"Veşnicia s-a născut la sat" - spunea atât de frumos poetul Lancrămului, Lucian Blaga.

De
la sate au pornit marile genii ale culturii româneşti: Eminescu, Creangă, Coşbuc, Goga,
Rebreanu, Porumbescu, Enescu, Slavici, Preda... De la ţăran vine numele de ţară, pe care
EL o înobilează cu munca sa, făcând-o frumoasă, roditoare, bogată. Cu mâinile sale
butucănoase, cu ochii ageri şi gândirea trează, ţăranul veghează la răsăritul mirabilei
seminţe şi după zile de trudă, în rugăciunile sale, cu gândul la Dumnezeu, cere ploaia atât
de necesară pentru rodnicia ogorului. Ţăranii noştri au cântat în doinele şi baladele lor
pământul, munca, hărnicia şi dragostea pentru animalele sale. Ţăranul român este mândria
noastră. Cu studiile făcute la şcoala vieţii, el este agronom, zootehnist, veterinar, horticultor
ori viticultor... Hărnicia lui o spun: gospodăria, animalele, cinstea şi omenia, care îi sunt
ofranda muncii sale. Fără aparatură de specialitate, ţăranul cunoaşte şi simte respiraţia
ogorului şi setea de ploaie. La cele spuse aici mă încearcă un gând, un proverb pe care-l
ştim cu toţii: "Ţăranu-i talpa ţării". El, care pregăteşte şi pâinea noastră cea de toate zilele.

Cum trăiau românii în Interbelic, perioada săracă și coruptă după care suntem nostalgici

Antropologul Radu Umbreș îți explică de ce soluțiile politice și economice din interbelic au fost greșite.

Țărani cu vite, în interbelic. Fotografie de Costică Axinte, via Flickr

Deseori, o societate își amintește despre o perioadă din trecut ca fiind o „epocă de aur”. Fenomenul nu
este nici nou, nici rar. Îl întâlnești în miturile orale ale triburilor neolitice, în scrierile grecilor antici sau în
nostalgiile contemporane. Sunt mai multe moduri în care se poate explica această tendință, dar privirea
spre trecut spune de obicei mai mult despre prezentul celor care valorizează o epoca apusă decât despre
acea perioada reală din istorie.

Un studiu recent a întrebat romanii despre ce figuri istorice și ce perioade consideră ca sunt cele mai
bune și importante din istoria tarii. Nu m-am mirat să văd că perioada interbelica și regele Mihai au ieșit
pe primul loc. După 1989, mitul interbelicului de aur și al personalităților sale nemaipomenite a crescut
în directa proporție cu demonizarea perioadei comuniste și dezamăgirea oferită de prezent.

Unul dintre avantajele simbolice ale interbelicului este că aproape nimeni nu a trăit în el și nu are
experiența directă a epocii mitice. În timpul propriei mele cercetări doctorale de teren, am ajuns deseori
să vorbesc cu oamenii dintr-un sat din nordul României despre viața părinților și a bunicilor lor. Într-o
vreme când imensa majoritate a românilor erau țărani, poveștile lor spun mai mult decât arhitectura
interbelică din Bucuresti sau operele de tinerețe ale lui Eliade sau Cioran. Interbelicul pentru „talpa țării”
era, însă, departe de miturile în care poate credem. Iată câteva momente din viața acestora.

Făceai mulți copii, pentru că trăiau doar jumătate

O familie, a cărei istorie de viață am înregistrat-o, a avut 13 copii. Doar șapte au trăit până la 18 ani. Unii
au murit până să împlinească un an, o mortalitate infantilă cauzată de condițiile precare de alimentație,
igienă, acces la medicină. Alții au murit de boli curabile, dar fatale dată fiind absența serviciilor de
sănătate, a medicamentelor, a informației. Și în acest caz vorbim de o gospodărie relativ prosperă.
Săracii trăiau și mai prost, și mai puțin.

