Mesterul Manole

„Mesterul Manole', „drama in cinci acte', a fost tiparita la Sibiu in

1927 si reprezentata prima data la Teatrul National din Bucuresti in 6
aprilie 1929. Piesa este o tragedie in spiritul teatrului antic pe tema
destinului. Capodopera a teatrului de idei (reprezentat in literatura romana
de creatia lui Lucian Blaga, Camil Petrescu, Horia Lovinescu, Marin
Sorescu s.a.), este inspirata din mitul jertfei creatoare (Jertfa datatoare de
viata').

Tema dramei este conditia creatoare a omului, raportul dintre creatie

si absolut, rolul omului in dialog cu absolutul (este o opera expresionista38).
Ideea este preluata din filozofia populara: opera de arta - ca sa se
implineasca si sa reziste -trebuie hranita cu iubirea cea mai scumpa; orice
creatie artistica este alegere si har, dar care cere cumplite eforturi. Jertfa e
ceruta in numele unei nazuinti prometeice si ca un imperativ al comunicarii
cu teluricul si cosmicul, artistul atinge absolutul prin creatia sa zamislita din
suferinta si jertfa suprema, iar opera nu mai apartine autorului ei, ci
eternitatii insasi.
Subiectul dramei (brodat pe mitul jertfei zidirii) prezinta multe
asemanari cu balada populara „Manastirea Argesului'. Un mester zidar si-a
iubit mai presus de orice sotia; patima lui de a crea - demonul sau geniul sau
- a prefacut-o in lacas de rugaciune daruit timpului etern, mesterul moare
pentru a se contopi cu creatia si pentru a reface, in vesnicie, cuplul ideal.
Dar exista importante deosebiri (elementele noi, originale dau piesei
trasaturi ale dramei de idei). Astfel, actiunea incepe la sapte ani de
la inceperea lucrului, timp in care nu se poate construi nimic deoarece
zidurile se surpau fara incetare. Aceasta va determina un puternic conflict
psihologic: Manole este chinuit, framantat de neputinta realizarii  menirii
sale in ciuda calculelor refacute mereu, pentru a descoperi cauza prabusirii
zidurilor.
Personajele sunt simboluri ale unor idei; conflictul este interior (un
conflict de idei, care se declanseaza in sufletul lui Manole, intre ideea de
Creatie si cea de Jertfa). Manole este caracterizat prin trairile launtrice ale
omului modern: nelinistea, chinul, instrainarea, pacatul, neputinta, patima
creatiei. Limbajul piesei este metaforic.
Conflictul dramei este interior. El are loc in sufletul lui Manole,
sufocat, zdrobit intre cele doua porunci: a geniului sau (care ii cere
terminarea bisericii) si a pamantului (care ii cere jertfa). S-ar putea spune
ca este un conflict intre ideea de Creatie si ideea de Jertfa.
Personajele sunt (spre deosebire de balada) existente legendare –
arhetipale (Manole, Mira, Staretul Bogumil, Gaman), sunt prin excelenta
forte, energii primare, cosmice, idei inzestrate cu vointa.
De exemplu, Mira „acceptand jocul cu moartea, e din ce in ce mai
mult o idee si din ce in ce mai putin o fiinta' (D. Micu), ea este „spic', „inger',
„piatra', „caprioara neagra', „izvor de munte', „altar viu intre blestem
si juramant', „o stea', iar zidarii sunt diferentiati prin numerale ordinale:
intaiul, al noualea; primilor patru zidari li se atribuie, ca individualitate,
categoria sociala: „a fost candva cioban', „ pescar', „ calugar', „ ocnas'. Ei
sunt adunati din patru stihii pentru a cladi biserica „din pamant, si din apa, din
lumina si vant' si constituie o repetare a actului prim al Genezei. Reeditand
eterna intoarcere la vocatia primordiala (de Creator) Manole va realiza, cu
ajutorul mesterilor, biserica - faurita din elementele primare (pamant, apa,
lumina, vant) ca o imagine micsorata a Universului rascumparat prin jertfa,
in secventa in care se anunta hotararea de a jertfi o fiinta, Manole le da
zidarilor nume de mucenici si de apostoli („Tu, de veste, tu, Ioan, nu clatina
din cap! Tu, Simion, tu, Gheorghe, tu, Petre si toti ceilalti fiti tari'
„Ochiul din triunghiul de sus ne vede deopotriva de buni, jertfa noastra nu va
fi decat slavirea lui!'
Personajele noi sunt: staretul Bogumil, reprezentand credinta
potrivit careia trupul este al diavolului, iar sufletul, al lui Dumnezeu; El ii
cere lui Manole sa jertfeasca o fiinta, aceasta fiind mijlocul de eliberare si
purificare: „Sufletul iese din trupul harazit viermilor albi si parosi si intra
biruitor in trupul bisericii'.
 Gaman (personaj expresionist) intrevede puterile sale ca niste
prorociri. El cere sa fie zidit in trupul bisericii, dar Manole il refuza,
motivand ca la temelia bisericii trebuie zidit altceva decat viata simpla,
pentru ca traditia cere pentru durabilitatea infaptuirii un transfer de viata cu
disponibilitati neconsumate. Femeia (Mira) trebuie sa treaca in corpul
bisericii pastrand neatins ceea ce conditia ei are esential: darul, misterul
rodirii.
Gaman este un monstru nevinovat, un batran ciudat care doarme pe podele.
El pare sa fie chiar Pamantul aflat in somnie, poate planeta anterioara
nasterii vietii. El se scutura in somn (ca si cand ar sugera un cutremur)
cerand jertfe; Voda este un domn atemporal.
În ultimul act deznodamantul apare cu o aura lirica. Absolutul firii (al
vietii), reprezentat simbolic de Mira, si absolutul creatiei, impus de demonul
interior. Manole devine un martir: fapta lui trebuie sanctificata: „in locul
Mariei Tale, spune copilul, as da afara din calindar un sfant si-as pune in
locu-i numele lui Manole'.

