Ministerul Educației Culturii și Cercetarilor

Universitatea de Stat
Faculatatea de Drept
Disciplina: Integrarea Europeană

Raport
Tema: Efecte juridice, politice-economice şi sociale asupra
integră rii europene

A elaborat: Maria Maria,

Averificat: ..,
dr., lector universitar.

Chișinău 2020

Cuprins:
1
INTRODUCERE..........................................................................................................3
1. Efecte juridice asupra integrării europene.................................................................3
2. Efecte politice-economice asupra integrării europene..............................................5
3. Efecte sociale asupra integrării europene..................................................................6

Efecte juridice, politice-economice şi sociale asupra integră rii

europene
2
 INTRODUCERE
Integrarea regională nu reprezintă un scop în sine.
Din punct de vedere politic, integrarea este considerată mijloc de a reduce tensiunile politice, de a
favoriza colaborarea pe plan politic, de a mări gradul de participare la viaţa politică internaţională. Ţările în curs
de dezvoltare menţionează adesea posibilitatea de a obţine puterea colectivă de negociere în scopul obţinerii de
avantaje dar, mai ales, dorinţa de a evita izolarea, “de a nu rămâne pe dinafară”.
Din punct de vedere economic, I. Ignat consideră că argumentele ce vin în sprijinul integrării
economice sunt:
 economiile derivate din producţia de scară;
 intensificarea concurenţei;
 atenuarea dezechilibrelor balanţei de plăţi;
 dezvoltarea unor activităţi dificil de realizat în limitele pieţelor naţionale; creşterea puterii de
negociere;
 un plus de coerenţă în politicile economice; adoptarea unor reforme structurale altfel
imposibile;
 accelerarea dezvoltării economice.
Integrarea regională presupune constituirea de zone de liber schimb, geografic limitate, în scopul
optimizării alocării resurselor, creşterii eficacităţii aparatului productiv şi dinamizării vieţii economice.
Avantajele decurg din mai buna valorificare a factorilor de producţie disponibili prin crearea unui spaţiu
concurenţial de mari dimensiuni, favorabil atingerii economiilor de scară şi specializării conform costurilor
comparative.

Efecte juridice asupra integrării europene

Principiul supremaţiei dreptului Uniunii Europene (UE) asupra dreptului naţional al statelor membre
este unul dintre principiile fundamentale, care alături de principiul efectului direct şi aplicabilitatea imediată,
definesc Uniunea Europeană ca entitate.
Consacrarea principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene (UE) asupra dreptului naţional, în
ansamblul său Principiul supremaţiei dreptului UE, prefigurat încă din 1962, a fost statuat de Curtea de Justiţie
prin hotărârea 6/64 Costa c./ENEL, cu privire la conflictul dintre dreptul comunitar (în prezent, dreptul UE) şi o
lege italiană posterioară, referitoare la naţionalizarea electricităţii.
Curtea Constituţională italiană, care se pronunţase asupra acestui conflict de legi cu câteva săptămâni
înainte, aplicase teza dualistă, specifică dreptului internaţional clasic şi ordinii juridice italiene, soluţionând
conflictul în favoarea normei celei mai recente, în speţă, legea naţională. Potrivit hotărârii pronunţate în cauza
6/64 Costa c./ENEL: „întrucât provine dintr-un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s-ar putea opune,
aşadar, în considerarea naturii sale specifice, originale, pe cale judiciară, un text intern, indiferent de natura
acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii
înseşi”.
Raţionamentul Curţii de Justiţie în această cauză se bazează pe trei argumente complementare:
 aplicabilitatea directă şi imediată a dreptului Uniunii,
 atribuirea de competenţe Uniunii, atribuire prin care se limitează în mod corespunzător
drepturile suverane ale statelor membre
 necesitatea asigurării uniformităţii aplicării dreptului UE în întreg spaţiul acesteia.
Doctrina supremaţiei dreptului UE astfel cum reiese aceasta din hotărârea Costa c./ENEL şi
reconfirmată de jurisprudenţa ulterioară este definită de patru elemente principale:
a. supremaţia este o condiţie existenţială a dreptului UE. Realizarea unor obiective comune impune aplicarea
uniformă a dreptului UE, fără de care conceptul de integrare ar fi lipsit de sens. Sursa supremaţiei rezidă în
însuşi caracterul normelor ordinii juridice a UE de a fi comune.
b. supremaţia izvorăşte din natura specifică, proprie, originală a dreptului UE şi nu este tributară în nici un fel
dreptului constituţional al statelor membre. Astfel, ea nu poate să depindă de regulile divergente aplicabile
într-un stat sau altul.