Este adevărat că țăranii au fost împroprietăriți după Primul Război Mondial. De fapt, promisiunea regelui
Ferdinand și a generalului Averescu de a da pământ țăranilor-soldați (sau familiilor lor în cazul în care
mureau pe front) a motivat o armată debusolată și nepregătită mai mult decât idealurile naționaliste pe
care le proiectăm anacronic asupra lor. În memoria țăranilor, nu Marea Unire, ci împroprietărirea a
rămas evenimentul marcant. Însă viața lor nu a fost cu mult mai bună. Tehnologia rudimentară, piețele
agrare disfuncționale, fragmentarea proprietăților prin moștenire și alte cercuri vicioase au făcut ca
gospodăriile țărănești să trăiască de la un an la altul, folosind strategii de supraviețuire care au rămas
încă în cultura contemporană cum ar fi neîncrederea în stat, cultura secretitudinii, și limitarea
generozității la familie, rude și prieteni.

Colectivizarea de după război a fost percepută ca o nedreptate profundă, iar țăranii au încercat să se
opună cât și cum au putut. Dar pragmatismul i-a făcut să recunoască avantajele agriculturii industriale,
când tractoarele sovietice arau câmpuri înțelenite pe care plugurile cu boi din interbelic nu le-ar fi arat în
veci.

Se mima democrația

Dacă prezentul ne colorează imaginea trecutului, e interesant să comparăm ce ne doare astăzi cu modul
în care stăteau lucrurile în interbelic. De exemplu, disperarea pe care o resimțim în legătură cu clasa
politică, cu corupția, cu ineficiența și slăbiciunea statului. Sigur în interbelic era mai bine, nu?

Nu prea. Unele asemănări sunt izbitoare. La sat, lumea vota cum le spunea primarul, sau învățătorul, sau
preotul. Își sprijineau neamurile, indiferent dacă acestea erau capabile sau bine-intenționate sau nu,
loialitățile politice fiind mai mult tribale decât cetățenești. Țăranii înțelegeau puțin din ideologiile politice
și aveau un acces redus la informații relevante. 40% dintre romani erau oficial analfabeți în 1930,
probabil mult mai mulți dintre ei analfabeți funcționali, ținând cont că majoritatea oamenilor din satul
pe care l-am studiat făceau maximum două sau patru clase.

Politica națională se baza pe relații clientelare prin care politicienii își exercitau puterea, și pe prea-
familiarul neo-patrimonialism, în care administratorii resurselor publice le foloseau ca și cum ar fi fost
bunuri personale. Democrația era mai mult mimată, partidul care organiza alegerile fiind și cel care le
câștiga (cunoscut, nu?). Repetatele scandaluri de corupție la vârful statului au făcut oamenii de rând să
disprețuiască politicienii și să simtă că populația are prea puțină putere pentru a dicta interesul public.

Perceptorul din sat (cel care strângea taxele) s-a îmbogățit de pe urma funcției, a cumpărat aproape 50
de hectare de pământ și și-a trimis toți copiii la facultate. Cei ale căror taxe le colecta (în moduri mai
mult sau mai puțin oneste), abia strângeau banii ca să nu li se confiște bunurile. „Plătește Moromete
foncirea!” nu e doar o expresie haioasă de ținut minte pentru bac, ci reflectă exploatarea țăranilor de
către un stat, prin reprezentanții săi mai preocupați de interese personale decât de bunăstarea
populației.

Solutia salvatoare din interbelic a fost Mișcarea Legionară

Interbelicul a avut si el mișcarea sa #Rezist. Adică o mișcare populară, împotriva establishment-ului,

împotriva corupției și a destrămării statului, o inițiativă de regenerare socială și națională. Din păcate, în
condițiile interbelicului aceasta a fost Mișcarea Legionară.

Fascinant, aceasta a fost singura mișcare care a trezit sentimente politice autentice și dezinteresate chiar
și în satul pe care l-am studiat. Mai mult, recentul val al noii drepte românești, de la teologi reinventați
ca politicieni la rapperi transformați în profeți, se revendică direct sau indirect de ideologiile de la baza
Mișcării Legionare. La fel și discursul anti-european, anti-corporații, anti-modernitate, anti-diversitate
circulat de-a lungul întregului eșichier politic contemporan al marilor partide parlamentare.

