VIZIUNEA DESPRE LUME ÎNTR-UN TEXT DRAMATIC STUDIAT

O SCRISOARE PIERDUTĂ
de I.L.Caragiale

1. Încadrarea scriitorului și operei în context:

Ion Luca Caragiale este unul dintre cei patru mari clasici ai literaturii române, alături
de Ion
Creangă, Ioan Slavici și Mihai Eminescu, continuator al lui V. Alecsandri în surprinderea dintr-o
perspectivă comică a realității, dar și a naturii umane în general, observator lucid și ironic, rafinat
psiholog și desăvârșit maestru al limbajului.
Comedia „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, unică în literatura română prin
actualitatea perpetuă a conflictului și prin calitatea comicului degajat, este reprezentată pe
scenă în 1884, dar este publicată un an mai târziu în revista „Convorbiri literare”, în 1885. Este
a treia piesă dintre cele 4 comedii ale lui Caragiale pe lângă „O noapte furtunoasă”, „D-ale
carnavalului”, „Conu Leonida față cu reacțiunea”, opere în care scriitorul urmărește surprinderea
moravurilor societății burgheze din acea perioadă.
Caragiale e un fin observator al societății burgheze în care trăiește, astfel, în opinia lui
Garabet Ibrăileanu, acesta „face concurență stării civile”, formula sa artistică fiind „realismul
tipic” (T. Vianu). Piesa a fost jucată în premieră, pe scena Teatrului Național din București, la 13
noiembrie 1884, înregistrând un mare succes de public.

2. Definiția comediei. Apartenența textului la specia comediei. Text dramatic:

Comedia este specia genului dramatic, în care se remarcă dorința autorului de a stârni
râsul prin surprinderea unor moravuri sociale. Personajele, care întruchipează caractere, tipologii
umane, sunt realizate în linii caricaturale. Conflictul comic are la bază un conflict superficial, ce
declanșează o acțiune plină de neprevăzut, încheiată vesel și, deseori, având scop moralizator.
Ca specie literară, „O scrisoare pierdută”de I. L. Caragiale este o comedie de moravuri și de
caracter, în care autorul își propune să dezvăluie mecanismele parvenirii politice și viața de
familie a burgheziei de provincie de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fiind inspirată din lupta
electorală din anul 1883.
Fiind un text dramatic, comedia lui Caragiale este destinată reprezentării scenice,
dovadă fiind intervențiile directe ale autorului în piesă (lista cu persoanele de la începutul piesei
și didascaliile/notațiile autorului), compoziția în 4 acte alcătuite din scene și replici, dialogul și
monologul ca moduri de expunere, limitarea acțiunii în timp și spațiu.

3. Încadrarea textului în curentul literar:

Ca formula estetică, comedia lui Caragiale se înscrie în formula realismului clasic,

scriitorul mărturisind: ”Eu nu scriu decât despre viața noastră și pentru viața noastră, căci alta nu
cunosc și nici nu mă interesează”. Arta dramaturgului își trage esențele din observarea atentă a
societății timpului și din transfigurarea artistică a acesteia într-o manieră care anulează toate
clișeele dramatice anterioare.
 Principiile promovate de societatea culturală ”Junimea”se regăsesc în critica”formelor
fără fond” și a politicienilor corupți, satirizarea unor aspecte sociale, spiritul de observație acut,
veridicitatea obținută prin tehnica acumulării detaliilor. Țin de clasicism echilibrul compozițional
și generalitatea situațiilor și a caracterelor (fudulul, canalia, cocheta, încornoratul).
Putem încadra textul în clasicism tocmai prin critica moravurilor, caracterul satiric (o
perspectivă ironică asupra burgheziei și a societății politice românești din sec al XIX-lea), prin
susținerea valorilor clasice de bine, frumos, adevăr, căpătând astfel și un scop didactic,
moralizator dar și prin respectarea regulii celor trei unități de timp (loc- „capitala unui județ de
munte”, timp- sec al XIX-lea, acțiune). Ține și de realism prin impresia de veridicitate pe care o
creează, prin utillizarea tehnicii detaliilor, prin ironie și prin construcția personajelor tipologice
(Zaharia Trahanache- tipul încornoratului, Zoe Trahanache- tipul amorezei cochete, etc.).

