CUM REZOLVI

PROBLEMELE DE CUPLU
CU AJUTORUI
TERAPIEI COGNITIVE

TRADUCERE DIN ENGLEZĂ DE

Ioana Pricop

PSIHOLOGIA
PENTRU

|=I=T TRei
CUPRINS

Mulțumiri ............................................................................ 11

Introducere........................................................................... 15
Revoluția cognitivă în psihologie..................................... 16
Disoluția relațiilor conjugale .......................................... 18
De ce este nevoie pentru a menține o relație ................... 20
Desfacerea nodurilor....................................................... 21
Planul cărții ................................................................... 23

1. Puterea gândirii negative.............................................. 31

Abordarea cognitivă....................................................... 33
Citirea gândurilor.......................................................... 35
Mintea invizibilă............................................................ 37
Modul în care interpretăm greșit................................... 41
Citirea greșită a semnelor...............................................44
Simbolurile și semnificația..............................................47
Prejudecățile................................................................... 50

2. Lumina și întunericul................................................... 55
„Programul“ iubirii nebune............................................. 63
„Excitanții“ (factorii de activare) ................................... 66
Dezamăgirea.................................................................. 68
Promisiuni încălcate ...................................................... 70
Marea inversare............................................................. 73
Judecăți echilibrate........................................................ 76
3. Conflictul perspectivelor.............................................. 79
Perspective deschise și închise .........................................83
încadrarea.................................................................... 87
Conflicte de personalitate............................................... 89

4. încălcarea regulilor...................................................... 94
Stabilirea așteptărilor.................................................... 97
întocmirea regulilor ........................................................ 99
Aplicarea regulilor........................................................ 102
Reguli care sabotează relația........................................ 104
Impunerea regulilor....................................................... 106
Tirania lui trebuie.......................................................... 108
încălcarea regulilor........................................................ 110
Pedeapsa........................................................................ 111
Apariția regulilor........................................................... 113
Gestionarea regulilor și atitudinilor .............................. 115

5. Bruiaj în comunicare................................................... 118

Evitări și ambiguități.....................................................119
Atitudinea defensivă...................................................... 123
Pierderea din vedere a mesajului ................................... 125
Monologuri, întreruperi și ascultarea tăcută................. 125
Momente de orbire și de asurzire................................... 128
Diferențe de ritm............................................................130
Utilizarea întrebărilor.................................... 131
Diferențe între sexe........................................................ 133
Explicația diferențelor în stilul de comunicare............... 137
Originea diferențelor dintre sexe ................................... 137

6. Destrămarea parteneriatului...................................... 146

Amenințări la adresa unității conjugale ....................... 146
Zone de conflict ............................................................ 157

7. Gânduri tăcute: centrul furtunii.................................176

îndoieli secrete.................................................. 184
Originea îndoielilor cu privire la sine și la partener...... 188
Imperative secrete ......................................................... 189
8. Capcanele minții......................................................... 194
Cum distorsioneazâ semnificațiile simbolice
gândirea noastră .......................................................... 196
Factorul de amplificare.................................................. 198
Exemple de distorsiuni cognitive tipice ........................ 200
Distorsiunile mentale în acțiune.................................... 210

9. înfruntarea mortală..................................................... 213

Mesaje mușcătoare....................................................... 214
Lovituri preventive......................................................... 216
Masacrul....................................................................... 218
în spatele luptelor: convingeri de bază.......................... 226
Controlul furiei ............................................................. 227
Inhibiție, furie și afirmare de sine..................................229
Anatomia furiei ................................................. .......... 232

10. Poate fi îmbunătățită relația dumneavoastră? .......... 242

Rezistența la schimbări................................................ 244
Ce anume ar trebui schimbat? ..................................... 257
Crearea de probleme în loc de a le rezolva...................... 258
Redefinirea problemei.................................................... 261
Cum se schimbă oamenii? ............................................ 262
Un program pentru schimbare......................................266

11. Consolidarea fundamentelor...................................... 269

Cooperarea.................................................................... 271
Angajamentul............................................................... 273
încrederea fundamentală............................................... 281
încredere în bunele intenții ........................................... 283
Prezumția de nevinovăție.............................................. 285
Loialitate și fidelitate ................................................... 286

12. Acordajul relației......................................................... 291

A iubi și a fi iubit........................................................... 295
Urmărirea comportamentului pozitiv........................... 304
Ridicarea vălului de pe ochi .......................................... 307
13. Modificarea propriilor distorsiuni ............................. 313
îndrumări generale ....................................................... 314
Cei nouă pași................................................................. 315

14. Arta conversației......................................................... 337

Identificarea problemelor de comunicare ..................... 339
Reguli de etichetă în conversație................................... 352

15. Arta colaborării.......................................................... 360

Lămurirea diferențelor.................................................. 360
Adresarea de întrebări.................................................. 367
Flexibilitatea ................................................................370
Compromisul............................................................... 377
Adaptarea.................................................................... 378
Stabilirea priorităților..................................................380

16. Rezolvarea problemelor............................................ 383

Clarificarea dezacordurilor.......................................... 383
înțelegerea perspectivei partenerului ............................387
Reguli specifice pentru ședințele de rezolvare
de probleme................................................................. 392

17. îmblânzirea furiilor................................................... 406

Sursa problemei: dumneavoastră sau partenerul?....... 408
Câștiguri și pierderi de pe urma exprimării furiei .........418
Dezamorsarea ostilității partenerului.......................... 421

18. Probleme speciale ...................................................... 435

Scăderea dorinței sexuale ............................................ 435
Autoterapie pentru problemele sexuale........................ 440
Infidelitatea................................................................. 443
Stresul......................................................................... 449
Familii în care ambii parteneri merg la serviciu........... 456
Dificultăți în refacerea mariajului ................................ 465

Note................................................................................... 470
Bibliografie........................................................................ 476
MULȚUMIRI

Mai presus de orice, sunt recunoscător soției mele,

Phyllis, a cărei iubire și al cărei devotament au dovedit
că, pe zi ce trece, căsătoria poate deveni mai împlinită
și cu sensuri mai profunde. Prietenul și colegul meu
Norman Epstein, un pionier în aplicarea terapiei cogni­
tive în problemele specifice cuplului, a fost resursa mea
majoră în scrierea acestui volum. Criticile lui politicoase
și numeroasele sugestii m-au ajutat să scriu, iar părerile
lui au pus în lumină o sumedenie de probleme obscure
cu care se confruntă cuplurile. Foștii mei studenți aflați
în formare Susan Joseph, Craig Wiese, Janis Abrahms,
Chris Padesky, Ruth Greenberg, David Clark, Kathy
Mooney, Frank Dattilio și Judy Beck mi-au oferit o
cantitate uriașă de material pentru carte. Printre alte
persoane care au citit manuscrisul și mi-au oferit un
feedback valoros se numără Connie Sekaros, Vivian
Greenberg, Carol Auerbach și Cal Laden.
îi sunt deosebit de recunoscător lui Carol Stillman,
care a revizuit manuscrisul de mai multe ori și mi-a
oferit numeroase sugestii pentru simplificarea lucrurilor
mai complicate ce se regăseau în text.

11
 Sunt deosebit de norocos că îl am ca agent literar pe
Richard Pine. A dat dovadă de un entuziasm continuu și
de o încredere unică în această carte. Hugh Van Dusen,
editorul meu de la Harper & Row, a fost responsabil de
transformarea manuscrisului în acest volum tipărit.
Barbara Marinelli, director executiv al Centrului
de Psihoterapie Cognitivă, m-a ajutat să realizez acest
manuscris, iar Tina Inforzato, Gail Furman și Suzanne
DePietro au cules textul.
Tuturor celor de mai sus și numeroaselor cupluri de
la Centrul de Psihoterapie Cognitivă și de pretutindeni,
care s-au dovedit deschiși față de terapia cognitivă, LE
MULȚUMESC.

12 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 IUBIREA

1206439
 Notă
Iubirea nu este de ajuns se bazează pe studii de caz,
inclusiv de replici obținute de mine sau de colegii mei în
consilierea și terapia cuplurilor. Cu toate acestea, toate
numele și detaliile de identificare au fost modificate,
fără ca acest lucru să afecteze integritatea ilustrărilor,
în unele cazuri, am creat situații amestecate în scopul
deghizării suplimentare a identității persoanelor.
INTRODUCERE

Mi-am dedicat o mare parte din viața profesională

studiului anxietății și depresiei și, mai recent, atacurilor
de panică. De-a lungul mai multor zeci de ani, am
avut prilejul de a oferi tratament unui număr mare de
persoane cu căsnicii cu probleme și câtorva cupluri care
locuiau împreună fără însă a fi căsătorite. în numeroase
cazuri, aceste relații cu probleme au avut ca rezultat
forme grave de depresie și anxietate la unul dintre
parteneri. în alte situații, depresia și anxietatea au
agravat dificultățile prezente deja în relație.
Dedicându-mă problemelor de cuplu, am descoperit
că aceste perechi prezentau aceleași deformări în
gândire (distorsiuni cognitive) ca și pacienții mei depri­
mați și anxioși. Deși cuplurile nu erau atât de deprimate
și de anxioase încât să necesite terapie pentru patologia
respectivă, erau nefericite, tensionate și furioase. Și
la fel cum au procedat părinții mei, partenerii aveau
tendința de a se fixa pe ceea ce nu funcționa bine în
căsniciile lor și de a ignora (sau pur și simplu de a nu
vedea) ceea ce era bun.

15
REVOLUȚIA
» COGNITIVA IN PSIHOLOGIE

Din fericire, ultimele două decenii au fost martorele

unei acumulări rapide de cunoștințe referitoare la psi­
hicul nostru, cu aplicație directă la dificultățile cu care
se confruntă partenerii dintr-o căsnicie. Această nouă în­
țelegere a dificultăților psihologice a fost aplicată și unei
serii ample de tulburări, cum ar fi depresia, anxietatea,
atacurile de panică, tulburările obsesiv-compulsive, ba
chiar și tulburările de alimentație, ca de pildă anorexia
și bulimia. Această abordare, numită psihoterapie
cognitivă, face parte dintr-o nouă orientare majoră în
psihoterapie, numită „revoluția cognitivă“.
Cuvântul cognitiv, derivat din termenul latin cognos-
cere (cunoaștere), vizează modurile în care oamenii
formulează judecăți și iau decizii și modurile în care
interpretează (uneori greșit) acțiunile celorlalți. Această
revoluție a oferit o nouă orientare în direcția modului
în care oamenii își folosesc mintea pentru a rezolva
probleme sau, dimpotrivă, pentru a le crea sau adânci.
Felul în care gândim determină în mare măsură dacă
vom izbuti și dacă ne vom bucura de viață sau, eventual,
dacă vom supraviețui. Dacă gândirea noastră este directă
și clară, avem mai multe șanse să îndeplinim aceste
obiective; dacă este îmbâcsită de sensuri simbolice
distorsionate, ajungem surzi și orbi. în cazul în care
înaintăm poticnindu-ne, fără a avea clar în minte locul
în care vrem să ajungem sau cum să acționăm, vom
ajunge să ne facem rău nouă, dar și altora. Deoarece
judecăm greșit și nu reușim să comunicăm, generăm
durere propriei persoane și partenerilor; în plus, purtăm
povara represaliilor celor răniți.
Acest tip de gândire distorsionată poate fi contracarat
aplicând o logică superioară. Utilizăm o astfel de

16 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
gândire de nivel superior de cele mai multe ori când ne
dăm seama că am greșit și vrem să corectăm greșeala.
Din nefericire, se pare că în relațiile apropiate (acolo
unde gândirea limpede și corectarea erorilor sunt deo­
sebit de importante) suntem deficitari în a recunoaște
și rectifica judecățile eronate cu privire la parteneri. în
plus, deși partenerii pot crede că vorbesc aceeași limbă,
ceea ce spun și ceea ce aude partenerul sunt adesea
lucruri diferite. Astfel, problemele de comunicare înăs­
presc frustrările și dezamăgirile cu care se pot confrunta
cuplurile.
Să luăm următorul exemplu: Ken și Marjorie,
amândoi preocupați de carierele lor (el, agent de asi­
gurări, iar ea, secretară într-o firmă de relații publice),
au hotărât să petreacă mai mult timp împreună. într-o
sâmbătă, Marjorie i-a împărtășit lui Ken planul ei de a
merge la cumpărături. Ken, dorind să fie alături de ea,
s-a hotărât să o însoțească. Marjorie, după o zi deosebit
de obositoare în care a făcut verificări de registre pentru
o companie mare și complexă, a interpretat acest lucru
ca pe o intruziune (gândind că „nu mă lasă niciodată să
fac ceva numai pentru mine“). Cu toate acestea, n-a spus
nimic și a fost tăcută cât timp au făcut cumpărăturile.
Ken a interpretat tăcerea ei ca fiind o dovadă a faptului că
nu-și dorea compania lui și s-a supărat pe ea. Marjorie a
reacționat la furia bărbatului retrăgându-se și mai mult.
Faptele acestui episod au fost: (1) Marjorie dorea să
petreacă mai mult timp cu Ken, însă voia să facă singură
cumpărăturile, (2) nu a reușit să-i comunice acest lucru
lui Ken, (3) a interpretat propunerea lui ca pe o îngrădire
a libertății ei și (4) Ken a interpretat reticența femeii ca
pe un semn al faptului că nu-i făcea plăcere compania lui.
Numărul mare de interpretări greșite, repetate des,
cum ar fi cele dintre Marjorie și Ken, și furia reciprocă
ce rezultă din ele vor eroda fundația unei relații. Am
observat de mai multe ori faptul că interpretări greșite
similare escaladează până în punctul în care nu mai
există cale de întoarcere. Totuși, este remarcabil faptul
că dacă partenerii identifică greșeala și o corectează
înainte de a ajunge prea departe, pot stăvili furtuna.
Psihoterapia cognitivă are ca scop sprijinirea cuplurilor
în a face exact acest lucru, și anume să-și limpezească
gândirea și comunicarea, astfel încât să prevină de la
bun început apariția neînțelegerilor.1

DISOLUȚIA RELAȚIILOR CONJUGALE

Majoritatea cuplurilor sunt conștiente că în cadrul

căsniciei există o criză continuă, riscul fiind ca 40-55%
din căsnicii să se termine prin divorț2. Pe măsură ce
oamenii cunosc din ce în ce mai multe căsnicii nefericite
și despărțiri, ei încep să se întrebe dacă și ei ar putea
ajunge în același punct.
Tinerii căsătoriți, care se află pe valul iubirii și al
romantismului, nu-și doresc decât o căsnicie reușită.
Adesea, ei cred (cel puțin la început) că relația lor este
„altfel“ și că iubirea lor profundă și optimismul o vor
susține. Mai devreme sau mai târziu, mult prea multe
cupluri sunt luate prin surprindere de problemele
și conflictele care se acumulează treptat în orice
căsnicie. Partenerii devin conștienți de o neliniște,
frustrare și durere crescânde, adesea știind exact care
este problema.
Pe măsură ce relația se cufundă în vârtejul dezamă­
girilor, al comunicării defectuoase și al neînțelegerilor,
cei doi parteneri încep să creadă că relația lor este o
greșeală. Nu există situație în care „strigătul de ajutor“
să fie perceput de terapeut mai pregnant decât la acei

18 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
clienți care văd cum căsnicia lor, fericită cu ceva timp în
urmă, începe să se dizolve. Chiar și cuplurile căsătorite
de treizeci sau patruzeci de ani pot resimți un impuls de
a pune capăt unei relații pe care acum o consideră a fi un
șir nesfârșit de greșeli și suferințe.
într-un anumit fel, este surprinzător că atât de multe
căsnicii se prăbușesc. Să ne gândim la toate acele forțe
care se presupune că țin un cuplu unit. A iubi și a fi iubit
sunt cu siguranță unele dintre cele mai bogate experi­
ențe pe care le au oamenii. Adăugați la acestea celelalte
elemente ale unei relații — intimitate, prietenie, accep­
tare, sprijin, pentru a aminti doar câteva. Cineva care te
încurajează când ești demoralizat, care te sprijină când
te simți descurajat și care îți împărtășește bucuria când
se întâmplă lucruri bune. în plus, există gratificarea
sexuală, pe care natura o oferă ca stimulare specială
față de partener. Nici satisfacția de a avea copii și de a
construi împreună o familie nu trebuie subestimată.
Speranțele și încurajările părinților și ale altor rude,
precum și așteptările comunității de apartenență în
direcția menținerii cuplului pun presiune din exterior.
Cu toate aceste forțe-liant care acționează în sensul for­
tificării relației, ce-ar putea merge prost? De ce iubirea
(fără a mai pune la socoteală și celelalte motivații) nu
este suficient de puternică pentru a menține cuplul unit?
Din păcate, există forțe centrifuge care pot rupe o
relație: dezamăgiri debusolante, neînțelegeri încâlcite
și o comunicare greșită. Iubirea în sine este rareori
suficient de trainică pentru a putea rezista acestor forțe
distrugătoare și elementelor care le însoțesc — ran­
chiuna și furia. Pentru ca iubirea să se consolideze, și nu
să se distrugă, este nevoie și de alte ingrediente.
Ilustrările idealizate din mass-media ale căsătoriei
nu pregătesc cuplurile pentru a face față dezamăgirilor,
frustrărilor și tensiunilor. Pe măsură ce neînțelegerile

19
și conflictele se combină pentru a stârni furie și resenti­
mente, persoana care înainte a fost un iubit, un aliat și
un prieten este văzută acum ca un adversar.

DE CE ESTE NEVOIE
PENTRU A MENȚINE 0 RELAȚIE

Deși iubirea e un imbold puternic pentru parteneri

în a se ajuta reciproc, a se face fericiți și în a construi o
familie, ea în sine nu creează substanța unei relații —
calitățile și abilitățile personale cruciale pentru a o
menține și a participa la creșterea ei. Calitățile personale
speciale sunt esențiale pentru o relație fericită: dedicare,
sensibilitate, generozitate, loialitate, responsabilitate,
încredere. Partenerii trebuie să coopereze, să accepte
compromisuri, să ia și să respecte deciziile împreună.
Trebuie să fie flexibili, receptivi și iertători, să-și tolereze
reciproc greșelile, imperfecțiunile și ciudățeniile.
Cultivarea în timp a acestor „virtuți“ duce la dezvoltarea
și maturizarea căsniciei.
Cuplurile sunt adesea bine adaptate în socializarea cu
persoane din afara relației, însă doar puțini intră într-o
relație intimă având cunoștințele de bază (sau abilită­
țile) care sprijină înflorirea relației. Adesea, le lipsește
capacitatea de a lua decizii comune și de a descifra ceea
ce comunică partenerul. Când un robinet începe să
picure, ei au instrumentele necesare opririi scurgerii,
dar când iubirea începe să se destrame, nu au nici cea
mai vagă idee despre cum să stăvilească distrugerea.
Căsnicia sau chiar și locuitul împreună diferă de alte
relații. Când un cuplu (cu membri de același sex sau de
sexe diferite) locuiește împreună și este dedicat unei
relații de durată, cei doi dezvoltă anumite așteptări unul

20 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
față de celălalt. Intensitatea relației alimentează anumite
dorințe de mult latente de iubire necondiționată, loiali­
tate și sprijin. Iar partenerii își iau obligația să satisfacă
aceste nevoi adânc înrădăcinate, fie în mod explicit,
prin taina căsătoriei, fie indirect, prin fapte. Ceea ce
face partenerul are sensuri născute din aceste dorințe
și așteptări.
Datorită intensității sentimentelor și expectațiilor,
dependenței profunde și sensurilor simbolice cruciale,
adesea arbitrare, partenerii riscă să interpreteze greșit
acțiunile celuilalt. Când apar conflictele, adesea ca
rezultat al comunicării defectuoase, există posibilitatea
ca partenerii să se învinuiască unul pe celălalt, în loc să
se gândească la conflict ca la o problemă care poate fi
rezolvată. Pe măsură ce apar problemele, iar ostilitățile
și neînțelegerile proliferează, partenerii pierd din vedere
lucrurile pozitive pe care le oferă celălalt și ceea ce
reprezintă acesta (cineva care îi sprijină, care le sporește
experiențele și cu care conlucrează la dezvoltarea
familiei). în cele din urmă, este posibil să ajungă să se
îndoiască de însăși acea relație și să respingă prilejul de
a descâlci nodurile care le afectează buna înțelegere.

