POEZIA EXPRESIONISTĂ

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

1911 / 1919
de Lucian Blaga

O operă literară ce ilustrează particularitățile unei arte poetice este poezia „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii”, scrisă de LUCIAN BLAGA.

Modernismul este un curent sau o tendință din arta și literatura secolului al XX-lea, care
neagă tradiția și susține principii de creație noi.

Prin modernism, pot fi definite toate manifestările postromantice: simbolismul (GEORGE

BACOVIA), modernismul eclectic (TUDOR ARGHEZI), expresionismul (LUCIAN BLAGA),
ermetismul (ION BARBU).

La nivel de ideologie literară, poezia aparține expresionismului, o direcție a modernismului

interbelic, apărut în secolul al-XX-lea, care se opune naturalismului și impresionismului. Acest
curent literar a fost teoretizat în anul 1911, în Germania, de către WILHELM WORRINGER,
care a propus pentru prima dată termenul de expresionism în revista „Furtuna”. De asemenea,
modernitatea poeziei este asigurată de o serie de elemente, precum intelectualizarea emoției,
înnoirile prozodice, versul liber, și ingambamentul, care nu compromite sensurile.

O trăsătură a modernismului expresionist, identificată în poezia blagiană, este lirismul de

tip confesiv susținut prin mărci ale subiectivități de tipul formelor pronominale de persoana întâi:
“Eu”, “mea” , a formelor verbale de persoana întâi: “nu ucid”, “nu strivesc”, precum și adjec-
tivele posesive: “ochii mei”, “lumina mea”.

O altă particularitate a modernismului expresionist, prezentă în textul poetic blagian, este

preferința pentru metaforă, ce conferă ambiguitate limbajului poetic; din această perspectivă poezia
devine o “revelație a misterului”, poezia nemaifiind un “meșteșug” ca la TUDOR ARGHEZI.
Totodată, se disting două tipuri de metaforă: plasticizantă și revelatorie, conform studiului
“Geneza metaforei”.

LUCIAN BLAGA este considerat unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai
expresionismului, o personalitate culturală de prestigiu, Blaga fiind poetul filozof care a configurat
un inedit sistem filozofic, concentrat în jurul unor concepte fundamentale. Însuși poetul se
autodefinește „mut ca o lebădă”, cuvântul născându-se din tăcerea proprie. Universul literar al lui
Blaga este alcătuit din volume de poezii, precum „Poemele luminii”, „Laudă somnului”, „În
marea trecere”, „La cumpăna apelor”.

Poezia a fost publicată în volumul de debut „Poemele luminii”, în anul 1919, fiind o
remarcabilă artă poetică blagiană, un volum care se concentrează asupra misiunii poetului și con-
cepției despre creație.

La nivel tematic, se identifică cunoașterea, dezvoltată în „Trilogia cunoașterii”, poemul

punând în opoziție cele două tipuri de cunoașrere: paradisiacă și luciferică. Ideile poetice, ce
sugerează tema poeziei, sunt imaginea luminii și a lumii, textul blagian fiind o artă poetică.

Titlul poeziei este semnificativ, fiind alcătuit dintr-o metaforă revelatorie, care desemnează,
sub forma cercului închis, imaginea lumii presărată cu miracole: florile, ochii, buzele și
mormintele. Se remarcă forma pronominală de persoana întâi singular „Eu”, prin care poezia
dobândește conotații expresioniste; forma verbală „nu strivesc” ilustrează dorința eului poetic de a
menține în viață misterele lumii. Poezia blagiană devine „un strigăt al unei gândiri pozitiviste”,
cum susține EUGEN TODORAN. „Corola de minuni a lumii” este o metaforă a perfecțiunii, a
absolutului, care redă ideea de cerc, de întreg.

La nivel structural, poezia este alcătuită dintr- o strofă unitară, având douăzeci de versuri,
structurate simbolic în trei secvențe lirice, reunite prin ideea de mister, redat prin cuvinte din câm-
pul lexical al acestuia: „taină”, „fior”, „sfânt mister”, „neînțelesuri”.

Prima secvență lirică reia titlul poeziei, debutând cu fixarea temei poeziei, cunoașterea,
poetul punând în opoziție cele două tipuri de cunoaștere: paradisiacă și luciferică. Eul poetic se
opune cunoașterii raționale, preferând cunoașterea prin negație, care în teologie se numește cu-
noaștere apofatică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea, tainele ce
le-ntâlnesc în calea mea”. Poezia este „o corolă de minuni a lumii”, o parte a misterului, „vraja
nepătrunsului ascuns”, pe care poetul nu îl explică, ci îl acceptă, prin cunoașterea luciferică. Ca-
lea urmată de BLAGA este presărată cu miracole: florile—simbol al perfecțiunii, ochii—simbolul
cunoașterii, al spiritualității și buzele—simbol al comunicării.

A doua secvență lirică debutează cu dubla antiteză „eu/alții”, „lumina-mea/lumina-alto-

ra”, sugerând cele două tipuri de cunoaștere. Dacă „lumina altora” distruge vraja prin rațiune,
suprimând farmecul universal, „lumina mea” este o metaforă ce definește modul în care poetul
contemplă universul. Motivul literar al lunii din această secvență amplifică taina nopții, luna deve-
nind misterioasă prin amestecul cu întunericul, astrul nopții fiind supus temporalității căci crește,
descrește și dispare.

A treia secvență lirică redă o concluzie explicativă introdusă prin conjuncția „căci”, care
reia parțial versul cheie pentru a pontența misterul, care este echivalent cu a iubi etern. Astfel, iubi-
rea devine pentru Blaga „un principiu cosmic” (EUGEN TODORAN), un mijloc suprem de a
ajunge la cunoașterea absolută, deoarece „iubirea mărește cunoașterea”.

La nivel prozodic, LUCIAN BLAGA încalcă rigorile versificației, scriind o poezie unitară,
versurile având rimă, ritm și măsură variabile.

Muzicalitatea versurilor este realizată prin figuri de sunet: aliterația: „mărește și mai tare
taina nopții” și prin recurența: „lumina altora”, „lumina mea”.

În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică bla-
giană, care definește creația în sens pragmatic, precum și relația eului poetic cu lumea, bazată
pe cunoaștere și iubire.