4. Ilustrarea temei operei:

Caracterul realist al piesei se reflectă și în plan tematic. Luând ca pretext fixarea

candidatului ”în capitala unui județ de munte”, este satirizată imaginea unei clase politice
degradată din punct de vedere moral, descrisă minuțios în toate aspectele ei (intimitate, politică,
administrație etc.) dar și viața privată a politicienilor corupți, animați de ambiția parvenirii. Încă
de la primele didascalii, universul social și uman vizat este mult generalizat, ceea ce se întâmplă
în capitala județului se întâmplă în toată țara, ”în zilele noastre” capătă un caracter ironic, prin
puterea reactualizării faptelor. Discuția inițială este secvența ce reflectă specificul raporturilor
dintre autoritățile statului. Ghiță dă umil raportul prefectului despre rondul zilei executând cu
slugărnicie și servilism ordinele primite. Corupția și abuzul în serviciu sunt trecute cu vederea,
Tipătescu este conștient de leafa mică a polițaiului și nu reacționează la steagurile pe care acesta
le fură. Într-o altă secvență, Zoe îl convinge pe Tipătescu, printr-un șantaj emoțional, să-și dea
votul, de dragul reputației ei, candidatului aflat în opoziție, exprimând astfel imoralitatea vieții
personale, dar și instabilitatea deciziilor politice.

5. Sugestiile titlului:

Titlul pune în evidență intriga și contrastul comic dintre aparență și esență, punând în
lumină conflictul dramatic, scrisoarea rătăcită de Zoe Trahanache și ajunsă în mâna lui Nae
Cațavencu, care șantajează centrele de putere ale partidului de guvernământ în scopul obținerii
mandatului de deputat. Articolul nehotărât ”o” indică atât banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei. O altă scrisoare este tot una compromițătoare prin care Agamemnon
Dandanache își câștigă postul de deputat. La nivel simbolic, scrisoarea devine o armă de șantaj
folosită pentru preluarea puterii politice, denotând parvenitismul și lipsa de scrupule a
personajelor. Lumea ”scrisorii pierdute” se dovedește un cerc închis, un mecanism autoreglator
din care niciun ”actor” nu vrea să iasă.

6.Indici spațio-temporali:

Acțiunea este delimitată de indici spațio-temporali cu valoare de generalitate, care

slujesc aceeași intenție generalizatoare a autorului:”capitala unui județ de munte, în zilele
noastre”, semn că moravurile ilustrate sunt valabile oriunde și oricând, ca în comedia clasică.
Din conflictual dramatic se înțelege că acțiunea este plasată în preajma alegerilor pentru Camerș,
Nae Cațavencu făcând referire la anul de grație 1883. Ca în toate piesele clasice, și aici se
respectă în mare parte unitatea de timp și spațiu, evenimentele se desfășoară într-un interval de
timp scurt, în anticamera prefectului, în primărie și apoi în grădina lui Zaharia Trahanache.

7. Conflictele operei:

Conflictul dramatic principal al piesei este unul exterior și constă în înfruntarea pentru
putere politică a două forțe opuse: reprezentanții partidului aflat la putere (prefectul Ștefan
Tipătescu, Zaharia Trahanache-președintele grupării locale a partidului și Zoe Trahanache,soția
acestuia) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, ambițios avocat și
proprietarul ziarului ”Răcnetul Carpaților”. Conflictul comic are la bază contrastul dintre esență
și aparență, dintre ce sunt și ce vor personajele să pară. Conflictul secundar e reprezentat de
grupul Farfuridi- Brânzovenescu,”cuplul culinar”, care se tem de trădarea prefectului.

8. Particularități de compoziție. Structura operei. Rolul didascaliilor. Construcția

subiectului:

Originalitatea dramaturgului se remarcă și la nivelul particularităților de compoziție.