3
c. ordinea juridică a UE este superioară, în ansamblul său, ordinilor juridice naţionale. De supremaţie se
bucură aşadar toate normele de drept al UE, primare sau derivate, înzestrate sau nu cu efect direct. Pe de
altă parte, supremaţia se impune tuturor normelor ce alcătuiesc ordinea juridică naţională: administrative,
legislative, jurisdicţionale, fie ele şi de natură constituţională. Astfel, Curtea de Justiţie afirmă că dispoziţiile
constituţionale interne nu pot fi utilizate pentru a împiedica aplicarea dreptului UE, o astfel de acţiune fiind
„contrară ordinii publice comunitare ”. Supremaţia se impune aşadar în raport cu drepturile fundamentale
astfel cum sunt formulate de constituţia naţională cât şi în raport cu principiile unei structuri constituţionale
naţionale .
d. principiul supremaţiei dreptului UE nu este aplicabil numai în ordinea juridică a Uniunii, în relaţiile dintre
state şi instituţiile acesteia ci şi în sistemele de drept naţionale („supremaţie internă”) şi în raport cu
jurisdicţiile naţionale.
Efectul acestei hotărâri nu constă atât în afirmarea principiului supremaţiei dreptului UE ca atare, ci
mai ales în modul cum Curtea de Justiţie a ales să fundamenteze. acest principiu şi consecinţele sale în
raporturile dintre ordinea juridică a UE şi ordinea juridică a statelor membre.
Curtea de justiţie constată natura specifică a Comunităţii (în prezent înlocuită de Uniunea Europeană)
ca entitate creată pentru o durată nelimitată, înzestrată cu atribuţii proprii, cu personalitate şi capacitate juridică
proprie, cu capacitate de reprezentare internaţională şi, mai ales, cu puteri reale izvorâte dintr-o limitare a
competenţei statelor membre sau dintr-un transfer al atribuţiilor statelor către Uniune. Din această natură
specifică, originală, care deosebeşte Uniunea de orice altă entitate clasică de drept internaţional, Curtea de
Justiţie deduce că statele membre au ales să limiteze, în anumite domenii determinate, drepturile lor suverane şi
au creat astfel un corp de norme aplicabile atât resortisanţilor acestora, cat şi lor.
Acest fenomen al transferului de suveranitate este esenţial pentru fundamentarea principiului
supremaţiei şi pentru înţelegerea consecinţelor sale imediate. Astfel, statele membre nu mai au competenţa de a
legifera în domeniile în care acest transfer de suveranitate operează prin atribuirea de competenţe Uniunii.
Supremaţia apare ca fiind consubstanţială naturii înseşi a dreptului Uniunii deoarece de ea depinde aplicarea sa
uniformă.
Ordinea juridică nou creată de tratatele fondatoare şi modificatoare se integrează în ordinea juridică a
statelor membre. Ca urmare, tratatele ar fi lipsite de efecte dacă s-ar admite ca o măsură naţională ulterioară să
prevaleze asupra dreptului izvorât din tratate. Orice altă soluţie ar aduce atingere uniformităţii dreptului Uniunii
deoarece câmpul de aplicare al acestuia ar varia în funcţie de opţiunile legislative ulterioare ale fiecărui stat
membru. Or, o astfel de interpretare ar aduce atingere ideii înseşi de Uniune, o aplicare diferenţiată a dreptului
acesteia în funcţie de fiecare stat membru conducând la discriminări bazate pe naţionalitate, discriminări care
sunt expres interzise de tratate.
Prioritatea funcţionează în raport cu toate normele naţionale şi impune tuturor organelor statelor
membre, inclusiv jurisdicţiilor constituţionale, obligaţia de a lăsa neaplicată orice normă naţională, fie ea şi de
natură constituţională, în cazul unui conflict cu o normă de drept al UE.
Astfel, potrivit hotărârii 11/70, Internationale Handelsgesellschaft: „invocarea atingerilor aduse, fie
drepturilor fundamentale astfel cum sunt acestea formulate de constituţia unui stat membru, fie principiilor
structurii constituţionale naţionale, nu este susceptibilă să afecteze validitatea unui act al Comunităţii sau efectul
