimul de solicitare (temperaturi, presiuni);
- modul tehnologic de lucru;
- durata de serviciu;
- parametrii tehnologici de operare;
- mentenanţă (supraveghere, monitorizare, control, întreţinere, revizii, reparaţii etc. ).

b) periculozitatea substanţelor, şi reacţiilor care au loc şi variaţia parametrilor de lucru.

283
Pe baza datelor privind periculozitatea substanţelor şi materialelor, precum şi a instalaţiilor şi utilajelor, riscurile de
incendiu pe care le prezintă procesele tehnologice pot fi analizate prin metode de evaluare a riscului tehnic/tehnologic cât şi
prin metode de evaluare specifice riscului de incendiu.

2. Scara şi grila de gravitate a accidentelor tehnice.

Scara şi grila de gravitate a accidentelor tehnice urmate de incendiu şi/sau de explozie se utilizează la aprecierea
gravităţii acestor evenimente prin metoda grafică.

Metoda se bazează pe corelarea probabilităţii şi gravitaţiei. În funcţie de tipurile de risc se elaborează scenarii de
proximitate care se analizează şi se împart în scenarii acceptabile şi scenarii inacceptabile.

Accidentele se clasifică pe şase nivele de gravitate în funcţie de gravitatea consecinţelor probabile.

Tabelul nr. 1. Clasificarea accidentelor

Atributul
Nr. Nivelul Semnificaţiile atributului gravităţii
gravităţii
crt. gravităţii G consecinţelor
consecinţelor

1. Consecinţele nule G-0 Efecte sporadice, minore, fără deteriorări ale sistemelor tehnice

Consecinţele - Uşoare deteriorări locale ale (sub)sistemelor materiale, fără a fi afectată

2. G=1
minore fiabilitatea sau securitatea tehnică în exploatare

- Uşoara vătămare corporală (arsuri, rănire), resimţită de către o singură

persoană - Intoxicarea unui număr limitat de persoane (cel mult 5), cu produse
Consecinţele
3. G=2 toxice, având toxicitate redusă şi/sau medie
semnificative
-Disfuncţii la nivelul (sub)sistemelor materiale, care pot produce
cedări/defectări ale echipamentelor tehnologice

- Vătămări corporale ale uneia sau mai multor persoane ori vătămarea
corporală extrem de gravă a unei singure persoane - Intoxicarea unui număr
limitat de persoane (cel mult 5), cu produse de toxicitate ridicată -
4. Consecinţele grave G=3 Contaminarea extinsă a mediului înconjurător cu produse uşor toxice sau
contaminarea limitată a mediului cu produse de toxicitate ridicată
-Distrugerea componentelor materiale ale sistemului tehnic/tehnologic,
determinând oprirea de lungă durată a unui turboagregat

284
 - Vătămări corporale extrem de grave ale mai multor persoane (peste 5) sau
Consecinţele decesul a cel puţin unei singure persoane
5. G=4
catastrofale interne -Distrugerea componentelor materiale ale sistemului tehnic/ tehnologic
determinând oprirea de lungă durată a centralei

Consecinţele - Contaminarea puternică a mediului ambiant

6. catastrofale G=5 - Vătămări corporale şi/sau decese în rândul populaţiei
externe - Degradarea sau distrugerea sistemelor materiale din afara centralei

Câmpul Grilei probabilitate-gravitate se împarte în două domenii printr-o linie de demarcaţie denumită profilul
riscurilor:
a) domeniul scenariilor de proximitate acceptabile;
b) domeniul scenariilor de proximitate inacceptabile.

De regulă, profilul riscurilor se concretizează prin stabilirea unei valori de referinţă ( P x G )ref a produsului dintre
valoarea P asociată probabilităţii p [h1ֿ , an1ֿ ] de producere a evenimentului nedorit final (accidentului tehnic) şi nivelul G al
gravităţii acestuia, exprimat potrivit scării de apreciere a gravitaţii.

Pentru a fi considerat acceptabil, orice scenariu de proximitate caracterizat prin produsul P x G trebuie să fie cel
mult egal cu valoarea de referinţa ( P x G)ref.

Luând în considerare evenimentele considerate inacceptabile prezentate se propune adoptarea valorii de

referinţa (PxG) r ef =4 şi Grila probabilitate - gravitate de mai jos.

Accidentele tehnice pot fi evenimente:

- improbabile – P =
1

- extrem de rare –
P=2

- rare – P = 3

- probabile – P = 4

- frecvente – P = 5

Tabelul nr.2. Grila probabilitate – gravitate

Consecinţele
catastrofale externe
G=5

285
 Consecinţele
DOMENIUL RISCURILOR INACCEPTABILE
catastrofale interne
P x G > 4 **’
G=4

Frontiera dintre domeniul riscurilor acceptabile şi

Consecinţele grave
domeniul riscurilor inacceptabile este marcată cu
G=3
linie dublă
Consecinţele
semnificative
G=2

Consecinţele DOMENIUL RISCURILOR ACCEPTABILE

minore G = 7 P x G < 4 **'

