Profesia de ghid de turism se definește ca fiind activitatea unei persoane care conduce

și îndrumă un grup de turiști sau vizitatori, oferă explicațiile necesare despre locurile
vizitate și care asigură, în același timp, desfășurarea în condiții de siguranță și confort
a programului turistic contractat.
Ghidajul sau ghidǎria turisticǎ (tourist guiding) are o istorie îndelungatǎ care a mers în paralel cu dezvoltarea
culturalǎ şi materialǎ a omenirii. În evoluţia acestei îndeletniciri pot fi separate cel puţin trei perioade mari, dupǎ
cum urmeazǎ:

Perioada anticǎ

În această perioadă, grecii, romanii și egiptenii efectuau adesea cǎlǎtorii spre locurile cu bǎi curative, spre locurile de
desfǎşurare a jocurilor sportive şi spre locurile cu conotaţii mitico-religioase. Este posibil ca în aceastǎ perioadǎ sǎ fi
apǎrut preocuparea de a ghida grupurile de pelerini şi vizitatori spre destinaţiile turistice alese.

Pelerinajul, înțeles ca și călătorie privată sau colectivă spre un loc sacru, este o forma de cult și devoțională foarte
răspândită în religiile antice, practicată și azi cu intensitate. Chiar dacă fiecare religie în parte prezinta diferențe
importante în ceea ce privește timpul, modalitatea și semnificatia pelerinajului, idea de bază este comună și scoate
in evidenta necesitatea de a vizita regiuni considerate ca fiind “locuite” de divinitate, sub diverse forme, obiecte
sacre ale unor fondatori de religii, relicve ale sfinților și marturilor sau chiar unele locuri legate de evenimente
particulare.

Se pare ca aceasta practică a pelerinajului local, destul de răspândită în lumea antică , are ca motiv principal distanța
dintre localitatea în care locuiește pelerinul și popasul final. Acest element ne amintește de originea latină a
termenului peregrinus , transmisă în multe limbi europene. Etimologic cuvântul se referă la cineva care se
îndepărtează de propriul ținut și trăiește ca străin în alt loc. Uneori termenul de peregrinus era considerat ca și
sinomim pentru cuvântul exilat. Începând chiar cu antichitatea, cuvântul latin suferă încet o transformare semantică
în direcția actualei semnificații: călător spre locuri sfinte, cu scop devoțional. La această mutație semantică și-a adus
contribuția și concepția prezentă în Vechiul și Noul Testament și, în special, în Epistola către Diognet (sec. II), potrivit
căreia creștinul este un străin pe acest pământ, mereu în pelerinaj spre adevărata patrie cerească . În noua accepție,
de călător spre locurile sfinte cu scop devoțional, termenul este atestat începand cu secolul al VII-lea, în patru
reprezentații găsite pe pereții lăca ului Sf. Mihail din Gargano (Italia).

În ceea ce privește practicarea pelerinajului înainte de creștinism , știm că vechii egipteni îl practicau în masă , spre
exemplu deplasându-se spre localitatea Bubasti, după spusele lui Herodot. Indienii, din timpuri stravechi ca și astăzi,
se îndreptau spre râul sacru Gange, în timp ce japonezii aveau printre locurile preferate templul lui Amaterasu. În
lumea clasică păgână pelerinajul nu avea numai un caracter devoțional, ci avea ca obiectiv și realizarea unor scopuri
determinate, cum ar fi: de a obține răspunsuri de la oracole sau vindecări miraculoase; în Grecia centre de pelerinaj
erau templele și mormintele eroilor, în epoca romană pelerinii se îndreptau spre sanctuarele unor divinități ca Zeus
și Diana.

În consecință, în pelerinaj se întrunesc și coexistă motive de natură diversă, de la cele religioase la cele culturale și
până la cele spirituale, psihologice, sociologice, topografice și economice, fapt care se va regăsiși în profilul viitorului
consumator de turism.

În perioada medievală pelerinajele continuă și chiar se diversifică, deoarece creștinismul devine religie recunoscută
la nivel european. Un moment crucial în istoria pelerinajului creștin îl reprezintă, fără îndoială, edictul de la Milan
(313), prin care se recunoaște libertatea de cult a creștinilor și se schimbă statutul Bisericii în societatea epocii.
Numeroasele informatii ale lui Eusebiu in legatura cu pelerinajul crestin, demonstreaza un flux moderat de pelerini
spre Ierusalim si alte locuri sfinte din Palestina, la jumatatea secolului al IV-lea. Pelerinajul la Ierusalim, spre sfârșitul
secolului al IV -lea devenise o realitate bogată și elevată spiritual, iar pe lângă persoanele care reprezentau“spuma”
societății, întâlnim și meseriași, comercianți și chiar sclavi evadați, care intreprind pelerinaje la Locurile Sfinte. O alta
etapă importantă a pelerinajului în Țara Sfântă , îl reprezintă Bethleemul, iar în apropiere mai sunt amintite și alte
locuri legate de evenimentele biblice, cum ar fi Betania, Nazaretul, Cana, muntele Tabor, Naimul și Capernaumul. În
acest context spiritual, este foarte probabil ca la vremea respectivă să fii existat călăuze pentru îndrumarea
grupurilor de pelerini care se îndreptau spre locurile cu semnificație biblică. În lumea islamică, orice musulman care
avea posibilitatea trebuia să meargă în pelerinaj la Mecca cel puțin odată-n viață. Majoritatea pelerinilor se deplasau
în grupuri mari, care se formau într- unul dintre orașele musulmane (Cairo, Damasc). Călătoria de la Cairo dura între
30 -40 de zile, și până spre sfârșitul secolului al XV - lea, probabil că 30 000 -40 000 de pelerini făceau acest drum
anual. Pelerinii din Anatolia, Iran, Irak și Siria se întâlneau la Damasc și călătoreau tot cu caravana în număr de 20 000
-30 000 anual. Grupuri mai mici de pelerini porneau din Africa de Vest și traversau Sudanul și Marea Roșie, iar
grupurile din sudul Irakului și porturile din Golf traversau centrul Anatoliei. Pelerinajul constituia, în multe privințe,
cel mai important eveniment al anului, poate al întregii vieți, reprezentând modelul perfect al oricărei călătorii. Cei
care mergeau să se roage la Mecca, puteau să rămână la Medina pentru a studia, negustorii călătoreau încaravane
cu mărfuri care urmau să le vândă pe drumul spre orașele sfinte. De asemenea, pelerinajul constituia și o piață de
schimb pentru informații și idei provenind din toate zonele islamului.