DESFACEREA NODURILOR

Lucrând cu specialiștii aflați în formare (psi­

hiatri, psihologi și asistenți sociali) de la Centrul
de Psihoterapie Cognitivă din cadrul Universității
Pennsylvania, am descoperit că am putea ajuta aceste
cupluri cu probleme corectând interpretările lor greșite,
desfăcând nodurile care blochează comunicarea și
formându-le abilitățile pentru a recepta corect semnalele
partenerilor. Mai mult, am descoperit că acestora le

21
era extrem de util faptul că erau informați cu privire la
forțele dinamice ale căsniciei: cum să înțeleagă sensi­
bilitățile și nevoile partenerilor, cum să facă planuri și
să ia decizii împreună, cum să se bucure mai mult unul
de celălalt.
Același program poate îmbunătăți căsniciile care nu
au probleme. S-a dovedit eficient în cazul cuplurilor care
locuiesc împreună, precum și pentru cele care intenți­
onau să se căsătorească. De fapt, unele dintre succesele
majore s-au înregistrat la partenerii total dedicați unul
altuia, dar care voiau să obțină mai mult din relația lor.
Pe măsură ce abordările cognitive au devenit
populare în ultimul deceniu, un număr din ce în ce mai
mare de profesioniști din toată lumea au început să le
utilizeze. Pornind de la însemnările lor minuțioase și
de la cercetările centrului nostru și ale altor centre, este
evident că această abordare a ajutat un număr semnifi­
cativ de cupluri cu probleme.
Dintre absolvenții programului nostru de formare,
Norman Epstein, Jim Pretzer și Barbara Fleming au fost
cei mai activi în realizarea de studii și publicarea rezul­
tatelor cercetării în ceea ce privește aspectele cognitive
ale dificultăților maritale, precum și în aplicarea noilor
descoperiri în tratament. Janis Abrahams, David Bums,
Frank Dattilio, Stowe Hausner, Susan Joseph, Chris
Padesky și Craig Weise sunt alți terapeuți cognitiviști
care au făcut muncă de pionierat în abordările psihote-
rapiei de cuplu.
în ceea ce privește succesul terapiei cognitive așa cum
a fost utilizată de psihoterapeuți și de consilieri maritali,
este un moment oportun să ne facem cunoscute teoriile
în rândul publicului. Volumul de față poate fi util
partenerilor de orice fel (parteneri de căsnicie, colegi
de apartament, parteneri de sex), de același sex sau de
sexe diferite. Persoanele care se confruntă cu obstacole

✓ /
Q IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
în relație pot folosi această carte pentru a le înțelege
mai bine și pentru a găsi singuri soluții. în cazul acelor
cupluri ale căror probleme necesită asistența unui
profesionist, cartea poate fi utilă ca o pregătire pentru
astfel de consiliere și, sperăm, ca un stimulent pentru a
continua în solicitarea de asistență calificată. Conținutul
cărții s-a dovedit util și cuplurilor care deja beneficiau
de consiliere.
Scopul cărții nu este acela de a descrie „patologia
căsniciei“, ci de a defini natura problemelor maritale
obișnuite într-un mod precis, astfel încât să clarifice
cauzele primare ale acestora. După prezentarea diver­
selor componente ale problemei, putem începe să dis­
cutăm despre cum pot fi rezolvate. Doresc să accentuez
problemele încă de la începutul cărții, pentru că acesta
este modul de prezentare a dificultăților. în continuare,
pe măsură ce vă veți familiariza cu problemele, puteți
începe să le rezolvați.

PLANUL CĂRȚII

Identificând mai întâi problemele și apoi rezol-

vându-le, am structurat capitolele similar cu felul în care
realizez o serie de ședințe clinice.
Primele nouă capitole tratează diferite zone pro­
blematice. Aproape fiecare partener dintr-o căsnicie
problematică va recunoaște probleme descrise în
următoarele capitole ca semănând cu cele din propria
sa relație. Uneori, problema este evidentă: dincolo de
aparențe există mai multe aspecte care nu se văd cu
ochiul liber, referitoare la ce cred și simt oamenii și la
cum reacționează unul față de celălalt. Totuși, în lucrul
cu pacienții uneori trebuie să dau la o parte mai multe

23
straturi pentru a ajunge la miezul problemei. Alteori, o
problemă își are o parte din rădăcini în alte zone, care
sunt ascunse vederii.
Abordarea cognitivă ajunge la rădăcinile dificultăților
maritale, concentrându-se pe probleme ascunse, precum
și pe unele evidente, de tipul aici și acum, în loc să
reînvie traume din copilăria timpurie.
Pentru a ajuta cititorii să determine natura pro­
blemelor lor de cuplu, la sfârșitul capitolelor sau în
interiorul acestora am inclus chestionare. Cititorii pot
utiliza aceste inventare pentru a identifica problemele
specifice pe care le au în legătură cu partenerul, cum ar
fi așteptări nerealiste, comunicare inadecvată și inter­
pretări bazate pe prejudecăți. Când ajungem la partea
de modalități de rezolvare, partenerii pot trece în revistă
răspunsurile la aceste chestionare, utile în a identifica
problemele, un pas necesar în rezolvarea lor.
în practica mea clinică, într-o primă etapă încerc
să înțeleg problema unui cuplu analizând descrierile
partenerilor și răspunsurile date la aceste chestionare.
Abia după aceea pot stabili un „profil cognitiv“ al
fiecărui cuplu, care evidențiază zona cu probleme. La fel
cum procedează medicul care încearcă să diagnosticheze
o boală prin examen medical, analize de laborator și
radiografii, eu utilizez toate informațiile pe care le am
pentru a efectua un „diagnostic conjugal“.
Cititorii acestei cărți pot urma aceeași secvență, și
anume mai întâi să încerce să înțeleagă și să identifice
natura specifică a problemelor de cuplu cu care se
confruntă și apoi să selecteze strategiile adecvate pentru
a le rezolva.
După ce îmi formez o imagine clară a atitudinilor
și deformărilor autosabotoare de gândire și comu­
nicare, specifice unui cuplu cu probleme, le explic
natura problemelor pe care le au. Am procedat la fel

24 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
și în această carte, consacrând fiecare dintre primele
nouă capitole câte unei probleme des întâlnite într-o
căsnicie: (1) puterea gândirii negative: modul în care
percepțiile negative pot copleși aspectele pozitive ale
unei căsnicii; (2) trecerea de la idealizare la dezamăgire:
de ce imaginea partenerului trece de la „totul merge
bine“ la „totul merge rău“; (3) încleștarea dintre
perspectivele diferite: modul în care partenerii percep
un eveniment și se percep reciproc într-un mod total
diferit; (4) impunerea de expectații și reguli rigide:
modul în care stabilirea de standarde fixe duce la
frustrare și furie; (5) bruiajul comunicării: felul în care
partenerii nu aud ce se spune și, deseori, aud lucruri
care nu s-au spus; (6) conflictele cu privire la luarea
unor decizii importante și încălcarea parteneriatului:
modul în care prejudecățile personale și imobilitatea îi
perturbă funcționarea; (7) rolul „gândurilor automate“
care preced furia și comportamentul autodistrugător:
modul în care gândirea negativă duce la iritare și furie;
(8) ideile disfuncționale și părtinitoare care sunt nucleul
problemei: modul în care funcționează distorsiunile
cognitive și (9) ostilitatea care separă cuplul.
în capitolele de la 10 la 18 voi prezenta mai multe
abordări ale terapiei cognitive pe care partenerii le pot
modifica astfel încât să se potrivească nevoilor lor speci­
fice și să îndeplinească obiectivele relației lor. Capitolele
„terapeutice“ încep cu întrebarea referitoare la modul
în care cuplurile pot învinge rezistențele și descurajarea
care-i împiedică pe parteneri să-și îmbunătățească
relațiile. Este crucial ca oamenii să știe că au posibilitatea
de a face alegeri, că nu sunt doar victime ale unei relații
defectuoase, indiferent de cât de lipsiți de speranță
pot fi. Ei pot și ar trebui să-și asume responsabilitatea
pentru relațiile în care sunt implicați. Aceste capitole
arată cum anume să procedeze.
 Apoi, aduc în discuție valorile fundamentale ale
căsătoriei, cum ar fi angajamentul, loialitatea și
încrederea, descriind o serie de metode de neutralizare
a forțelor care subminează aceste fundamente. Este
esențială reconstruirea sau consolidarea acelor cărămizi
care asigură stabilitatea relației (capitolul 11). Mai
departe, demonstrez cum puteți spori aspectele plăcute
și afectuoase ale relației, reducând în același timp părțile
amare și enervante. Ce puteți face pentru a-i demonstra
partenerului că vă pasă? Am inclus un chestionar pe care
să-l utilizați ca ghid în a stabili cât de bine se descurcă
partenerii în a-și arăta respectul, empatia și înțelegerea
(capitolul 12). Capitolul 13 prezintă exemple concrete
despre cum puteți corecta distorsiunile și ajusta
gândirea la realitate. Mai departe mă voi concentra pe
modul în care partenerii vorbesc unul cu celălalt și pe
felul în care discuțiile pot fi o sursă de plăcere, nu de
suferință (capitolul 14). Capitolul 15 arată cum puteți
rezolva neînțelegerile în pregătirea pentru ședințele
comune de rezolvare a problemelor, explicate în capi­
tolul 16.
După ce ați eliminat problemele de la nivelul comu­
nicării și le-ați rezolvat pe cele practice ale locuitului
împreună, sunteți pregătit să vă confruntați cu acele
caracteristici și obiceiuri ale partenerului care vă scot
din fire (capitolul 17). în cele din urmă, în capitolul 18
veți putea afla cum se aplică informațiile din capitolele
anterioare în rezolvarea problemelor speciale, cum ar
fi stresul, inhibițiile sexuale, infidelitatea și conflictele
care se iscă atunci când ambii parteneri muncesc.
Presupunerea mea este că, cel puțin la început,
această carte se citește de un singur membru al cuplului.
Prin urmare, mă concentrez pe ce anume poate face
individual acesta pentru a fi ajutat și, astfel, pentru
a sprijini căsnicia. Adesea, schimbările survenite

26 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
la partener pot produce modificări remarcabile la
celălalt. Pe măsură ce începeți să cunoașteți mai bine
sursele și soluțiile problemelor maritale, schimbările
dumneavoastră pot influența favorabil comportamentul
partenerului.
Pe scurt, în această carte discut despre modul în care
partenerii pot corecta tiparele autodistrugătoare ale
gândirii și comportamentele contraproductive, cum pot
îmbunătăți comunicarea și ajuta la clarificarea și modi­
ficarea problemelor partenerului. în cele din urmă, pun
problema modului în care cei doi pot conlucra pentru a
elimina comunicarea defectuoasă, astfel încât relația lor
să devină mai plăcută și mai satisfăcătoare.
în evaluarea relației vă va fi de folos să nu uitați
scopurile în cadrul căsniciei și cel mai bun mod de a le
îndeplini. Am enumerat sub forma unui ghid ceea ce eu
consider a fi țelurile unei căsnicii ideale.

Primul, străduiți-vă să obțineți o bază solidă de

încredere, loialitate, respect și securitate. Soțul sau soția
este cea mai apropiată rudă și are dreptul să se bazeze pe
dumneavoastră ca aliat, suporter și campion dedicat.

Al doilea, cultivați partea plăcută și tandră a relației:

sensibilitate, respect, înțelegere și dovezi de afecțiune
și grijă. Priviți-vă reciproc ca pe un confident, camarad
și prieten.

Al treilea, consolidați parteneriatul. Dezvoltați ideile

de cooperare, respect și compromis. îmbunătățiți-vă
abilitățile de comunicare astfel încât să puteți lua mai
ușor decizii cu privire la aspectele practice, cum ar fi
împărțirea treburilor în gospodărie, stabilirea și imple­
mentarea unui buget de familie, precum și planificarea
activităților de petrecere a timpului liber.

27
 Un aspect esențial pentru parteneriat este și stabi­
lirea unei politici cu privire la îngrijirea, educația și
activitățile de socializare ale copiilor. Creați un spirit
de colaborare. Căsnicia este o instituție economică,
de îngrijire și educație a copilului, precum și o unitate
socială. Este important ca abordarea acestor funcții
„instituționale“ ale căsniciei să fie îndeplinite într-un
spirit de reciprocitate, corectitudine și înțelepciune.
Așa cum se întâmplă cu majoritatea cărților care au
ca scop ajutarea oamenilor în a-și rezolva problemele, și
aceasta este ghidată de o anumită filosofic:

> Cuplurile pot depăși dificultățile dacă înțeleg mai

întâi că o mare parte a dezamăgirii, frustrării și furiei
lor izvorăște nu dintr-o incompatibilitate funda­
mentală, ci din neînțelegerile nefericite care rezultă
din comunicarea defectuoasă și din interpretarea
deformată a comportamentului celuilalt.
> Neînțelegerea este adesea un proces activ care apare
atunci când unul dintre parteneri dezvoltă o imagine
deformată a celuilalt. La rândul ei, această deformare
duce la interpretarea greșită de către unul dintre
parteneri a tot ceea ce spune sau face celălalt și la
atribuirea de motive rău intenționate. Partenerii pur
și simplu nu au obiceiul de a-și „verifica“ interpretă­
rile sau de a se concentra pe claritatea comunicării.
> Fiecare partener trebuie să-și asume întreaga
responsabilitate pentru îmbunătățirea relației. Aveți
opțiuni — puteți (și ar trebui) să alegeți să utilizați
orice cunoștințe și idei cu putință pentru ca dumnea­
voastră și partenerul să fiți fericiți.
> Partenerii se pot ajuta reciproc și pot ajuta relația
dacă adoptă o atitudine de tipul „greșeala e ome­
nească; totul e să încerci s-o repari“. Această abordare

28 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 le va permite să se concentreze pe problemele reale și
să le rezolve mai prompt.
> Acțiunile partenerului dumneavoastră pe care le
puneți pe seama unei trăsături răuvoitoare, cum
ar fi egoismul, ura sau nevoia de a vă controla, se
explică de cele mai multe ori în termenii unor motive
benigne (deși greșit direcționale), cum ar fi prote­
jarea propriei persoane sau prevenirea faptului de a fi
abandonat.

Deși această carte are scopul de a educa și de a oferi

câteva linii directoare, nu poate avea același impact
asupra unei căsnicii cu probleme grave precum un
consilier care aplică aceleași principii și metode. Cu
toate acestea, sunt convins că multe cupluri care în
mod normal nu ar avea nevoie sau nu s-ar adresa unui
consilier de specialitate pot fi ajutate de această carte.
Este posibil ca, după ce o vor citi, unele cupluri să simtă
nevoia să apeleze la ajutor de specialitate sau să o aplice
simultan cu psihoterapia.
Se prea poate ca numeroase persoane care citesc
cartea să nu considere că au probleme în căsnicie, dar
să creadă că aceasta poate fi îmbunătățită. Poate că un
cuplu dorește să redobândească vechea plăcere de a
avea gândurile sincronizate, de a putea face sugestii
spontane și de a lua decizii fără să se certe. Această carte
oferă sfaturi pentru a depăși încâlceala care împiedică
rezolvarea problemelor comune ale cuplului, pentru a
dezlega nodurile care frustrează înțelegerea reciprocă,
înțelegând mai bine ceea ce vă stimulează pe dumnea­
voastră și pe partener, vă veți putea îmbogăți relația.

29
PUTEREA GÂNDIRII NEGATIVE

Karen, designer de interior, descrie cum a venit acasă

într-o zi, puternic emoționată și dornică să discute
niște vești bune cu soțul ei Ted. Tocmai i se acordase
un contract profitabil, pentru decorarea birourilor unei
mari firme de avocatură. Când a început să-i povestească
lui Ted despre acest succes neașteptat din cariera sa, el
a părut distant și indiferent. Ea s-a gândit: „Nu îi pasă
cu adevărat de mine. E interesat doar de persoana lui“.
Entuziasmul femeii s-a evaporat. în loc să sărbătorească
împreună, Karen s-a dus într-o altă cameră și și-a turnat
un pahar de șampanie. între timp, Ted, care se simțea
puțin descumpănit în acea zi din cauza unui eșec în
cariera sa, se gândea: „Nu îi pasă cu adevărat de mine. E
interesată doar de cariera ei“.
Acest incident ilustrează un model comun pe care
l-am observat la oamenii cu probleme conjugale. Atunci
când așteptările înalte ale soților sunt contradictorii,
aceștia sunt înclinați să tragă concluzii negative despre
starea de spirit a partenerului și a căsniciei. Bazându-se
doar pe intuiția sa, partenerul dezamăgit trage concluzii
nejustificate despre cauza problemei: „Se comportă astfel
pentru că este răutăcioasă“ sau „se comportă astfel pentru
că este plină de ură“.
Ca rezultat al unei astfel de interpretări, partenerul
rănit poate să atace sau să se distanțeze de celălalt, care,
simțindu-se cel mai probabil pedepsit pe nedrept, se
răzbună adesea contracarând sau retrăgându-se. Astfel
se stârnește un cerc vicios al atacului și răzbunării, care
se poate infiltra cu ușurință în alte zone ale relației.
Interpretarea în acest mod a motivelor unui partener
este riscantă, pentru că nu putem citi gândurile altor
persoane. De pildă, ceea ce nu știa Karen era că Ted se
simțea deprimat din cauza unei schimbări majore în
afacerea sa de servicii de contabilitate și era nerăbdător
să o discute cu ea. Karen nu avea cum să afle despre
asta pentru că a părăsit furioasă camera. Ea a presupus
că el era prea preocupat de propria persoană pentru a
o observa.
Retragerea în sine a femeii a avut însă mai multe
semnificații pentru Ted: „Mă părăsește fără niciun motiv“
și „încă o dată, asta înseamnă că nu îi pasă de cum mă
simt eu“. Aceste explicații s-au adăugat sentimentelor
de suferință și de izolare ale lui Ted. Pe de altă parte,
aceasta a contribuit la sincopele din relație prin preo­
cuparea sa față de propriile probleme. în trecut, atunci
când Karen era entuziasmată de o nouă experiență sau
idee, el începea mai degrabă să o analizeze, decât să se
acordeze la nivel emoțional cu entuziasmul ei.
Acest tip de lipsă de înțelegere și de citire reciprocă
a gândurilor este mult mai frecventă în relații decât
cred oamenii. în loc să observe că este o neînțelegere,
partenerii aflați în conflict justifică eronat „răutatea“
sau „egoismul“ celuilalt. Neștiind că își interpretează
greșit perechea, partenerii îi atribuie în mod eronat
interese meschine.

32 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Deși multe lucrări de succes s-au concentrat pe
exprimarea furiei în relațiile intime și pe modalitatea de
gestionare a acesteia, nu s-a acordat suficientă atenție
prejudecăților și comunicării eronate, care sunt adesea
cauzele furiei și conflictului. Felul în care unul dintre
soți percepe și interpretează ce face celălalt poate fi mult
mai important în determinarea gradului de satisfacție
conjugală decât acțiunile în sine.
Pentru a evita astfel de prejudecăți conjugale eronate,
e util să înțelegem cum funcționează și cum derapează
mintea atunci când suntem frustrați sau dezamăgiți.
Aparatul nostru mental, imperfect, ne predispune la
interpretarea eronată sau la exagerarea semnificației
comportamentului altor persoane, la explicații incrimi­
natorii atunci când suntem dezamăgiți și la proiectarea
unei imagini negative asupra acestor oameni. Apoi
acționăm pe baza acestor interpretări eronate, atacând
imaginea negativă pe care am proiectat-o.
în acel moment rareori gândim că raționamentul
nostru negativ ar putea fi greșit și că atacăm o imagine
distorsionată. De exemplu, atunci când Karen era
frustrată de dispozițiile lui Ted, proiecta asupra lui ima­
ginea unui fel de om mecanic, incapabil să-și exprime
sentimentele față de o altă persoană. în același timp, Ted
o vedea pe Karen ca pe una dintre Furii, plină de ură și
de răzbunare. Ori de câte ori unul dintre ei îl dezamăgea
pe celălalt, aceste imagini extreme preluau controlul
minții lor și le alimentau furia.

ABORDAREA COGNITIVĂ

Folosind o serie de principii simple ale terapiei cog­

nitive, cuplurile se pot împotrivi tendinței de a elabora

33
astfel de raționamente nejustificate și se pot proteja
de imagini distorsionate. Aceste principii pot ajuta
fiecare partener să ajungă la concluzii mai corecte și
mai rezonabile și să prevină astfel ciclul de interpretări
eronate, care duce la conflicte conjugale și la ostilități.
Terapia cognitivă a arătat că partenerii pot învăța să fie
mai rezonabili unul cu celălalt, adoptând o atitudine mai
modestă în privința corectitudinii citirii gândurilor și
a concluziilor negative rezultate din aceasta, verificând
acuratețea citirii gândurilor lor și luând în considerare
explicații alternative pentru acțiunile partenerului.
în situația în care Karen ar fi reușit să reziste înclina­
ției ei de a-1 considera pe Ted ca fiind nepăsător și rece și
l-ar fi întrebat ce anume îl preocupă, poate că ar fi reușit
să-1 înveselească în așa măsură încât ar fi sărbătorit
amândoi reușita ei. Iar dacă Ted ar fi fost dispus să afle
ce-și dorea Karen, putea evita să construiască o imagine
negativă a ei, ca fiind rece și neînțelegătoare. Dar pentru
asta e necesar mai întâi ca amândoi să realizeze că
interpretările lor pot fi eronate și furia nejustificată sau
cel puțin exagerată.
Principiile cognitive care i-au ajutat pe Karen și Ted,
dar și pe alte cupluri să atingă în cele din urmă acest
punct de autoînțelegere sunt următoarele:

O Nu putem cunoaște niciodată cu adevărat starea de

spirit a altor persoane — atitudinile, gândurile și
sentimentele.
> Depindem de semnale, care de obicei sunt ambigue,
pentru a ne informa despre atitudinile și dorințele
altor persoane.
> Folosim propriul sistem de codare, care poate fi
imperfect, pentru a descifra aceste semnale.
> în funcție de propria stare într-un anumit moment,
putem interpreta comportamentul altor persoane

34 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 în baza unor prejudecăți, acesta fiind modul în care
decodăm informația.
t> Măsura în care credem că ghicim corect motivele și
atitudinile altor persoane nu ține de tăria convingerii
noastre.

