Etica, disciplina filosofică a moralei

1. OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA ETICII.

2. FUNCŢIILE ETICII
3. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR FILOSOFICE DESPRE MORALĂ
4. MORALA SOCIALĂ

 Standarde de performanţă: 
La sfârşitul activităţii didactice studenţii:
 Identifică obiectul eticii, diferenţiindu-l de obiectul celorlalte discipline
despre om.
 Conştientizează importanţa studierii eticii pentru pregătirea lor
profesională.
 Caracterizează modul de acţiune al eticii în viaţa indivizilor şi a
colectivităţilor umane.
 Identifică principalele doctrine etice şi modul în care acestea
caracterizează morala.
 Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze
relaţiile dintre ei prin norme care să aibă ca scop protejarea fiecărui
individ al comunităţii, a comunităţii ca întreg sau a anumitor segmente ale
acesteia (familie, trib, gintă, popor, naţiune, etnie, organizaţie etc.)

Asemenea norme trebuie să aibă câteva caracteristici fără de care şansa

lor de a se impune este puţin probabilă:
 să delimiteze, pentru toţi şi pentru fiecare în parte obligaţii, interdicţii,
permisiuni;
 să fie recunoscute de toţi sau de cel puţin o majoritate;
 să prevadă sancţiuni pentru impunerea lor în folosul comunităţii.
Este de reţinut faptul că chiar şi în cele mai autoritare şi opresive regimuri
politice ale istoriei, caracteristicile de mai sus ale reglementărilor s-au menţinut,
chiar dacă acestea au convieţuit cu norme de conduită impuse împotriva voinţei
majorităţii, în folosul unei persoane sau al unei minorităţi.

1
Delimitări conceptuale
 Termenii etică şi morală au anumite similitudini.
 Provin din două culturi diferite: cultura greacă şi cea latină.
 Termenul etică provine din filosofia greacă (ethos = lăcaş, locuinţă, locuire
şi ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenul morală  provine
din limba latină (mos-mores-moralis = obicei, datină, obişnuinţă).
 În filosofia contemporană interpretarea eticii ca ştiinţă despre morală a
devenit predominantă.

2 . Obiectul eticii
 Obiectul eticii îl constituie morala, cu determinaţiile sale teoretice, axate
pe înţelegerea categoriilor etice fundamentale, a binelui – reper
fundamental al moralităţii şi categorie etică fundamentală.
 Dicţionarul de filosofie (1978) propune următoarea definiţie ale eticii:
“Disciplină filosofică care studiază problemele practice şi teoretice ale
moralei”.
 Morală, definind-o ca “ştiinţa binelui şi a regulilor acţiunii umane” şi ca
“ştiinţă a scopurilor vieţii, a principiilor de acţiune” 

Ideea de bine este prezentă ca obiect al reflexiilor etice încă de la Platon şi

Aristotel, acesteia adăugându-i-se  problematică devenită tradiţională:
 cercetarea originii şi esenţei moralei;
 definirea şi determinarea noţiunilor de datorie, virtute, sensul vieţii şi
fericirea etc.;
 elaborarea şi fundamentarea teoretică a unor sisteme de norme morale
(coduri);
 cercetarea valorilor şi normelor morale specifice unor profesiuni
(deontologia);
 cercetarea comportamentelor şi atitudinilor morale individuale şi
colective (sociologia moralei);
 cercetarea istoriei moralei şi inventarierea doctrinelor etice;
 studiul raporturilor dintre etică şi celelalte ştiinţe;
 fundamentarea gnoseologică şi analiza logică a judecăţilor şi normelor
etice (metaetica).

2
3. Etica  – disciplină filosofică şi ştiinţifică
 Argumentele potrivit cărora  etica este o disciplină filosofică sunt
următoarele:
 a apărut şi s-a dezvoltat pe tărâmul filosofiei, fiind parte componentă a
operei majorităţii filosofilor importanţi pe care i-a dat istoria filosofiei;
 are la bază o concepţie generală asupra existenţei, fiind indispensabilă
unei filosofii despre om;
 desfăşoară un demers sintetic şi conceptualizant, categoriile sale fiind de
aceeaşi înălţime conceptuală cu categoriile filosofice;
 abordează realitatea ca relaţie a subiectului cu obiectul, la nivelul maxim
de interpretare, propriu filosofiei.