Pe fondul eșecului politicii parlamentare și a economiei subdezvoltate din interbelic, o mare parte a
populației a ajuns să găsească un dușman comun. Sursa răului era evreul. Paradoxal, prezența evreilor în
zona satului pe care îl cunosc aducea multe avantaje. Unii erau comercianți care cumpărau produse de
la țărani (de exemplu pielicele de miel) și le vindeau produse importate. O bătrâna (unul dintre cei 7
copii supraviețuitori) mi-a arătat uneltele agricole Solingen ale tatălui său cumpărate de la negustorii
evrei.

Alții erau meseriași care produceau cojoace, căciuli sau scule. Tinere românce făceau ucenicie la familii
de evrei pentru a învăța meseria de croitoreasă, iar țăranii erau angajați să presteze muncile interzise de
Sabat. Mulți evrei educați aveau ocupații liberale, asigurând servicii legale (cum ar fi avocatul evreu care
a reprezentat o familie într-un dificil proces de divorț) sau servicii medicale (un medic evreu a salvat o
fetiță cu antibiotice când spitalul regional a trimis-o acasă să moară).

Cu toate acestea, antisemitismul a prins și în acest sat. Pogromuri repetate au fost urmate de formarea
unor ghetouri urbane și apoi de deportarea evreilor in Transnistria. Mulți țărani au ascuns familii de
evrei din calea autorităților, dar și din calea consătenilor și a orașenilor dornici să profite de pe urma
nenorocirilor care li se întâmplau concetățenilor care nu aveau altă vină decât că aparțineau unei etnii
diferite.

Frustrările acumulate în interbelicul „glorios” au dus la o acceptare, dacă nu chiar o încurajare a

Holocaustului în România din partea populației majoritare.

Cum vedeau străinii România la 1930

Perioada interbelică nu a fost ieșită din comun pentru traseul istoric al României. Problemele sale ne
sunt foarte familiare: sărăcie, corupție, subdezvoltare, administrație ineficientă, sistem politic
disfuncțional. Dar poate că lucrurile stăteau mai bine dacă ieși din sat și te uiți spre oraș. Olivia Manning
ajunge în București urmându-și soțul proaspăt angajat la British Council, iar experiența sa apare într-un
roman numit Trilogia Balcanica. Scriitoarea petrece un an chiar înaintea intrării României în război și
privește cu ochii străinului o societate profund surprinzătoare.

Pe de o parte, este șocată de luxul protipendadei, de icrele negre și de șampania consumate din
abundență în restaurantele chic „de la Șosea”. Pe de altă parte, vede străzile de pământ de lângă Calea
Victoriei, cum Dâmbovița era o junglă naturala în mijlocul capitalei, cum țăranii sărăciți ajung cerșetori
sau servitori umili în oraș. Poartă conversații fascinante cu elita bucureșteană școlită în Vestul Europei și
atrasă cultural de acesta. Însă începe sa vadă cum, sub pojghița de civilizație urbană, majoritatea sunt
încă mânați de o cultură țărănească, plină de bârfă și intrigi, cu alambicate viclenii în limbaj și
comportament. Vede cum scopul celor mai mulți este de a prinde o slujbă la stat, o sinecură, un loc
călduț care să nu presupună riscuri ci doar „pila” potrivită.

Relatarea ei este plină de compasiune, însă reflectă o parte a realității istorice a interbelicului. România
era o țară modernă doar la suprafață, cu instituții contemporane, dar cu actori pre-moderni, călăuziți de
reprezentări și practici feudale sau țăranești. Interbelicul reprezintă o epocă de progres în ceea ce
privește imitarea formelor politice, sociale, sau economice ale Europei de Vest, dar schimbările au fost
mai mult superficiale. Produsul intern brut abia dacă s-a dublat între cele doua războaie mondiale și era
la jumătatea Ungariei. Spre comparație, el s-a triplat intre 1950 si 1960. Bineînțeles ca această din urmă
creștere economică s-a realizat pe fondul unei dictaturi de inspirație bolșevică, dar interbelicul a avut și
el formele sale de autoritarism fără să producă un progres economic sau social remarcabil.
Ce poți învăța din interbelic

Sunt multe lucruri frumoase în interbelic despre care nu am menționat. Există multe momente de care
poți fi mândru în arhitectura modernistă, oameni de știință, industrie, tradiții folclorice, educație sau
artă. Trebuie sa accepți că acestea reprezentau doar vârful aisbergului, o pojghiță subțire de realizări
remarcabile peste un munte de mediocritate și subdezvoltare.

