Biserica Albă de Ion Druță.

Relaţia dintre simbolistica titlului, moto şi planurile romanului

Mariana CÎLȚ

Pentru tipar

Alte articole de

Mariana CÎLȚ

FacebookTwitterWhatsAppViber

Ceea ce putem remarca încă de la început este faptul că Biserica Albă are corespondenţa unui simbol
dual (biserica – sacralitate şi albă – puritate), mergând pe linia consonanţei depline şi devenind reperul
celor trei virtuţi teologice (Credinţa, Nădejdea, Dragostea) şi al conturării unei identităţi: „Având biserică
în sat, cu candelă aprinsă în faţa Preacuratei, nu mai lăsaţi groaza şi disperarea să pună stăpânire pe
inimile voastre, căci de azi înainte nu mai suntem un sat oarecare, pierdut în văile nistrene”1.

La nivelul semnificaţiei, primul cuvânt al titlului se reflectă în termeni cu o încărcătură complexă, în

viziunea lui Pierre Damien, a lui Durand şi a lui Aelred Rievaulx: „(...) imaginea lumii (...) Ierusalimul,
împărăţia aleşilor, biserica paradisiacă, microcosmosul şi sufletul omenesc (...) poporul lui Dumnezeu (...)
Mireasa lui Hristos şi Mama creştinilor”2.

Pentru a surprinde mai bine profunzimea Bisericii, credem că ar fi potrivit să aducem în discuţie câteva
aspecte ce ţin de sfera religioasă, fiindcă acestea se regăsesc, fără îndoială, în substratul operei lui Ion
Druţă şi, bineînţeles, în simbolistica deschisă de titlu. Aici, evidenţiem faptul că „Biserica este tocmai
extinderea lui Hristos în oameni”3, adică „nu este, prin urmare, o instituţie în sensul unui sistem de
norme lipsit de Hristos şi supravegheat de o autoritate impersonală, nu este o instituţie ce îi desparte pe
oameni de Hristos, ci o instituţie plină de Hristos Cel iubitor, care îi priveste şi îi ascultă pe toti, dar, în
acelaşi timp, o instituţie plină de Hristos Cel neschimbat în bunurile pe care le oferă şi în poruncile pe
care le cere împlinite de la oameni ca mijloc de desăvârşire a lor”4.

Din această strânsă legătură cu Mântuitorul provin însuşirile Bisericii: unitatea (cu înţeles dual, de unică
şi de unitară, pentru că „este un singur trup şi un singur duh, după cum aţi fost chemaţi la o singură
nădejde... Este un singur Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tată al tuturor”5), sfinţenia (dată
de Iisus, Întemeietorul, şi împlinită de Duhul Sfânt, „care locuieşte în ea”6), universalitatea (care implică
atât deschiderea sa spre toate popoarele, cât şi caracterul permanent al instituţiei „de peste tot şi de
totdeauna”7) şi apostolicitatea (ceea ce arată că învăţăturile drepte sunt acelea propovăduite de către
Sfinţii Apostoli, fără a-şi pierde sensul iniţial odată cu trecerea timpului).
Totodată, rămâne important de ştiut că „prin Biserică, pătrundem în înţelesurile mereu noi şi esenţiale
ale rostirilor scripturistice”8, adică în profunzimea Cuvântului, am putea spune.

În continuare, după ce am făcut referire la aceste câteva elemente din sfera religioasă, credem că este
potrivit a evidenţia importanţa celui de-al doilea cuvânt al titlului. Prin urmare, de luat în seamă, în
această privinţă, este concepţia pictorului W. Kandinsky: „Albul, care este considerat adesea o non-
culoare (...) constituie un simbol al unei lumi în care toate culorile, în calitatea lor de proprietăţi ale
substanţelor materiale, s-au evaporat... Albul acţionează asupra sufletului nostru precum liniştea
absolută (...) Această linişte nu e totuna cu moartea, ea abundă de posibilităţi vii (...) Este un nimic plin
de veselie juvenilă sau, mai bine spus, un nimic de dinaintea oricărei naşteri, a oricărui început”9.

De asemenea, nu putem trece cu vederea nici aspectul de „culoare a teofaniei”10, ea ivindu-se în

triumful înălţimilor, conform consemnărilor biblice: „Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe
Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, deosebi, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor. Şi
veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înăbuşi aşa pe pământ
înălbitorul. Şi li s-a arătat Ilie cu Moise şi vorbeau împreună cu Iisus”11.

Asociate, cele două cuvinte care compun titlul constituie, de fapt, pe lângă toată simbolistica pe care o
îndeplinesc în mod individual, identitatea moral-religioasă a locuitorilor din Ocolina, identitate aproape
pierdută în urma asupririlor şi a înăspririlor survenite din cauza războaielor, când doar instinctul primar
al supravieţuirii le mai anima fiinţele, însă regăsită datorită harului sacralităţii: „Dar, cu toată sărăcia şi
necazurile, decăzuţi nu ne putem socoti, căci Domnul s-a întors iar cu faţa către noi, dăruindu-ne acest
sfânt lăcaş, iar acolo unde coboară binecuvântarea Domnului, acolo, fireşte, începe a încolţi nădejdea în
ziua de mâine. (...) Suntem un popor aşezat pe pământurile sale, moştenite din bătrâni, suntem adunaţi
în jurul credinţei noastre, sub ocrotirea Sfântului Duh”.