Personajul Manole poate fi caracterizat ținand cont de cele trei motive

literare ale dramei: al dorului, al jertfei si al destinului.
Astfel, motivul dorului ia forma unei porunci in jurul careia se tese
conflictul (lupta cu sine insusi a personajului semnificand tragedia eterna a
geniului condamnat sa se zbata in „neschimbarea aceluiasi cerc'): „launtric,
un demon imi striga. Cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga!
Jertfeste!'. Chemarea creatiei devine porunca ancenstrala si, nu mai putin, o
pedeapsa:„Doamne, pentru ce vina nestiuta am fost pedepsit cu dorul de a
zamisli frumusete?' De aici sensurile mitice ale personajului pentru care
dorul de biserica este porunca eternei reintoarceri spre acel arhetip al
inceputurilor. Manole le insufla si celorlalti mesteri dorul de biserica astfel
incat acestia, asezati in jurul lui, vad umbra turlelor si aud clopotele
in inchipuire, in timpul zidirii Mirei, cuprins de furia constructiei, de patima
de a-si vedea opera finalizata, Manole isi biciuieste zidarii stapanit parca de
demon. Revolta lui e generala: „Temeliile lumii sunt fara noima. Cand el a
cladit, ce-a jertfit?!' E indoiala care 1-a insotit mereu.
 Jertfa rituala devine tulburatoare drama umana pentru ca numai ea
asigura trainicia si durata operei. Manole o accepta si sufera cand destinul
a harazit-o pentru jertfa pe Mira (mesterul va contopi astfel cele doua
iubiri: Mira si Biserica, adica dragostea pentru sotie si dorul pentru
biserica), in virtutea destinului sau Creator, Manole alege sacrificiul si
drama lui existentiala (tulburatoare) devine un cantec de iubire impletit cu
un cantec de moarte.
Sacrificarea Mirei semnifica transferul de iubire,de esenta umana.
Sortit sa se chinuiasca de dorul creatiei, Manole nu se poate mantui de
destin decat prin jertfa de sine. in final, urcandu-se in clopotnita, se arunca
in gol, si-si asuma astfel libertatea unei optiuni: el reconstituie destinul din
veac al Zamislitorului - de a pieri ucis de propria opera (ca printul insetat de
absolut din „Mistretul cu colti de argint' al lui St. Augustin Doinas) dar si de
a continua sa traiasca prin aceasta.
Si ca un ecou, dupa moartea lui, se vor auzi cuvintele lui: „infaptuirea
bisericii cere tot, si te duce de-a dreptul in moarte sau saracie, in cer sau
nebunie.'
Spre deosebire de Manole, Mira isi intuieste destinul si exprima
aceasta intuitie in metafora femeii-biserica: „ eu sunt biserica, jucaria
puterilor'. Aleasa pentru ca s-a dovedit a fi cea mai buna si mai pura („Tu
ai venit sa scapi un om de la moarte astfel sufletul tau se vadeste cel mai
curat'), Mirei i se definesc noi atribute, superioare celor ale Anei din balada
populara.