Terapia cognitivă, care încorporează aceste principii,

se concentrează pe modul în care partenerii percep,
interpretează eronat și nu reușesc să se înțeleagă unul
pe celălalt, precum și pe felul în care comunică (adesea
bruiat) sau pur și simplu eșuează în orice fel de comu­
nicare. Abordarea cognitivă este menită să remedieze
aceste distorsiuni și deficite în gândire și în comunicare.
Strategiile și tehnicile sale de bază sunt descrise detaliat
în capitolul 13.
Esența terapiei cognitive de cuplu constă în
explorarea așteptărilor nerealiste cu care se confruntă
partenerii, a atitudinilor autodistructive, a explicațiilor
negative nejustificate și a concluziilor ilogice. Printr-o
acordare a modurilor în care trag concluzii unul despre
altul și vorbesc unul cu celălalt, partenerii au fost ajutați
de terapia cognitivă să relaționeze unul cu altul mai
rezonabil, mai puțin ostil.

CITIREA GÂNDURILOR

Lois, o tânără atractivă care era proprietara unui

magazin de haine șic, a încercat să își explice de ce
Peter, logodnicul ei, era tăcut în timp ce se întorceau
acasă de la o petrecere. De obicei destul de vorbăreț,
Peter vindea reclame pentru un ziar local, acesta fiind
și modul în care se cunoscuseră. Atunci când a devenit
tăcut, Lois se gândea: „Peter nu spune nimic... probabil

35
este supărat pe mine“. în încercarea ei de a-i citi gândurile,
Lois a pus tăcerea lui Peter pe seama faptului că era
supărat pe ea. Explicația ei pentru ce credea că gândea și
simțea Peter, citirea gândurilor lui, nu s-a oprit aici. Lois
s-a gândit apoi: „Am făcut ceva ce l-a jignit“. Stabilind în
mintea ei că Peter era supărat pe ea din cauza a ceva ce
făcuse ea, a prezis că „Peter va continua să fie supărat pe
mine și în cele din urmă va încheia relația noastră“. Apoi
s-a întristat, anticipând că va fi singură pentru tot restul
vieții sale.
Dar Lois se înșela. Fusese prinsă într-o plasă de
interpretări legate de cauze invizibile și consecințe
necunoscute. O altă femeie aflată în situația lui Lois
poate că și-ar fi spus doar „probabil că Peter va trece peste
asta în câteva minute“. Simplul fapt că Peter tăcea putea fi
explicat în ambele feluri.
Citirea gândurilor poate duce la predicții eronate, de
unde rezultă fie o supărare inutilă, fie ceea ce s-ar putea
dovedi un fals sentiment de siguranță. Astfel de concluzii
greșite pot duce la probleme mai mari. Dacă Lois ar fi
acționat bazându-se pe citirea gândurilor, ar fi putut să
se autosaboteze retrăgându-se sau agresându-1 pe Peter,
reacție care l-ar fi putut uimi, îndepărta sau înfuria.
în acest moment, Lois a interpretat greșit comporta­
mentul lui Peter. El era pur și simplu într-o dispoziție
meditativă. Ea a început să se supere și nu i-a răspuns
când el, în sfârșit, i-a vorbit. Când Lois nu i-a răspuns,
el s-a înfuriat și a început să o critice. în schimb, ea a
interpretat criticile ca pe o confirmare a citirii gândurilor
lui și s-a simțit și mai rău. S-a gândit că lucrul de care se
temea s-a petrecut întocmai: Peter se săturase de ea.
Acest tip de profeție autoîmplinită este tipic relațiilor
problematice. Interpretând greșit comportamentul
partenerului, oamenii chiar participă la producerea a
ceea ce încearcă să evite din toate puterile.

36 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Deoarece vorbele și faptele noastre pot fi ambigue
sau înșelătoare, nu este mereu ușor să estimăm ce simt
ceilalți pentru noi sau care ar putea fi motivele lor. Astfel,
Lois, din cauza temerilor ei că ar putea fi respinsă, a
înclinat să interpreteze tăcerea lui Peter ca pe un semn că
este supărat pe ea. Deși este normal să citim semne și să
căutăm modele care să ne spună ce se întâmplă în mintea
altei persoane, riscăm să formulăm explicații eronate și
să tragem concluzii greșite.

MINTEA INVIZIBILĂ

Să luăm drept exemplu acest incident din viața mea:

în timp ce încerc să îi explic cu seriozitate soției teoria
mea despre animalele de companie, ea zâmbește subit.
Mă întreb: „Zâmbește pentru că îi place ce am spus sau mă
ironizează? Este amuzată deoarece are impresia că teoria
mea este naivă?“. Chiar și când am o altă informație la dis­
poziție, cum ar fi istoria noastră recentă, mă pot înșela în
interpretarea a ceea ce se află în spatele zâmbetului ei.
Crucial pentru mine nu este ceea ce văd sau aud,
expresia ei facială sau tonul vocii sale, ci ceva ce va fi
întotdeauna inaccesibil simțurilor mele; mai exact,
starea sa de spirit. Atitudinile altor persoane față de noi,
sentimentele lor pentru noi și motivele lor în ceea ce ne
privește sunt la fel de reale ca și cuvintele, gesturile și
expresiile lor. Pe măsură ce discut ipoteza cu soția mea,
adevărul esențial, ceea ce îmi doresc cu adevărat, nu
constă în comportamentul ei manifest, în ceea ce spune,
ci în atitudinea reală referitoare la ideile mele și la mine.
Atunci când interacționăm cu alte persoane, rareori
avem timp să analizăm toate faptele pentru a deduce
gândurile și sentimentele reale ale acestor persoane.

37
Cum indiciile sunt adesea ambigue, depindem de obser­
vații pasagere privind mesaje neclare, dintre care unele
pot fi inventate intenționat, pentru a ne înșela. Nu este
surprinzător că uneori greșim.
Gândiți-vă la dilema noastră. Sentimentul nostru față
de unul dintre cele mai importante aspecte ale realității
(ce simt oamenii pentru noi) își are bazele în mare parte
în evenimente care nu sunt direct observabile. Cum
astfel de stări „interne“ de spirit nu pot fi accesibile
simțurilor, ne bazăm pe concluziile noastre referitoare
la ceea ce putem observa. Problemele apar pentru că
înclinăm să dăm crezare, cum a procedat și Lois, conclu­
ziilor noastre bazate pe citirea gândurilor la fel de mult
pe cât credem și ceva ce observăm direct.
Desigur, capacitatea de a înțelege care sunt cauzele
reale ale acțiunilor celorlalți este crucială dacă dorim să
știm când să ne apropiem și când să ne retragem. Cum
această înțelegere este atât de importantă pentru sen­
timentul nostru de siguranță și pentru relațiile intime,
citim gândurile în mod constant, precum Karen și Ted,
și considerăm automat aceste presupuneri ca fiind niște
realități. în ciuda ambiguităților, în cea mai mare parte
a timpului reușim să facem presupuneri corecte. Dacă
avem o relație bazată pe încredere cu cealaltă persoană,
de exemplu soțul, putem verifica aceste interpretări
întrebându-1 ce simte cu adevărat.
în incidentul pe care tocmai l-am descris, diferitele
presupuneri care mi-au trecut prin minte erau toate
greșite! Verificându-le cu soția mea, m-a lămurit care era
motivul real al zâmbetului ei: explicarea teoriei mele i-a
amintit o experiență amuzantă pe care o avusese recent,
iar amintirea acestei experiențe, și nu teoria mea, a
făcut-o să zâmbească!
Atunci când suntem adânciți într-o stare emoțională,
ambiguitatea lucrurilor pe care le observăm ne poate

38 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
înșela. Când suntem supărați sau entuziasmați, felul
în care interpretăm gândurile și sentimentele altor
persoane, „realitatea invizibilă“, este bazat mai mult pe
stările noastre interne, temerile și așteptările noastre,
decât pe o evaluare rațională a celeilalte persoane. Este
puțin probabil să luăm în considerare explicații alter­
native pentru ceea ce vedem și auzim, iar concluziile
noastre sunt mai ferme.
Obiceiul de a trage concluzii pripite este evidențiat
în probleme clinice cum ar fi depresia și anxietatea,
în cazul acestor tulburări are loc o modificare în felul
în care este procesată informația, ceea ce duce la
tendințe negative în realizarea observațiilor. Mai mult,
persoanele cu astfel de probleme tind să formuleze
aceste concluzii negative foarte rapid, pe baza unor
frânturi și fragmente de dovezi. De exemplu, o soție
depresivă poate reacționa la aspectul obosit al soțului
gândindu-se imediat „s-a săturat de mine“. Un soț anxios
reacționează la întârzierile repetate ale soției lui la
întâlniri cu gândul: „Poate că a murit într-un accident“. în
niciunul dintre cazuri ei nu se gândesc să ia în consi­
derare alternativele: oboseala lui sau lipsa ei cronică de
punctualitate.
Mult prea adesea, felul în care gândim în viața de zi
cu zi este similar cu raționamentul întâlnit în tulburări
emoționale ca depresia și anxietatea: ajungem la o
concluzie pripită pe baza unui fragment firav de dovadă
sau chiar în lipsa oricărei dovezi.
Oamenii au tipare încâlcite de gândire atunci când
trec de la o interpretare specifică la generalizări. De
exemplu, Lois a trecut de la interpretarea că Peter
era supărat pe ea la ideea mai generală că „Peter este
mereu supărat pe mine“. Apoi a alunecat într-o supra-
generalizare și mai gravă — „mereu jignesc oameni“ — și
s-a întristat. în acel moment, Lois era atât de captivă
în ideile sale negative, încât nu putea să înțeleagă că
tăcerea lui Peter poate avea o altă explicație.
Generalizarea nu numai că a făcut-o pe Lois să se
simtă mai rău, dar a împiedicat-o să afle dacă Peter era
Într-adevăr supărat pe ea. O altă persoană, mai puțin
sensibilă și având încredere în sine, aflată în situația ei
s-ar putea întreba: „Peter chiar este supărat pe mine acum?
Dacă este supărat, ce ar trebui să fac?“. Dar pentru Lois un
astfel de raționament logic era împiedicat de generali­
zarea ei pripită conformă căreia Peter era mereu supărat
pe ea și că ea jignea mereu oameni. Odată ce aceste idei
negative i-au distras atenția de la întrebarea inițială „de
ce este tăcut?“, armonia relației lor a fost sabotată.
Alte generalizări pot agrava problema. Lois a ajuns
la o altă concluzie: „Jignesc mereu oameni pentru că nu
am personalitate“. Acest tip de explicație poate să devină
o stare de fapt în gândirea unei persoane și să ajungă
fundamentul pentru mai multe concluzii și preziceri
negative. De exemplu, Lois a gândit apoi: „Cum nu am
personalitate, nimeni nu o să mă placă niciodată și voi fi
mereu singură“. în acest moment, femeia risca nu numai
să-și îndepărteze prietenul, ci și să cadă pradă depresiei!
Lois a trecut de la o observație obiectivă a tăcerii lui
Peter la o imagine negativă a propriei persoane — „nu
am personalitate“ — și apoi la o perspectivă sumbră: „Voi
fi mereu singură“. Deși astfel de concluzii eronate sunt
bazate pe indicii confuze, ele ajung să dobândească o
valoare de adevăr absolut, în special atunci când este
vorba despre probleme cruciale ale unei relații, cum sunt
acceptarea și respingerea. Ce începe prin a fi un obstacol
devine un „fapt“ la fel de „real“ ca și observația inițială.
în acest moment este util să revedem fluxul gându­
rilor lui Lois, în care putem observa avalanșa crescândă
de idei negative care duce la sentimentul ei de singură­
tate și de abandon.

40 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 De ce este tăcut?
V
Este supărat pe mine.
V
Am făcut ceva care l-a jignit.
V
Va continua să fie supărat pe mine.
V
Este mereu supărat pe mine.
V
Mereu jignesc oameni.
V
Nimeni nu o să mă placă niciodată.
V
Voi fi mereu singură.

MODUL ÎN CARE INTERPRETĂM GREȘIT

Dacă am putea evalua toate dovezile dintr-o situație

înainte de a trage o concluzie, atunci ar fi mai puțin
probabil să facem astfel de greșeli. Totuși, rareori avem
timp să le cântărim cu atenție și să facem deducții logice.
Suntem nevoiți să ne bazăm pe o interpretare rapidă, pe
„citirea semnelor“, ca în cazul zâmbetului soției mele și
al enigmei tăcerii lui Peter.
Semnele sunt, de fapt, fragmente de informații, un
șir de cuvinte, un gest pe care îl transpunem în infor­
mație utilă. De exemplu, un ziar într-o limbă străină
reprezintă rânduri de simboluri imprimate, dar aceste
simboluri sunt lipsite de sens dacă nu înțelegem limba
respectivă. Pentru a putea transforma ceea ce vedem în
ceva inteligibil trebuie să aplicăm sistemul nostru de
codare. Dacă tiparul este greșit sau dacă sistemul nostru

41
de codificare conține erori, sau dacă nu îl aplicăm cum
trebuie din cauza lipsei de experiență ori a oboselii,
atunci rezultatul va fi o interpretare greșită și, desigur, o
concluzie eronată.
Ne dezvoltăm de timpuriu propriul sistem de codifi­
care interpersonală. El ne dezvăluie semnificația tonului
vocii unei persoane, a expresiei faciale sau a unui gest.
Din context sau în baza altor observații, transformăm
semnificațiile într-o concluzie. Deoarece ne simțim mai
siguri atunci când credem că știm motivele și sentimen­
tele altor persoane față de noi, suntem mai încrezători
decât este cazul în privința concluziilor trase.
Avantajul major al acestui sistem de codificare este că
asigură explicații rapide, iar dezavantajul este că poate
da greș foarte ușor; putem citi incorect respingerea
atunci când partenerul nostru este de fapt distrat; putem
interpreta greșit furia când soțul nostru este tensionat
și anxios și, cel mai important, putem atribui eronat
reaua-voință când partenerul nostru pur și simplu a uitat
să-și respecte o promisiune.
Chiar și partenerii tandri, bine intenționați se pot
certa și răni reciproc din cauza unei astfel de interpretări
eronate. Uneori, neînțelegerea este bazată doar pe o
comunicare defectuoasă, ca în cazul lui Marjorie, care
nu i-a spus lui Ken că preferă să meargă singură la
cumpărături. Alteori (și poate mai grav), neînțelegerile
apar deoarece cuvintele sau faptele unuia dintre parte­
neri reprezintă involuntar o amenințare pentru celălalt,
în consecință, cauza conflictului nu este reprezentată ca
atare de cuvinte sau de fapte, ci de semnificația atribuită
de partener. Aceasta nu este evidentă pentru partenerul
care jignește și care cel mai adesea crede că perechea sa
„ar fi trebuit să știe mai bine care e adevărul“.
Semnalele reprezintă tipul de semne folosite în
comunicare. De exemplu, emoțiile și sentimentele nu

42 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
sunt niciodată comunicate direct, ci prin intermediul
cuvintelor, al tonului vocii, al expresiilor faciale și al
acțiunilor. Desigur, contextul este crucial în interpre­
tarea semnalului. O chelneriță care servește cafea și pâine
prăjită semnifică prestarea unui serviciu; un soț care îi
servește soției cafea și pâine prăjită în pat simbolizează
atenție și afecțiune.
Astfel de semnale constituie materialul din care sunt
formate relațiile apropiate, dar deseori importanța lor
este neglijată în căsnicie. Ele au o semnificație mult mai
profundă decât ar părea printr-o interpretare literală
a unui anumit comportament. în melodia principală
din filmul Casablanca, versurile „un sărut este totuși un
sărut, un oftat este doar un oftat...“3 ajută la evidențierea
faptului că un sărut nu este doar un sărut. Astfel de
semnale sunt simboluri ale dragostei și afecțiunii, iar
când ele lipsesc dintr-o relație intimă sau acționează pe
lungimi de undă diferite, ca în cazul lui Karen și Ted,
absența lor capătă o semnificație simbolică, și anume
respingere sau dezinteres.
Semnificațiile simbolice îi pot apropia sau despărți
pe oameni. O soție mi-a descris cât de emoționată a fost
când a fost curtată, iar logodnicul a dus-o la restaurante
scumpe și i-a trimis flori. Deși la nivel rațional a realizat
că aceste atenții nu însemnau neapărat că ține la ea,
semnificația „profundă“ era atât de puternică, încât
femeia era întotdeauna mișcată de gesturi.
După ce s-au căsătorit, a început să reacționeze la
„simbolurile negative“. De câte ori el venea târziu acasă
fără să o fi sunat, ea presupunea că nu ține la ea. Chiar
dacă el invoca deseori, în mod legitim, lipsa accesului la
un telefon, semnificația simbolică a faptului că nu a sunat
era atât de puternică, încât ea nu putea să și-o scoată din
minte. Mai mult, faptul că se răriseră ieșirile în oraș și că
nu-i mai trimitea flori însemna că lui nu-i mai păsa.

43
 Cum semnele și simbolurile nu reprezintă realitatea,
ele trebuie traduse. Uneori, sistemul de codificare este
deficitar și partenerul nu reușește să citească semnalul:
un soț poate să nu recunoască faptul că retragerea soției
sale este un strigăt de ajutor; o soție poate să nu inter­
preteze lipsa de entuziasm a soțului ei ca pe o mască
pentru o dezamăgire profundă.
Unii oameni tind mai mult decât alții să atribuie sem­
nificații simbolice unor anumite situații. De exemplu,
bărbații tind să privească conversația ca fiind un mediu
de relatare a unor fapte, în timp ce femeile înclină să se
implice în ea ca scop în sine, ca simbol de afecțiune și
prietenie. Din cauza acestor diferențe în interpretarea
simbolică a comunicării pot să apară neînțelegeri
între parteneri.
Spre deosebire de situațiile mai impersonale, în re­
lațiile apropiate suntem mai puțin flexibili în utilizarea
sistemului nostru de codificare. De fapt, cu cât este mai
intensă o relație, cu atât este mai mare posibilitatea de a
apărea o neînțelegere. Mai mult decât orice altă legătură
intimă, căsnicia prezintă oportunități continue pentru
interpretarea greșită a semnelor.

CITIREA GREȘITĂ A SEMNELOR

Marjorie și Ken s-au cunoscut în timpul facultății. Au

trăit clasica poveste de dragoste. El era un atlet remar­
cabil, iar ea regina balului. După o curtare furtunoasă,
s-au căsătorit. El a devenit agent de asigurări, iar ea
secretară într-o firmă mare.
De la începutul căsniciei lor au existat probleme.
Comunicativă, competentă, supracalificată pentru
poziția ei de secretară, dar lipsită de încredere în sine

44 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
pentru a încerca ceva mai bun, Marjorie dorea mai multă
susținere și afecțiune decât era dispus (sau capabil)
Ken să îi ofere. Neavând atât de mult succes în carieră
pe cât avusese în viața sportivă din timpul facultății, el
depindea de câștigurile ei pentru a menține standardul
de viață de care se bucurau prietenii săi mai realizați
din facultate.
După cinci ani de căsnicie a avut loc o confruntare
tipică. După o zi dificilă la birou, Marjorie a început să i
se plângă lui Ken de condițiile de lucru.

MARJORIE: M-am săturat de slujba asta. Ar trebui să

demisionez. Harry [șeful] îmi face mereu probleme. Tot
timpul se ia de mine.
KEN: [Plănuiește să renunțe la slujba ei. Dacă își dă
demisia, nu ne vom mai descurca. Se simte anxios. Cum
poate să facă asta? Nu îi pasă de mine și de copii. Se simte
ofensat.] Mereu acționezi impulsiv.
MARJORIE: [Nu are încredere în mine. Ar trebui să știe
că nu aș demisiona. Se simte rănită.] Doar încerc să îți
spun...
KEN: [Este îngrozitor. Trebuie să o fac să înceteze să
gândească astfel.] (tare) Nu mai vreau să aud nimic legat
de asta!
MARJORIE: [Nu îi pasă de mine. De aceea nu vrea să mă
asculte și țipă la mine. Se simte și mai rănită și mai furioasă,
începe să plângă și fuge în dormitor.]
KEN: [Face mereu așa pentru a mă face să mă simt
vinovat.] Nu mă lăsa așa!