Consecinţele nule
G=0

Evenimentele
Evenimentele Evenimentele rare Evenimentele Evenimentele
Gravitatea improbabile P=
extrem de rare P = P=3 probabile P = 4 frecvente *' P=5
Probabilitatea ( x h1ֿ ) 1
2 (10 ֿ
10
<p<10 ֿ
8
) (108ֿ <p<10-6 ) (106ֿ <p104ֿ ) (P>104ֿ )
ֿ )
(p<1010

*' Prin evenimente frecvente se înţeleg evenimentele nedorite (accidentele tehnice) caracterizate prin probabilităţi
de producere comparabile cu probabilităţile (frecventele) admise pentru erorile umane inerente
**' În vederea clasificării scenariilor posibile de proximitate în acceptabile şi inacceptabile, a fost adoptată valoarea de
referinţă (P x G)ref= 4
Evaluarea probabilităţilor de producere ale accidentelor tehnic/respectiv ale evenimentelor nedorite, necesită
cunoaşterea probabilităţii de producere a evenimentelor primare. Această condiţie presupune existenţa unei baze de date
cuprinzătoare şi permanent actualizată, constituită prin sistematizarea şi prelucrarea informaţiilor culese atât în condiţiile
tehnice survenite în exploatarea diferitelor echipamente tehnologice.
În evaluarea unui eveniment final (accident tehnic) trebuie să se ţină seama de probabilitatea tuturor evenimentelor
care concură la producerea accidentului respectiv. Potrivit modelului de referinţă al metodei prezentate (MADS) al evoluţiei
stării de pericol, probabilitatea de producere a accidentului tehnic reprezintă produsul probabilităţilor evenimentelor
implicate determinate (evenimentul iniţiator, evenimentul iniţial, evenimentul principal şi respectiv evenimentul
final).
Calculul practic al probabilităţilor evenimentelor nedorite finale (accidente tehnice) presupune determinarea
succesivă, din aproape în aproape, a probabilităţilor tuturor evenimentelor intermediare din alcătuirea arborilor de avarie care
leagă evenimentele primare de evenimentele finale. Aceste evaluări sunt fundamentate pe regulile aferente "traversării"
porţilor "SAU" şi "ŞI" din structura arborilor de defectare. O poartă "SAU" necesită ca cel puţin una din intrări să fie
adevărată înainte ca ieşirea să fie adevărată. Porţile "ŞI" necesită ca toate intrările să fie adevărate.

286
 ANEXA NR. 6.

METODĂ MATEMATICĂ DE EVALUARE A RISCULUI DE INCENDIU

Generalităţi

Metoda matematică de evaluare a riscului de incendiu şi a siguranţei la foc este o metodă de evaluare cantitativă.
Metoda de calcul pentru evaluarea riscului de incendiu şi a siguranţei la foc a fost preluată din metoda utilizată în
Elveţia şi agreată de Societatea elveţiană a inginerilor şi arhitecţilor (SIA).
Întrucât metoda elveţiană avea la bază reglementările ţării respective, factorii de risc şi de proţecţie utilizaţi în
conţinutul metodei de calcul au fost adecvaţi principalelor prevederi ale reglementărilor naţionale privind securitatea la
incendiu, reglementările privind proiectarea instalaţiilor şi executarea instalaţiilor de apă pentru combaterea incendiilor

Definirea conceptelor fundamentale ale metodei

Domeniul de utilizare a metodei

Metoda matematică de evaluare a riscului de incendiu se utilizează la urmatoarele capacităţi:
- clădiri civile ( publice)
- construcţii de producţie şi/sau depozitare
- depozite de carburanţi
Metoda se aplică la ansamblul clădirii sau la părţi componente constituind un compartiment sau o celulă de incendiu.
Metoda se aplică atât la construcţii existente cât şi la construcţii în fază de proiectare.

Prezentarea generală a metodei

287
 Formula generală pentru determinarea riscului de incendiu este :
PxG
R1 = xA , în care :
M
Ri= riscul de incendiu existent;
P= pericolul potenţial de incendiu generat de factorii de risc specifici existenţi;
M= totalitatea măsurilor de protecţie la foc asigurate;
A= coeficientul care exprimă probabilitatea de activare a factorilor de risc, diferenţiat pe tipuri de obiective si natura
factorilor de risc;
G= gravitatea consecinţelor posibile ale incendiului (G³1).
Pentru orice situaţie analizată, riscul de incendiu se situeaza în domeniul riscurilor acceptabile dacă se îndeplineşte condiţia:
Rincendiu £ Ri acceptat în care:

Ri acceptat = riscul de incendiu acceptat pentru tipul de obiectiv luat în analiză.

Riscul de incendiu acceptat se determină cu relaţia
Ra = c x Rim , în care:
c = coeficient de ierarhizare
Rim = riscul mic de incendiu cuantificat;
Siguranţa la foc (Sig) este asigurată în toate situaţiile în care se îndeplineşte: una din condiţiile de mai jos:

Ra Ri
Sig= ³1 sau Sig = £1
Ri Ra

Factorii P, G, M, sunt la rândul lor exprimaţi prin relaţii de calcul în care necunoscute sunt elemente specifice
categoriei de factori.

