POEZIA EXPRESIONISTĂ

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de LUCIAN BLAGA

Modernismul este un curent sau o tendință din arta și literatura secolului al-XX-lea, care
neagă tradiția și susține principii de creație non.

Prin modernism pot fi definite toate manifestările post romantic: simbolismul (George
Bacovia), modernismul eclectic (Tudor Arghezi), expresionismul (Lucian Blaga), ermetismul
(Ion Barbu).

Ideologic, poezia aparține expresionismului, un curent literar apărut în secolul al XX-lea, ce se

opune realismului și naturalismului, punând accent pe voința creatoare, istoria vitalistă, interesul
pentru fondul mitic, tradiții, miraculos și demonic și pe conștiința apocaliptică. Poezia modernistă
cultivă teme, precum: creația, cunoașterea, iubirea și moartea, preferând metafora, ca și figură de
stil,de unde rezultă ambigitatea limbajului artistic. De asemenea, modernitatea poeziei este
asigurată de o serie de elemente, precum intelectualizarea emoției, înnoirile prozodice, versul
liber, și ingambamentul, care nu compromite sensurile.

Poezia a fost publicată în volumul de debut „Poemele luminii”, în anul 1919, fiind o
remarcabilă artă poetică blagiană, un volum care se concentrează în jurul metaforei luminii și a
cunoașterii prin iubire—cea mai importantă cale spre definirea poetică a misterului universului.

O trăsătură a modernismului identificată în poezia blagiană, este lirismul de tip confesiv

susținut prin mărci ale subiectivități de tipul formelor pronominale de persoana întâi: “Eu”, a
formelor verbale de persoana întâi: “nu ucid”, “nu strivesc”, precum și adjectivele posesive: “ochii
mei”, “lumina mea”.
O altă particularitate a modernismului, prezentă în textul poetic blagian, este preferința
pentru metaforă, ce conferă ambiguitate limbajului poetic; din această perspectivă poezia devine o
“reluare a misterului”, poezia nemaifiind un “meșteșug” ca la TUDOR ARGHEZI. Totodată, se
disting două tipuri de metaforă: plasticizantă și revelatorie, conform studiului Geneza metaforei.

La nivel tematic, poetul este preocupat de creație, „principala problemă dintre cele o mie
despre care mă simt mereu ispitit să vorbesc”, de cunoaștere și de tema iubirii, care sporește
cunoașterea. Ideile poetice, ce sugerează tema poeziei, sunt imaginea luminii și a lunii, textul
arghezian fiind o artă poetică.

Titlul poeziei este semnificativ, fiind alcătuit dintr-o metaforă revelatorie, care desemnează,
sub forma cercului închis, imaginea lumii presărată cu miracole: florile, ochii, buzele și
mormintele. Se remarcă forma proniminală de persoana I singular „Eu”, prin care poezia
dobândește conotații expresioniste; forma verbală „nu strivesc” ilustrează dorința eului poetic de a
menține în viață misterele lumii. Poezia blagiană devine „un strigăt al unei gândiri pozitiviste”,
cum susține EUGEN TEODORAN. „Corola de minuni a lumii este o metaforă a perfecțiunii, a
absolutului, care redă ideea de cerc, de întreg.

La nivel structural, poezia este alcătuită dintr- o strofă unitară, având douăzeci de
versuri, structurate simbolic în trei secvențe lirice, reunite prin ideea de mister, redat prin cuvinte
din câmpul lexical al acestuia: „taină”, „fior”, „sfânt mister”, „neînțelesuri”. Întreaga poezie este
o formă de răscumpărare a neputinței de a cunoaște universul, poetul asumându-și poziția de
mijlocitor, de „Eu” și univers.
 Prima secvență lirică reia titlul poeziei, debutând cu fixarea temei poeziei, cunoașterea,
poetul punând în opoziție cele două tipuri de cunoaștere: paradiziacă și luciferice. Eul poetic se
opune cunoașterii luciferice, raționale, preferând cunoașterea prin negație, care în teologie se
numește cunoaștere apofatică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea,
tainele ce le-ntâlnesc în calea mea”. Calea urmată de BLAGA este presărată cu miracole: florile—
simbol al perfecțiunii, ochii—simbolul cunoașterii, al spiritualității și buzele—simbol al
comunicării.

A doua secvență lirică debutează cu dubla antiteza „au/alții”, „lumina-mea/lumina-

altora”, sugerând cele două tipuri de cunoaștere. Dacă „lumina altora” distruge vraja prin rațiune,
suprimând farmecul universal, „lumina mea este o metaforă ce definește modul în care poetul
contemplă universul.

A treia secvență lirică redă o concluzie explicativă introdusă prin conjuncția „căci”, care
reia parțial versul cheie pentru a pontența misterul, care este echivalent cu a iubi etern. Astfel,
iubirea devine pentru Blaga „un principiu cosmic” (EUGEN TEODORAN), un mijloc suprem de
a ajunge la cunoașterea absolută, deoarece „iubirea mărește cunoașterea”.

La nivel prozodic, rima și măsura sunt variabile, iar ritmul interior redă frenezia eului
liber să își exprime ideile, să resemantizeze cuvintele investite cu sarcină magică și mitică.

Muzicalitatea versurilor este realizată prin figuri de sunet: aliterația: „mărește și mai tare
taina nopții” și prin recurența: „lumina altora”, „lumina mea”.

În concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică
blagiană, care definește creația în sens pragmatic, precum și relația eului poetic cu lumea, bazată
pe cunoaștere și iubire.