Tensiunea dramatică e susținută gradat prin înlănțuirea evenimentelor care conduc spre
rezolvarea conflictului, în finalul fericit al operei, și prin tehnica amplificării treptate a
conflictului, tehnica ”bulgărelui de zăpadă”. Remarcabila artă compozițională a piesei rezidă în
amplificarea treptată a conflictelor subordonate celui principal. Conflictele secundare se țes în
jurul personajelor, atacurile successive ale lui Cațavencu menținând starea de tensiune.
Comedia este structurată în 4 acte care însumează 44 de scene, iar intervențiile autorului
-necesare punerii operei în scenă- sunt moderate, fiind orientate către decrierea lapidară a
ambianței și a decorului fiecărui act. De asemenea, didascaliile exprimă starea personajelor,
impunând jocul adecvat al actorilor (”indignat”, ”naiv”, ”cu tărie”, ”mâhnit”, ”căutând în gând”,
”zâmbind cu bonomie”, ”nervoasă”), redau mișcarea scenic (”coborând către public”,”venind
repede din stânga”) și sugerează prin comentarii subtile modalitatea de regizare sau de înțelegere
a textului.
Acțiunea dramatică este plasată pe fundalul agitat al unei campanii electorale, la finalul
căreia urma să fie desemnat candidatul pentru funcția de deputat în Parlament. Piesa are o
structură circulară, are în final un element spectaculos, dar în plan estetic finalul închide
cercul, căci în această lume echilibrul a fost restabilit fără a se schimba ceva. Prin relatarea lui
Dandanache despre cum a ajuns candidat tot prin șantaj, Caragiale transformă, de fapt, scena de
provincie într-o metaforă a unui spațiu mai larg.
În cele patru acte ale piesei, acțiunea se dezvoltă prin înlănțuirea secvențelor, chiar dacă
intriga este anterioară întâmplărilor propriu-zise (Zoe pierduse deja scrisoarea.).
În primul act ni se prezintă contextul social, economic și politic în care ne aflăm. Astfel
acțiunea are loc în „capitala unui județ de munte”, în zilele noastre (respectiv sfârșitul secolului
al XIX-lea). Primele personaje care apar în scenă sunt Tipătescu și polițaiul Pristanda, omul său
credincios. Din discuțiile lor deducem raporturile de opoziție sau coaliție dintre celelalte
persoanje, detalii referitoare la situația politică sau familială ale altora. Apoi își face apariția
Zaharia Trahanache, venerabil om politic, președinte de comitete și comisii, care anunță
existența unei scrisori de amor compromițătoare, aflată în mâinile adversarului politic
Cațavencu, dar pe care, în naivitatea lui, o crede o plastografie. Cei doi amorezi însă acționează
impulsiv și caută o cale de a smulge scrisoarea adversarului politic.
Actul al doilea debutează cu numărătoarea estimativă a voturilor pentru fiecare tabără
politică. Farfuridi și Brânzovenescu, avocați și aliați politici ai lui Tipătescu, se tem de o
eventuală trădare a acestuia, fapt întreținut și de numeroasele vizite la adversarul politic,
Cațavencu. Tipătescu ordonă arestarea și percheziționarea casei lui Cațavencu, fără vreun
rezultat favorabil, însă acesta este eliberat la cererea Zoei care, în ciuda dezacordului lui
Tipătescu, îi oferă sprijin politic adversarului Cațavencu, în schimbul scrisorii. În mijlocul
acestor frământări politice și personale, se primește o depeșă de la centru ce solicită alegerea
unui candidat trimis de aici.
Actul al treilea prezintă ședința și discursurile electorale demagogice ale lui Cațavencu
și Farfuridi din sala primăriei. Între timp, Trahanache găsește o poliță falsificată a lui Cațavencu
pe care intenționează să o folosească drept armă de șantaj. La un moment dat, se anunță numele
candidatului numit de la centru în urma depeșei primite, în persoana lui Agamemnon
Dandanache. Lucru acesta creează haos în sală, învălmășeală în care Cațavencu pierde pălăria cu
scrisoarea care este găsită de cetățeanul turmentat și predată destinatarului, Zoe Trahanache.
Ultimul act aduce și rezolvarea conflictului inițial, scrisoarea ajungând înapoi la Zoe. Își
face apariția în scenă Agamemnon Dandanache, mai prost, mai incult și mai canalie decât
candidații locali, mărturisind că ajunsese aici printr-o altă scrisoare compromițătoare, folosită ca
armă de șantaj. Piesa se încheie cu festivitatea în cinstea noului candidat ales, condusă de însuși
Cațavencu.
9. Comentarea a două scene semnificative:

O scenă-ancoră pentru construirea semnificațiilor comediei este plasată în Scena I,

protagoniștii
fiind cei doi amanți demascați de Cațavencu.Disperarea lui Tipătescu este redată prin suita de
interogații retorice”Ce să fac? Ce să fac?”, dar și prin mișcarea scenică ”vine amețit și-
mpleticindu-se din fund și cade pe un scaun cu capul în mâini”. La fel, Zoe se declară
”nenorocită”, arătându-și vulnerabilitatea de femeie îndrăgostită, în ciuda stăpânirii de sine ce o
caracterizează: ” Sunt nenorocită, Fănică...”.
O altă scenă care se constituie ântr-un excelent pretext pentru satira moravurilor politice
este
cea din final .După ce se consumă toate luptele pentru acapararea puterii și, simultan, pentru
recâștigarea imaginii publice aflate în pericol pentru câteva zile, grupurile de interese se
reomogenizează, cu toții sărbătorind în mod absurd, victoria corupției, a minciunii și a
incompetenței. Singurii care par să aibă capacitatea de a lua distanță de ”bâlciul deșertăciunilor”
politice sunt Zoe și Tipătescu, care”contemplă de la o parte mișcarea”.

10. Tipuri de comic și mijloacele de realizare:

În primul rând, la fel ca în orice altă comedie, și în ,,O scrisoare pierdută” se remarcă
intenția dramaturgului de a stârni râsul în rândul spectatorilor. Așa se explică numeroasele tipuri
de comic prezente la nivelul textului, care acționează simultan și relevă înclinația lui Caragiale
spre caricatură.
 Identificăm, spre exemplu, comicul de moravuri care este evident prin scopul artistului
de a surprinde imaginea societății românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o
societate ,,a formelor fără fond’’, după cum o numea Titu Maiorescu. În plan politic, Caragiale
înfățișează o clasă socială pentru care demagogia, parvenitismul, șantajul, interesul personal
reprezintă un modus vivendi. De asemenea, prin triunghiul conjugal, Zaharia Trahanache-Zoe-
Ștefan Tipătescu, evidențiază degradarea valorilor morale în plan familial. Comicul de caracter
provine din discrepanța între ce vor să pară personajele și ce sunt de fapt. De pildă, Trahanache
este convins că e un bun politician respectabil și un cetățean onorabil, dar, de fapt, este un bătrân
senil și încornorat. Comicul de intenție este observabil la nivelul atitudinii dramaturgului în
raport cu personajele sale. Față de Ghiță Pristanda, un personaj lipsit de pretenții exagerate,
recurge la ironie, în vreme ce, față de Nae Catavencu, un personaj cu pretenții ce nu corespunde
realității sale interioare, adoptă satira îngroșându-i defectele.
Comicul de situații este reprezentat de scenele pline de ridicol în care sunt surprinse
personajele: pierderea scrisorii de amor, intrările repetate în scenă ale Cetățeanului turmentat,
bătaia din ședință, repetarea istoriei cu scrisoarea).
Comicul de nume este evidențiat prin onomastica personajelor, precum Zaharia care sugerează
atât ramolitismul actantului, cât și caracterul ușor influențabil sau Nae Cațavencu, al cărui nume
sugerează atât demagogia, cât și ipocrizia. Rezonanța culinară a numelor Farfuridi și
Brânzovenescu sugerează lipsa de personalitate a acestora. Ghiță Pristanda are un nume care-i
relevă caracterul slugarnic, iar Cetățeanul turmentat evidențiaza confuzia alegătorului de rând din
pricina unei clase politice haotice. Comicul de nume are rol și în caracterizare: Cațavencu vine
de la cață sau cațaveică (haină cu două fețe); Trahanache: trahana (cocă moale); Pristanda: dans
moldovenesc în care se bate pasul pe loc; Agamemnon Dandanache (dandana=boacănă).