1. Pericolul potential (P)

Pericolul potenţial P se determină prin produsul factorilor de pericol rezultaţi din conţinutul construcţiei (materiale şi
substanţe utilizate) şi factorii de pericol care provin din concepţia construcţiei (sarcina termică a elementelor de construcţie,
mărimea şi numărul de nivele, geometria spaţiilor).

P = P 1 x P2 în care:
P1 = pericolul potenţial rezultat din conţinutul construcţiei;
P2 = pericolul potenţial rezultat din concepţia construcţiei.
P1 = q x c x m x r x k
P2 = i x e x g
P = P1 X P2 = q x c x m x r x k x i x e x g unde:
q = factor de sarcină termică a materialelor şi substanţelor
utilizate în construcţie (mobila);
c = factor de combustibilitate;
m = factor privind capacitatea de ardere a materialelor în condiţii de incendiu;
r = factorul pericolului de fum;
k = factor de coroziune şi toxicitate;
i = factor de sarcină termică fixă din structura construcţiei;
e = factor de înălţime a construcţiei;
g = factor de suprafaţă a celulei şi compartimentului de incendiu.

2. Punerea în pericol (B)

Punerea în pericol B este definită ca fiind raportul între pericolul potenţial şi protecţia asigurată (M) potrivit unui
scenariu de siguranţă (concepţie de protecţie).

P
B= unde
M
Protecţia (M) reprezintă produsul factorilor de protecţie pasivă şi activă asigurată.

288
 M=NxSxF unde:
N = factor al măsurilor generale de protecţie specifice obiectivului evaluat
(dotarea cu stingătoare; echiparea cu hidranţi interiori şi exteriori; fiabilitatea sistemului de alimentare cu
apă; distanţa de la hidranţii exteriori până la căile de acces în construcţie; nivelul de instruire al personalului
etc. );
N = n1 x n2 x n3 x …… x nn
unde:
n1 = existenţa stingătoarelor prevăzute în norme;
n2 = existenţa hidranţilor interiori;
n3 = alimentarea cu apă pentru incendiu şi siguranţa în alimentare cu apă;
n4 = distanţa de la hidranţii exteriori până la accesele în construcţie;
n5 = nivelul de instruire al personalului.

S = factor al măsurilor speciale de protecţie (detectarea incendiilor; alarmarea; existenţa serviciului de pompieri
civili şi doterea acestuia; intervenţia pompierilor militari; sisteme speciale de stingere şi de evacuare a
fumului şi gazelor fierbinţi);
S = s1 x s2 x s3 x …… x sn
unde: s1 = detectarea incendiilor;
s2 = alarmarea serviciului de pompieri;
s3 = cooperarea între serviciul de pompieri şi pompierii militari;
s4 = performanţele serviciului de pompieri militari şi timpii operativi
de intervenţie;
s5 = echiparea cu instalaţii speciale de stingere;
s6 = echiparea cu trape de evacuare fum şi gaze.

F = factor al măsurilor de protecţie aplicată construcţiei (gradul de rezistenţa la foc; rezistenţa la foc a faţadelor;
rezistenţa la foc a separărilor între etaje; dimensiunile celulei de incendiu; corelarea destinaţiei sau
categoriei de pericol cu gradul de rezistenţă la foc şi cu numărul de nivele ori cu aria maxim admisă, după
caz);
F = f1 x f2 x f3 x …… x fn.
unde: f1 = rezistenţa la foc a construcţiei;
f2 = rezistenţa la foc a faţadelor;
f3 = existenţa şi modul de protecţie a golurilor din planşee;
f4 = suprafaţa vitrată;
f 5 = corelarea între arii maxime, categoria pericolului şi gradul de rezistenţă la foc; sau corelarea între aria
maximă, număr de nivele, destinaţie, număr maxim de persoane şi gradul de rezistenţă la foc;
f6 = factor al măsurilor constructive de limitare a propagării focului şi fumului
Notă: În unele situaţii factorul M se obţine din produsul a 4 factori , funcţie de modul cum se grupează
subfactorii luaţi în considerare.

3. Riscul de incendiu efectiv (Ref)

Riscul de incendiu efectiv reprezintă produsul punerii în pericol (B) şi factorul de activare (A).

P
Ref = B x G x A = xGxA
NSF
Factorul pericolului de activare A cuantifică probabilitatea de apariţie a incendiului.

4. Factorul de gravitate G
Factorul gravitate G presupune aprecierea nivelurilor de gravitate în caz de incendiu are în vedere următoarele consecinţe
posibile:

 consecinţe minore Uş - uşoare deteriorări ale sistemelor materiale

 consecinţe semnificative - vătămări corporale uşoare (loviri, răniri, arsuri) şi/sau
intoxicări uşoare ale unui număr limitat de persoane (max. 4)
şi/sau
- deteriorarea sistemelor materiale generând perturbarea
desfăşurării normale a activităţii;
 consecintţe grave - vătămări corporale uşoare şi/sau intoxicarea unui număr limitat

289

 consecinţe foarte grave
 consecinţe deosebit de grave
de persoane (peste 4) şi/sau
- distrugeri importante ale sistemelor materiale;
-văt - vămări corporale şi/sau intoxicări grave ale mai multor
persoane (peste 4) sau decesul unui număr limitat de persoane
(1-3) şi/sau
-dis - distrugerea completă a sistemelor materiale;
- de -decesul mai multor persoane (peste3)

Riscul de incendiu efectiv este calculat pentru un compartiment de incendiu.