Luați în considerare importanța crucială a semnifica­

ției pe care partenerul o atribuie cuvintelor și faptelor
celuilalt. Marjorie dorește și așteaptă empatie din
partea lui Ken. De fapt, ea spune: „Sufăr și vreau să mă
consolezi“. însă Ken traduce nemulțumirea ei (semnalul)
într-o amenințare. Conform sistemului său de codificare,
când oamenii se plâng de ceva, înseamnă că vor acționa,
de obicei, pripit. Așadar, în gândirea sa automată, faptul
că se plânge de slujba ei înseamnă că „va demisiona“.
Astfel de temeri ascunse declanșează de obicei reacții
ostile. Pentru că interpretează incorect gândurile lui
Marjorie, Ken nu numai că nu reușește să răspundă
dorinței ei de afecțiune, dar o și condamnă. Marjorie
reacționează simțindu-se nedreptățită și părăsită.
Reacția ei atunci când se simte rănită și furioasă este
să se retragă și să plângă. Retragerea femeii, provenită
dintr-un sentiment de abandonare, este interpretată
de Ken și mai rău, ca semn de manipulare — înseamnă
că încearcă să-l facă să se simtă vinovat. în consecință,
schimbul furios de replici (critica și retragerea) devine
o realitate.
Această povestire ilustrează câteva trăsături ale
sistemelor de codare. Semnificația unui mesaj, deși
limpede pentru emițător, este deseori neclară pentru
receptor. Decodificarea acestuia necesită citirea gându­
rilor emițătorului. Totuși, adesea avem moduri ciudate
de decodificare a mesajului și, prin urmare, ne înșelăm la
fel de des. în plus, semnalele pot fi ambigue, lăsând loc
la interpretări extrem de variate. De asemenea, uneori
citim semnificații ascunse atunci când ele nu există.
Odată ce oamenii atribuie o semnificație unui eveni­
ment, este probabil să o accepte ca validă fără o verificare
mai amănunțită a corectitudinii sale. Dacă ar fi testat
presupunerile inițiale, cerându-i detalii lui Marjorie (de
exemplu: „Te gândești să demisionezi?“), Ken ar fi putut
să-și corecteze de la început înțelegerea greșită. Dacă
Marjorie nu ar fi marșat pe semnificația atribuită criticii
lui („nu are încredere în mine“), poate că ar fi încercat mai
mult să corecteze interpretarea lui greșită. în plus, odată
ce are loc episodul atac-și-retragere, semnificația pe care

IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
fiecare partener o atribuie acțiunilor ostile ale celuilalt
stă în calea clarificării neînțelegerii inițiale.
Partenerii trebuie să verifice citirea gândurilor fie
întrebând direct, fie observând mai îndelung acțiunile
partenerului. Vor afla de cele mai multe ori că aceasta
este incorectă. Demonstrând incorectitudinea inter­
pretărilor bazate pe citirea gândurilor, ei obțin un
câștig suplimentar, și anume pot corecta sistemul lor
de codificare în înțelegerea partenerului ca și cum și-ar
reprograma calculatorul. Această tehnică îi ajută să
fie mai corecți în cunoașterea a ceea ce gândește și ce
simte cu adevărat celălalt, pentru ca relația să fie mai
armonioasă.
Psihoterapia cognitivă crește gradul în care oamenii
conștientizează modul de formulare a unor astfel de
concluzii și îi încurajează să se gândească la explicații
alternative. Acest tip de terapie explorează semnele și
simbolurile pe care oamenii le interpretează de obicei
eronat și îi ajută să ajungă la concluzii mai corecte, un
mare beneficiu pentru cuplurile ca Lois și Peter. Vom
afla în capitolele următoare principiile specifice folo­
site pentru a-i ajuta pe Karen și Ted, precum și pe Ken
și Marjorie.

SIMBOLURILE Șl SEMNIFICAȚIA

în relațiile intime, anumite tipuri de situații au

semnificații deosebit de puternice. Astfel de semnificații
nu sunt bazate pe evenimentul în sine, ci derivă din
presupunerile importante pe care un partener le face în
legătură cu acțiunile celuilalt.
Când sistemul de codificare al unei persoane este
transpus în cuvinte, se observă că este constituit

47
dintr-un talmeș-balmeș de convingeri, presupuneri,
reguli, prejudecăți și formule. Așa cum a descoperit
Ken în timpul terapiei, convingerile lui fundamentale
erau: „Dacă Maijorie se plânge, va acționa impulsiv“ și „îi
place să mă manipuleze apelând la lacrimi“. Presupunerile
lui Marjorie erau: „Dacă Ken este furios, înseamnă că
nu mă iubește“ și „dacă înțelege greșit motivele mele, nu
putem comunica“.
Adevăratele interpretări ale evenimentelor sunt mo­
delate de aceste convingeri. Dacă Marjorie crede că un
ton ridicat înseamnă respingere, atunci doar asta poate
simți atunci când Ken ridică tonul. Dacă este convinsă că
supărarea și respingerea duc la abandon, atunci se simte
abandonată, complet singură, atunci când Ken țipă la ea
sau o înțelege greșit.
Când un eveniment generează mereu semnificații
extrem de personalizate, devine un simbol. Când o
persoană atribuie o semnificație simbolică (dragoste,
respingere, libertate) unui eveniment, reacția sa poate fi
exagerată, poate implica o deformare a situației și duce la
semnificații multiple. De exemplu, Lois a perceput tăcerea
lui Peter ca pe un simbol al respingerii. Interpretarea sa
simbolică a avut un efect în lanț: a început să se blameze
singură pentru presupusa respingere și să proiecteze în
viitor o înșiruire sumbră de evenimente.
Deși în viața conjugală există numeroase simboluri,
două tipuri principale de evenimente simbolice declan­
șează reacții exagerate. Primul grup de evenimente
simbolice gravitează în jurul ideii de grijă, respectiv
de nepăsare. La polul pozitiv se află simboluri de
afecțiune, dragoste și considerație, iar la polul negativ
simboluri de respingere, nepăsare și lipsă de înțelegere.
Neînțelegerile caracteristice în cazurile lui Karen și
Ted, Matjorie și Ken, Lois și Peter se învârteau în jurul
acestor simboluri negative.

48 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Al doilea grup de evenimente simbolice conjugale
au legătură cu mândria. Simbolurile pozitive se axează
pe ideea de respect, iar cele negative implică lipsa
respectului sau chiar disprețul. Chiar și soții care se simt
iubiți și acceptați pot fi hipersensibili la orice mesaj
care sugerează că sunt neapreciați sau subestimați. Vom
vedea mai târziu cum egalitatea a devenit o chestiune
importantă în relația dintre Ken și Maijorie.
în dialogul următor, semnificația simbolică este
„mă subestimezi“.

KEN: Am decis că trebuie să luăm un boiler nou.

MARJORIE: [Nedumerită. De ce nu s-a consultat cu mine
înainte să ia o hotărâre?} De ce avem nevoie de un boiler
nou?
KEN: [Nu prea respectă judecata mea.] îl cumpărăm
pentru că avem nevoie de el.
MARJORIE: [Este enervat pe mine pentru că întreb. Nu
crede că pot avea o părere. Se simte rănită.] Tot nu înțeleg de
ce avem nevoie de un boiler nou.
KEN: Nu poți niciodată să ai încredere în judecata mea!

Din cauza semnificațiilor simbolice pe care le-au

interpretat în remarcile celuilalt, Maijorie și Ken s-au
simțit reciproc desconsiderați. Dacă spusele lor nu ar
fi declanșat aceste semnificații simbolice, afirmațiile
inițiale ar fi putut fi înțelese la valoarea lor reală, sau
alte interpretări negative poate că ar fi fost corectate
rapid. Totuși, deoarece fiecare a interpretat situația mai
mult decât trebuia, amândoi au exagerat și niciunul
nu a încercat să verifice interpretările. Partenerii erau
dominați de durere și furie.
Pentru a-și înțelege hipersensibilitatea și exagerarea,
cuplurile trebuie să devină conștiente de semnificațiile
simbolice ale evenimentelor care produc reacțiile

49
negative exagerate. Marjorie și Ken ar fi putut preveni
aceste exagerări, însă ar fi trebuit să surprindă aceste
reacții pe măsură ce apăreau și apoi să-și corecteze
interpretările simbolice și concluziile eronate (cum
este explicat în capitolele 8 și 13). Dar Ken era prea
supărat pentru a accepta întrebarea soției sale („De ce
avem nevoie de un boiler nou?“) ca fiind una rezonabilă
și să îi răspundă ca atare. Reacția în lanț a citirii gân­
durilor, atașând semnificații simbolice și interpretări
greșite, începuse.

PREJUDECĂȚILE

Unele dintre neînțelegerile care copleșesc o căsnicie

își au rădăcinile în gândirea rigidă care stă la baza a tot
felul de prejudecăți. Așteptările deplasate, observațiile și
concluziile care formează o prejudecată reflectă cadrul de
gândire cunoscut în literatura de specialitate ca „predis­
poziție cognitivă negativă“. Atunci când, de pildă, un soț
și-a încadrat soția conform acestei predispoziții, el va
interpreta în mod negativ tot ceea ce spune sau face ea.
Prejudecățile pot deforma nu doar interpretările
noastre cu privire la alte persoane, ci și pe cele referi­
toare la propria persoană. Există o formă de prejudecată
întâlnită la oamenii cu respect de sine scăzut; în acest
caz, ținta prejudecății lor sunt ei înșiși, nu alte persoane.
Astfel de oameni sunt foarte îngrijorați de semnificațiile
interacțiunilor lor cu alte persoane, în special de ceea ce
cred alții despre ei. Dar pentru că stima lor de sine este
scăzută, au tendința de a aplica prejudecățile lor asupra
felului în care îi privesc ceilalți.
Lois este o astfel de persoană. înainte să devină atât
de supărată pe tăcerea logodnicului ei, avusese multe

50 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
discuții animate cu el. Dar, pentru ea, situația în care
Peter era tăcut ștersese aceste experiențe clar pozitive.
Presupunerea ei era că „atunci când cineva este tăcut,
este un semn că nu mă place“. Odată activată, această
presupunere a dominat felul în care îl vedea pe Peter și
pe cel în care se vedea pe sine. Nu s-a gândit niciodată
că supoziția ei nu s-ar aplica la Peter. în mod interesant,
Lois provenea dintr-o familie în care „tratarea celuilalt
prin tăcere“ eră abordarea folosită frecvent pentru a
pedepsi un membru care s-a purtat urât.
Prejudecata pe care oamenii cu respect de sine scăzut
o direcționează împotriva propriei persoane include
o rețea de atitudini negative. Gândurile pe care Lois
le avea despre Peter reprezintă răspunsurile ei la o
întreagă gamă de împrejurări. Supozițiile de bază ale
lui Lois pot fi articulate astfel: „Dacă cineva nu mă place
acum, nu mă va plăcea niciodată“, „dacă această persoană
nu mă place, atunci sunt antipatică“ și „dacă sunt antipa­
tică, voi fi mereu singură și nefericită“. Presupunerile ei o
făceau susceptibilă la a interpreta în acel mod tăcerea lui
Peter, semnalizând respingerea care putea pune capăt
relației lor.
Deși fiecare dintre supozițiile lui Lois putea fi dove­
dită ca nefondată, ele exercitau fără îndoială o presiune
puternică asupra gândirii ei. După episodul cu Peter,
supozițiile au modelat interpretările lui Lois privind
relația lor. Una dintre provocările terapiei cognitive
este de a scoate la iveală astfel de supoziții, pentru a
stabili dacă au o bază reală și a le schimba dacă e cazul
(capitolul 13).
Putem observa mai clar ce anume stă la baza multor
probleme ale relațiilor de lungă durată dacă privim la
versiunile exagerate ale acestor moduri de gândire,
adică la oamenii care prezintă tulburări psihice: anxie­
tate, depresie și ipohondrie. Sistemul lor de codificare

51
a anumitor evenimente este tot timpul distorsionat.
De exemplu, este mai probabil ca oamenii depresivi să
interpreteze evenimente ambigue într-un fel care se
reflectă negativ asupra lor. O casnică, de pildă, observând
că se ceartă copiii, concluzionează: „Nu sunt o mamă
bună“. O persoană anxioasă, pe de altă parte, observă
pericolul în situații inofensive. Un soț anxios a cărui soție
a întârziat la o întâlnire se gândește: „A fostjefuită“. Iar
ipohondrul interpretează senzații normale ale corpului
ca pe semne de boli grave: o ușoară senzație de leșin
reprezintă o tumoare cerebrală, o înțepătură în piept
indică un atac de cord iminent, iar o durere de spate
semnalează o boală renală.
Astfel de oameni diferă de cei „normali“ prin faptul
că acordă mult mai multă importanță concluziilor lor și
că sunt mult mai perseverenți. Este mult mai probabil
să identifice modele care se potrivesc propriilor lor
prejudecăți și să ignore alte informații. Paradoxal,
rămân blocați în modul lor de gândire deși acesta le
aduce multă suferință. O astfel de „rigiditate cognitivă“
este accentuată la majoritatea oamenilor aflați în
situații stresante.
Putem să învățăm o mulțime de lucruri studiind
aceste tulburări psihologice pentru că observăm același
tipar de gândire în relațiile nefericite, atunci când pre­
judecata este îndreptată direct spre partener. Cercetările
au arătat că persoanele aflate în căsnicii nefericite pot fi
destul de obiective când vor să explice motivațiile altor
cupluri, dar, în aceleași situații, atribuie în mod eronat
motivații negative propriilor parteneri.4
Partenerii din cuplurile nefericite reacționează
deseori unul față de altul ca și cum ei înșiși ar avea
o tulburare psihologică. Părerile lor despre celălalt
arată o distorsiune similară celei observate la anxioși
sau depresivi. Pentru ei aceste păreri sunt reale și se

52 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
consideră niște oameni cu mintea deschisă. De fapt, ei
au o perspectivă obtuză în ceea ce-1 privește pe partener.
De exemplu, soții ostili nu realizează că imaginea
lor despre partener poate fi deformată de starea lor de
spirit și de părerile dominante. în clipa în care cineva
încearcă să corecteze aceste distorsiuni, în special când
este vorba de celălalt partener, se poate lovi de un zid
de ostilitate. Oamenii furioși nu reacționează bine la
contrazicerea imaginii lor despre realitate și îi percep
pe ceilalți nu doar înșelându-se, dar și încercând să-i
manipuleze sau să-i înșele.
Când soții ostili încearcă să ghicească o stare invizi­
bilă, și anume emoțiile, gândurile și motivele partene­
rului, sunt tot atât de convinși de concluziile lor pe cât
ar fi dacă ar putea percepe direct gândurile perechii lor.
Pentru ei, părerile pe care și le formează nu reprezintă
doar o concluzie, ci însăși realitatea. Pentru a corecta
aceste concluzii sunt necesare numeroase strategii, așa
cum este explicat în capitolul 17.
Pe de altă parte, în perioada pasională de la începutul
relației și de la începutul vieții conjugale, cuplurile
prezintă o predispoziție pozitivă. Aproape tot ceea ce
spune sau face partenerul este interpretat într-o lumină
pozitivă. Niciunul nu poate să greșească. Dar atunci
când căsnicia întâmpină dificultăți, dezamăgirile,
certurile și frustrările repetate duc la o modificare a
dispoziției mentale. Nefericiți, partenerii trec de la o
predispoziție pozitivă la una negativă. Apoi, cele mai
multe acțiuni sunt interpretate într-o lumină negativă.
Niciunul nu face nimic bine.
Puterea gândirii negative este evidențiată în
observațiile noastre ocazionale. Cât de des am auzit
un partener plângându-se că „tocmai am petrecut o
zi minunată împreună și apoi s-a întâmplat ceva fără
importanță și a stricat totul“. Puterea negativității este
prezentată în numeroase cercetări. Diferența majoră
dintre căsniciile nefericite și cele mulțumitoare constă
nu atât în absența experiențelor plăcute, cât în numărul
mai mare de experiențe neplăcute sau al unora care
sunt interpretate astfel.5 Progresele pe care le prezintă
cuplurile în timpul consilierii sunt însoțite mai degrabă
de reducerea împrejurărilor neplăcute decât de creșterea
frecvenței evenimentelor plăcute. Fericirea pare să vină
mai firesc atunci când sunt diminuate experiențele și
interpretările negative.
Așa cum terapia cognitivă poate ajuta pacienții
cu anxietate sau depresie să înțeleagă concepțiile lor
greșite, aceleași principii pot contracara neînțelegerile
și prejudecățile din căsniciile nefericite, precum cele
descrise în acest capitol. Dar mai întâi este important să
înțelegem fundamentul acestor probleme în gândire și
apoi să învățăm cum să le identificăm. în plus, cuplurile
își pot verifica reciproc interpretările și părerile și să
le corecteze corespunzător, în loc să permită gândirii
negative să le strice fericirea.

54 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
LUMINAȘI ÎNTUNERICUL

Unul dintre misterele societății noastre este felul în

care iubirea, care poate ajunge pe culmi înalte, poate
în același timp să deraieze, lăsând în urmă un nor de
dezamăgire, frustrare și resentimente. Un cuplu pentru
care se anunța o viață extraordinară cade în abisurile
indiferenței și ale plictiselii. Un altul, în care cei doi
parteneri obișnuiau să-și împărtășească bucuriile,
cunoaște doar nemulțumiri și o stare proastă. Alte două
persoane dintr-un cuplu, care înainte ajungeau la un
acord în legătură cu aproape orice subiect, acum nu se
mai pot pune de acord în nicio privință.
Cum trece un cuplu de la iluzie la deziluzie, de la
starea de vrajă la realitate, de la satisfacția supremă la
nemulțumire?
Să îi luăm, de pildă, pe Karen și pe Ted, un cuplu care
a venit la consultație pentru că „nu se mai înțelegeau“.
Karen era un designer de interior cu o carieră de succes,
iar Ted contabil, după cum am amintit în capitolul 1.
Amândoi doreau să înțeleagă de ce se certau în mod
constant și să redobândească sentimentele reciproce
pe care le avuseseră atunci când se curtau și erau la

55
începutul căsniciei. Erau chinuiți de ciocnirile frecvente;
la urma urmei, Karen avea destui prieteni buni, iar Ted
se înțelesese întotdeauna bine cu alte persoane de la
școală și de la serviciu.
Karen și Ted se căsătoriseră când ea avea 26 de
ani, iar el 28. Mai mereu singuratic și sobru, Ted
fusese atras de sprinteneala și spiritul liber ale tinerei.
Spontaneitatea lui Karen îl amuzase, iar atitudinea ei
optimistă i-a oferit un antidot pentru gravitatea lui.
Când Ted era împreună cu Karen, glumele, impulsivi­
tatea și jovialitatea ei îl ajutau să ușureze povara pe care
simțea că o poartă; veselia ei i-a temperat melancolia.
Râdeau împreună, le plăcea să converseze și pur și
simplu să fie împreună.
Pe măsură ce Ted se îndrăgostea tot mai mult,
bărbatul o lăuda pe Karen: „Este minunată. Tot ceea ce
spune și ce face este încântător. Chiar face ca viața să
aibă un sens pentru mine“. Când nu erau împreună, se
gândea la ea în mod constant, iar fiecare gând în care
se găsea Karen îi trezea o senzație de dor combinată cu
euforie. îi scria scrisori lungi și pasionate, prin care își
declara devotamentul total.
Totuși, în câțiva ani lucrurile s-au schimbat cu totul.
Ted a început să fie extrem de critic față de Karen. Era
în permanență furios pe ea: „Este o pacoste. E cu capul
în nori. Este iresponsabilă. Niciodată nu ia lucrurile în
serios. E superficială. Are mereu un zâmbet distrat. Nu
mă pot baza pe ea“.
Deși atitudinea lui Ted s-a schimbat de la una admira­
tivă la o alta de tipul căutării defectelor, personalitatea
lui Karen nu s-a modificat substanțial, amândoi fiind de
acord în această privință. Ceea ce se schimbase era felul
în care Ted o privea pe Karen, adică noua sa „perspec­
tivă“ asupra ei. Era ca și cum își pusese altă pereche de
ochelari și o vedea diferit. Acum eticheta negativ aceleași