său pe teritoriul acelui stat”.
Prin hotărârea pronunţată în cauza C-285/98, Kreil, interpretând directiva referitoare la egalitatea de
tratament între femei şi bărbaţi, Curtea de Justiţie a statuat că aceasta se opune reglementărilor naţionale
germane care excludeau, cu titlu general, femeile de la angajarea în funcţii militare care implică utilizarea
armelor. Astfel, Curtea de Justiţie a dat prioritate dreptului UE în raport cu dispoziţiile Constituţiei germane
(deoarece e în cauză era art. 12a din legea fundamentală).
Potrivit hotărârii pronunţate în cauza 106/77, Simmenthal: „instanţa naţională care trebuie să aplice, în
cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor
norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar
ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin
orice alt procedeu constituţional;”.
„În temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar, dispoziţiile tratatului şi actele instituţiilor
direct aplicabile au ca efect, în raporturile lor cu legislaţia naţională a statelor membre, prin simplul fapt al
4
intrării lor în vigoare, nu numai de a determina inaplicabilitatea de drept a oricărei dispoziţii contrare a
legislaţiei naţionale existente, ci şi – în măsura în care aceste dispoziţii şi acte fac parte integrantă, cu rang
superior normelor interne, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul fiecărui stat membru – de a împiedica
adoptarea valabilă a unor noi acte normative naţionale, în măsura în care acestea ar fi incompatibile cu norme
comunitare;”.
Potrivit principiului cooperării loiale cu instituţiile UE (art.4 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene), statele membre au obligaţia de a abroga norma naţională contrară dreptului UE sau de a o lăsa
neaplicată, după caz . Această obligaţie. impune tuturor autorităţilor naţionale, inclusiv autorităţile locale sau
regionale şi, în special, judecătorului naţional
Remarcăm faptul că, în timp ce în dreptul internaţional clasic, jurisdicţia internaţională atribuie statului
sarcina de a împiedica orice atingere a ordinii juridice internaţionale, Curtea de Justiţie a UE impune în mod
direct judecătorului naţional, ca judecător de drept comun al dreptului UE, obligaţia de a se asigura că
supremaţia este respectată, îndepărtând, atunci când este necesar, obstacolele de ordin procedural impuse de
legea naţională, fie ea şi de natură constituţională.
În mod concret, conflictul între o normă de drept al UE şi o normă naţională este soluţionat în mod
sistematic de către Curtea de Justiţie în favoarea dreptului UE, după cum urmează:
Aplicarea dreptului UE nu este condiţionată de abrogarea formală a normei naţionale contrare: chiar
dacă abrogarea, care face să dispară din ordinea juridică internă textul incompatibil, apare ca fiind utilă şi uneori
chiar obligatorie, pentru raţiuni ce ţin de asigurarea certitudinii juridice , aceasta este considerată de Curtea de
Justiţie o simplă formalitate, fără efecte proprii.
Inaplicabilitatea normei naţionale nu se subordonează abrogării sale prealabile şi se impune de îndată
tuturor autorităţilor naţionale.
Dreptul UE, înzestrat sau nu cu efect direct, poate fi invocat de către particulari înaintea judecătorului
naţional, care este obligat să ia în considerare dreptul UE când pronunţă hotărârea sa. Astfel, judecătorul
naţional este obligat să interpreteze dreptul naţional în conformitate cu dreptul UE, lăsând, dacă este cazul,
neaplicată norma , dreptul comunitar impune principiul potrivit căruia statele membre sunt obligate să repare
prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a încălcărilor dreptului comunitar care le sunt imputabile.”
Obligaţia de reparare a prejudiciului astfel constatat există indiferent dacă norma în discuţie se bucură sau nu de
efect direct.

