“Problema drepturilor omului în documentele programelor revoluțiilor

moderne. Progrese și limite."

 

    Problema drepturilor omului a fost pusă în principal în perioada modernă. Odată cu
promovarea valorilor umaniste, rațiunea omenească a început să se deștepte și să tindă spre
cunoștințe, iar odată cu căpătarea acestora, omul a început să reflecte asupra problemelor
sociale, a cauzelor ce limitează libertatea acțiunilor.
     Prima afișare a drepturilor omului și a prezentării problemei  acesteia a fost accentuată în
documentul " Magna Charta Libertatum" din 1215, scrisă în Anglia- un document semnat de
regele englez Ioan Fără de Ţară sub presiunea nobilimii, în cadrul căreia se consemna că „ nici
un om liber nu va fi arestat ori deţinut sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara
legii”, exilat sau lezat în orice mod, fără o judecată corespunzătoare potrivit legilor ţării.
Prezintă documentul care a pus bazele primului Parlament în Anglia.
     Un alt act, ulterior provenind tot din Anglia şi intitulat „Habeas Corpus Act”  din 1679,
întărea protecţia juridică a persoanelor contra abuzurilor nobililor, de această dată stabilind noi
garanţii în apărarea libertătilor individuale a fiecărei persoane în faţa justiţiei.
     Nemulțumirea față de forma de guvernare absolutistă, față de  diferențierea păturilor
sociale pe baza bogățiilor și provenienței au contribuit la desfășurarea revoltelor țăranilor,
orășenilor și noii burghezii, Revoluții în Europa și "Pământul Nou"- America.
     În urma Revoluției Engleze în perioada anilor 1640-1688 . În 1689 este elaborată
"Declarația drepturilor". Ca progres prezintă  faptul că declarația stabilea prerogativele regelui:
Suveranul nu putea impune impozite, nu putea să organizeze vreo armată fără avizul
Parlamentului; Parlamentul trebuia convocat la intervale regulate; regele nu putea să suspende
punerea în execuție a legilor și nici să obstrucționeze în vreun fel respectarea lor; procedurile
judiciare se desfășoară prin intermediul juraților. Cetățenii au dreptul de a-și alege
reprezentanții săi.
    „Declaraţia de independenţă” a statelor americane (1776) afirma, în alt context istoric,
drepturile omului, consemnând că „Toţi oamenii s-au născut egali; ei au fost dăruiţi de
Dumnezeu cu anumite drepturi inalienabile; printre aceste drepturi se situează dreptul la viaţă,
la libertate şi la căutarea fericirii”. Principiile acesteia au fost apoi preluate în 1781 în „Bilul
drepturilor”, care este o parte componentă a Constituţiei S.U.A. din 1787, în vigoare şi astăzi.
   Însă,  „Declaraţia de independenţă” prezintă și limite. Prerogativele acesteia nu se
răspândeau pe oamenii de culoare, aceștea fiind izolați și nerespectați în societate, până în ziua
de azi aceștea luptând pentru o tratare corectă, pentru egalitate și respect în societate.
    În urma Revoluției Franceze din 1789-1799 a fost alcătuită  "Declarația drepturilor omului și
ale cetățeanului"- carta fundamentală prin care la data de 26 august 1789 au fost puse,
în Franța, bazele democrației moderne și a pus importanța egalității și libertății omului:
Art.1."Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi
întemeiate decât pe utilitate publică. Art.2"Scopul fiecărei asociații politice este conservarea
drepturilor naturale și inalienabile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea,
dreptul la siguranță și la rezistență la opresiune.” și documentul "Ce este starea a treia?", care
prezintă starea a treia ca centrul statului, cel ce ia decizia finală asupra statului.
    Progresul constă în faptul că fiecare cetățean s-a egalat în drepturi, fiecare avea aceleași
drepturi la o viață decentă, la studii, la o reputație decentă  etc. Ca limită putem accentua
faptul că, aristocrația era nemulțumită de lichidarea vechilor privilegii. În plus, a accentuat
dorința stării a treia să obțină cât mai multă libertate, iar la guvernare era o probabilitate să
apară un candidat absolutist și dictator, precum Napoleon Bonaparte, care s-a proclamat prim
consul în perioada anilor 1799- 1804 și împărat al francezilor în perioada 1804-1815, întorcând
absolutismul monathial și neglijând cu "Declarația drepturilor omului și a cetățeanului”.
    Astfel, Franța a trecut prin permanete revolte și revoluții, provocând o instabilitate politică
permanentă, fiind stabilită de 5 ori Republică.
       Deci, progresul este vizibil cu ochiul liber, printre limite accentuând doar lupta populației
pentru acestea, adică procesul de stabilire a documentelor respective și a consacrării drepturilor
omului.
     Principiile consacrate în aceste documente au stat la baza tuturor constituţiilor statelor
moderne, care cuprind în mod obligatoriu şi un capitol referitor la drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, şi au servit drept principale surse de inspiraţie în elaborarea instrumentelor juridice
internaţionale în materie. S-a constatat că nesocotirea flagrantă a drepturilor omului pune în
primejdie pacea şi securitatea lumii întregi şi impune organizarea unei colaborări internaţionale
în vederea protecţiei drepturilor omului.