Această latură a identităţii ocolinenilor se armonizează perfect prin combinaţia alb–sacru, albul
devenind amprenta înveşnicirii şi a mântuirii, precum şi a permanenţei, strâns legate de însuşirea
universalităţii Bisericii, de care am amintit mai devreme, ea succedând anotimpuri, evenimente şi chiar
generaţii: „Şi albă a tot fost şi fost biserica din Ocolina. Albea iarna (...) albea în toiul verii (...) albea la
răscrucea anotimpurilor (...) Albă era biserica din Ocolina în zilele de sărbătoare, albă pe vremea
aratului, pe vremea semănatului (...) albă stătea la căpătâiul mirenilor, petrecându-i în lumea celor
drepţi, şi albă stătea în ochii micilor ocolineni, ce vedeau pentru prima oară lumea”.

În acest fel, datorită caracterului emblematic, se produce firesc schimbarea numelui satului, ca o
metamorfoză din impur în pur, din păcat în virtute şi ca un triumf al mântuirii chiar: „Au biruit credinţa,
hărnicia gospodinelor noastre, şi străvechiul vis al neamului de a se arăta lumii în toată curăţenia şi
frumuseţea sa”.
Aşa cum titlul reprezintă un mod-simbol al operei, centrându-i şi sintetizându-i aspectele şi înţelesurile,
la fel şi instituţia-clădire este esenţa satului, a oamenilor, a mentalităţii, puntea către comuniunea cu
Divinitatea, culoarea fiind aceea a unor destine reîntoarse din uşoara rătăcire pe calea hărăzită de
tradiţie şi sacru: „Fireşte (...) Cum alta mai poate fi, de nu va fi albă?!”.

Strâns legat de acesta, putem percepe semnificaţia motoului romanului: „Cu cât mai greu apasă soarta,
cu atât mai sus se-nalţă duhul”. Este vorba, de fapt, de o referire la situaţia românilor din Moldova (la
nivel general) şi a locuitorilor din Ocolina (dacă restrângem sfera, la nivel particular).

În afară de aceasta, de evenimentele istorice şi de întâmplările relatate în roman (războaiele aproape

nesfârşite, lipsurile materiale, pierderea legăturii cu viaţa spirituală), dacă ne gândim la atâtea pilde
biblice, ne dăm seama că este prezentat un adevăr universal, adeseori întâlnit, acela că, în vreme de
grea încercare, omul se întoarce la Dumnezeu, cu rugăciunea, punându-şi toată speranţa în ajutorul
divin şi ajungând la una dintre virtuţile teologice, anume nădejdea.

De altfel, trebuie să specificăm faptul că subiectul romanului se conturează pe trei planuri principale (ale
căror evenimente sunt întreţesute pe tot parcursul operei, observându-se astfel măiestria narativă a
scriitorului): aspectele războiului ruso-turc, lupta unei femei, Ecaterina, ajutate mai apoi de către preotul
Ioan, de a insufla şi păstra credinţa în sufletele oamenilor, închistate de duritatea vremurilor, dintr-un
sat din Moldova, numit Ocolina (precizăm, aici, că impactul titlului şi cel al motoului este evidenţiat cel
mai bine pentru acest plan) şi elementele care compun hagiografia părintelui Paisie Velicikovski.

Dintre evenimentele reprezentative, amintim câteva pentru primul plan: uciderea lui Grigore Ghica de
către otomani, atrăgând după sine, implicit, nerespectarea Tratatului de la Kuciuk-Kainargi; confruntările
armate dintre cele două mari forţe, legătura dintre conducătoarea Ecaterina cea Mare şi Potiomkin, aflat
în fruntea trupelor ruseşti, alegerea favoriţilor împărătesei, victoria asupra turcilor.

Pentru al doilea plan putem nota: dragostea totală cu care Ecaterina, tânăra din Ocolina, ţine la un sfânt
locaş părăsit până şi de preot, mila şi dăruirea ei de a îngriji nişte copii orfani, ironiile sătenilor faţă de
femeie, căsătoria ei cu părintele Ioan, întâlnit la pelerinajul de la Mănăstirea Neamţ, ridicarea noii
biserici în Ocolina.

Planul al treilea aduce în atenţie aspecte precum: viaţa monahală sub îndrumarea stareţului Paisie,
legătura sa cu posluşnicul Ioan, viitorul preot al ocolinenilor, credinţa lui nestrămutată de nicio grijă
lumească, lipsa interesului său pentru onoruri ierarhice, precum şi continua lui luptă între boala care îl
macină trupeşte şi vrednicia spirituală.
Observăm o interesantă dispunere cu nuanţă antonimică incipit – final. Dacă romanul debutează cu
prezentarea cruzimii păgâne faţă de români (Nimic sfânt), încheierea constituie recăpătarea speranţei
(Alb-albastru). Uciderea domnului moldovean (ale cărui ultime cuvinte au fost „chiar că nimic sfânt...”) o
putem percepe cumva contrabalansată, ca pe o purificare oarecum a actului în sine, măcar la nivel
particular, prin sfinţirea noii biserici a ocolinenilor (legătura dintre albul sacrei clădiri şi albastrul cerului
nu poate fi trecută cu vederea), observată în adevăratul sens de către soldaţi („Io-te, dom’le, cum se
ridică moldovenii!”), în timp ce „râul oştirilor creştine curge domol, spre răsărit, polc după polc, vuieşte
podul de lemn sub ciubotele lor colbăite, iar peste văile nistrene, pe sus, pe sus de tot, trec veacuri,
milenii, veşnicii...”.

În concluzie, ceea ce putem afirma, după evidenţierea acestor trăsături, este că, în cazul romanului scris
de Ion Druţă, la fel ca în cazul atâtor lucrări literare epice, titlul reprezintă simbolul conţinutului (împărţit
pe cele trei planuri) şi se află în strânsă legătură cu ideea operei, ilustrată prin moto.