Efecte politice-economice asupra integrării europene

Liberalizarea schimburilor reciproce devine sursă a economiilor de scară dacă dimensiunea minimă
pentru asigurarea eficienţei optime a producţiilor este superioară celei pe care ar fi permis-o întinderea pieţei
interne. Economiile de scară realizate într-un sector sunt în funcţie de dimensiunea minimă tehnic eficace şi de
panta costurilor, înţeleasă drept creştere a costurilor unitare, corespunzătoare unui procent de scădere a
producţiei (50% prin convenţie), raportat la dimensiunea optimă . Creşterea dimensiunii întreprinderilor
permite reducerea costurilor, ameliorarea productivităţii şi competitivităţii, lărgirea posibilităţilor de finanţare a
cercetării – dezvoltării, devine sursă de creştere economică prin surplusul de export realizabil. Avantajele
specifice economiilor de dimensiune se combină într-o piaţă unică cu cele ale concurenţei.
La nivel macroeconomic - Prin eliminarea barierelor tarifare, liberul schimb stimulează investiţiile,
mecanismele concurenţei şi procesul creşterii economice.
Rezultatele vor depinde de tipul de specializare existent, capacitatea aparatului productiv de a se adapta
cererii, calitatea infrastructurii, situarea geografică (zone de concentrare economică sau de periferie), factorii
psihologici şi intelectuali, segmentarea pieţelor, politicile de ajustare, instrumentele de reglare a integrării prin
mecanismele pieţei etc.
Acolo unde deschiderea pieţelor nu este precedată de o perioadă tranzitorie de convergenţă şi
accentuare a interdependenţelor prin fluxuri comerciale şi financiare, mobilitatea factorilor de producţie
accentuează specializările existente, inegalităţile structurale şi disparităţile regionale.
Liberul schimb pune producătorii în competiţie, investiţiile sunt orientate spre ramuri care asigură cel
mai mare randament şi regiunile cele mai dezvoltate. Se înregistrează astfel două procese de concentrare:
primul este de concentrare structurală, în industriile “tinere”, promotoare de progres tehnic pentru care se
5
manifestă cerere ridicată, industrii cu puternice efecte de antrenare; al doilea este de concentrare regională în
favoarea centrelor care atrag îndeosebi firmele mari cu putere concurenţială ridicată. Regiunile periferice vor fi
în general populate cu industrii vechi, ramuri de transformare primară, dezvoltându-se mai ales firme de mici
dimensiuni. Zonele active vor “creşte”, cele regresive (sau stagnante) vor scade, cu o accentuare a disparităţilor,
mai ales în perioade de recesiune economică.
Disparităţile regionale atrag cel puţin trei consecinţe majore: întârzie sau chiar frânează creşterea
economică, constituie factor de inflaţie în măsura în care revendicările salariale în regiunile mai slab dezvoltate,
prin raportare la cele dezvoltate, nu pot fi acoperite printr-un spor de productivitate, ci doar prin creşterea
preţurilor şi atrag costuri ridicate de susţinere a dezvoltării regiunilor defavorizate.
La nivel macroeconomic, alinierea la ţările cele mai puţin inflaţioniste obligă partenerii la adoptarea de
programe deflaţioniste, concretizate în politici monetare restrictive şi reducerea cheltuielilor publice. Această
ajustare încetineşte ritmul creşterii economice, scade veniturile bugetului de stat, măreşte deficitele şi atrage