IUBIREA NU ESTE
O DE AJUNS
calități pe care mai înainte le descrisese în culori
strălucitoare. Stilul ei lejer pe care anterior îl atribuise
spiritului ei liber îl descria acum ca fiind „excentric“, iar
ceea ce mai de mult considera a fi voioșie o vedea acum
ca fiind o purtare copilărească.
Reacțiile lui Ted față de Karen ilustrează un principiu
important al relațiilor. O schimbare de perspectivă
aduce o modificare a sentimentelor. Ted o idealiza pe
Karen până când s-au ivit problemele inevitabile ale con­
viețuirii. Din acel moment, el a început să pună aceste
probleme pe seama acelorași calități pe care anterior
le admirase: spontaneitate („frivolitate“), jovialitate
(„superficialitate“) și caracter schimbător („iresponsa­
bilitate“). Odată cu schimbarea perspectivei, bărbatul
a început să vadă calitățile lui Karen și pe Karen însăși
total diferit. A ajuns să o perceapă ca pe un disconfort, și
nu ca pe o încântare.
Ted a crescut într-o familie aparținând clasei de
mijloc, în care se punea un accent deosebit pe compor­
tamentul adecvat. în fiecare seară, părinții purtau cu el
discuții intelectuale, ceea ce nu mai lăsa loc distracției și
jocurilor de familie, astfel că el a ajuns un adult sobru și
interesat de discuții serioase. Abia după ce a cunoscut-o
pe Karen, Ted a început să se bucure de aspectele mai
amuzante ale vieții. La început, femeia îl atrăgea prin
capacitatea ei de ușurare a poverilor dobândite de Ted
într-o copilărie constrânsă de reguli de bună purtare și
de intelectualism. Totuși, după o vreme, el a început să
o judece pe Karen în baza acelorași valori și a descoperit
că soția sa nu e la înălțimea lor.
Totodată, și perspectiva lui Karen asupra lui Ted
s-a schimbat. La început îl văzuse ca fiind strălucitor,
inteligent, statornic, de încredere și conștiincios. Avea
cunoștințe enciclopedice despre relațiile publice, istorie
și literatură. Femeii îi plăcea foarte mult să-i asculte
analizele exhaustive despre scena politică. După ce a
citit cartea lui Robert Pirsig Zen and theArt ofMotorcycle
Maintenance (Zen și arta întreținerii motocicletelor), l-a
etichetat pe Ted ca fiind conservator, orientat către
realizarea adecvată a sarcinilor, iar ea s-a încadrat la
categoria romantică, mai preocupată de savurarea
fiecărui moment. îi plăcea enorm să-l tachineze în
legătură cu pedanteria. Când a reușit să anime viața lui
Ted și să-l facă să se bucure de lucrurile mici, s-a simțit
fericită și împlinită.
însă atunci când acele calități ale lui Ted pe care
Karen le considera foarte atrăgătoare sau incitante
au devenit amenințătoare pentru spontaneitatea ei, a
început să le vadă în cu totul altă lumină. în loc să fie
atrasă de abordarea lui logică și intelectuală, a început
să resimtă o senzație de oprimare. Karen se gândea: „Nu
pot să fiu eu însămi când mă aflu în preajma lui Ted. El
disecă totul în loc să savureze“ și începea să devină din
ce în ce mai agitată și iritabilă în prezența lui.
Karen a crescut într-o familie în care existau nume­
roase disensiuni între părinți și între copii. Tatăl ei,
care avea mereu probleme financiare, era strict și rece
în relația cu Karen și cu cei doi frați ai ei. Deși Karen
încerca să-i facă pe plac obținând rezultate bune la
școală și ajutând la treburile din casă, mesajul primit
transmitea că străduința ei nu era nicicând de-ajuns.
Mama ei, deși grijulie, părea depășită de solicitările
vieții de familie. Karen a dezvoltat o nevoie accentuată
pentru un tovarăș care, spre deosebire de tatăl ei,
să-i poată oferi o bază solidă și siguranță și care să o
accepte în totalitate, fără să fie nevoie să ofere realizări
deosebite. A găsit această bază solidă și recunoaștere la
Ted. însă mai târziu, când el a început să o judece, și-a
dat seama că se află în aceeași poziție pe care o avea în
relația cu tatăl ei.

50 ()
IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Karen și Ted sunt un exemplu bun al modului în care
gândirea unui cuplu modelează sentimentele partene­
rilor unul față de celălalt. Când se percepeau reciproc
în termeni pozitivi, simțeau iubire; când au început
să se devalorizeze reciproc, au simțit revoltă. Acest
principiu a fost exprimat cu aproape două mii de ani în
urmă de filosoful stoic Epictet în Manualul său: „Ceea
ce îl tulbură și îl neliniștește pe om nu sunt lucrurile, ci
opiniile și închipuirile despre lucruri“.
Cazul lui Ted și Karen nu este neobișnuit. Numeroase
cupluri suferă dezamăgiri asemănătoare, însă par să
ajungă la un nou echilibru. în altele, fiecare partener
își vede dezamăgirea ca fiind unică, fără să înțeleagă
că experiența lor este destul de frecventă. Și la fel cum
aceleași forțe pot să despartă, dar și să lege cupluri, tot
așa și anumite credințe de bază pot cauza neînțelegeri,
dar și împăcare și întărirea relației. Există, desigur,
parteneri care-și păstrează un nivel ridicat al respectului
și al admirației reciproce și, prin urmare, căsnicia lor nu
este tulburată.
Pentru a vedea ce anume poate vindeca o fisură
apărută într-un cuplu, mai întâi trebuie să înțelegem pe
îndelete felul în care se pot dizolva relațiile, cum este
cea a lui Ted și Karen. Paradoxal, rădăcinile problemelor
pornesc adesea chiar de la începuturi, din atracția
puternică ce i-a unit pe cei doi parteneri.

Lumina: dragostea nebună

Am nevoie de tine ca să trăiesc

Fără tine simt că mă ofilesc
Mă umilesc în fața ta,
Orice-aș face nu te pot lăsa.
Al Hamilton, Herman Weems, William Garrett,
„I’ve Got to Have You“6

59
 Misterele suave ale dragostei au inspirat cântece și
poezii romantice care surprind imperativul de tipul
„ori așa, ori deloc“, precum și tânguielile deosebite ale
acestei stări misterioase. Chiar și cuplurile extrem de
dezamăgite se pot agăța de ideile romanțioase exprimate
în cântece, filme și proză.
Poate părea aproape un sacrilegiu să diseci iubirea,
să o reduci la aspectele psihologice esențiale, să o
dezgolești de poezie și de strălucire. Și totuși, pentru a
înțelege de ce oameni ca Ted și Karen nu se mai iubesc,
trebuie să cunoaștem mai multe despre motivul pentru
care se îndrăgostesc.
Sentimentele de iubire sunt, desigur, printre cele
mai importante și mai prețioase pe care le avem. Puțini
oameni ar renunța la plăcerea intensă, la euforia și la
excitația asociate acesteia, în ciuda fațetei întunecate
legată de dorințe neîmplinite, dezamăgiri și disperări.
Iubirea în cea mai intensă formă a sa, adică dragostea
nebună (pe care unii o consideră o pseudoiubire), este
ceva mai mult decât sentimente și dorințe; ea implică
și o alterare a conștiinței. Expresii de tipul „simt că
plutesc“, „zbor de fericire“ sau „m-a ridicat pân’ la
nori“ trădează o alterare a lucidității și o îndepărtare de
la evaluarea și răspunsul realiste — mai exact, totul a
devenit un vis euforic.
Uneori, vraja capătă întreaga forță a unei tulburări
psihologice. Nu întâmplător, această pasiune orbitoare
se cheamă „dragoste nebună“. în engleză, avem cuvântul
„infatuation11 ce provine din latinescul fatuus, care
înseamnă „nebunesc“. Faptul că îndrăgostitul pasional
este încontinuu preocupat de gândurile și imaginile
persoanei iubite constituie adesea indicii ale nevrozei
obsesionale. Când era îndrăgostită până peste cap
de Ted, Karen îi scria încontinuu numele și simțea o
pornire irezistibilă de a privi o fotografie cu el.

60 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Această compulsie duce și la dorința de neoprit
de a fi mereu alături de persoana iubită. De exemplu,
un student de la o universitate din sudul SUA a simțit
nevoia să plece de la școală în mijlocul semestrului
pentru a fi lângă iubita lui, care studia la o universitate
din nord. A fost fericit numai când a reușit să ajungă
suficient de aproape doar pentru a o privi, pentru a o
soarbe din priviri, deși ea era ocupată cu învățatul și cu
participarea la cursuri și a-ncercat să-l ignore.
Un alt tânăr, a cărui iubire era tot una neîmpărtășită,
petrecea multe ore stând în apropierea casei unde
locuia obiectul afecțiunii sale, sperând să surprindă
o imagine a ei la fereastră. Mai mult, răscolea tombe­
ronul de gunoi pentru a găsi obiecte personale de-ale
fetei: un colț de hârtie cu scrisul ei sau un șervețel
demachiant uzat.
Unii oameni consideră că dragostea nebună este o
slăbiciune. Așa cum a descris-o o tânără: „Am devenit
total dependentă de el. Nu mă mai puteam concentra la
serviciu. Nu mai puteam dormi. Nu mai aveam poftă de
mâncare. Mă simțeam foarte vulnerabilă, ca și cum cea
mai mică nemulțumire a lui m-ar fi împins peste mar­
ginea prăpastiei“. O asemenea pierdere a controlului
descrie în mod clar forța acestei iubiri pasionale.
Unele manifestări ale dragostei nebunești seamănă
cu gândirea și trăirile unui maniac. Strălucirea iluzorie
a iubirii, care constă în amplificarea și idealizarea calită­
ților pozitive ale persoanei iubite, precum și în vederea
îngustată (observarea doar a atributelor pozitive și
ignorarea celor negative), este un comportament care
se regăsește în gândirea maniacală. Imaginea radiantă
a persoanei iubite, când ești îndrăgostit nebunește,
se află într-un contrast absolut cu perspectiva total
negativă generată de dezamăgire. Pe culmile pasiunii
ei pentru Ted, Karen vedea în el doar ceea ce căuta, în

61
ciuda sugestiilor prietenilor ei cum că unele trăsături
ar trebui s-o îngrijoreze. După ce au început să apară
problemele, femeia vedea doar pedanterie și restricții.
Dragostea nebunească a fost asemuită cu dependența
de către psihologul social Stanton Peele.7 Asemănările
dintre cele două procese proiectează o nouă lumină
asupra naturii iubirii. Elementele „de culme“ (senti­
mentele de exaltare, de îmbătare, de plăcere intensă)
seamănă izbitor în cazul iubirii și al dependenței. Iar
atunci când agentul care te „amețește“ (drogul sau
persoana iubită) lipsește, sentimentul de tristețe și de
pustiire este similar în ambele trăiri. Mai mult, nevoia
compulsivă de a obține „un remediu“, de a menține
„euforia“ apare în ambele situații. La începutul relației,
de exemplu, Ted simțea că „începe să zboare“ când
era cu Karen, dar că „se prăbușea“ atunci când erau
despărțiți și nu putea suporta să aștepte până când
se revedeau.
După cum vom vedea, mulți oameni îndrăgostiți
sunt atât de absorbiți de plăcere, încât nici nu pot să
conceapă posibilitatea ca aceste calități care generează
starea de plutire să fie iluzorii. Chiar dacă admit că pot
fi nerealiști în legătură cu celălalt (că, de exemplu, au
trecut cu vederea diferențele de personalitate, intelec­
tuale sau de interese), pare că nu se pot concentra sau
nu pot înțelege acei factori potențial distructivi. Când
era îndrăgostită, lui Karen nu i s-a părut niciodată că
orientarea lui Ted către reușite intelectuale și către
conformism ar putea s-o facă, într-o bună zi, să se simtă
judecată și controlată. Cei cuprinși de dragostea nebună
sunt captivați de fantasma navigării pe un ocean de
extaz permanent, alături de persoana iubită, fără să-și
dea seama că poate fi un miraj.
Totuși, această dragoste nebună are un rol crucial:
făurește o legătură puternică, în stare să împingă două

IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
persoane să formeze o relație. Deși dispar după primii
ani de căsnicie, declarațiile de iubire eternă exprimă
așteptările unei uniuni permanente. Gratificația
obținută de un cuplu din starea de a fi împreună, de a
împărți plăcerile și problemele, constituie un stimulent
puternic pentru formarea unui astfel de parteneriat și
pentru perpetuarea acestor plăceri.
Ba mai mult, faptul că se așteaptă să primească
recompense sexuale regulate constituie un stimul major
pentru parteneri de a locui împreună și de a aduce pe
lume urmași. Uneori, atracția sexuală este principalul
liant al unei relații și abia mai târziu evoluează într-o
îndrăgostire matură. Tensiunea unei astfel de atracții
sexuale se diminuează în foarte multe cazuri după
căsătorie. Marjorie, de pildă, fusese mereu excitată
de masculinitatea lui Ken (de trupul său musculos, de
forța sa atletică și de aura de autoritate) cât timp a fost
curtată. Simțea tot timpul că vrea să facă dragoste cu el.
Câțiva ani mai târziu, aceleași calități masculine nu mai
reprezentau niște „excitanți“. în mintea lui Marjorie,
aceste trăsături reprezentau acum dominația și insensi­
bilitatea lui Ken, pe care le considera supărătoare.

PROGRAMUL“ IUBIRII NEBUNE

Efectele acestei iubiri oarbe diferă de la un individ la

altul și depind de nevoile sale psihologice, de preferințe
și de gusturile fiecăruia. Astfel, o persoană poate
reacționa la standardele convenționale de atracție și
frumusețe, în timp ce o alta este atrasă de o anumită
formă sau de o culoare specifică.
Deși atracția fizică reprezintă un excitant extrem de
puternic, nu este nici pe departe singurul. Unii oameni
sunt vrăjiți de abilități sociale sau de personalitate,
cum ar fi delicatețea, talentul de a purta o conversație
și umorul. Alții sunt atrași de virtuți precum responsa­
bilitatea, sinceritatea și empatia, iar alții de bunătate,
putere sau determinare.
în pofida preferințelor individuale, există ceva uni­
versal în ceea ce privește natura îndrăgostirii. Gândurile
despre persoana iubită și imaginea acesteia sunt forța
conducătoare. Deși emoțiile iubirii par copleșitoare,
direcția reală a sentimentelor provine din felul în care-1
vezi pe omul iubit.
Perspectiva îndrăgostiților este o idealizare sau o
încadrare pozitivă, analogă celei negative care apare
când iubirea se transformă în aversiune. încadrarea
pozitivă produce o imagine idealizată a iubitului/iubitei,
care subliniază trăsăturile dezirabile și le ascunde pe
cele nedorite. Uneori, caracteristicile atrăgătoare se
extind până când umplu întreg cadrul. într-un anumit
sens, această perspectivă devine „închisă“, astfel încât
în tabloul creat de îndrăgostit nu mai pătrunde niciun
element neplăcut.
Când partenerii se curtează, chiar și comporta­
mentele neplăcute pot fi „răsucite“ și transformate în
aspecte pozitive. După o ceartă cu Ken, Marjorie a spus
în sinea ei: „Faptul că s-a înfuriat pe mine înseamnă că
mă iubește“. A fost imposibil ca ea să introducă vreo
observație negativă în imaginea pe care o avea despre
el. Mai târziu, după ce s-au căsătorit, când sentimentele
ei s-au schimbat, acele manifestări furioase i s-au părut
de netolerat.
Incapacitatea de a modifica perspectiva idealizată,
chiar și când trăsăturile neplăcute ale persoanei iubite
devin evidente, este o caracteristică a „programului“
de îndrăgostire nebunească. Astfel, un tânăr care a fost

64 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
îndrăgostit nebunește de numeroase femei pe parcursul
unei perioade mai lungi de timp a descoperit că în
fiecare perioadă de îndrăgostire era aproape imposibil
să-și corecteze imaginea nerealistă. Odată activată,
imaginea pozitivă îi controla atitudinea și sentimentele,
deși în plan intelectual el recunoștea că partenera sa
avea numeroase trăsături indezirabile și că relația nu
putea să dureze.
Într-adevăr, „programul“ îndrăgostirii nebunești
pare proiectat să prevină sau cel puțin să reducă
evaluările negative. Scopul său este să promoveze o
relație intimă, concentrând întreaga atenție pe imagini,
amintiri și așteptări pozitive cu privire la persoana
iubită. Programul opune în mod activ rezistență față
de o comutare a atenției asupra calităților nedorite ale
persoanei sau asupra posibilelor efecte dăunătoare și pe
termen lung ale relației. Persoanele aflate în chinurile
îndrăgostirii realizează uneori că au idealizat excesiv
obiectul afecțiunii lor, că atașamentul pasional nu este
potrivit și că urmările pe termen lung ar putea fi dezas­
truoase. Totuși, lor le vine greu să acorde o semnificație
prea mare acestor constatări. Considerațiile realiste nu
pot penetra capsula „orbirii“ îndrăgostitului.
Când persoanele căsătorite dezvoltă o astfel de fixație
intensă, dar neadecvată, pentru o altă persoană decât
partenerul, pot ajunge să-și pună în pericol sau chiar
să distrugă o relație conjugală bună. Orbite de pasiune,
aceste persoane par incapabile să ia serios în calcul
consecințele potențial dezastruoase ale îndrăgostirii
lor — posibila dezintegrare a căsniciei lor. Ei nu pot „de­
conecta“ îndrăgostirea nici chiar dacă și-ar dori! Totuși,
în general, după ce trece suficient timp fără să „vadă pe
cealaltă femeie (sau pe celălalt bărbat)“, descoperă că
pasiunea lor se stinge.
„EXCITANȚII“ (FACTORII DE ACTIVARE)

Pentru a înțelege în continuare ce determină cuplu­

rile să iasă din starea de îndrăgostire, este utilă analiza
factorilor care i-au adus inițial împreună.
Caracteristicile care stârnesc sentimente de nerăb­
dare și dorința de intimitate sunt influențate de simbo­
luri, care la rândul lor transmit un sens ce transcende
sensul literal sau definiția din dicționar a obiectului sau
a situației în sine. Termenul utilizat se referă la un sens
foarte personal care generează un efect automat la o
persoană, adică fără reflecție sau deliberare.
Pentru Karen, statornicia lui Ted era un simbol nu
doar al siguranței, ci și al faptului că este îngrijită de o
„figură paternă“. Pentru Ted, strălucirea lui Karen sim­
boliza distracția și bucuria care i-au lipsit în copilărie.
Simbolurile care activează programul de îndrăgostire
sunt dictate adesea de mode culturale. Dorințele unui
grup de vârstă specific sunt reflectate și în simbolurile
corespunzătoare. Astfel, putem înțelege de ce adoles­
cenții (un grup extrem de interesat de acceptarea de
către semeni, dar și tulburat de îndoieli cu privire la
dezirabilitatea socială) consideră obținerea popularității
ca fiind o recompensă, indiferent dacă este rezultatul
atractivității personale, al abilităților sportive sau al
charismei. Ideea de câștigare a afecțiunii din partea unei
persoane respectabile este un stimul puternic pentru un
adolescent și poate persista de-a lungul vieții.
Evident, și alte calități pot obține statutul de
simbol și, în circumstanțele adecvate, pot declanșa
îndrăgostirea pasională. Unele dintre aceste calități
sunt narcisice în sensul că o persoană devine excitată
la perspectiva de a fi împreună cu cineva care îi va
îmbunătăți statutul prin putere, prestigiu sau bogăție. O
astfel de atracție nu este neapărat calculată și rațională,

IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
așa cum se presupune uneori. Perspectiva ascensiunii,
chiar dacă indirect, prin intermediul unei relații, este
excitantă în sine și face ca partenerul să pară dezirabil în
cel mai înalt grad.
De exemplu, o femeie își descria logodnicul astfel:
„Este uluitor de talentat. O să rămână în istorie. Cu
sprijinul meu, o să aibă un succes enorm. Renumele o
să-i supraviețuiască“. Câțiva ani mai târziu, când visele
ei exagerate nu s-au realizat, femeia a recunoscut cât
de mult s-a înșelat, cum a interpretat greșit ambiția lui
ca fiind talent, volubilitatea lui ca strălucire. în acest
caz, propria ei dorință de a fi admirată și lăudată de
alți oameni a fost ascunsă în evaluarea exagerată a
logodnicului.
Nivelul crescut de excitație și de gratificare reciprocă
din etapa timpurie a îndrăgostirii nebunești servește
adesea ca standard în funcție de care cuplurile se judecă
în etapele mai târzii ale căsniciei. Rănirile, certurile și
frustrările mărunte simt diametral opuse euforiei din
perioada de curtare. Mulți oameni nu sunt dispuși sau
nu pot să abandoneze imaginea timpurie a ceea ce ar
trebui să fie căsnicia, fapt care accentuează dezamăgirea
ulterioară a soțului și a soției, precum și slăbirea relației.
Evident, cunoaștem cupluri care resimt magia relației
lor la mai mulți ani după căsătorie. Fanteziile lor par să
fie realizate, însă aceste cupluri sunt o minoritate.