in momentul in care Manole este acuzat (de catre ceilalti zidari) de

viclenie si tradarea juramantului, in scena intra Mira care le arunca zidarilor
cuvintele „Buna dimineata, noua ucigasi. Si cu Manole zece'. Mira
ironizeaza intr-o lume care se pregateste sa ucida. Ea pune in dragostea de
viata si bucuria de a trai printre oameni aceeasi profunzime pe care Manole
o pune in patima creatiei.
Mira - nume cu multiple rezonante: Afirin slavona inseamna pace
sacra, in mitologia greaca destin; „Moire' erau trei zeite: Clatho, Lachesis
si Atropos care personificau destinul - una torcea, alta depana, a treia
curma firul vietii muritorilor. Sunt identificate la romani cu Parcele.
Figura (portretul moral) Mirei este conturata cu rafinament poetic:
femeia „cu picioarele desculte', jocurile care ispitesc moartea, candoarea
numelui. Atitudinea ei exprima ideea ca inocenta este forta care opune
raului seninatate si blandete: „Seninatate vreau, nestapanitilor, ca toti sunteti
innorati si prapastiosi. Manole e chin. Calugarul e stafie intunecata. Tu
cutremur. Tara ingrijorare. Vreau sa sfarseasca odata povestea aceasta de
spaima si trista nebunie!'
Credinta Mirei (foarte apropiata de cea a lui Gaman) presupune o
comunicare directa si totala cu existenta, starea primitiva in care omul se
confunda cu natura. Mira, femeia „adusa de peste apa', este simbolul
puritatii, al jertfei, care intelege tragismul lui Manole, neputinta lui de a
renunta la creatie si de aceea accepta „jocul cu moartea' si in mod paradoxal
creatia devine cale de mantuire, de sustragere din imperiul mortii,
Destinul cuplului Manole - Mira este tragic intrucat amandoi pier fizic
prin moarte napraznica.  Tragedia lui Manole isi are sursa in imposibilitatea
de a renunta la una din coordonatele esentiale ale omului: creatie si iubire. De
aceea il putem considera pe Manole un martir al frumosului etern: „Doamne,
ce stralucire aici si ce pustietate in noi!'

Zidirea Mirei (momentul culminant al dramei) decurge ca „un joc de

alba vraja si intunecata magie', in timp ce Manole, cu o liniste
neomeneasca, isi continua lucrul. Stapanit de patima creatiei, el isi biciuieste
zidarii pentru a-si potoli nelinistile si setea de a zamisli.
Cand lacasul de rugaciune este gata, mesterul vrea sa-1 darame pentru a-
si scoate sotia. Acum Voda si boierii se opun, iar multimea nu-1 intelege pe
Creator a carui suferinta s-a incorporat in fiecare piatra zidita.
Singur in fata Nefiintei, Manole se arunca din clopotnita pentru a
indeplini destinul din veac al Creatorului de frumos si poate, pentru a
reconstitui, in vesnicie, cuplul ideal.