Comicul de limbaj se realizează prin utilizarea greșită a formelor unor cuvinte și prin
greșelile de exprimare care arată incultura personajelor. Apar deformări fonetice:(,,bampir’’ în
loc de,,vampir’, „prințipuri”, „soțietate”, „famelie”), confuzii paronimice (Ghiță se laudă că e
„scrofulos la datorie”), nonsensuri („să punem punctele pe i”, „după lupte seculare ce au durat
treizeci de ani” „ora 12 trecut de fix”, „dacă e anonimă, o semnez”), utilizarea incorectă a
neologismelor ( Nae Cațavencu îi numește ,,capitaliști’’ pe locuitorii capitalei), etimologii
populare („renumerație”), truisme („o societate care nu merge înainte, stă pe loc”), ticuri verbale
(,,Aveți puțintică răbdare” – Zaharia Trahanache), formularea unor enunțuri lipsite de logică
(,,Industria română este admirabilă, sublimă, am putea spune, dar lipsește cu desăvârșire.’’).

11. Tipologia personajelor:

Caragiale depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza

personajele, prin trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică, deci apartenența la realism.
Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Pompiliu
Constantinescu precizează în articolul „Comediile lui Caragiale” nouă clase tipologice, dintre
care următoarele sunt identificate și în „O scrisoare pierdută”: tipul încornoratului sau a
înșelatului (Zaharia Trahanache), tipul primului-amorez și al donjuanului (Tipătescu), tipul
cochetei și al adulterinei (Zoe Trahanache), tipul politic și al demagogului (Tipătescu,
Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetățeanului (Cetățeanul
turmentat), tipul funcționarului (Pristanda). Ştefan Tipătescu, tipul junelui amorez, este
prefectul judeţului pe care îl administrează având o mentalitate de stăpân absolut: “moşia, moşie,
foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica, trai neneacă pe banii lui Ţrahanache, babachii”
(Pristanda). Tipătescu este impulsiv, nestăpânit în momentul în care aude despre scrisoarea de
dragoste, dar și în momentul în care Farfuridi îl acuză de trădare, aşa cum de altfel îl
caracterizează unul dintre personaje, „venerabilul” Trahanache: “E iute! n-are cumpăt. Altminteri
bun băiat, deştept, cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.”
Fănică este component al triunghiului conjugal, venit în judeţ cu opt ani în urmă, devenind chiar
de atunci amantul Zoei, fără ca soțul acesteia să bănuiască: “De opt ani trăim împreună ca fraţii
şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta atâtica rău” (Trahanache). Flerul său de amorez reiese şi
din scena în care Zoe foloseşte toate tertipurile feminine pentru a-1 convinge să-1 aleagă pe
Caţavencu: “în sfârşit, dacă vrei tu… fie! […] Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti
candidatul lui nenea Zaharia… prin urmare şi al meu!”. Comicul de nume, Tipătescu, trimite la
cuvântul “tip”, care semnifică june prim, om rafinat, amorez abil, aventurier.

12. Viziunea despre lume. Concluzii

Viziunea despre lume este una clasică prin critica adusă unor moravuri sociale ale
vremii: imoralitate, abuz în serviciu, incultură, demagogie, parvenitism. Este transmisă într-un
registru satiric și ironic, predomină limba vorbită, cu erori de exprimare, pentru a sublinia
incultura personajelor.
În concluzie, semnificațiile comediei se construiesc prin armonizarea paradoxală a
comicului și a tragicului:” îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”, într-o sinteză
modernă ce anticipează absurdul. Exagerarea monstruoasă, vidul sufletesc al personajelor, lipsa
de profunzime, reducerea la absurd a ființei umane, caricatura oricărui sentiment autentic,
absența oricăror valori existențiale au făcut ca ”O scrisoare pierdută” să fie un text dramatic
definitoriu pentru arta carageliană.