În paralel cu desfășurarea călătoriilor apar și descrierile drumurilor și traseelor de urmat. Embrioanele unor ghiduri
de călătorie au existat în vechiul imperiu chinez şi persan, iar primul ghid se pare că a fost întocmit pe timpul lui
Carol cel Mare al F ranţei (742 – 814), care stabilise legături de prietenie cu califul Bagdadului Harud al Raşid. Ghidul
cuprindea informaţii privind distanţele, vămile, hanurile, chiar date despre climă şi construcţii celebre. Preocupările
privind elaboarerea ghidurilor se regăsesc și în secolul IX e.n când arabii redacteazǎ ghiduri pentru vânǎtori şi ghiduri
pentru cǎlǎtorii aflaţi în cǎutarea artefactelor, monumentelor şi comorilor din Ţara Sfântǎ .

În perioada următoare, se menționează ghidul turistic întocmit la 1130 de cǎtre un cǎlugǎr francez numit Aimeri
Picaud . În lumea medievalǎ cǎlǎtoriile spre locurile sfinte, spre lǎcaşurile de cult şi spre zonele cu frumuseţi ale
naturii erau frecvente, de aceea, probabil, şi ghidajul, în forma lui simplǎ , era o activitate obişnuită.

Perioada modernǎ

Adevărata conturare și consacrare a ghidajului turistic are loc începând cu a doua jumătate a secolul XVII, când tinerii
aristocrați englezi care doreau să devină gentlemeni trebuiau să facă Marele Tur (Grand Tour), străbătând bătrânul
continent și ajungând până la Roma sau în Grecia. Acest Tur, cu o durată de 6 -18 luni, a fost la originea descoperirii
munților Alpi și a practicilor legate de aceștia, cum ar fi: alpinismul și ascensiunea montană . În anul 1857 se
înființează Alpin Club-ul francez care încuraja și organiza asemenea activități. Conacele, cabanele și casele de oaspeți
se înmulțesc, iar aerul curat și peisajul antrenează tot mai multe persoane pe cărările munților Alpi . Prin urmare
apar o serie de stațiuni turistice al pine (Davos, Arosa,Montana, Saint Moritz, etc.), în cadrul cărora se practic au
diferite jocuri sau sporturi de iarnă: patinaj, săniuș, curling, schi. Apariția unor elemente de infrastructură pentru
transportul vizitatorilor (telefericul după 1 924,teleschiul în 1935) va facilita accesul populației spre arealul montan
alpin. Marele Tur se desfășura sub forma unor excursii tradiționale cu scopeducativ intreprinse, în principal , de
bărbații tineri din clasa superioară și mijlocie. Obiceiul a înflorit prin anul 1660 și a durat până la apariţia
transportului feroviar în anii 1840. Cu această ocazie, tinerii englezi făceau cunoștință cu moștenirea culturală a
antichității și Renașterii, vizitând și vizualizând opere de artă, construcții monumentale și situri încărcate de istorie.
Apariția unor ghiduri populare, precum Richardsons, a determinat popularizarea acestor excursii și transformarea lor
în adevărate rituri de trecere. Itinerariul Marelui Tur începea la Dover, traversa Canalul Englez spre Ostend, în
Olanda, Calais sau Le Havre, în Franța, de unde ”turiștii” (însensul de participanți la Tur) , care erau însoțiți de un
tutore și de o trupă de servitori, se îndreptau spre Paris, Basel sau Munții Alpi. Ajunși la Paris, turiștii trebuiau să ia
lecții de franceză, bune maniere, modă, dans, scrimă și călărie, toate acestea servindu-i tânărului englez, odată întors
acasă, la ocuparea unui post de conducere în guvern sau diplomație. De la Paris traseul inițiatic se îndrepta spre
Elveția , ajungând la Geneva sau Lausanne, de unde tânărul călător trebuia să îndure o traversare dificilă a Alpilor
spre nordul Italiei. Ajuns în Italia, turistul vizita orașele Torino și Milano, petrecea câteva luni în Florența, unde făcea
cunoștință cu operele Renașterii, și ajungea la Pisa, Padova, Bologna șiVeneția. De la Veneția, călătorul se îndrepta
spre Roma, unde vizita ruinele orașului antic și savura capodoperele picturii, sculpturii și arhitecturii din perioada
precreștină, renascentistă și barocă. Unii turiști își treceau în palmares orașul Napoli , pentru a studia muzica, pentru
a vizita siturile arheologice, proaspăt descoperite, de la Herculaneum și Pompeii, și pentru a urca, eventual, pe
Muntele Vezuviu. Aici era punctul terminius al Turului, deși în perioada următoare, odată cu dezvoltarea
ambarcațiunilor, cei mai aventuroși călători, navigând cu yachtul, ajungeau în Sicilia sau în Grecia.