costuri sociale constând în şomaj, deplasarea forţei de muncă spre zonele dezvoltate, limitează posibilităţile de
protecţie socială.
La nivel microeconomic, presiunea concurenţială obligă firmele la alinierea la preţurile din ţările sau
regiunile cu inflaţie scăzută sau cu productivitate ridicată, mai înainte chiar ca restructurările şi progresele
aşteptate să permită reducerea costurilor. Întreprinderile mai puţin competitive sunt constrânse să-şi reducă
investiţiile din cauza posibilităţilor scăzute de autofinanţare. Dacă ajustările apasă prea mult asupra masei
salariale, costul socio-economic în termeni de şomaj şi depreciere a puterii de cumpărare poate deveni excesiv.
Declinul rezultând de aici accentuează disparităţile şi afectează consensul în favoarea integrării.
Mobilitatea factorilor de producţie are un efect similar. Într-un spaţiu economic insuficient integrat în
care subzistă diferenţe între tratamentele fiscale, condiţiile sociale şi nivelul de viaţă, deplasarea capitalurilor
determină costuri sociale prin şomaj în regiunile defavorizate şi creează locuri de muncă în cele dezvoltate. Aici
se adaugă şi surplusul de ofertă de forţă de muncă prin emigrare care presează asupra nivelului salariilor în
sensul scăderii acestora.
Prezenţa disparităţilor sociale stimulează exploatarea lor de către economiile slab competitive prin
raporturi salariale, condiţii de muncă şi norme de protecţie inferioare celor permise de nivelul productivităţii.
Procesul este numit “dumping social” şi generează patru efecte destabilizatoare asupra integrării: afectează
libera concurenţă, prin crearea unei false competitivităţi; conduce dincolo de un anumit prag la delocalizări ale
producţiei; favorizează munca la negru şi exercită presiuni asupra avantajelor sociale deja dobândite în ţările
mai dezvoltate.
Toate aceste efecte negative rezultate, pe de o parte, din disparităţile iniţiale şi, pe de altă parte, din
mecanismul propriu-zis al integrării prin piaţă, impun ca într-un proces de integrare să participe economii
concurenţiale cu nivele de dezvoltare similare sau, cel puţin, trecerea printr-o fază anterioară de convergenţă
structurală. Reajustările vor conduce astfel la specializări de tip intra-ramură şi organologică, formând legături
de solidaritate economico-socială pe baza cărora să se poată construi un spaţiu unitar, omogen, cu un nivel de
viaţă ridicat în toate zonele.
În acelaşi timp, organizarea prin piaţă ar trebui să fie însoţită de o integrare pozitivă prin armonizare pe
bază de reguli şi politici comune care să ajusteze în permanenţă dezechilibrele şi să permită un proces de
creştere susţinută fără riscuri de dezintegrare.
Uniunea Europeană se află în prezent într-un dublu proces: de accentuare a integrării şi de extindere.
Constrângerile participării la spaţiul euro sau la zona de stabilitate monetară (pentru ţările ce nu participă la
uniunea europeană) şi impactul pieţei interne în condiţiile integrării unui număr mare de ţări cu niveluri scăzute
de dezvoltare au accentuat disparităţile, cu importante riscuri de dezintegrare prin disfuncţionalitate.
Soluţia geometriei variabile aplicată noilor state membre prin derogări temporare sau perioade de
tranziţie pare a veni în sprijinul ambelor direcţii, oferind flexibilitate atât cu privire la capacitatea integrării cât şi
la limitele economice şi geografice ale restructurării şi solidarităţii financiare.