Însă, chiar cu toate aceste neajunsuri economice și sociale, lucrurile au început să se miște în interbelicul
românesc. Extinderea sistemului de educație, dezvoltarea capitalismului, urbanizarea și reforma agrară
au creat o pătură de mijloc incipientă pe fondul modernizării României. Este adevărat că puțini
beneficiau de pe urma racordării României la societatea economică și intelectuală globală, dar măcar se
făceau primii pași.

Dacă poți invăța ceva din interbelic, este să nu te uiți spre trecut pentru a găsi idealuri sau soluții.
Instituțiile și ideile de inspirație occidentală erau „forme fără fond” pentru țăranii care semanau cu mâna
si arau cu boii, dar la vârful societății ele reușeau sa împingă lucrurile spre progres social.

Perioada interbelică a fost prea scurtă pentru a vedea cât succes ar fi avut evoluția istorică a României
altfel decât sub dictatura comunistă.

Persistența „problemei țăranești” sugerează că soluțiile politice și economice din interbelic au fost
greșite, iar societatea suferea de probleme structurale greu de rezolvat peste noapte. O dovadă este
modul în care decolectivizarea post-1989 a aruncat agricultura înapoi în structurile de proprietate si
producție din interbelic, ducând la prăbușirea productivității economice. Lucrurile se schimbau însă în
bine în acele mici dar crescânde pungi de modernitate inspirate și aspirând spre Occident și lumea
internațională.

Atunci când elitele românești din interbelic au început să se uite spre trecut pentru a găsi inspirație și
soluții, atunci ele au inventat o utopie etnicistă mistică, bazată pe cultul morții și al sacrificiului sau
crimei pentru neam. Mișcarea Legionară și alte curente similare și-au făurit un model pentru viitor
construit pe un trecut idealizat până la mit. Nu a contat că societatea romanească tradițională nu a
oferit vreodată un asemenea exemplu, chiar dimpotrivă.

La fel mă tem că ne uitam spre interbelic și culegem doar ce ne place. Mai bine am putea înțelege ce a
fost bun și să încercăm sa îl replicăm. Și țăranii și intelectualii luau decizii bune când se uitau spre viitor și
spre cel altfel decât ei, decât atunci când s-au lăsat conduși de iluzii paseiste și minciuni convenabile.
Poate că asta chiar putem învăța din interbelic.
Lecturi care au inspirat articolul:

Olivia Manning A Balkan Trilogy

Bogdan Murgescu: România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)

Eugene Weber: Dreapta romaneasca

Radu Umbreş este lector universitar la SNSPA, doctor în antropologie socială la University College
London, si master în sociologie la Universitatea din Oxford.

Editor: Ioana Moldoveanu

eana Ester: Ţara unui medic de ţară

Distribuie articolul

După un an în care necesitatea marcării Centenarului a dominat discursul public, iar simbolistica special
creată pentru cei 100 de ani a fost folosită fără rezerve, de la evenimente publice majore până la târguri,
spectacole în grădinițe, lansări de carte sau chiar statui, întrebarea la care merită să găsim un răspuns
este cum am simțit, fiecare dintre noi, ”Centenarul” și cu ce am rămas de pe urma lui. (Redacția)

Ileana Ester este din ’77 medicul pediatru și de familie al ialomiţenilor. Primii zece ani i-a petrecut la
Albeşti, pleca luni de acasă, revenea vineri. Următorii douăzeci de ani, a făcut naveta Bucureşti – Lilieci.
De mai bine de un deceniu, s-a mutat la Lilieci, dăruindu-li-se cu totul.

Sunt născută în 1951, într-un cartier select al Bucureștiului, într-o casă naţionalizată, confiscată de
comuniști de la un medic ginecolog renumit al vremii. Mama, tata, fiind muncitori și membri cu state
vechi în PCR, au fost „beneficiarii”. Deși le-am furat casa acelor oameni, am crescut frumos alături de
copiii lor, i-am respectat și ne-au respectat. La școală aveam haine ponosite, purtam ce rămânea de la
sora mea, cu șase ani mai mare. Cădeau pe mine ca pe un cuier. Aceste lipsuri nu mă deranjau prea tare,
învăţam mai mult ca să le-o iau cumva înainte, celorlalţi.