Există suficiente argumente pentru a demonstra că etica este o disciplină

ştiinţifică:
 are un obiect propriu de studiu: morala;
 îşi revendică o modalitate proprie de abordare, fiind o disciplină
axiologică şi normativă;
 este de sine stătătoare şi nu se pierde în peisajul diversificat al ştiinţelor şi
nici nu rămâne la nivelul simţului comun;
 tinde  spre o explicaţie conceptual-logică a obiectului său.

3
 2. FUNCŢIILE ETICII
 Etica - o ştiinţă teoretică şi practică, descriptivă şi normativă, reflexivă şi
axiologică. Toate aceste laturi se regăsesc în principalele funcţii ale eticii.
1.      Funcţia cognitivă,
se realizează prin cel puţin patru momente distincte ale contactului cu lumea
morală:
 descriptiv, în care valorile, normele  şi faptele morale sunt puse în
evidenţă ca realităţi descoperite sau de descoperit;
 analitico-sintetic, în care toate acestea trec din planul empiric în cel
ştiinţific;
 explicativ, în care intră în funcţiune doctrinele etice, acelea care dau
seamă de felul particular de interpretare a fenomenului moral;
 comprehensiv, în care universul conceptual al eticii trece de la teoretician
spre producătorul de fapte morale, între cunoaşterea comună şi cea
ştiinţifică realizându-se astfel necesara unitate.
2.      Funcţia normativă (axiologică). 
Etica nu crează norme; ea doar le descoperă ca fiind consecinţe ale
universului axiologic, la rîndul său originat în morala individuală şi colectivă.
Rolul eticii este doar unul de sistematizare, de conceptualizare, de raţionalizare
şi de comunicare.
3.      Funcţia persuasivă. Știinţele normative nu numai explică, ci şi conving pe
calea deschiderii conştiinţei spre raţionalitatea şi eficienţa respectării normelor,
respectiv spre caracterul logic, indiscutabil, în eticile “deontologiste”

3. EVOLUŢIA CONCEPŢIILOR FILOSOFICE despre MORALĂ

Tema morală este una dintre cele mai vechi teme ale filosofiei.
 Ea a fost şi este constitutivă naturii umane, iar conştiinţa de sine a omului
s-a constituit, înainte de toate, în jurul valorilor morale.
 Este suficient să aducem ca argument unul dintre cele mai vechi
documente istorice, Biblia, în care păcatul originar, care a dus la
răspândirea omului în lume şi la devenirea lui istorică, s-a săvârşit tocmai
prin accesul acestuia la cunoaşterea binelui şi răului. 
 De altfel, primele judecăţi de valoare morală au apărut în strânsă legătură
cu doctrinele religioase ale începutului istoriei şi au rămas până astăzi
componente majore ale religiozităţii şi, totodată, surse importante pentru
constituirea doctrinelor morale.

4
MODELUL ISTORIC AL CURENTELOR ETICE
1.      Etica religioasă
2.      Hedonismul
3.      Eudemonismul
4.      Naturalismul
5.      Etica datoriei (deontologismul)
6.      Individualismul (existenţialismul)
7.      Pragmatismul (utilitarismul, consecinţionalismul)

MODELUL CURENTELOR ETICE CONTEMPORANE

 1.      Naturalismul
 2.      Intuiţionismul
 3.      Emotivismul
 4.      Prescriptivismul
 5.      Proiectivismul
 6.      Realizaţionismul
 7.      Realismul

