Lucian Blaga (1895-1961)

POEZII TEATRU FILOSOFIE

Poemele luminii 1919
Pașii profetului 1921
În marea trecere 1924
Lauda somnului 1929
La cumpăna apelor 1933
La curțile dorului 1938
Nebănuitele trepte 1943
Zamolxe1921
Tulburarea apelor 1923
Daria 1925
Fapta 1925
Meșterul Manole 1927
Cruciada copiilor 1930
Arca lui Noe 1944
Filosofia stilului 1924
Cunoașterea luciferică 1933
Spațiul mioritic 1936
Geneza metaforei și sensul
culturii 1937
Trilogia cunoașterii 1943
Trilogia culturii 1944
Trilogia valorilor 1946

Lucian Blaga, poet interbelic, reprezentant al direcției moderniste se distinge prin forța
inovatoare a liricii sale, detașându-se de tematica rurală socială specifică poeților ardeleni
precum O. Goga și G.Coșbuc, cât și de linia simbolistă deschisă de Al. Macedonski.
Este primul poet român care reușește să sincronizeze în mod definitiv formele poetice
românești cu cele europene. Este cunoscut ca poet, filosof și dramaturg, între filosofia și poezia
lui existând legături profunde. Ca filosof a fost preocupat de două mari probleme: problema
cunoașterii și problema culturii.
Opera sa lirică se definește ca succesiune a ipostazelor eului ce reflectă raportul dintre
sine și lume, ilustrând cele trei etape ale liricii sale. Prima etapă include volumele Poemele
luminii (1919) și Pașii profetului (1921).
În volumele În marea trecere (1924) și Laudă somnului (1929), ființa umană este
marcată de presentimentul sfârșitului și de trecerea ireversibilă a timpului, de aceea caută să
refacă legătura cu dimensiunea cosmică profundă.
Volumul Nebănuitele trepte (1943) și postumele aduc împăcarea cu sine, seninătatea și
resemnarea în fața morții, privite ca o altă etapă firească a existenței.
Coordonatele concepției filosofice regăsite în opera lirică- cunoașterea, misterul și
creația. L. Blaga identifică două tipuri de cunoaștere:
CUNOASTEREA LUCIFERICĂ (de la luceafăr-astru care sugerează misterul
nopții;):are ca scop potențarea misterului, sporirea lui, nu lămurirea acestuia.Corespunde
gândirii poetice. Obiectul cunoașterii luciferice e totdeauna un mister care, pe de o parte se
arată prin semnele sale și pe de altă parte se ascunde după semnele sale. Cunoașterea luciferică
introduce problematicul și neliniștea. Este specifică sensibilității poetului, este indirectă și
îmbogățește ființa artistică.

CUNOASTEREA PARADISIACĂ: este cunoașterea de tip logic, rațional, se revarsă

asupra obiectului cunoașterii, vrând să lumineze misterul (reducându-l astfel). Este specifică
oamenilor de știință, este directă, sortită eșecului, deoarece nu îmbogățește ființa, ci o sărăcește.
Lucian Blaga este adeptul cunoașterii luciferice, deoarece omul poate lua contact cu
realitatea nu prin simțuri sau prin idee, ci prin punere de probleme, prin deschidere spre mistere.
Misterul este amplificat prin imaginația poetică și prin trăire interioară. Creația devine o
compensare a neputinței de a cunoaște absolutul:”omul trebuie să fie un creator, de aceea
renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului” (Pietre pentru templul meu). Omul nu are acces la
cunoașterea absolută pentru că Marele Anonim (Demiurgul) a ridicat o barieră, numită ”cenzura
transcendentă” ,care limitează cunoașterea umană. Rolul poetului este de a potența tainele lumii
prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfățișează și prin sentimente. Rolul
poeziei este acela ca, prin mit și prin simbol –elemente specifice imaginației- creatorul să
pătrundă în tainele universului, sporindu-le.