întunericul: dezamăgirea

Tu și cu mine am vrut să avem totul

Am vrut să avem totul
Iubire fără de durere
Zile însorite, fără nori
Să fie așa de-a pururi.
Tu și cu mine în văzduh ne-am ridicat
 Iubirea noastră n-avea hotar
N-am cedat nicicând
Știam că sortii sunt de partea noastră
Vedeam asta în ai tăi ochi.
Peter Allen, „You and Me“8

DEZAMĂGIREA

Cum încep să se estompeze luminile strălucitoare

ale perioadei de curtare și cum se sting una câte una?
Ce anume este responsabil de refrenul „Sunt atât de
dezamăgit(ă) de căsnicia mea?“. Ted și Karen exemplifică
un astfel de caz. Pentru a înțelege dezamăgirea lor,
trebuie să analizăm „bagajul“ psihologic pe care fiecare
dintre ei l-a adus în căsnicie.
După ce s-au căsătorit, anumite așteptări latente au
început să își facă apariția. Ted s-a așteptat, în tăcere, ca
ea să-l sprijine mereu atunci când el se simțea deprimat,
să fie punctuală, să-l urmeze în realizarea lucrurilor
logic și ordonat și, mai presus de toate, să fie mereu
disponibilă când el avea nevoie de ea. Nu și-a exprimat
niciodată aceste așteptări față de Karen, deoarece le
considera ceva normal, care vine de la sine.
Deși Karen era adesea punctuală, ordonată, rațională
și disponibilă, uneori întârzia, era dezorganizată,
capricioasă și indisponibilă atunci când el apela la
ea. Ted s-a simțit rănit la fiecare eșec al lui Karen în
îndeplinirea așteptărilor lui, considerându-le semne ale
caracterului ei „neșlefuit“. Căutând explicații, Ted se
purta în maniera caracteristică partenerului rănit, care
atribuie necazul unei singure trăsături globale, negative
și imposibil de schimbat a celeilalte persoane.

68 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Când Karen nu s-a ridicat în mod consecvent la
nivelul așteptărilor lui, Ted a început să creadă că
atracția lui inițială față de ea a fost o iluzie. Trăsăturile
afectuoase ale lui Karen și-au pierdut atractivitatea, ba
chiar au dobândit o conotație negativă. După ce Ted a
fost dezamăgit, nu a mai perceput-o pe Karen ca dega­
jată și amuzantă, ci ca „ciudată“.
Reacția lui Ted reflectă o trezire la reeditate. Ceea
ce este atrăgător la un partener este rareori îndeajuns
pentru a susține o relație.
Așteptările inflexibile ale lui Ted în privința lui Karen
ilustrează o trăsătură crucială a tuturor relațiilor intime.
Când cineva nu reușește să se ridice la înălțimea așteptă­
rilor noastre într-o relație diferită de cea dintr-un cuplu,
este posibil să ne simțim dezamăgiți și avem tendința
de a ne aștepta la mai puțin de la persoana respectivă
sau să renunțăm la relație pentru că nu considerăm că
merită. în acest tip de relație, expectațiile noastre se
ajustează la experiențele proaspete și dezamăgirile ne
reduc așteptările.
Totuși, într-o căsnicie sau în alt tip de relație de
durată reacția este adesea diferită; dezamăgirea nu duce
în mod obligatoriu la o diminuare a așteptărilor. în
numeroase cazuri, soțul și soția fie nu pot, fie nu sunt
dispuși să renunțe la așteptările inițiale. Să îl luăm pe
Ted de exemplu: „Se cuvine ca atunci când sunt gata, să
fie și Karen gata. N-are voie să mă lase să aștept... Am
toate motivele să mă aștept ca soția mea să facă ce-i cer
eu. Eu fac mereu ce vrea ea“.
Expectațiile unei căsătorii sunt, în general, mai puțin
flexibile decât ale unei relații lipsite de angajamente.
Parțial, această inflexibilitate poate fi explicată prin
faptul că atunci când cuplurile își iau un angajament
pe viață, mizele sunt mult mai mari decât într-o relație

69
provizorie. Căsătoria implică încredințarea fericirii, ba
chiar a vieții cu totul, unei alte persoane. Prin urmare,
partenerii construiesc reguli stricte pentru relație, cu
scopul de a oferi garanții împotriva abuzului și a tră­
dării. în plus, relațiile bazate pe angajamente sunt mai
predispuse să graviteze în jurul simbolurilor (de iubire
sau respingere, siguranță sau nesiguranță) care prin
însăși natura lor sunt inflexibile.
Un aspect cu totul aparte al acestor expectații din
cadrul căsniciei este interpretarea „neglijențelor“ ca
un eșec general în relație. Partenerul jignit privește
aceste neglijențe ca pe o dovadă că partenerul nu este
grijuliu. Karen, de pildă, se aștepta ca Ted să o accepte
necondiționat, așa cum o făcuse în perioada de curtare.
Când el a început să o critice, ea a crezut că lui nu-i mai
pasă de ea.

PROMISIUNI ÎNCĂLCATE

Uneori, promisiunile explicite făcute în perioada de

curtare nu sunt respectate după căsătorie și contribuie
la „perioada de deziluzionare“. Astfel de promisiuni
încălcate sunt citate ca exemple ilustrând partenerul
nepăsător. Un tânăr medic englez, știind că logodnica
lui este îndrăgostită de teatru, a dus-o în cartierul cu
teatre din Londra. A arătat către un șir de Armamente
marcând intrări de teatre și a rostit: „Vezi semnele
alea? într-o bună zi o să te duc la toate piesele astea de
teatru“. Totuși, după ce s-au căsătorit, bărbatul nu a mai
adus vorba de teatru. Pentru ea, indiferența lui a fost o
trădare, un simbol al faptului că lui nu-i mai păsa de ea.
O altă femeie a fost însoțită de logodnicul ei la mai
multe agenții de turism, unde și-au planiflcat vacanțe

70 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
în străinătate. Totuși, după ce s-au căsătorit, pe el nu
l-au mai interesat călătoriile. Soția a fost de părere
că a înșelat-o și a simțit amărăciune în legătură cu
„reaua-credință“ de care el a dat dovadă.
Deși unele promisiuni nu sunt explicite, ele par
implicite în perioada de curtare, a cărei natură poate fi
înșelătoare de la bun început. Fiecare partener se poartă
frumos și încearcă să fie agreabil, preocupat și dispo­
nibil în a dezvolta relația. Cei doi devin agenți de vânzări
eficienți, încercând să spună și să facă lucruri care le vor
spori dezirabilitatea, creând astfel așteptări nerealiste cu
privire la purtarea de după căsătorie.
îndrăgostirea pasională contribuie la dezamăgire,
chiar dacă involuntar. Aceasta îi oferă cuplului conto­
pirea intereselor, chiar a identității, astfel încât ceea ce-1
mulțumește pe unul dintre parteneri are același efect și
asupra celuilalt. Se pare că există un grup vast de inte­
rese comune care sunt împărtășite, mare parte dintre
acestea ajungând în cele din urmă să se reducă. La un
moment dat, o soție a afirmat: „înainte de a ne căsători,
m-aș fi dus în genunchi până la Mecca pentru a-i face
pe plac. Acum nu-mi vine nici să merg până în odaia de
alături pentru el“.
O altă sursă de dezamăgire în cazul multor căsnicii
este senzația partenerilor că li se cuvin diverse lucruri.
Ted pretindea că „se cade“ să se aștepte la anumite
lucruri din partea lui Karen, deoarece era soția lui;
Karen, se plângea el, nu-și îndeplinea niciodată atribu­
țiile de soție. Senzația cum că unele lucruri li se cuvin i-a
făcut pe amândoi să se simtă frustrați și trădați.
Deoarece Ted era de părere că dorințele sale erau
veșnic ignorate, imaginea pe care o avea despre Karen
s-a schimbat. Pentru că ignora ceea ce Ted presupunea
că sunt „drepturile“ lui, Karen a părut că este insen­
sibilă, nepăsătoare și egoistă. Ted nesocotea faptul

71
că așa-zisele „drepturi“ erau, de fapt, revendicări și
pretenții la adresa lui Karen și că ea le resimțea ca atare.
Soții și soțiile sau cuplurile necăsătorite ai căror
parteneri locuiesc împreună au anumite așteptări pe
care le doresc satisfăcute în schimbul investiției lor în
relație. De exemplu, unul dintre parteneri poate spera să
se simtă acceptat în totalitate, să fie înțeles, să participe
la experiențe plăcute, să beneficieze de sprijin atunci
când se simte rău și să primească ajutor atunci când are
o problemă. La schimb, acesta e dispus să facă sacrificii
pentru celălalt și să ofere un sprijin asemănător. Ultimul
se poate aștepta la beneficii mai practice: o persoană
care să-i asigure un venit suficient pentru un standard
de viață decent și cu care să împartă sarcina creșterii
copiilor, cineva care să participe activ la viața sexuală
și să organizeze activități sociale și de petrecere a
timpului liber.
Aceste expectații constituie un contract implicit —
„acordul conjugal“, care rareori este explicit. Când unul
dintre parteneri încalcă acordul, în cunoștință sau necu-
noștință de cauză, partenerul care are aceste așteptări se
va simți dezamăgit sau trădat. Respectarea contractului
este văzută ca un simbol al preocupării și încrederii,
însă onorarea lui depinde în mare măsură de capacitatea
persoanei de a simți ceea ce așteaptă partenerul și de
motivația și abilitatea de a îndeplini așteptările respec­
tive. A da dovadă de respect și empatie, de pildă, implică
abilități de tipul capacității de ascultare, de formulare de
întrebări și de oferire de explicații.

72 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
MAREA INVERSARE

Când oamenii sunt îndrăgostiți până peste cap, au

tendința de a-i atribui partenerului tot soiul de calități
care nu sunt prezente sau care există într-un grad
mult mai mic decât consideră ei. Mireasa optimistă își
imaginează că soțul ei este respectuos și sensibil; soțul
se așteaptă ca ea să fie responsabilă și chibzuită. în căs­
niciile reușite, partenerii își dezvoltă aceste calități pe
măsură ce căsnicia se împlinește, iar ei se maturizează
pe plan individual. însă în anii de început ai căsniciei,
multe dintre aceste tipare nu sunt încă formate sau se
află doar într-un stadiu timpuriu de dezvoltare.
Următoarele calități sunt văzute ca expresii ale celor
mai profunde speranțe și vise de iubire și devotament:

Sensibilitate
Cinste
Bunătate
Atenție
Generozitate
Respect
Disponibilitate
înțelepciune
Responsabilitate

Dacă după dezamăgiri repetate oamenii recunosc

faptul că partenerii lor nu se ridică la înălțimea stan­
dardelor pe care le presupun aceste virtuți (dacă, de
pildă, nu-și oferă sprijinul, înțelegerea, simpatia și așa
mai departe), imaginea partenerului și a căsniciei în
general începe să se schimbe de la pozitiv la negativ. De
exemplu, pentru că „a înțeles“ că a sa Karen este nechib­
zuită, Ted a început să creadă că „mă lasă baltă. Nu mă

73
pot baza pe ea pentru nimic. Nu am niciun pic de încredere
în ea. Nu te poți bizui pe ea“. în egală măsură, Karen a
ajuns să-l vadă pe Ted ca fiind „tiran“, iar sentimentele
ei fluctuau între deznădejde și furie oarbă.
Pe măsură ce dezamăgirea ia amploare, episoadele
singulare de nemulțumire par suficiente pentru a
justifica etichetarea negativă a partenerului. Dacă unul
dintre soți nu dă dovadă de sensibilitate într-un moment
anume, atunci acesta este „insensibil“; dacă soția nu
reușește să dea dovadă de bunăvoință când soțul ei se
așteaptă la așa ceva, atunci este „nedreaptă“. O femeie
care și-a gestionat competent problemele ei personale
și cariera s-a simțit paralizată când proaspătul ei soț
pleca în fiecare duminică (singura zi în care el nu lucra)
să joace golf. Ea a ajuns la concluzia că el era egoist,
nepăsător și nedrept.
în mod asemănător, un bărbat s-a înfuriat pe soția
lui când ea nu i-a mai scris rapoartele lui de afaceri. A
văzut-o ca fiind indiferentă și nedreaptă. I-a considerat
refuzul ca un fel de abandon și o trădare a convingerii
lui în faptul că ea avea să împartă cu el responsabilitățile
generării venitului familiei.
în fiecare dintre aceste situații, sensul simbolic al
evenimentului a trecut mult dincolo de semnificația sa
practică, generând sentimente de abandonare și respin­
gere. Absența unui anumit tipar a lovit chiar în miezul
dorinței de iubire și devotament. Partenerul a atribuit
comportamentul partenerului unei „trăsături vicioase“,
în plus, partenerul dezamăgit a considerat trăsătura
neplăcută ca fiind permanentă.
Astfel, absența unei virtuți a fost tradusă în opusul
acesteia, într-un viciu:

Insensibilitate
Nedreptate

74 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Răutate
Lipsă de atenție
Egoism
Grosolănie
Indisponibilitate
Nechibzuință
Iresponsabilitate

în realitate, oamenii nu se încadrează în opuse

absolute. Dacă nu sunt responsabili în totalitate, nu
înseamnă că sunt absolut iresponsabili; ei pot fi nea-
tenți, mai puțin organizați, cu gândurile în altă parte și
tot așa. în general, oamenii nu sunt nici negri, nici albi,
ci în diferite nuanțe de gri.
Astfel de etichetări în termeni contrari sunt similare
gândirii de tipul „totul-sau-nimic“ sau „ori-ori“ pe care
o vom discuta în capitolele următoare și sunt la fel de
nerealiste ca și idealizările care au loc în perioada de
îndrăgostire pasională.
De multe ori, o cauză benignă și nu un cusur deter­
mină o anume frustrare. Marjorie, de exemplu, a fost
acuzată de prieteni și de soțul ei că este iresponsabilă și
egoistă deoarece întârzia adesea în îndeplinirea pro­
misiunilor. Problema ei era scrupulozitatea, nu lipsa de
responsabilitate. Nu îi plăcea să refuze solicitări, astfel
că se angaja să facă mai multe lucruri decât ar fi putut.
Deoarece Marjorie era conștiincioasă, făcând
lucrurile cât de bine putea, rareori reușea să-și respecte
angajamentele, inclusiv pe cele față de soțul ei. Dorința
ei de a-i face pe plac lui Ken și altor oameni o făcea oarbă
la imposibilitatea îndeplinirii tuturor promisiunilor
făcute. Totuși, pentru Ken și pentru ceilalți, întârzierile
ei îi mascau conștiinciozitatea. Și deoarece în ochii lor
nu era „responsabilă“, căpătase atributul opus: „ires­
ponsabilă“. Etichetarea lui Marjorie se datorează parțial

75
tendinței universale a oamenilor de a se fixa pe prima
explicație care le vine în minte și de a renunța să caute
alte motive mai benigne.

JUDECĂȚI ECHILIBRATE

Gândirea în termeni opuși, comună cuplurilor, diferă

de gândirea implicată în majoritatea interacțiunilor cu
ceilalți oameni. Judecățile noastre din afara relațiilor
intime sunt, în cea mai mare parte, mai moderate și
mai echilibrate. însă când investim mult într-o relație,
se pare că alunecăm în gândirea mai primitivă de
tipul totul-sau-nimic. Ted ilustrează acest proces. El a
perceput-o pe Karen în extreme, i-a interpretat acțiunile
prin cadrul său de referință personal și a articulat
judecăți negative despre ea.
însă viitorul relațiilor perturbate nu este atât de
sumbru pe cât sugerează această discuție. Așa-numitele
defecte nu suntbătute-n cuie, nefiind trăsături fixe
imposibil de modificat. Cu ajutorul consilierii, Ted și
Karen, respectiv Ken și Maijorie au reușit să se vadă
reciproc într-un mod mai rezonabil și au învățat să-și
satisfacă mai bine expectațiile reciproce.
Schimbările importante pot apărea în cazul în care
cuplurile își îmbunătățesc abilitățile de comunicare,
ca de pildă ascultarea cu mai mare atenție, exprimarea
mai eficientă a dorințelor, precum și definirea și rezol­
varea problemelor în spirit de colaborare. Dobândirea
acestor abilități de bază poate face ca partenerii
conjugali să fie mai sensibili, mai atenți, responsabili,
chibzuiți și așa mai departe, pe scurt mai „virtuoși“.
Desigur, îndeplinirea acestor scopuri presupune un
exercițiu permanent.

76 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Acesta este doar un prim pas în a face o căsnicie
să funcționeze mai bine și să fie mai plăcută. Uneori,
simpla învățare a unor noi căi de comunicare poate să
nu fie suficientă. Partenerii trebuie să revizuiască mai
multe convingeri negative și foarte rezistente. De multe
ori, remarci de tipul „este extrem de concentrată asupra
propriei persoane, nu-i pasă niciodată de nevoile mele“
sau „face mereu numai ce-i place și niciodată ce-mi place
mie“ sunt parțial expresia orientării egocentrice a celui
care face afirmațiile.
Astfel de atitudini egoiste transpar din formulele
incluse în ideea lui Ted cum că „dacă Karen este punc­
tuală, este responsabilă. Dacă întârzie, înseamnă că este
iresponsabilă“. Acest tip de convingeri devin absolute și
rigide deoarece sunt văzute în termeni opuși: virtute și
viciu, bunătate și răutate. Consecința logică a convin­
gerii lui Ted a fost că atunci când Karen era punctuală,
nu avea mare importanță; însă când întârzia, concluzia
era că „nu e niciodată punctuală“. Orice scăpare din
partea ei însemna o încălcare a regulii stabilite de Ted și
ducea la generalizarea absolută, la „niciodată“.
Pentru a realiza schimbări efective, partenerii trebuie
să poată afirma ce tipuri de acțiuni înseamnă pentru
ei atenție, bunătate și responsabilitate. Ken trebuie să
stabilească foarte clar față de Marjorie că dacă sună să-i
spună că ajunge târziu de la serviciu, asta înseamnă
că-i pasă de el. Marjorie trebuie să-i explice lui Ken
că atunci când el se oferă să o ajute la curățenie, asta
înseamnă spirit de întrajutorare. Chiar dacă partenerul
va fi determinat să acționeze în acest sens, aceasta nu
este o garanție că și-a însușit o atitudine de respect sau
cooperare; totuși acțiunile în sine pot fi predecesoarele
acestor atitudini.
încurajările și semnele de apreciere sunt de ajutor.
Dacă soțul îi arată soției cât de mult apreciază aceste
acțiuni, sunt șanse mai mari ca ea să le repete de una
singură. De fiecare dată când partenerul se poartă
într-un mod dezirabil și este recompensat pentru
purtare, motivația sa de repetare a acțiunii crește.
Această repetiție își formează rădăcini în mintea soțului
sau soției: „Este un fapt dezirabil și plin de satisfacții să
fac aceste lucruri pentru partenerul meu“. Ciclul repetat de
acțiune constructivă împreună cu întărirea pot neutraliza
egocentrismul care se opune atenției față de nevoile
celuilalt.
Astfel de atitudini centrate pe sine se dezvoltă la
începutul vieții, ca mod de afirmare a independenței și
de atingere a scopurilor, fără a avea în vedere nevoile
celorlalți. în căsnicie, astfel de autonomie scăpată de
sub control generează durere și resentimente. însă cu
ajutorul comunicării clare și al încurajării, partenerii
conjugali se pot ajuta reciproc să-și schimbe mecanis­
mele și să-și unifice interesele cu ale celuilalt. Pe măsură
ce noile tipare de comportament au succes, ele încep să
le înlocuiască pe cele egocentrice.
Tipurile de acțiune care indică grija și iubirea sunt
infinite, încadrându-se totuși într-o serie de categorii
cuprinzătoare, enumerate în capitolul 12. Unele dintre
acestea sunt atenția, acceptarea, înțelegerea, sprijinul și
sensibilitatea. Puteți consulta acea listă, pentru a putea
identifica zonele în care dumneavoastră și partenerul
sunteți deficitari și pentru a putea începe să rezolvați
carențele respective.

78 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
CONFLICTUL PERSPECTIVELOR

Diferențele care despart un cuplu pot să apară din

deosebirile fundamentale în felul în care se văd parte­
nerii înșiși și în care se văd unul pe celălalt. Am remarcat
astfel de diferențe la Ted și Karen. Ted, conservatorul,
prețuiește ce este ordonat și predictabil în viață, în
timp ce Karen, romantica, este în căutarea noului și
a distracției.
Astfel de diferențe de perspectivă pot face ca inci­
dente aparent banale să împingă partenerii să își încheie
relația. Un cuplu care plănuia să se căsătorească m-a
consultat după următorul episod, unul dintr-o lungă
serie de dispute. Să parcurgem conversația lor așa cum
mi-au relatat-o în cabinetul meu.

LAURA: Vei sta acasă diseară? Cred că am gripă.