5. Riscul de incendiu acceptat (Ra)

Riscul de incendiu acceptat reprezintă valoarea limită admisibilă a riscului de incendiu. De regulă el se determină în
funcţie de riscul mediu şi de mărimea pericolului pentru persoane şi/sau bunuri.

Ra = Rm x p în care:

Rm = 1,3 reprezintă riscul mediu cuantificat;

p <1 reprezint pericolul pentru persoane şi/sau bunuri cuantificat pentru fiecare categorie de construcţie ori de
destinaţie.

6. Securitatea la incendiu (Sig)

Potrivit prevederilor Normelor generale de apărare împotriva incendilor, riscul efectiv nu trebuie să fie mai mare decât
riscul acceptat.

Ra
Sig =
Ref

Dacă raportul Ra/Ref este mai mare decât 1 siguranţa este suficientă.
Dacă raportul Ra/Ref este mai mic decat 1 siguranţa este insuficientă. În acest caz este necesară o noua concepţie de protecţie
(un nou scenariu de securitate la incendiu).

Notă: Aplicarea metodei se face cu consultarea ghidului tehnic de evaluare a riscului de incendiu specific destinaţiei clădirii.
Exemple: săli aglomerate (GT 030-01) , spitale ( GT 049-02 ), cămine de bătrâni şi persoane cu handicap ( GT 050-02 ) etc

Anexa nr. 7

DEBITE SPECIFICE ALE CAPETELOR DE DEBITARE qi [l/min]

Diametrele ajutajelor {mm]

 
 
Lj, Hj,  
P qi  
m. c. a. m, m, l/s 12 14 16 18 20 24 30 36 40
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
20 qi 125 182 238 301 372 536 837    
25 qi 151 204 266 337 416 599 936    
  Lj 23 24, 5 26, 3 28, 2 28, 6 30, 2 34, 5 38 44
30 Hj 17 18 18, 8 19, 7 20. 6 21, 3 28, 5 24 25
  qi 170 220 280 350 455 660 1000 1400 1810
  Lj 25, 7 27, 2 29, 5 31, 2 32, 8 38 44 49 54, 5
40 Hj 19, 1 20, 2 21, 3 22, 6 23, 8 25, 6 30 34 36, 8
  qi 190 260 325 420 540 760 1200 1700 2100
  Lj 27, 3 29, 4 31, 8 34, 2 36, 6 40 48, 4 56 61
50 Hj 21 22 23, 2 24, 3 26, 4 29, 2 35, 8 40 42
290
   qi 215 290 365 465 590 850 1320 1910 2350
  Lj 28, 5 30, 9 33, 5 36 39, 8 43, 2 51, 8 59, 5 65
60 Hj 22, 1 23, 3 24, 5 25, 6 29 32, 4 39 43, 8 45, 5
  qi 240 310 410 515 650 930 1450 2100 2580
  Lj 33, 8 36, 8 40, 7 46, 2 51 60, 6 70 74, 5
100 Hj 25, 9 27, 5 28, 9 35 40 47, 2 51, 6 54
  qi   400 525 675 820 1190 1870 2700 3300
Notă:
P-presiunea [m. c. a. ]
Lj-lungimea jetului [m]
Hj- înălţimea jetului [m]
qi-debitul capătului de refulare [l/s]

COEFICIENŢII K
k0-coeficient de localizare, funcţie de timpii operativi, calitatea planurilor de intervenţie şi de modul de aplicare a acestora :
-pentru incendii rectangulare ko = 0,5-3,0 ;
-pentru incendii circulare (unghiulare) k0 =1,1-4,0 ;
k2-coeficient de corecţie, funcţie de substanţa stingătoare, înălţimea rezervorului sau instalaţiei, zidului sau perdelei de apă
şi debite, exemple :
-pentru debitul de apă îmbunătăţită chimic k2=0,6
-pentru protecţia cu apă îmbunătăţită şi netratată chimic a unui rezervor incendiat cu h=15m k 2 =2,24, ori instalaţii
incendiate de 15m k2 =3,84
-pentru stingerea cu spumă tip apă uşoară a lichidelor inflamabile k2 =1,3
-pentru stingerea cu spumogen praf sau proteinic a lichidelor din clasele:
-I k2= 1,9;
-II k2=2,8;
-III-IV k2=1,52.
-pentru stingerea cu pulberi k2 = 0,25
Coeficientii k1, k3, k4 şi k5 sunt utilizaţi la clculul dioxidului de carbon, iar k6 este coeficient de condens la abur.
Valorile coeficienţilor k sunt în tabelele Metodologiei de calcul.