Despre comunism nu se vorbea la noi în casă, niciodată. Tata doar ne obliga să ne ridicăm în picioare
când se intona imnul ţării la radio sau la televizor. Cozonac mâncam de 1 Mai, de 23 August și de
Revelion. Pentru noi nu a existat Paștele și Crăciunul. În același timp, mama, în bucătărie, ne vorbea de
Isus Christos, de Carol I și de Regele Mihai, cântându-ne Imnul Regal, încet, printre zgomotul de oale și
capace, ca să n-audă tata. Aveam 14 ani când a murit Dej. Pe stradă, toată lumea îl plângea. Pe mine nu
m-a afectat momentul foarte tare. Peste ani, studentă fiind la Medicină, la spitalul „Carol Davila”, într-un
salon unde făceam practică, un pacient, fost primar al Bucureștiului, aflat în stare gravă, mi-a șoptit:
„Domnișoară doctor, să știţi că am fost prieten bun cu Dej… Să spuneţi tuturor că a fost ucis de ruși, s-a
întors din vizita de la Moscova, iradiat.” Atunci am simţit primul „BAU!” la adresa lor, a rușilor. În 1972,
sora mea s-a căsătorit cu un englez și a plecat în Anglia. Sigur că tata s-a opus cât a putut, dar minunea s-
a întâmplat. Ani mai târziu, întors dintr-o călătorie acolo, l-am întrebat curioasă cum e la Londra. A privit
lung în depărtare și și-a smuls cu durere cuvintele: „Ptiu! Pentru ce am luptat eu…” Apoi a tăcut. În
facultate nu am simţit nicio presiune. Ea a apărut, după. Telefoane interceptate, iar responsabilul cu
„Cartea de imobil” îmi spunea că, săptămânal, securitatea se interesa de noi. Eram atât de săraci și
nevinovaţi că lucrurile astea nu ne speriau.

Ca medic de ţară, am fost îmbrăţișată cu dragoste și respect de către ialomiţeni. Făceam naveta cu
trenuri neîncălzite și rate cu geamuri sparte, ajungând, cu șareta, îngheţată bocnă, la dispensar, iarna.
Conducerea spitalelor era vândută Partidului, ca și azi, în marea majoritate a cazurilor. Îmi amintesc
cum, în ședinţele lunare, ni se atrăgea atenţia să creștem natalitatea, minţind femeile gravide care
aveau deja 4-5 copii, că au doar o simplă „întârziere”, ca să mai nască încă vreo 2-3. În felul acesta, să ne
facem „planul” ca să ne luăm salariile. Așa s-au umplut orfelinatele de copii nedoriţi.

Mortalitatea infantilă era cea mai mare din Europa, cum e, din păcate, și azi. Conducerea de Partid de la
sate era mai puţin vândută. Am avut parte de primari – oameni, care ne avertizau la telefon să închidem
dispensarul și să plecăm, că au primit ordin să scoată medicii la cules de porumb. Revoluţia a venit ca o
ușurare, ca o depresurizare. Am urlat zile întregi ca apucaţii, pe străzi, ignorând pericolele, fericiţi că am
scăpat de corsetul securităţii comuniste. Nu știam, proștii de noi, că vom plăti pentru asta, fiind legaţi în
chingi, loviţi cu bâtele și gazaţi.

Am trăit mineriadele în stradă, era ireal ce se întâmpla. Suntem prea mici și prea naivi, nu suntem
construiţi să înţelegem „Geografia României”. Suntem vânaţi de pretutindeni. Știţi cum se acţiona în
acele zile? Exact ca azi. Ziarele erau vândute și scriau numai despre ceea ce voia Iliescu să se știe. Radioul
și televiziunea repetau la nesfârșit că Ceaușescu a fost cel mai mare criminal și că securitatea ne-a
distrus pe toţi. De ce toate astea? De ce nu trebuia să avem securitate? Oamenii aduși de Iliescu se
infiltrau în toate serviciile și acţionau de acolo. De ce e greu astăzi să faci o schimbare? Oriunde te duci,
găsești oameni puși să facă opusul a ceea ce trebuie. Dezastrul de azi este consecinţa acelor zile.
Oamenii de azi sunt oamenii împinși în faţă de infiltraţii lui Iliescu. Trăim dezastrul lipsei de vigilenţă și
inteligenţă a celor care atunci ar mai fi putut face ceva.