 Naturalismul explică fenomenul moralităţii, dar el nu dă nici o explicaţie

valorii, obligaţiei, deliberării, alegerii sau judecăţii de valoare; toate acestea
nu sunt decât epifenomene, care nu trebuie luate prea în serios de cei ce
urmăresc să înţeleagă cursul real al evenimentelor.
 Intuiţionismul  Curent idealist subiectiv care susține că noțiunile morale
nu pot fi fundamentate decât în mod intuitiv. Consideră că binele nu este o
calitate naturală, ci una nenaturală, pe care o percepem prin intuiţie.
 Emotivismul,  Școală etică neopozitivistă care consideră că fundamentul
noțiunilor și al judecăților morale este pur emotiv, exprimând doar intențiile
și dorințele celui care le enunță.
Sursa acestor opinii este emoţia vorbitorului în faţa faptului moral sau imoral.

 Prescriptivismul. Teorie despre judecățile morale potrivit căreia funcție

primordială a judecății morale constă în a prescrie linii de acțiune.
 Proiectivismul readuce în discuţie necesutatea obiectivităţii valorilor cu
care operează etica, dar punctul de vedere al lui Makie este acela că, în
realitate, asemenea valori nu există, drept pentru care  discursul moral e
bazat pe o neînţelegere. Două sunt argumentele sale, în acest sens: primul,
acela că dacă ar exista, totuşi,  valorile morale ar fi “stranii” şi deci discursul
evaluativ moral nu poate fi obiectiv; al doilea, faptul că în domeniul moralei
nu se poate realiza un acord convingător.

5
  Realismul moral este o temă prin  care se continuă tradiţia metaetică,
se propune o hartă  a realismului etic cuprinzând două modele care se
interpătrund , numite “teorii ale erorii”, respectiv “teorii ale succesului”.
 Toate aceste teorii sondează condiţiile de adevăr ale propoziţiilor etice.
 Tabloul curentelor etice este deosebit de bogat, este în continuă
expansiune, noi teme etice venind să-l completeze, pe măsura creşterii
complexităţii vieţii şi activităţii oamenilor şi a relaţiilor dintre aceştia.

4. Morala socială
Traian Gânju propune două definiţii:
 ”Modalitate de exprimare şi perfecţionare a omului în câmpul relaţiilor sociale”
 “… morala implică în structura ei exerciţiul permanent şi direct al
rezolvării situaţiilor concrete de viaţă în funcţie de raţiunea şi
afectivitatea fiecărui individ, atunci când devine conştient de nevoia de a
se asuma pe sine în reţeaua raporturilor cu semenii săi” (1. P. 25)
În dicţionarul de filosofie :
 “Ansamblu al deprinderilor, sentimentelor şi convingerilor, atitudinilor şi
mentalităţilor, principiilor, normelor şi perceptelor, valorilor şi
idealurilor care privesc raporturile dintre individ şi colectivitate (familie,
clasă, naţiune, societate ş.a.) şi care se manifestă  în fapte şi acţiuni, în
modul de comportare” (12, p. 473)

Principalele caracteristici ale moralei sociale

sunt următoarele:
 1.      Unitatea structurală: este determinată de categorii, structură
şi instanţă critică bine determinate, fiind o componentă de maximă maturitate a
vieţii sociale.
 2.      Diversitatea modalităţilor culturale de manifestare: valorile,
normele, obiceiurile, idealurile, sistemul de sancţiuni diferă de la o matrice
culturală la alta.
 3.      Dinamismul: în cadrul aceleiaşi culturi, semnificaţia sau conţinutul
unor norme, valori, comportamente, atitudini se schimbă de la o etapă la alta a
evoluţiei.
 4. Aderenţa la spaţiul social: este un domeniu prin excelenţă al relaţiilor
interumane, un domeniu al confruntării dintre bine şi rău, ca produse ale
aprecierii opiniei publice şi a conştiinţei individuale.