Anexa nr. 8.
INTENSITĂŢI DE STINGERE, DE PROTECŢIE ŞI DE RĂCIRE
(VALORI ORIENTATIVE)

A. Cu apă şi apă pulverizată

Materiale incendiate Is Ipr
[[l/s. pulv. [l/s.
mp] [l/s. m] [l/s. mp] mp]
0. 13- 0, 65-0, 0, 13-0,
Acoperisşuri mari combustibile 0. 15 75 15 0, 07
Anvelope din cauciuc 0, 2 1, 1 0, 15 0, 1
Cabluri electrice cu izolatie combustibila 0, 25 0, 2 0, 1
0,
Cherestea în stive la sub 10 m 1, 2 6l/sm
0, 06-
Clădiri de producţie gr. III. IV si V r. f. 0, 2 0, 4-0, 5 0, 13 0, 07
Garaje 0, 1 0, 05 0, 03
0,
Lemn rotund uscat în stive la 10m 1, 4 7l/sm
Polistiren 0, 25 0, 2 0, 15
0, 1-0,
Săli de teatre-spectacole 15 0, 1 0, 05

291
 0, 2-0,
Scene amenajate 3 0, 2 0, 1
Stive de scânduri uscate 0, 45 0, 2

Is[l/s.
B. Cu apă la depozite cu stive înalte Is mp] Is Is
Hc [m] 6 8 10 12
Materiale combustibile obişnuite în stive
4m, textile, lemn, articole
mai mari de 4m de lemn icole 8, 7 10, 7 12, 5 14, 3
de lemn
Paie , fân, lucernă, în şire compactate
sau balotate 4, 7 5, 7 6, 7 7, 7
Intensitatea minimă de protecţie (Ipr) 0, 25 0, 33 0, 41 0, 5

Is [l/s.
C. Cu soluţie spumantă la hidrocarburi mp]
Obiectul incendiat
Rezervoare verticale cu capac fix x D <20m 0. 11
0, 11+3, 33x10 -3(D-
Rezervoare verticale cu capac fix D> x D. 20m 20)
0, 25 l/s.
Rezervoare verticale cu capac plutitor m
Cuvă de retenţie cu rez.
Orizontale 0, 11
Cuvă de retenţie cu rez. verticale 0, 05
Încăperi cu rezervoare mici şi spaţii de depozitare
în ambalaje 0. 11
Rampe de cale ferată şi auto de
încărcare-descărcare 0, 11

Ipr[l/s.
D. Răcire şi protecţie cu apă Ir[l/s. m] m]
Rezervoare, instalaţii, ziduri şi
perdele de protecţie încendiate 0, 5 0, 5
vecine sub 5m 0, 5 0, 5
vecine între 5 si 10 m 0, 3 0, 3
vecine între 10 si 20m 0, 27 0, 27
vecine între 20 si 30m 0, 07 0, 07
Capace rezervoare sau parti
superioare ale instalaţiilor, sub
vânt de peste 5m/s
între 5 si 20m 0, 4 0, 4
între 20 si 40m 0, 05 0, 05
între 40 si 50m 0, 01 0, 01
Perdele de protecţie cu apă
0, 13-0, 0, 13-0,
pulverizată 34 34
Protecţia golurilor cu h sub 3m 0, 5
cu h peste 3m 1

E. Stingere cu pulbere Is[kg/s. mp]

Substanţe solide combustibile 0, 01
Lichide combustibile
Clasele III-IV 0, 03
Clasa II 0, 05

292
 Clasa I 0, 1

F. Stingere cu abur Ia[kg/s. mc]

Volum închis etanş 0, 0025
Volum închis neetanş 0, 005
Instalaţii tehnologice în aer liber 0, 015

Is[kg/mc
G. Stingere cu dioxid de carbon ]
Volume protejate m. c.
sub 4 1, 15
apr. 14 1, 07
14-57 1, 01
57-127 0, 9
127-1415 0, 8
1415-2000 0, 77
peste 2000 0, 7
Echipament electric fără ulei 1, 33
Maşini electrice mici 1, 6
Tuneluri de cabluri electrice 1, 6
Arhive 2. 0

Is
H. Inundare locală cu dioxid de [kg/mp]
carbon
Lichide combustibile 8
Instalaţii si utilaje 6

Anexa nr. 9.

EXEMPLE DE CALCUL A MIJLOACELOR NECESARE PENTRU STINGEREA INCENDIILOR

Exemplu 1.
Pentru stingerea unui incendiu este nevoie de un debit de 1000 l/m şi o presiune de minim 3 at. ca dispozitiv s-a
hotărât să se folosească de la o autospecială de stingere (APCT), o linie B de 140 m şi de la distribuitor o linie B de 60 de
metrii şi altă linie C de 80 m.
Se cer: presiunea de lucru la pompă, debitele la fiecare ţeavă şi ajutajele.
Rezolvare:
Pp = pţ + pfr +pn
Pţ =3 at
Pierderile de presiune pe linia B:
p’fr = 140 x 2.10 = 2.94 at în linia de furtun B cauciucat
Q = 1000 l/min.
De la distribuitor debitul se repartizează în raportul 2:1, astfel: 666 l/min pe linia B şi 334 l/min. pe linia C (vezi
anexa 3 din Agenda pompierului).
p”fr = 0,60 x 0,84 = 0,504 at
Pierderile de presiune pe linia C:
p”’fr =0,80 x 1,536 = 1,229 at
Se consideră pierderea cea mai mare adică suma pierderilor pe 140 m furtun B şi 80 m furtun C.

