LUCEAFĂRUL

Figuri de stil
Luceafărul este una dintre, dacă nu chiar cea mai importantă,
capodoperă a creației literare românești și o sinteză a gândirii eminesciene.
Acesta este publicat inițial în almanahul Societății Academice “România Jună” din
Viena, în aprilie 1883, apărând 4 luni mai târziu în revista “Convorbiri literare”,
ulterior fiind inclusă și în singurul volum antum eminescian, intitulat “Poesii”.

Opera eminesciană surprinde un univers imaginar aparte, cuprinzător și

original, care se axează pe teme și motive romantice, pe baza specificului
național.

“Luceafărul” nu este o excepție de la regula prezentată mai sus, fiind

construit pe baza unui basm popular, “Fata în grădina de aur”, reușind să
surprindă elemente tradiționale precum mitul Zburatorului, care este îmbinat în
mod original și armonios cu inspirația din filozofie

Tema principală a poeziei este iubirea dintre fata de împărat și

Luceafăr, o iubire imposibilă din cauza lumilor diferite din care îndrăgostiții fac
parte. Acest lucru este evidențiat încă de la început prin comparația “A fost odată
ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Îmbinată cu această temă este și antiteza om-
ființă superioară, o altă marca eminesciană. Personificări precum “Îi cade dragă
fata”, “Sufletu-i se împle” aduc a însusiri umane ce sunt menite să ne inducă iluzia
unei posibile relații de natură romantică, doar pentru a afla mai târziu faptul că o
ființă nemuritoare și atât de rațională precum acest astru nu este capabilă de
trăiri atât de umane.

Alte figuri de stil ce conferă această iluzie sunt epitetele cu care

Luceafărul descris la prima vedere: “Pare un tânăr voievod/ Cu păr de aur
moale”, trăsăturile fizice fantastice ieșind la iveală la scurt timp după prima
înfățișare: “Iar umbra fetei stravezii/ E albă ca de ceară - / Un mort frumos cu
ochii vii/ Ce scânteie-n afară.”, “Marmoreele brațe”, “Dar ochii mari și minunați/
Lucesc adânc himeric”.

Diferențele celor două lumi sunt accentuate și prin secvențe antitetice:

“Căci eu sunt vie, tu ești mort”, “O, ești frumos cum numa-n vis/ Un demon se
arată”, „Deși vorbești pe înțeles,/ Eu nu te pot pricepe”. Metaforele “ochiul tău
mă-ngheață” și „mă voi naște din păcat” subliniază aceeași idee.

Prozodia poemului este, de asemenea, ceva mai aparte. Observăm

muzicalitatea oferită de catrenele cu măsură de șapte-opt silabe și ritmul iambic.
Însă ce se remarcă în această operă este alternanța dintre rima feminină și cea
masculină, care oferă mai multe perspective cititorului.

În încheiere, putem afirma faptul că figurile de stil au un rol important

în transmiterea mesajului poeziei. În opinia personală, deși figurile de stil
prezente în orice tip de poezie lasă loc interpretării prin ambiguitatea lor, într-un
final potențează mesajul comunicat de autor și ajută la clarificarea acestuia prin
diversele structuri, la prima vedere fără legătură, insa holistice dacă sunt analizate
corespunzător.