Lucian Blaga (1895-1961)

POEZII TEATRU FILOSOFIE

Poemele luminii 1919
Pașii profetului 1921
În marea trecere 1924
Lauda somnului 1929
La cumpăna apelor 1933
La curțile dorului 1938
Nebănuitele trepte 1943
Zamolxe1921
Tulburarea apelor 1923
Daria 1925
Fapta 1925
Meșterul Manole 1927
Cruciada copiilor 1930
Arca lui Noe 1944
Filosofia stilului 1924
Cunoașterea luciferică 1933
Spațiul mioritic 1936
Geneza metaforei și sensul
culturii 1937
Trilogia cunoașterii 1943
Trilogia culturii 1944
Trilogia valorilor 1946

Lucian Blaga, poet interbelic, reprezentant al direcției moderniste și al curentului

expresionist se distinge prin forța inovatoare a liricii sale, detașându-se de tematica rurală
socială specifică poeților ardeleni precum O. Goga și Coșbuc, cât și de linia simbolistă deschisă
de Al. Macedonski.
Este primul poet român care reușește să sincronizeze în mod definitiv formele poetice
românești cu cele europene. Este cunoscut ca poet, filosof și dramaturg, între filosofia și poezia
lui existând legături profunde. Ca filosof se înscrie în idealismul obiectiv (a considerat că lumea
este creată de o entitate metafizică) și a fost preocupat de două mari probleme: problema
cunoașterii și problema culturii.
Opera sa lirică se definește ca succesiune a ipostazelor eului ce reflectă raportul dintre
sine și lume, ilustrând cele trei etape ale liricii sale. Prima etapă include volumele Poemele
luminii (1919) și Pașii profetului (1921), ilustrând ”eul stihial”, caracterizat prin dorința de
contopire cu lumea și cu tainele ei, prin sentimentul apartenenței la marele mister cosmic, la
care ființa umană participă frenetic, printr-o descătușare a spiritului.
În volumele În marea trecere (1924) și Laudă somnului (1929), care marchează etapa a
doua de creație, se oglindește ”eul problematizant”, raportul eu- univers este anulat, omul
resimțind acut înstrăinarea de univers, sentimentul de echilibru și armonia din primele volume
fiind înlocuite de senzația desacralizării lumii și de tristețea metafizică a poetului. Ființa umană
este marcată de presentimentul sfârșitului și de trecerea ireversibilă a timpului, de aceea caută
să refacă legătura cu dimensiunea cosmică profundă.
Volumul Nebănuitele trepte (1943) și postumele aduc împăcarea cu sine, seninătatea și
resemnarea în fața morții, privite ca o altă etapă firească a existenței, relevându-se astfel
ipostaza ”eului reconciliant”.
Coordonatele concepției filosofice regăsite în opera lirică- cunoașterea, misterul și
creația. L. Blaga identifică două tipuri de cunoaștere:
CUNOASTEREA LUCIFERICĂ (de la luceafăr-astru care sugerează misterul
nopții;de la Lucifer-în faza îngerească):are ca scop potențarea misterului, sporirea lui, nu
lămurirea acestuia. Corespunde gândirii poetice, intuitive. Obiectul cunoașterii luciferice e
totdeauna un mister care, pe de o parte se arată prin semnele sale și pe de altă parte se ascunde
după semnele sale. Cunoașterea luciferică introduce problematicul și neliniștea. Este specifică
sensibilității poetului, este indirectă și îmbogățește ființa artistică.
 CUNOASTEREA PARADISIACĂ: este cunoașterea de tip logic, rațional, se revarsă
asupra obiectului cunoașterii și nu-l depășește, vrând să lumineze misterul (reducându-l astfel).
Este specifică oamenilor de știință, este directă, sortită eșecului, deoarece nu îmbogățește ființa,
ci o sărăcește.
Lucian Blaga este adeptul cunoașterii luciferice, deoarece omul poate lua contact cu
realitatea nu prin simțuri sau prin idee, ci prin punere de probleme, prin deschidere spre mistere.
Misterul este amplificat prin imaginația poetică și prin trăire interioară. Creația devine o
compensare a neputinței de a cunoaște absolutul:”omul trebuie să fie un creator, de aceea
renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului” (Pietre pentru templul meu). Omul nu are acces la
cunoașterea absolută pentru că Marele Anonim (Demiurgul) a ridicat o barieră, numită ”cenzura
transcendentă” ,care limitează cunoașterea umană. Rolul poetului este de a potența tainele lumii
prin contemplarea formelor concrete prin care ele se înfățișează și prin sentimente. Rolul
poeziei este acela ca, prin mit și prin simbol –elemente specifice imaginației- creatorul să
pătrundă în tainele universului, sporindu-le. Creația devine un mediator între eu (conștiința
individuală) și lume. Trăind în „orizontul misterului”, omul dorește să descifreze tainele
universului- ceea ce se realizează prin revelație. Creația apare ca o posibilitate de revelare a
misterului, iar forma ei superioară este mitul. Sentimentul poetic este acela de contopire cu
misterele universale, cu esența lumii.
Referitor la limbajul poetic, L. Blaga identifică 2 tipuri de metafore:
METAFORA PLASTICIZANTĂ- este metafora care ține de limbaj, înfrumusețându-l, fără a-i
încifra conținutul. Oferă concretețe obiectului, fără a-i îmbogăți semnificațiile.
METAFORA REVELATORIE- are rolul de a potența misterul esențial, de a revela conținutul,
îmbogățindu-l. Compensează neputința expresiei directe, mijlocește comunicarea dintre lumea
concretă și cea abstractă.