Avem un sistem de sănătate în moarte clinică. Nu mai este niciun secret pentru nimeni. Cauzele le știm
deja bine cu toții, iar acestea au dus și la numărul mare de medici care au ales să plece din țară sau să
lucreze în privat. Și așa am ajuns să fim sub media europeană la numărul de medici pe cap de locuitor.
În traducere, ne lipsesc 15.000 de specialiști, iar dacă în orașele mari situația mai e cum mai e, la țară, în
multe județe, există comune întregi care nu au niciun doctor. Mii de oameni care au nevoie de ajutor bat
kilometri pentru un medic, iar atunci când ajung la un cabinet sau la un spital trebuie să aștepte cu
orele. Ne-ar mai trebui vreo 15.000 de medici, însă deocamdată avem doar 57.300.

Ani de zile fără medic

O treime din medici se află numai în București și în județele Timiș și Cluj, restul de 40.000 aflându-se în
celelalte 39 de județe. Printre județele cu cei mai puțini medici se află Călărași și Giurgiu. Potrivit datelor
de la Institutul Național de Statistică, la oraș sunt peste 10.000 de cabinete de medicină de familie, iar la
sate, doar 384. Și asta, în condițiile în care la sate locuiesc 45 de procente din populația României.

Oamenii din șapte comune din județul Sălaj nu au medic. Sunt sute de localnici care au nevoie de un
medic de familie, însă niciunul nu vrea să se angajeze în zona lor. Situația durează de aproape doi ani, iar
în unele comune nu a mai călcat picior de specialist în ultimii trei ani. De exemplu, primarul comunei
Zimbor din Sălaj, Gabriel Mureșan, spune că situația nu este de ieri, de azi: „De trei ani de zile nu avem
medic în comuna Zimbor. Principalele motive ar fi lipsa la nivel național a medicilor și legislația proastă,
asta care este în vigoare“.

Nevoiți să meargă în comunele vecine

Medicii de familie sunt plătiţi după numărul de pacienţi, aşa că bineîneţeles că aleg localităţi cu mai
mulţi înscrişi. Edilii au încercat însă o soluţie de compromis. Rezultatul a fost negativ. „Am făcut o adresă
către Colegiul Medicilor și mi s-a răspuns că un medic nu poate să funcționeze în două locuri diferite“,
mai declară Gabriel Mureșan. Situaţia este aceeaşi în şapte comune din Sălaj.

Explicațiile celor de la Casa de Asigurări de Sănătate Sălaj sunt că numărul de asigurați este mic. Astfel,
celor cinci comune în care nu există de ani buni un medic de familie – Coşeiu, Lozna, Treznea, Zalha şi
Zimbor – li s-au adăugat, recent, altele două: Gîrbou şi Camăr. În aceste condiţii, locuitorii sunt nevoiţi să
se adreseze specialiştilor din comunele învecinate. „Neatractivitatea acestor comune rezidă în principal
din numărul mic de asiguraţi existenţi în localităţile respective: Zalha – 908, Lozna – 966, Zimbor – 1.004,
Treznea – 1.041, Coşeiu – 1.178“, precizează Olga Stana, preşedinte-director general al CAS Sălaj.

În cinci comune din județul Botoșani – Manoleasa, Adășeni, Broscăuți, Dimăcheni și Vorniceni – nu există
de ani de zile medic. „Așteptăm să ne vină medic, dar speranțe sunt mici, numărul de asigurați este mic,
distanța de oraș este mare“, spune Constantin Dresleuca, primarul comunei Adășeni.
Nici în comuna Largu din județul Buzău nu există doctor de 8 ani. Ultimul a plecat în Italia. „Am găsit o
soluție de compromis cu doamna doctor din comuna vecină și două zile pe săptămână asigură asistența
medicală locuitorilor din comuna noastră. Dacă avem nevoie de urgență, sunăm la 112, sau dacă nu sunt
atât de grave, mergem în comuna vecină 2 km“, spune Neculai Stănel, primar al comunei Largu.