6
Căile de constituire a moralei sociale
 În istoria comunităţilor umane morala s-a constituit pe baza achiziţiilor
culturale dintr-o diversitate de surse ale convieţuirii sociale.
 Tot ceea ce reprezintă, pentru om, semnificaţie cu impact asupra
comportamentului său se traduce  în semnificaţie morală: condiţiile de
existenţă, relaţiile de putere, concepţiile religioase, tradiţiile, achiziţiile
culturale, arta, ştiinţele etc.
 Influenţa tuturor acestor surse asupra moralei sociale se realizează pe
două căi complementare şi niciodată concurente:
1.      Calea imanentă (intrinsecă), reprezentată de necesităţile impuse de
convieţuirea socială a unor comunităţi distincte (familie, organizaţie, popor etc)
2.      Calea transcendentă, reprezentată de necesitatea organizării activităţii de
îndeplinire a poruncilor sau de organizare a comunităţii după modelul
transcendent.

 Axul central al structurii moralei sociale îl constituie triada 

norme-valori-aprecieri.
 Normele derivă din principiile morale, în timp ce valorile se identifică pe
baza relaţiilor dintre indivizi şi colectivităţi. 
 La această triadă se raportează subiectul conştient (individual sau
colectiv) şi în raport de ea se produc manifestările morale.
 schema nu este una cu intrare şi ieşire, este un model
al interdeterminărilor.

S.C – subiectul conștient

N – norme
P – principii
V – valori
RL – relații
A - aprecieri
M - manifestări

7
Tudor Vianu, folosind schema proprie a sistemului de valori, stabileşte
principalele trăsături ale valorilor morale :
 Sunt valori personale; suportul lor este totdeauna o persoană (persoana,
nu fapta reprezintă o valoare; fapta bună a unui imoral nu este morală).
 Suportul valorilor morale este întotdeauna de natură spirituală.
 Sunt valori aderente; ele ţin de personalitate şi nu pot fi concepute în
afara acesteia.
 Sunt scopuri ale vieţii şi niciodată mijloace; fapta pretins morală, săvârşită
în alte scopuri, devine imorală. Dimpotrivă, sacrificarea altor valori pentru
valoarea morală este legitimă din punct de vedere moral şi încurajată.
Singurele recompense pentru realizarea valorii morale
sunt recunoaşterea opiniei publice şi sentimentul de chatarsis.
 Se consolidează, prin simplul fapt că aderă la o persoană şi devin mod de
a fi al acelei persoane (15, p. 163)
 Între normele şi valorile morale există o strânsă unitate.
 Norma morală este forma prescriptivă a valorii morale.
 Prin normă, valoarea trece din momentul evaluativ în cel acţional, astfel
încât putem considera că morala socială se instituie în cadrul unui
mecanism funcţional ale cărui repere sunt valoarea, norma, acţiunea.
 Scopul ultim al valorilor morale nu poate fi altul decât acela de a
direcţiona activitatea oamenilor şi a colectivităţilor în conformitate cu
binele moral
 Petre Andrei, căutând criteriul valorii morale  este de părere că “criteriul
după care judecăm o faptă drept morală sau imorală este conformitatea
cu o poruncă, cu o lege, care permite sau opreşte săvârşirea unei acţiuni”.
(cf. 16, p.109)
 În structura moralei sociale,  rolul aprecierii morale este unul
semnificativ.
 Ea rezolvă una dintre problemele fundamentale ale moralităţii: exprimă
starea de moralitate a individului şi a colectivităţii la un moment dat, în
raport cu un sistem al moralei sociale determinat.
 Prin aprecierea morală trebuie să înţelegem raportarea faţă de conţinutul
unui fapt şi prin intermediul acestuia faţă de autorul său. 
 Cuprinzând aprobarea sau dezaprobarea, asentimentul sau respingerea
de către un individ a manifestării morale a unui subiect, aprecierea nu
presupune un simplu <<da>> ori <<nu>>.
 Caracterul moral al aprecierii constă în aceea că ea se efectuează sub
rezerva unei recomandări, un fel de scrisoare de acreditare socială a
subiectului, conferită de individul sau de indivizii, colectivitatea care  îşi
asumă funcţia apreciativă.” (1, p. 28-29)