FRED: Deja am promis să-l vizitez pe Joe [un coleg].
LAURA: [Dacă nu îmi face această mică favoare, cum o să
mă pot baza pe el atunci când o să am o problemă gravă?] Nu
vrei să stai niciodată acasă. Te rog foarte rar să faci ceva.
FRED: [Dacă insistă să mă țină acasă pentru un lucru
atât de mărunt, ce se va întâmpla când va fi vorba de ceva

73
 foarte important, ca de exemplu să avem copii? Este complet
irațională. Dacă trebuie să-i îndeplinesc orice dorință, nu voi
putea să respir.] îmi pare rău, dar chiar trebuie să merg.
LAURA: [Nu mă pot baza pe el. Ar trebui să ies din
relația asta cât mai pot și să găsesc pe cineva pe care să mă
pot baza.] Du-te dacă vrei. Voi găsi pe altcineva să stea
cu mine.

Persoane foarte diferite — Laura era profesor de

artă într-o școală privată, în timp ce Fred lucra ca
programator — vedeau aceeași situație în moduri total
diferite, iar perspectivele lor individuale erau complet
impermeabile la punctul de vedere al celuilalt. Fiecare
era orb în ce privește semnificația atribuită situației de
către celălalt, așa că atașau mai multe explicații negative
le acțiunea celuilalt decât în situația în care ar fi fost
acordați unul cu celălalt. Cum Fred nu era conștient de
teama de abandon a Laurei, el o vedea ca fiind încăpă­
țânată și obsedată de control; Laura, care nu realiza
că Fred se simțea amenințat de această „încălcare“ a
libertății lui, îl vedea egoist și insensibil.
De asemenea, amândoi considerau a fi de domeniul
evidenței caracterul rezonabil al interpretărilor lor și
apreciau că atitudinea celuilalt era evident irațională.
Laura nu vedea nicio eroare în logica ei conform
căreia dacă Fred nu-i îndeplinește o solicitare măruntă,
atunci nu se poate baza pe ajutorul lui când se va
întâmpla ceva grav. Fred credea că oricine poate vedea
că a se conforma unei cereri atât de simple echivalează
cu a fi pus într-o cămașă de forță pentru tot restul
căsniciei lor.
Mai mult decât atât, mințile lor erau refractare față
de orice corecție a viziunii lor pe care s-o realizeze
ascultând și înțelegând punctul de vedere al celuilalt.
Astfel, se zbăteau într-o încercare zadarnică de a

OO IUBIREA NU ESTE
()U DE AJUNS
se forța reciproc în impunerea propriilor cadre de
referință. Fiecare partener susținea că celălalt se înșela,
fiind așadar răutăcios, egoist și rău, și că relația era
deci fragilă.
Atunci când partenerii se hărțuiesc reciproc, nu fac
decât să întărească rezistența celuilalt, consolidând
părerile negative și ducându-le la extrem. în cele din
urmă, pozițiile partenerilor devin complet polarizate,
înghețate în propria perspectivă egocentrică. Fiecare
ajunge la concluzia că celălalt este „imposibil“ și „intole­
rabil“ și că amândoi partenerii prevăd o catastrofă dacă
rămân căsătoriți.
Se poate observa că intensitatea reacțiilor lui Fred și
ale Laurei are rădăcini mai adânci: s-a nimerit ca disputa
lor să atingă slăbiciunea celuilalt. Laura era sociabilă.
Primea satisfacție și siguranță prin interacțiuni sociale
și, în consecință, se simțea amenințată de plecarea lui
Fred. Fred era mai autonom, așa că prețuia libertatea,
mobilitatea și independența. Era temător față de ceea
ce aprecia ca fiind natura „lipicioasă“ a Laurei. în timp
ce pentru Laura spectacolul de independență al lui Fred
simboliza dezertarea, pentru Fred dependența ei repre­
zenta îngrădirea.
Din cauza diferențelor lor de personalitate (Laura,
sociabilă și dependentă; Fred, autonom), nu puteau să
vadă problema în același mod; prin urmare, acest con­
flict al perspectivelor era inevitabil. Mai mult, din cauza
perspectivelor rigide, fiecare era incapabil să înțeleagă
modul în care celălalt interpretează situația.
Oamenii căsătoriți spun deseori „pur și simplu nu
îmi înțeleg soțul [sau soția]“. în general, fiecare perspec­
tivă — pentru soț sau soție — pare corectă. Neînțelegând
diferențele de perspectivă, în timpul unui conflict
partenerii tind să pună totul pe seama relelor intenții.
Ei nu reușesc să realizeze că pur și simplu percep diferit

81
aceleași circumstanțe și că, de fapt, niciunul nu este
răuvoitor.
Studiile sugerează că tipul de conflict prin care au
trecut Laura și Fred nu este neobișnuit. De exemplu,
Carol Gilligan, psiholog la Universitatea Harvard, a
arătat că soțiile tind să fie mai implicate în relațiile
personale (sociotropie), în timp ce soții tind să fie mai
independenți.9 Totuși, convingerile asociate acestor
diferențe pot fi modificate pentru a minimiza divergen­
țele conjugale. Sau, cel puțin, partenerii pot să ia în
considerare personalitatea celuilalt în așa fel încât să nu
existe amenințări fără rost.
Problema personalităților în conflict este ilustrată
de disputele dintre Marjorie și Ken. Marjorie, regină a
frumuseții în facultate, nu avea încredere în capacitatea
sa de a face lucruri pe cont propriu, dar se străduia să
dovedească faptul că e „o persoană adevărată“ și că
poate fi independentă. I se părea că ceilalți oameni au
mai multă încredere în propriile lor forțe și se simțea
inferioară lor. Ken, fost baschetbalist celebru, era
opusul său, foarte încrezător și independent. Vedea alți
oameni, inclusiv pe Marjorie, ca fiind mai slabi și având
nevoie de protecția lui.
Următorul schimb de replici a avut loc atunci când
Marjorie dorea să agațe pe perete un tablou, dar nu
reușea să bată cuiul în perete:

KEN: [Are o problemă. Mai bine aș ajuta-o.] Lasă-mă să

fac eu asta pentru tine.
MARJORIE: [Nu are încredere în mine.] E în regulă. Pot
să o fac și singură (supărată).
KEN: Ce s-a întâmplat? încercam doar să te ajut.
MARJORIE: De fiecare dată te porți așa. Nu crezi că pot
face ceva de una singură.
KEN: Păi, nu poți nici măcar să bați drept un cui [râde].

82 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 MARJORIE: Iar începem, mereu îmi închizi gura.
KEN: încercam doar să ajut.

Soții aveau versiuni complet diferite ale intervenției

lui Ken. Ceea ce urmărea Marjorie prin agățarea tablo­
ului era să se asigure pe sine că putea îndeplini sarcini
manuale; de fapt, aștepta cu nerăbdare laudele lui Ken
pentru demonstrația ei de competență și independență.
Totuși, intervenția lui a scos la suprafață sentimentul ei
de incompetență. Deși fiecare avea dreptate în convin­
gerea că lui Ken îi lipsea încrederea în abilitățile soției,
Ken se percepea ca fiind blând și atent, în timp ce ea îl
vedea ca fiind intruziv și arogant. Ce a început ca un gest
nevinovat de ajutor din partea lui, a generat antagonism
și senzația de a fi rănit în orgoliu.
Supărării lor i s-a adăugat și faptul că fiecare l-a consi­
derat pe celălalt ca fiind condus de rea-voință. Marjorie
îl vedea pe Ken ca fiind băgăcios și obsedat de control,
iar Ken o vedea pe Marjorie ca fiind nerecunoscătoare
și sfidătoare. (în trecut, fusese mereu dependentă de
el, iar el se bucurase să o ajute și să-și demonstreze
superioritatea.)
O astfel de etichetare negativă a soțului este des întâl­
nită în căsnicie. Studii realizate de psihologul Norman
Epstein și de colegii săi de la Universitatea din Maryland
arată că în timpul neînțelegerilor partenerii care suferă
tind să-și atribuie motivații negative unul celuilalt, spre
deosebire de cuplurile fericite.10

PERSPECTIVE DESCHISE Șl ÎNCHISE

Perspectiva noastră este o imagine compusă, care

include nu doar detaliile unei situații, ci și semnificațiile

83
pe care i le atașăm. în acest sens mai general, perspecti­
vele noastre sunt modelate de convingeri și experiențe.
Astfel, imaginea pe care o are Ken despre Maijorie, ca
având nevoie de ajutor, provine din convingerea sa,
bazată pe experiențe din trecut, că femeia nu are înde­
mânare în sarcinile tehnice. Perspectiva pe care o are ea,
pe de altă parte, e modelată de convingerea că el era în­
demânatic, băgăreț, disprețuitor și cârcotaș. Paradoxal,
ceea ce a atras-o a fost tocmai minunata lui încredere în
sine și caracterul lui protector, lucruri care i-au sporit
sentimentul de siguranță. Totuși sentimentul ei de
incompetență era mereu gata să izbucnească și a devenit
un punct sensibil ori de câte ori încerca să se afirme.
Deși ambii parteneri erau bine intenționați, punctele lor
de vedere contradictorii au cauzat conflictul.
în interacțiunile normale, perspectivele individuale
sunt „deschise“. Oamenii își formează o imagine
despre o altă persoană și o modifică pe măsură ce obțin
mai multe informații. Imaginea despre partener este
compusă din trăsăturile lui dorite și nedorite. Când
partenerul lor se schimbă, se modifică și perspectiva
deschisă. Dar aceste transformări ale perspectivei sunt
bazate pe o evaluare rezonabilă a motivelor partenerului
lor, și nu pe propriile prejudecăți.
Perspectiva închisă pe care o are Maijorie despre Ken
este bazată doar pe dorința ei crescândă de indepen­
dență, și nu pe motivele lui reale. Perspectiva actuală a
lui Ken despre Maijorie este bazată pe imaginea ei ante­
rioară, de păpușă neajutorată și nu pe independența sa
tot mai dezvoltată. Dacă cei doi ar fi avut o perspectivă
deschisă, Maijorie ar fi recunoscut că soțul ei încerca
doar să fie util, iar el ar fi înțeles dorința arzătoare a
soției de a fi mai independentă.
Perspectivele închise sau egocentrice sunt descrise
de cadre individuale de referință; oamenii privesc

84 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
evenimentele prin prisma felului în care se raportează
la ele. Imaginile lor despre un eveniment sunt bazate
doar pe semnificațiile personale și exclud complet
semnificația acestuia pentru alte persoane. Chiar și
când încearcă să privească o întâmplare din perspectiva
altei persoane, se găsesc blocați în propriile cadre
de referință.
De exemplu, în incidentul cu montarea tabloului
Ken credea că e amabil și util. De fapt, el acționa în baza
propriei lui perspective, nu a ei, cu privire la ceea ce
era bun pentru soția sa. Similar, Marjorie a interpretat
oferta lui de ajutor doar bazându-se pe perspectiva
personală. I se părea că se implică având o anumită
intenție, și nu din amabilitate. Pentru amândoi, urmă­
torul pas a fost să atribuie etichete de „răutate“: Ken era
rău pentru că se implica, iar Marjorie era rea pentru că
era nerecunoscătoare.
Atunci când ambii parteneri acționează dintr-o per­
spectivă egocentrică închisă, ciocnirile sunt inevitabile.
Deși Ken nu avea nicio intenție în a-și răni soția și dorea
Într-adevăr să o ajute, perspectiva lui egoistă îl împie­
dica să observe dorințele reale ale soției lui. Perspectiva
sa era centrată pe propria lui dorință (de a ajuta), și nu
pe dorința ei (de a fi independentă). în mod similar,
perspectiva lui Marjorie era centrată pe dorințele ei; în
consecință, îl vedea pe Ken doar ca pe cineva care se
amestecă în obiectivele ei și nu ca pe unul care dorește
să fie de ajutor.
Conflictele conjugale întrețin și amplifică perspec­
tivele egocentrice. Când partenerii se simt amenințați,
sunt siliți să aibă o perspectivă închisă, ca un fel de
reacție defensivă. Când se privesc prin lentilele propriei
perspective egocentrice, sunt condamnați să nu se
sincronizeze. Interpretările lor asupra a ceea ce se
întâmplă între ei vor fi susceptibile să creeze conflicte
de interese, interpretări greșite ale motivelor celuilalt
și ostilitate. Când conflictele conjugale rezultă din
perspective închise, partenerii văd unul la celălalt doar
trăsături negative și trag concluzii pripite referitoare
la „dezastrul“ pe care acestea îl vor produce. După cum
vom vedea și în capitolul 9, însăși ostilitatea rezultată
devine o problemă care depășește conflictul inițial.
Ceea ce face ca tensiunea să escaladeze în conflicte
serioase sunt explicațiile neplăcute pentru acțiunile
partenerului. Aceste explicații negative duc deseori
la ostilitate, care în schimb generează un set nou de
semnificații și mai rele, până când cealaltă persoană este
văzută într-o lumină complet negativă, ca fiind „scorpie“
sau „tiran“. Cum perspectivele lor sunt închise, parte­
nerii nu reușesc să creadă sau măcar să-și recunoască
reciproc punctele de vedere asupra situației. Rețineți că
oamenii nu își asumă de bunăvoie o perspectivă închisă,
dar odată blocați în ea, aceasta le dictează gândurile
și acțiunile.
Pe de altă parte, o persoană cu o perspectivă deschisă
este capabilă să adopte cadrul de referință al altei
persoane, să vadă lumea prin alți ochi și astfel să fie
mai flexibilă. De exemplu, mulți părinți sunt deschiși la
percepțiile, dorințele și sentimentele copiilor lor, dar
chiar și „părinții buni“ trec uneori la perspective închise
și, de pildă, văd copiii ca fiind „o povară“ pe care o cară
sau niște „copii obraznici“.
Părinții pot avea mai puțină empatie între ei decât
pentru copiii lor, pentru că așteaptă unul de la celălalt să
se poarte ca un „adult“ (adică să nu aibă reacții puerile).
Paradoxal, multe dintre dorințele, sentimentele și aștep­
tările unui soț provin din copilărie și necesită același tip
de înțelegere ca atunci când erau copii.

86 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
ÎNCADRAREA

> „îi place să mă vadă suferind.“

> „Este o manipulatoare.“
> „Este un dictator.“
> „Este o mincinoasă.“

Astfel de acuzații nu înseamnă neapărat că

respectivul partener este extraordinar de răutăcios,
exploatator, dominator sau necinstit, deși, desigur, în
unele cazuri aceste acuzații ar putea avea un sâmbure de
adevăr. Totuși, în experiența mea cu cuplurile nefericite,
astfel de acuzații sunt bazate de obicei pe concluzii
globale, generalizate, la care partenerii ajung pentru că
au fost răniți.
Partenerii răniți tind să blameze și să proiecteze
trăsături negative asupra celuilalt. După mai multe
astfel de evenimente, deosebit de dureroase pentru
parteneri, acuzațiile se pot cristaliza în gânduri de tipul
„niciodată“ și „întotdeauna“. în loc să vadă neplăcerile
ca fiind temporare, partenerul le consideră ca fiind
permanente, ca trăsături de personalitate. Astfel de
idei, fie că sunt exprimate deschis, fie că sunt ascunse,
se transformă într-o perspectivă bine conturată asupra
celeilalte persoane.
Dacă astfel de generalizări sunt repetate suficient,
perspectiva negativă asupra „acuzatului“ devine rigidă,
în acest moment, soții care au așteptat cu sufletul la
gură să se vadă la sfârșitul zilei, privesc perspectiva cu
teamă sau aversiune. O astfel de perspectivă fixă include
deseori o imagine a partenerului în care, de exemplu,
răutatea și disprețul sunt imprimate în expresia lui
facială. Aceeași persoană care odată părea iubitoare și
atrăgătoare este acum percepută ca fiind plină de ură

87
și respingătoare. Fața care odată evoca entuziasm și
plăcere produce acum antipatie și durere.
Această imagine mentală negativă, deformată și
rigidă determină apoi ceea ce partenerul observă sau nu
reușește să observe la celălalt. în esență, partenerul care
jignește este „încadrat“ într-o imagine bazată pe preju­
decăți care accentuează trăsăturile negative și le ignoră
pe cele pozitive. Odată ce partenerul este „încadrat“,
aproape orice acțiune a sa va fi văzută prin acel cadru.
Acțiunile neutre vor fi percepute ca fiind negative, iar
cele negative vor fi încă și mai și. Acțiunile pozitive vor
fi reinterpretate ca negative sau vor fi descalificate. Dacă
soțul este amabil, de exemplu, soția crede: „Ce pune la
cale acum, ipocritul?“. Dacă soția îl tratează bine, soțul își
spune: „Se poartă ciudat, se preface“.
Imaginea-cadru pe care oamenii o atribuie partene­
rului lor este continuu întărită de noi dovezi, în timp ce
acele evenimente care nu se potrivesc sunt curând date
uitării. Cum cadrul admite doar informații compatibile
cu el, devine din ce în ce mai convingător de-a lungul
timpului, până ce este ferm fixat în mintea soțului sau
soției. în cele din urmă, când soții răniți le povestesc
prietenilor dovezile strânse pentru perspectiva înca­
drată, informațiile selectate par atât de convingătoare,
încât imaginea pare corectă chiar și pentru o terță parte
dezinteresată.
Laura a cristalizat imaginea sa despre Fred ca fiind
insensibil atunci când a refuzat să rămână acasă. Apoi
a concluzionat că bărbatul ei nu e atent la nevoile sale
și că într-o zi va fi insensibil la cele ale copiilor lor; că e
incapabil să fie un soț atent și un tată iubitor. Era înca­
drat în mintea ei ca fiind egoist și iresponsabil nu doar
în acel caz, ci mereu.
Ulterior, Laura îl va vedea pe Fred în aceeași lumină
negativă, indiferent ce ar fi făcut acesta. De fapt, când

QQ IUBIREA NU ESTE
00 DE AJUNS
avea loc un incident care semăna cât de puțin cu inci­
dentul traumatizant inițial, ea revedea o serie de imagini
și de amintiri despre el. Și de fiecare dată când privea
cu ochii minții imaginea traumatizantă din mintea ei,
era și mai furioasă pe Fred. Terapia pentru acest cuplu a
luat forma unei „reîncadrări“ (reframing), în care Laura
și Fred discutau bazele perspectivelor lor negative și
alegeau o explicație mai bună pentru acțiunile fiecăruia
(capitolul 13).