293
 pfr = p’fr + p”’fr = 2,94 + 1,229 = 4,169 at
Presiunea la pompă va fi:
Pp = 3 + 4,169 = 7,169 at
La debitul de 666 l/min. , şi p = 3 at. corespunde un ajutaj Ø 24 mm pentru ţeava B.
Ţeava C va avea un ajutaj Ø 16 mm sau Ø 18 mm.

Exemplul 2
Intr-o unitate de prelucrare a lemnului pentru depozitul de mobilă urmează să se stabilească o variantă de acţiune în
planul de intervenţie. Suprafaţa depozitului 1400 mp şi densitatea sarcinii termice de 50 kgf -/mp, puterea calorică inferioară a
lemnului de 4000 kcal/kg. Serviciul de urgenţă al obiectivului dispune de 2 maşini de incendiu şi poate realiza 3 ţevi cu ajutaj
Ø14 mm şi două ţevi cu ajutaj Ø20 mm.
Să se determine:
- densitatea sarcinii termice
- suprafaţa incendiată
- numărul de maşini pentru intervenţie şi supraveghere
- durata lichidării incendiului
Rezolvare:
Sarcina termică:
SQ = 1.400 x 50 x 4.000 = 280.000.000 kcal
Densitatea sarcinii termice:
qs =SQ : As = 280.000.000:1.400 = 200.000 kcal/mp = 840.000 kJ/mp
Faza de localizare:
Durata timpului de dezvoltare liberă a incendiului:
Se consideră:
- incendiul observat sau semnalizat de la început, adică la 2 min. de la izbucnire;
- serviciul privat pentru situaţii de urgenţă să fie anunţat într-un minut să se adune într-un minut, să se deplaseze la
locul incendiului în 2 min. şi să ia dispozitivul cu 1 ţeavă B şi cu 1 ţeavă C în 4 min.
Rezultă:
Tdl = Tobs + Ta +Tal + Tdpl + Taţ = 2+1+1+2+4 = 10 min.
Suprafaţa incendiată în minutul 10: viteza de propagare a incendiului este de 1,2 m/min; Incendiul se propagă circular.
Astfel:
Ai = π [V(Tdl + Tloc)2] = 3, 14 [1, 2 (10+2)2] = 542,6 mp
S-a luat Tloc = 2
Debitul necesar în minutul 10:
Qnec10 = Ai10 x is x 60 = 542,6 x 0,1 x 60 = 3.275 l/min.
Qpr. i = 3 x 258 + 2 x 526 = 774 + 1.052 = 1.826 l/min.
Debitul de refulare realizat de prima intervenţie:
Q% = (1.826 x 100) : 3.275 = 56%
Deci este nevoie de forţe în sprijin. Până la sosirea forţelor în sprijin suprafaţa incendiată se măreşte cu circa 20%
(rezultat din Tloc = 3 min. ). Astfel:
Ai = 542,6 + 109 = 651,6 ≈ 652 mp
Debitul total de apa pentru stingerea incendiului:
Qts = Ai is 60Tn = 652 x 6 x 20 = 78.240 l
S-a luat: Tn = 20 min (timpul de stingere stabilit)
Pe minut revine:
Qs = 78.240:20 = 3.912 l/min.
Numărul de ţevi C:
Nţ = Qs:qţ = 3.912:258 =15 ţevi C
Numărul de ţevi B:
Nţ = Qs:qţ = 3.912:526 = 7,4 ≈ 8 ţevi B
Se poate lucra cu 60% debit apă refulată prin ţevi C şi cu 40% prin ţevi B, ceea ce revin 9 ţevi C cu ajutaj Ø14 mm şi 3
ţevi B cu ajutaje Ø20 mm, la 4 at.
La numărul de ţevi care lucrează efectiv pentru stingere se mai adaugă şi cele destinate protejării materialelor şi
elementelor de construcţii ameninţate de incendiu.
Suprafaţa de protecţie în podul sau la acoperişul clădirii, plus a locului de evacuare a materialelor aprinse, s-a stabilit la
300 mp(A2), pentru care se ia is=0,07 l/s pe mp.
Debitul necesar pentru protecţie (Tn se ia jumătate din timpul normat de stingere).
Astfel:
Qpr = A2isTn = 300 x 4,2 x 10 = 12.600 l
Qpr. min = 12.600:10 = 1.260l/min