Nu vrea nimeni să se angajeze

Directorul Casei de Asigurări de Sănătate, Carmen Nicolau, consideră că în județul Botoșani nu este
înregistrată o acută lipsă de medici de familie, precum în alte județe. Având în vedere că cetățenii
acestor comune au nevoie să fie sub supravegherea unui medic, aceștia apelează la doctorii din
localitățile vecine.

De asemenea, o bună parte din pacienți mai acoperă și Centrele de Permanență. „Am publicat posturile
pe site-ul CAS, cine dorește poate să-și înființeze un cabinet în zonele în care nu sunt medici. Oricând,
oricine dorește poate să intre în contract cu Casa de Asigurări“, adaugă Carmen Nicolau, directorul CAS
Botoșani. Deocamdată nu sunt solicitări pentru aceste comune. Se pare că în ciuda numărului mare de
studenți care termină Facultatea de Medicină, aceștia urmează alte specializări și puțini aleg să fie
medici de familie la sate.

Dispensare vechi de zeci de ani, aflate intr-o stare precara, in care ploua. In astfel de cladiri sunt
consultati si tratati multi pacienti care locuiesc in zonele rurale ale Romaniei, iar asta doar daca au
norocul ca in zona lor sa fie un medic de familie.

“Cand ploua, la mijlocul coridorului, cand se intra sub poarta, este lacul Bicaz, deci curge efectiv! Acum o
saptamana a plouat in dispensar in trei locuri. Actele sunt murate toate si acuma, astea sunt conditiile.
Iarna, sala de asteptare este rece ca nu ai cum sa asiguri focul. Curent este in permanenta, in frig asta
iarna, perdelele se misca, chiar daca inchidem absolut tot. Astea sunt conditiile in care se lucreaza”,
spune medicul de familie Daniela Blaj, potrivit Digi24.

Situatiile dificile atat pentru medici, cat si pentru pacienti se gasesc in mai toate zonele rurale din tara.
Intr-o comuna din judetul Galati, de exemplu, oamenii pot merge la doctor doar o data sau de doua ori
pe saptamana, dar si atunci trebuie sa astepte ore in sir. In sat exista un dispensar medical care sta mai
mult inchis. Singurul medic care consulta aici trebuie sa vina din comuna vecina.
“Absenta unui medic dintr-o localite poate sa determine speranta de viata a acelei localitati. E o drama
accesibilitatea la serviciile medicale si e accentuata si de suprareglementari din sistemul medical. E o
drama pentru pacient sa nu aiba medic in localitatea respectiva, dar e o drama pentru un pacient care
are medic, dar nu e lasat sa-si faca treaba”, spune si medicul de familie Gindrovel Dumitra din cadrul
Societatii Nationale de Medicina Familiei, conform sursei mentionate.

Si Catalin Petrencic, medic de familie in judetul Calarasi, vorbeste despre neputina medicilor din rural si
a pacientilor.

“Ne-am intors inainte de 89. Suntem specialisti fara specialitate. Medicul care in stagiatura invata ca
poate sa faca de toate si ajunge si i se spune: N-ai voie aia, n-ai voie aia… Din 87 pana in 89, 90 chiar
consultam imbracat si eu si pacientul. Copiilor le bagam stetoscopul pe sub haine ca nu puteai dezbraca.
Eu scriam retetele cu manusile. Erau conditii aproape ca afara. Faceam naveta. Nu puteam sta intr-o
cladire care avea apa la subsol de zece centimetri. In primul rand ca sa poti sa-ti faci meseria trebuie sa
ai tu confort pentru tine ca medic. Sa nu-ti fie frig iarna, sa nu-ti fie cald vara. Trebuie sa ai curatenie. Nu
poti sa stai cu peretii cazand pe tine”, a declarat medicul de familie citat de Digi24.

Reprezentantii Societatii Nationale de Medicina Familiei tot spun in ultimii ani ca in viitor vom asista la o
desertificare din acest punt de vedere a mediului rural, pentru ca sunt tot mai multe localitati care
raman fara medic.