Efecte sociale asupra integrării europene

Societăţile europene au realizat că diversitatea etnică, religioasă, culturală şi pluralismul ideologic nu
reprezintă un obstacol pentru coeziunea socială, ci, mai degrabă, o sursă de bunăstare, dinamism, adaptabilitate
şi forţă. Acest lucru presupune purtarea unei lupte cu diferite forme de discriminare, precum cele rasiale, etnice,
6
religioase etc. şi, totodată, necesită politici active de integrare a emigranţilor, a minorităţilor, precum şi a
grupurilor cu nevoi speciale într-o societate care respectă aceste diferenţe şi le recunoaşte în totalitate drepturile
lor.
Un alt factor important de diviziune socială îl reprezintă discrepanţa dintre cei bogaţi şi cei săraci.
Economiile care au la bază piaţa liberă, ca orice alt sistem economic, creează diferenţe de bunăstare şi statut
social. Astfel de diferenţe vor fi tolerate atâta timp cât oamenii vor crede că există oportunităţi egale de
îmbunătăţire a situaţiei lor. În cazul în care aceste diferenţe se accentuează, iar cei mai puţin privilegiaţi ajung să
simtă că au din ce în ce mai puţine şanse de a-şi îmbunătăţi situaţia, de a se realiza, că sunt excluşi social şi că
acest handicap este transmis de la o generaţie la alta – diviziunile socio-economice încep să supună coeziunea
socială unui risc real.
O remunerare a angajaţilor decentă şi adecvată este una din principalele modalităţi de promovare a
coeziunii sociale. Trebuie acordată o atenţie deosebită educaţiei, pregătirii, căutării unui serviciu şi plasării pe
un post corespunzător pregătirii.
Coeziunea socială are în vedere combaterea sărăciei şi a excluziunii sociale, în special în domenii
precum: menaje, sănătate, educaţie şi pregătire, angajare şi distribuirea venitului, educaţie şi servicii sociale.
Sistemele de securitate socială reprezintă una din expresiile instituţionale cele mai puternice ale
solidarităţii sociale. Astfel, unul din scopurile principale ale coeziunii sociale este de întărire a sistemelor de
securitate socială.
Familia este unul din factorii fundamentali ai coeziunii sociale din sectorul privat; aceasta poate fi
descrisă ca fiind locul unde coeziunea socială este construită şi pusă în practică.
Un alt factor important al coeziunii sociale constă în varietatea organizaţiilor societăţii civile, inclusiv
bisericile, partidele politice şi sindicatele.
Originea coeziunii economice şi sociale se află în Tratatul de la Roma, al cărui Preambul face referire la
reducerea decalajelor de dezvoltare între regiuni.
În 1986, Actul Unic European a introdus, pe lângă piaţa unică, obiectivul coeziunii economice şi
sociale. În perspectiva Uniunii Economice şi Monetare, această bază juridică a permis acţiunii comunitare să
devină axa centrală a politicii globale de dezvoltare din 1998.
Tratatul de la Maastricht a instituţionalizat această politică (art. 158-162). Coeziunea economică şi
socială exprimă solidaritatea dintre statele membre şi regiunile Uniunii Europene. Ea favorizează dezvoltarea
echilibrată şi durabilă, reducerea decalajelor structurale între regiuni şi ţări, precum şi promovarea egalităţii
şanselor între persoane. Ea se concretizează prin diferite intervenţii financiare, mai ales prin Fondurile
Structurale.
În cadrul TUE, la articolul 130 A se defineşte în termeni precişi semnificaţia coeziunii economice şi
sociale: „În scopul promovării unei dezvoltări armonioase a ansamblului Comunităţii, aceasta îşi elaborează şi
desfăşoară acţiunile care tind către întărirea coeziunii ei economice şi sociale. În particular, Comunitatea
vizează reducerea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi a înapoierii regiunilor celor
mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor rurale”.
Politicile coeziunii sociale trebuie:
• să ajute la revitalizarea economiei şi să capitalizeze contribuţia realizată de industrie şi alte organisme
interesate, în special prin crearea de noi locuri de muncă, stimularea întreprinderilor şi crearea de
oportunităţi de angajare pentru toţi doritorii;
• să aibă în vedere nevoile de bază ale oamenilor şi să promoveze accesul la drepturile sociale, în
conformitate cu misiunea Consiliului European, în domenii precum: educaţia, sănătatea, protecţia socială,
angajarea populaţiei, asigurarea de locuinţe pentru populaţie;
• să determine creşterea demnităţii umane prin concentrarea politicilor asupra individului şi prin garantarea
drepturilor umane în Europa;
• să ajute la crearea de forumuri şi proceduri care să le permită celor mai puţin privilegiaţi şi acelor
persoane ale căror drepturi sunt insuficient confirmate să se facă auziţi;
• să dezvolte o abordare integrată a tuturor domeniilor de acţiune relevante.

7
8