294
Nţ = Qpr. min. :qţ = 1.260:258 = 4,5≈5 ţevi C
Notă: În cazul în care se lucrează cu autotun de intervenţie (ATI) folosind ţeava de la turelă, se ia în calcul şi debitul acestei
ţevi, scăzând apa refulată de tun din cantitatea de apă necesară stingerii.
Se consideră, de exemplu că autospecialele de stingere au în dotare echipament pentru 3 ţevi tip C şi 2 ţevi tip B.
Numărul de ţevi: Se consideră că se poate lucra cu ţevi C şi B atât la stingere cât şi pentru protecţie.
Astfel:
- pentru stingere 9 ţevi C şi 3 ţevi B
- pentru protecţie 5 ţevi C
De asemenea se consideră că o autospecială a serviciului de urgenţă chemat în sprijin poate echipa fie 3 ţevi C fie 2 ţevi
B. Cele 2 autospeciale ale serviciului de urgenţă al obiectivului asigură 3 ţevi C şi 2 ţevi B, în total refulând 1.826 litrii/min.,
restul de 2.086 l/min. pentru stingere şi 1.260 l/min. pentru protecţie urmând să fie refulat de autospecialele venite în sprijin
care trebuie să asigure o ţeavă B şi 11 ţevi C astfel:
Pentru stingere:
Mi = 2.086:774 =3 maşini, când se lucrează cu ţevi C;
Mi = 2.086:1.052 =2 maşini, când se lucrează cu ţevi B
În situaţia prezentată cele 6 ţevi C şi una ţeavă B se asigură de 3 maşini (2 maşini asigură 6 ţevi C, o maşină asigură o
ţeavă B), păstrând proporţia de 60%, respectiv 40% din debit.
Pentru protecţie:
- cele 5 ţevi se asigură de 2 maşini de incendiu
- se consideră că se lucrează direct de la sursele de apă (alimentare directă)
Numărul de maşini:
Mi = 2+3+2 = 7
Se adaugă o rezervă de 1/4din forţe, rezultând:
Mi tot. = 7+2 = 9 maşini
Notă: Dacă ar exista o dotare cu accesorii (furtunuri, ţevi, etc. ) şi personal care să le deservească având în vedere
performanţele tehnico-tactice ale autospecialelor, numărul acestora ar putea fi redus în varianta calculată.
Durata lichidării incendiului:
Tlic. = (Ai x Tn x is) : Qs+Δt = (652 x 20 x 6):3.912 + 60 =
= 20+60 = 1h şi 20 min.
Δt este timpul pentru lucrări ulterioare, care se stabileşte pentru fiecare caz.

Exemplul 3
Ard lichide combustibile din clasa LIII, revărsate pe o suprafaţă de 200 mp. Pentru stingere se utilizează spumă mecanică
grea produsă cu spumogen lichid proteinic.
Să se determine debitul necesar de soluţie spumantă.
În acest caz avem:
A = 200mp
k2 = 1,52 (din tabelul nr. 7)
is = 0,11 l/s x mp (din tabelul nr. 8)

Rezolvare:
qs nec sp = k2 x 60x A x is
qs nec sp = 1,52 x 60 x 200 x 0,11 = 206,4≈2007 l/min

Exemplul 4
În cazul stingerii cu spumă mecanică grea a unui rezervor în care ard lichide combustibile din clasa L III, a rezultat qs nec sp =
1.200 l/min.
Pentru stingere se folosesc ţevi generatoare de 5.000 l/min., la o presiune de lucru de 80m H 2O.
Să se determine numărul de ţevi generatoare necesar, folosindu-se spumogen lichid:
Rezolvare:
qs nec sp =1200 l/min
qs sp =787l/min
Ni sp = 1.200:787 = 1.52≈2 ţevi generatoare de spumă

Exemplul 5
Ard lichide combustibile din clasa LI, revărsate pe o suprafaţă de 370 mp.
Să se determine debitul necesar de pulbere pentru stingere.
Rezolvare:
qnec p= k2 x 60 x A x is [kg/15 sec. ]

295
k2 = 0.25 (din tabelul nr. 7)
A=370 mp
Is = 0,1 kg/sec x mp
qnec p = 0,25 x 60 x 370 x 0,1 = 555 kg/15sec.

Exemplul 6
Luând ca bază exemplul 5 şi având la dispoziţie două autospeciale cu praf şi azot (A.Sp.P.A-R)., două autospeciale P-
400 şi 6 stingătoare carosabile P-250, să se determine mijloacele necesare de stingere cu pulbere.
Rezolvare:
Conform tabelului nr. 9 privind debitele specifice (qi p):
- de la un A.Sp.P.A-R, echipând tunul de pulbere şi patru pistoale de la autoprotecţie rezultă un debit de 531 kg/15sec.
- de la un A.Sp.P.-400, echipând două pistoale, rezultă 100 kg/15 sec.
- de la un stingător P-250, echipând un pistol, acesta debitează 31,25 kg/15sec iar în cazul a două pistoale un debit de
62, 5 kg/15 sec.
Rezultă că pentru stingere este nevoie să se acţioneze cu o A.Sp.P.A-R, asigurând 531kg/15sec. şi un pistol de la un
stingător P-250 asigurând 31,25 kg/15sec.
qref p =531+31 = 562 kg/15sec. >qnec p = 555 kg/15 sec.
Restul mijloacelor de intervenţie vor fi menţinute în rezervă.

Anexa nr. 10.

Ocupaţii profesionale pentru personalul din domeniile protecţiei civile şi apărării împotriva incendiilor

În cadrul Clasificaţiilor Ocupaţionale din România – COR, s-au prevăzute mai multe ocupaţii specifice domeniilor
respective, cum sunt:
 pentru personalul de prevenire:
- inspector de protecţie civilă – cod COR 123903;
- cadru tehnic cu atribuţii în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor – cod COR 315104;
- evaluator de risc de incendiu – cod COR 315102;
- expert prevenire – reducere riscuri tehnologice – cod COR 241957;
- specialişti pentru prevenire – cod COR 516103;
- şef compartiment pentru prevenire – cod COR 516101.
 pentru personalul operativ din serviciile de urgenţă voluntare şi private:
- şef serviciu voluntar / privat pentru situaţii de urgenţă – cod COR 315101;
- şef formaţie intervenţie, salvare şi prim-ajutor – cod COR 516102;
- şef grupă de intervenţie – cod COR 516105;
- şef echipă specializată – cod COR 516106;
- servant pompier – cod COR 516104;

296
 - conducător autospecială – cod COR 832404;
- paramedic – cod COR 315103.
 pentru personal de întreţinere a mijloacelor tehnice:
-inginer sisteme de securitate –cod COR 214438
- operator în verificarea, reîncărcarea şi repararea stingătoarelor de incendiu – cod COR 723. 305;
- operator în verificarea, întreţinerea şi repararea autospecialelor destinate apărării împotriva incendiilor – cod COR
723307;
- tehnician pentru sisteme şi instalaţii de semnalizare, alarmare şi alertare în caz de incendiu – cod COR 724205;
- tehnician pentru sisteme şi instalaţii de limitare şi stingere a incendiilor – cod COR 724206;
- ignifugator – cod COR 714107.
-operator termoprotectie –cod COR 714109
Prin ocupaţie se înţelege şi meserie, specialitate şi profesie.
Se preconizează includerea în COR a ocupaţiei inspector de securitate civilă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
REGLEMENTĂRI:

 ORDONANŢA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al

Situaţiilor de Urgenţă, aprobată prin Legea nr. 15/2005
 ORDONANŢA GUVERNULUI NR. 88/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea serviciilor
publice comunitare pentru situaţii de urgenţă modificată prin Legea 363/2002, prin OUG nr. 25/2004
aprobată prin Legea nr. 329/2004 şi prin OUG nr. 191/2004;
 LEGEA NR. 481/2004 privind protecţia civilă, modificată prin Legea nr. 212/2006, republicată în M. O. nr.
554 / 22. 07. 2008;
 LEGEA NR. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor;
 LEGEA NR. 95/2006 privund reforma în domeniul sănătăţii;
 LEGEA NR: 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă;
 ORDONANTA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 42/2004 privind serviciile sanitar veterinare de stat şi
cele de liberă practică, modificată prin Legea nr. 1-2008
 OORDONANTA DE URGENŢĂ A GUVERNULUI NR. 34/2008 privind organizarea şi funcţionarea
Sistemului Naţional Unic pentru Apelul de Urgenţă;
 HOTĂRÂREA GUVERNULUI ROMÂNIEI NR. 1489/2004 privind organizarea şi funcţionarea Comitetului
Naţional pentru Situaţii de Urgenţă;

297
  HOTĂRÂREA GUVERNULUI NR. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcţionare şi a organigramei Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă, modificată prin HG nr:
1514/2005; nr: 1648/2oo5; nr: 1249/2008;
 HOTĂRÂREA GUVERNULUI NR. 1491/2004 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind structura
organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii de
urgenţă
 HOTĂRÂREA GUVERNULUI NR. 1492/2004 privind principiile de organizare, funcţionarea şi atribuţiile
serviciilor de urgenţă profesioniste;
 HOTĂRÂREA GUVERNULUI NR. 2288/2004 pentru aprobarea repartizării principalelor funcţii de sprijin
pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale şi organizaţiile neguvernamentale privind prevenirea
şi gestionarea situaţiilor de urgenţă;
 Ordinele MAI nr. 360/2004; nr. 718/2005; nr. 195/2007; nr. 158/2007 pentru aprobarea criteriilor de
performanţă privind constituirea, încadrarea şi dotarea serviciilor profesioniste, voluntare şi private pentru
situaţii de urgenţă;

MANUALE;
 Pompiliu Bălulescu, Ionel Crăciun, Agenda pompierului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993
 Ionel Crăciun, Sorin Calotă, Victor Lencu, Stabilirea şi prevenirea cauzelor de incendiu,
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999
 Ionel Crăciun, Managementul situaţiilor de urgenţă, vol. I şi II . Editura Bren, Bucureşti,
2006
 Ionel Crăciun, Servicii de urgenţă, Editura Contrast, Bucureşti, 2009
 Ionel Crăciun, Servicii şi situaţii de urgenţă, Editura Ministerului de Interne, 2001
 Sorin Calotă ş.a., Manualul pompierului, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 2009
 Ghidul servicilor voluntare şi private pentru situaţii de urgenţă, Editura Contrast,
Bucureşti, 2009
 Metodologia calculului forţelor şi mijloacelor necesare pentru stingerea incendiilor,
Serviciul Editorial şi Cinematografic al Ministerului de Interne, Bucureşti, 1984
 Colecţii de normative, standarde, standarde de referinţă, eurocoduri, norme şi publicaţii
de specialitate

INTERNET : http://legislaţie. just. ro ; http://igsu. ro ;

298