CONFLICTE DE PERSONALITATE

Uneori, fricțiunile dintr-un cuplu aflat permanent

în conflict nu pot fi explicate doar pe baza diferențelor
de perspectivă sau de încadrare. în astfel de situații este
necesar să căutăm calități mai durabile, precum trăsă­
turile de personalitate ale cuplului. Asemenea conflicte
apar din modurile diferite în care structura persona­
lității partenerilor influențează felul în care ei percep
evenimentele. Romanticul privește viața prin lentile roz,
pesimistul prin ochelari închiși la culoare. Persoana
autonomă poate să privească o ofertă de ajutor ca pe o
reducere la tăcere sau ca pe lipsă de încredere, în timp
ce dependentul o vede ca pe un semn de grijă. Persoana
autonomă pune semnul egalității între separare și
libertate. Pentru persoana dependentă, totuși, separarea
înseamnă abandon.
Ted și Karen reprezintă două tipuri de personalitate
înclinate către conflict. Karen, romantica solitară, este
independentă și fericită să facă lucruri singură. Ted,
conservatorul singuratic, este mai puțin independent
și tânjește după companie. Fiind dependent, Ted își

89
dorește ca soția lui să fie liberă tot timpul. La un nivel
mai puțin conștient, Ted se teme că ea îl va abandona.
Ceea ce Ted nu a realizat în timpul perioadei lor
de conflict a fost că personalitatea lui Karen, de fapt
identitatea ei, era centrată pe libertatea femeii de a trece
de la o activitate la alta, de a acționa din impuls și de a fi
lipsită de constrângeri. Ted, care se simțise mereu puțin
singuratic, punea preț pe faptul de a avea un partener
pe care să se poată baza oricând. Lui Karen, pe de altă
parte, nu-i plăcea să fie constrânsă. Avea propriul set
de reguli bazate pe dorința ei de libertate, mobilitate și
independență. Nu își dorea neapărat să fie un model de
eficiență, de punctualitate sau de prudență.
într-o zi în care Karen l-a făcut să aștepte o jumătate
de oră, Ted a fost cuprins de teama că ceva îngrozitor i
se întâmplase. Când a sosit, deși femeia era foarte încân­
tată să-l vadă, Ted s-a înfuriat pe ea pentru că îl lăsase
să o aștepte. Furia lui era alimentată de teama că ea ar fi
avut un accident. Gândul că ar fi putut fi ucisă îl speriase
și îi activase teama ce-1 bântuise toată viața, aceea de a fi
singur. în loc să se simtă ușurat că o vede, era supărat pe
ea pentru că i-ar fi „cauzat“ anxietatea.
Interpretând faptul că ea încălcase regula lui de
punctualitate, Ted gândea: „Nu-i pasă. Nu o interesează
aproape deloc dorințele mele“. S-a bosumflat, sperând că
în acest fel îi va transmite mesajul lui Karen. Supărarea
și retragerea nu au avut aproape niciun efect asupra
femeii, pentru că ea era relativ independentă și putea
face față cu ușurință distanței emoționale și izolării.
Într-adevăr, s-a retras de lângă Ted, susținându-1 și mai
puțin ca înainte, fapt care îl amenința și mai mult. Ted a
devenit mai ostil, văzând-o ca pe cineva care-i „fură din
viață“. A exprimat acest lucru zicând că „este iresponsa­
bilă“ și spunându-și în sinea sa: „Nu mă pot baza pe ea“.
Strategia lui Ted de a asigura satisfacerea constantă
a nevoii lui de dependență era să încerce s-o controleze

90 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
pe Karen. Pe de altă parte, ea dorea să fie lipsită de
constrângeri și control. Pentru a-și păstra libertatea,
încercase să îi descurajeze încercările de a o controla.
Cum se simțea sufocată de solicitările lui Ted, s-a retras
mai mult pentru a păstra distanța, lăsându-1 pe Ted să
se simtă abandonat. Ted, din ce în ce mai disperat, se
certase cu ea și apoi o atacase verbal, îndepărtând-o și
mai mult pe Karen cu fiecare pas.
Cazul lui Karen și Ted ilustrează cum două perso­
nalități pot inițial să pară complementare, dar apoi să
se ciocnească din cauza seturilor diferite de reguli și
atitudini. De exemplu, una dintre ipotezele lui Karen
era: „Dacă Ted ar ține cu adevărat la mine, m-ar încuraja
să fiu independentă“. Ipoteza echivalentă a lui Ted era:
„Dacă lui Karen i-ar păsa cu adevărat, ar dori să fim mai
apropiați“. Nici chiar această diferență nu exclude nea­
părat o relație echilibrată. Cu toții cunoaștem oameni cu
personalități diferite care se înțeleg bine unul cu celălalt.
Dar atunci când partenerii țin cu dinții de propriile
perspective și nu văd sau refuză să accepte perspectiva
soțului, apar conflictele reale.
Ce nu a mers între Ted și Karen? Cum am arătat în
capitolul 2, Ted fusese atras de atitudinea degajată a
lui Karen și de jovialitatea ei, o evadare bine-venită din
atmosfera rigidă și prea intelectuală a copilăriei lui.
Karen, în schimb, era fascinată de inteligența lui Ted, de
capacitățile sale de povestitor, de abordarea sa metodică
în rezolvarea problemelor și de cunoștințele lui vaste
de politică și istorie. Mai presus de toate, era încurajată
de încrederea și de simțul lui de responsabilitate, toate
aceste trăsături contrastând puternic cu tatăl ei.
Trăsăturile atractive ale unui cuplu care fusese odată
armonios sunt suficient de reale și de importante pentru
a fi capabile să-i apropie din nou, chiar și pentru un
cuplu cu probleme — ca Ted și Karen — dacă aceștia
pot trece peste neînțelegerile lor. Dar aceste calități

91
atrăgătoare nu sunt suficient de puternice în sine pentru
a menține o căsnicie atunci când personalitățile unui
cuplu nu se adaptează una la cealaltă. Aici se află răs­
punsul la întrebarea de ce partenerii care par atrași unul
de altul și în cazul cărora „totul pare în favoarea lor“ nu
reușesc să dezvolte o relație stabilă. Personalitățile lor
individuale le influențează în mare măsură așteptările,
perspectiva asupra vieții și felul în care reacționează
unul la altul. Pe măsură ce gratificarea inițială a trăsătu­
rilor „atrăgătoare“ începe să se diminueze, diferențele
de personalitate devin mai proeminente. Perspectivele
lor încep să se ciocnească și, în cele din urmă, imaginile
pe care și le creaseră despre celălalt devin distorsionate
de explicațiile negative pe care le găsesc pentru acțiunile
partenerului lor.
Pe măsură ce Ted și Karen se simțeau amenințați,
fiecare găsea explicații pentru conflicte, atribuind vina
celuilalt. Perspectivele lor asupra celuilalt se întune­
caseră într-atât încât nu își puteau aprecia atributele
pozitive. Ted rămăsese un povestitor splendid, dar
Karen nu se mai putea bucura de istorisirile lui. Femeia
era la fel de vivace și binedispusă, dar soțul ei nu mai
găsea acest lucru amuzant. Se puteau vedea reciproc
doar prin tendința de încadrare negativă: Karen părea
refractară și frivolă; Ted părea sever și plictisitor.
Odată ce s-au încadrat reciproc, a fost necesar un
efort considerabil pentru a-i scoate din aceste tipare.
Unele dintre trăsăturile și atitudinile lor conflictuale
unul față de celălalt trebuia modificate. Modul în care
am reușit să facem aceste ajustări va fi discutat în capi­
tolele următoare. în acest moment, putem alcătui o listă
cu mai mulți pași pe care un cuplu trebuie să îi urmeze
dacă relația lor este problematică, precum cea a lui Ted
și Karen.

92 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
1/ în primul rând, partenerii trebuie să realizeze că
multe fricțiuni sunt datorate neînțelegerilor care apar
din diferențele lor de perspectivă și nu sunt rezultatul
răutății sau al egoismului.
2/ Trebuie să accepte faptul că anumite trăsături ale
celuilalt partener nu sunt „rele“, dar sunt accentuate
doar din cauza nepotrivirii cu propriile trăsături.
3/ Este esențial pentru parteneri să recunoască faptul că
atunci când perspectivele lor diferă, niciuna nu este
neapărat falsă ori adevărată.
4/ Trebuie să își reîncadreze perspectiva despre celălalt,
eliminând trăsăturile negative pe care le-au introdus
în mod artificial și să se privească reciproc pozitiv și
mai realist.

în decursul timpului, cele două personalități se pot

modifica treptat. Pe măsură ce unul dintre parteneri
devine mai tolerant față de trăsăturile celuilalt, amândoi
realizează, în mod surprinzător, că diferențele dintre
ei încep să se estompeze. De fapt, personalitățile lor se
modifică pentru a se acomoda unul cu celălalt, reducând
astfel fricțiunile și neînțelegerile.

93
INCALCAREA REGULILOR

Sybil și Max aveau o căsnicie fericită de câțiva

ani, de-a lungul cărora Sybil a muncit și Max a urmat
Facultatea de Medicină. După ce s-au născut copiii
lor, femeia a demisionat din postul de învățătoare și
s-a dedicat copiilor și soțului ei. Max, un cercetător
promițător în domeniul medical, era plecat de acasă pe
perioade lungi, deși se considera un soț și un părinte
devotat. Un eveniment critic a avut loc în căsnicia lor
atunci când Max a sunat-o pe Sybil dintr-un oraș înde­
părtat, unde participa la o convenție medicală:

MAX: [Sybil se va bucura că mă descurc atât de bine,

cunoscând mulți oameni și învățând atât de multe.] Mă
distrez de minune. Ce mai faci?
SYBILL: [Se distrează în timp ce eu am grijă de doi copii
bolnavi.] Joan și Freddie sunt bolnavi.
MAX: [O, nu, o să-mi zică vreo două.] Ce s-a întâmplat
cu ei?
SYBIL: [Va reacționa? Va dovedi un strop de responsabili­
tate?] Au vărsat de vânt. Au febră.
MAX: [Varicela nu este gravă de obicei. Exagerează
problema.] Nu trebuie să îți faci griji. Se vor face bine.

94 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 SYBIL: [De ce nu se oferă să vină acasă?] Bine.
MAX: [Sper că s-a liniștit.] Te sun mâine.
SYBIL: [Nu este niciodată aici când am nevoie de el.] Așa
să faci [sarcastic]!

Max și Sybil privesc aceeași situație în feluri complet

diferite și deci evaluează total diferit acțiunile celuilalt
și pe celălalt. Această diferență de perspectivă este tipică
acelor căsnicii nefericite și duce deseori la probleme
mai serioase.
Max nu consideră boala copiilor destul de gravă
ca să necesite atenția sa imediată. Știe că dacă ar avea
nevoie de el cu adevărat, ar „veni în fugă“, dar în mintea
lui trece peste faptul că Sybil părea foarte îngrijorată.
Crede că femeia exagerează și încearcă să o liniștească
spunându-i că totul va fi bine. în orice caz, el nu dorește
să fie controlat de „îngrijorările“ ei.
Sybil, pe de altă parte, îl vede pe Max ca fiind super­
ficial în responsabilitățile sale. El se distrează în timp ce
ea rămâne cu toate sarcinile familiale. Lista următoare
recapitulează diferențele dintre atitudinile lor:

Atitudinea lui Sybil Atitudinea lui Max

1/ Max ar trebui să se ofere să 1/ Cum Sybil nu are cu

vină acasă. adevărat nevoie de mine,
nu trebuie să mă ofer să vin
acasă.

2/ Nu ar trebui să îi cer asta. 2/ Nu sunt clarvăzător. Dacă

are nevoie de mine acasă, ar
putea să spună.

3/ Ar trebui să știe că am 3/ Exagerează. Poate face față

nevoie de el. Ar putea să facă situației și fără ajutorul
acest sacrificiu pentru mine. meu.

95
Atitudinea lui Sybil Atitudinea lui Max

4/ Este egoist și iresponsabil. 4/ Este exigentă și face pe șefa.

Pune avansarea sa înaintea Este geloasă pe cariera mea.
oricărui alt lucru. Nu poate suporta ca eu să
mă distrez fără ea.

în raporturile cu alte persoane, atât Sybil, cât și Max

sunt considerați foarte drăguți. Din punct de vedere
social, par să fie un cuplu fericit deși au ajuns într-un
impas serios în căsnicia lor, după cum demonstrează și
conversația de mai sus. Mare parte din interacțiunea lor
este nerostită: Sybil dorește ca Max să se ofere să vină
acasă, iar Max se ferește să formuleze o astfel de ofertă.
Din cauza acestor gânduri nerostite, amândoi încep să-și
atribuie trăsături negative unul altuia. Max devine egoist
și iresponsabil în ochii lui Sybil, iar ea devine exigentă
și geloasă.
Analizând mai departe, există aspecte mai profunde
ale interacțiunii. Deși Sybil este Într-adevăr îngrijorată
pentru copiii ei, nu se simte complet neajutorată. Ceea ce
dorea ea de fapt era un semn de la Max că îi pasă cu ade­
vărat de dificultățile prin care trece ea și că este suficient
de responsabil pentru a fi dispus să intervină. Femeia
recunoaște că ar fi un sacrificiu din partea lui Max să vină
acasă, și că ea nici nu ar lua în considerare această posi­
bilitate decât în cazuri de urgență. Dar Sybil dorește și se
așteaptă ca el să facă o astfel de ofertă. Disponibilitatea
lui de a face acest sacrificiu ar arăta că îi pasă, că e
responsabil și că familia constituie o prioritate pentru el.
Dacă el ar face o astfel de ofertă, atunci ea poate că l-ar
ierta și i-ar permite să rămână. în acest context, faptul că
nu s-a oferit să se întoarcă reprezintă un simbol negativ, și
anume că nu-i pasă și că este iresponsabil.

IUBIREA NU ESTE
Jț) DE AJUNS
 Pe de altă parte, Max vede problema familială în
termeni pur practici. Nu percepe semnificația simbolică
a faptului că nu se oferă să vină acasă. Se gândește doar
că o revenire imediată nu reprezintă o necesitate, în­
trucât Sybil este capabilă să se descurce fără el. Deoarece
perspectiva lui este pur pragmatică și nu ia în calcul
semnificațiile simbolice pentru Sybil (grijile sale pentru
copii și dorința ei ca el să fie prezent), această atitudine
o îndepărtează.

STABILIREA AȘTEPTĂRILOR

Acest conflict dintre Max și Sybil avea rădăcini

mult mai adânci. în timpul curtării, Max era student la
medicină și Sybil lucra ca învățătoare. Curtarea a fost
o poveste nebună de dragoste însuflețită de visele lor
despre o viață minunată împreună și lipsită de griji.
Sybil se identifica cu Max și cu cariera lui și era
euforică atunci când colegii lui îl numeau „micul geniu“.
Bărbatul era mulțumit că Sybil îl idealiza și prevedea un
viitor fericit, cu el ca cercetător de succes și ea asigurând
ajutorul și sprijinul de care avea nevoie.
Sybil avea o serie de așteptări, care au devenit vizibile
doar mai târziu. De exemplu, a anticipat că va renunța
la cariera ei pentru ca împreună să clădească o familie.
Când era însărcinată cu primul lor copil, aștepta cu
nerăbdare realizarea visului „familiei fericite“, în care
Max urma să fie implicat pe deplin.
Când a realizat, ani mai târziu, că Max nu intra în
rolul pe care ea și-l imaginase, a fost rănită și deza­
măgită. în acel moment, a devenit pentru prima oară
conștientă de așteptările ei tăcute:

97
> Eu și copiii vom fi mereu pe primul Ioc pentru Max.
> Nu va trebui să îi cer direct ajutorul.
> Nevoile mele vor fi clare pentru el.
> Va fi dispus să facă sacrificii.

Max, pe de altă parte, avea propriile așteptări:

> Sybil îmi va respecta cariera, se va identifica ușor cu

ea și o va împărtăși cu mine.
O Ea își va îndeplini rolul având grijă de copii și de
gospodărie.

Cu alte cuvinte, Max se așteptase ca amândoi să fie

parteneri și furnizori. Ea ar fi partenerul „din interior“
și el cel „din exterior“. Fiecare l-ar susține pe celălalt,
dar rolurile lor ar fi distincte: ea ar avea grijă de casă, iar
el s-ar ocupa de venitul familiei. Pe de altă parte, Sybil
se așteptase ca, din moment ce ea renunțase la cariera
ei, Max să fie partenerul ei constant, și nu un soț și un
părinte ocazional.
Cum s-a întâmplat și cu celelalte cupluri aflate în
conflict, terapia pentru Sybil și Max s-a concentrat pe
așteptările și perspectivele lor diferite. Fiecare partener
a trebuit să ia în calcul dorințele legitime ale celuilalt,
dar a trebuit ca ambii să lucreze la o formulă acceptabilă
pentru a îndeplini responsabilitățile comune, și anume
îngrijirea copiilor. Sybil trebuia să fie mai „explicită“ în
privința așteptărilor pe care le avea de la Max, în timp ce
el trebuia să fie mai receptiv la temerile și dorințele ei.

98 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
ÎNTOCMIREA REGULILOR

O soție care dorește să-și petreacă timpul vorbind cu

soțul ei se poate obișnui în cele din urmă cu faptul că el
se uită la meciuri de fotbal o mare parte din weekend,
că după serviciu bea câteva pahare cu colegii sau că își
petrece serile cufundat în documente de serviciu. Un
soț se poate obișnui cu faptul că soția sa este mai puțin
interesată de sex decât el sau cu faptul că nu-i împăr­
tășește aceleași interese în muncă, sport sau politică,
în general, astfel de resemnări au drept consecință, în
general, scăderea reciprocă a așteptărilor. Pe măsură
ce își ajustează visele și fanteziile realităților căsniciei,
aceștia învață de obicei să se adapteze la noua situație
deși uneori se simt triști.
Totuși, uneori așteptările, speranțele și visurile nu
sunt diminuate, ci amplificate. Dorința ca un soț să pună
familia pe primul loc este înlocuită de o solicitare. Arfi
bine să este înlocuit cu trebuie să: „El [sau ea] trebuie să
pună familia pe primul loc“. Ce a fost o dorință a devenit
o regulă absolută. în timp ce oamenii se simt triști dacă
dorințele lor nu sunt îndeplinite, este mai probabil să se
supere atunci când regulile lor sunt încălcate.
Dacă am încerca să analizăm obiectiv conflictul dintre
Max și Sybil, ar putea fi dificil să stabilim o soluționare
definitivă. Ar trebui ca Max să se întoarcă acasă sau
măcar să propună acest lucru? Este îndreptățită Sybil să
se aștepte la o astfel de inițiativă? Un verdict simplu ar
fi că niciunul nu are dreptate și că niciunul nu se înșală
complet. Dar o astfel de soluție ar trece peste conflictul
real, care este mai vast și mai complex decât simpla
întoarcere a lui Max. Problemele reale care-i preocupă
pe amândoi sunt: „Mă va susține Sybil la muncă?“ și „mă
va susține Max acasă?“.

99
 Când trecem cu vederea problemele mai generale
ale conflictelor conjugale, ne putem înșela căutând
soluționarea lor simplă. Chestiunea concretă a întoar­
cerii lui Max este semnificativă în mare parte pentru că
reprezintă un principiu mai cuprinzător: ceea ce face
sau nu face Max când Sybil dorește ajutorul lui are o
semnificație simbolică.
Aceste principii mai generale pe care le au partenerii
conjugali, dar de care nu sunt adesea conștienți, au fost
descrise în capitolul 2 ca „virtuți“. Ele au legătură cu
corectitudinea, atenția, considerația, responsabilitatea,
respectul și altele asemenea. Astfel, o singură acțiune
concretă reprezintă de fapt un principiu abstract, mai
general. în mintea lui Sybil, dacă Max se oferă să vină
acasă, atunci înseamnă că îi pasă, este atent, responsabil
și corect; dacă nu se oferă, înseamnă că nu-i pasă, nu e
atent, este iresponsabil și nedrept. Pentru Sybil, alegerea
este deja făcută.
în general, necesitatea impunerii unei reguli nu
devine evidentă până când nu este încălcat un principiu
important. Legi referitoare la politicile de angajare sau
la dreptul de vot, de exemplu, au fost emise doar după
ce principiul nediscriminării a fost încălcat. Similar,
doar după ce se petrece un anumit număr de incidente,
în care partenerii se contrazic în privința unor principii
importante, încep să formuleze reguli în mintea lor.
Când Ted a fost dezamăgit de câteva ori de lipsa de
punctualitate a lui Karen, a elaborat o regulă în acest
sens. De câte ori ea întârzia, el aplica regula și considera
justificat să fie supărat și să dorească să o pedepsească
pentru „ofensa“ produsă.
Problema cu astfel de reguli este că nu iau în conside­
rare nevoile și dorințele celeilalte persoane. Într-adevăr,
dacă acestea ar fi exprimate deschis (ceea ce se întâmplă
rar), regulile i-ar părea arbitrare și iraționale celuilalt.

‘IfWl IUBIREA NU ESTE

iUU DE AJUNS
Mare parte din furia pe care o regăsim în căsniciile
nefericite rezultă din astfel de reguli încălcate, și nu din
acțiunile răuvoitoare ale unuia dintre parteneri.
Regulile derivă din anumite „formule“, care funcțio­
nează ca sisteme de codificare pentru a defini semnifi­
cația personală a unui anumit comportament și pentru
a determina dacă acesta este „legitim“ sau „nelegitim“.
Unele dintre aceste formule sunt:

> Dacă partenerului/partenerei i-ar păsa, s-ar oferi să

mă ajute când sunt supărat(ă).
> Dacă celălalt m-ar respecta, nu m-ar lăsa să mă ocup
de ce e mai greu.
> Dacă celălalt ar fi grijuliu, ar face ceea ce doresc fără
să-l rog eu.

Când unul dintre soți face sau nu reușește să facă ceva

care se încadrează într-o formulă, atunci partenerul se
simte rănit. De exemplu, atât Laura, cât și Sybil au fost
dezamăgite că soții n-au răspuns rugăminților lor, iar
apoi au aplicat inconștient a treia formulă: „Dacă soțului
meu i-ar păsa cu adevărat, ar face ceea ce vreau“. Cum
partenerul nu a răspuns dorinței, însemna că nu îi pasă.
Această semnificație a fost devastatoare pentru ambele
soții. Pentru viitor, și-au promis că vor institui regula că
„partenerul meu trebuie să răspundă nevoilor mele. Dacă
nu, îl voi părăsi“.
Reguli tipice care provin din aceste formule sunt:

O Soțul meu trebuie să mă ajute când sunt supărată.

> Soțul meu trebuie să participe la sarcinile gospodăriei.
> Soțul meu trebuie să facă ceea ce doresc fără să îi cer.

Aceste reguli protejează partenerii de la a fi răniți sau

dezamăgiți. în consecință, când Max a încălcat regulile

101
lui Sybil și nu i-a îndeplinit nevoia, femeia a devenit fu­
rioasă în loc să fie dezamăgită și a vrut să-l pedepsească
sau să-l părăsească pe Max.

APLICAREA REGULILOR

într-un fel, regulile reprezintă doar o constrângere

impusă partenerului, ca o amendă. Când o astfel de
obligație nu este îndeplinită, partenerul este văzut ca un
contravenient și atunci o penalizare pare îndreptățită,
de obicei sub forma unei mustrări. Problemele apar
din cauză că acest mod de gândire este rareori explicit.
Astfel de reguli conjugale reprezintă obligații irevoca­
bile, nenegociabile, impuse adesea fără ca partenerul să
știe de existența lor și, cu siguranță, fără ca el să fi fost
de acord cu ele.
Aceste reguli ajung să fie văzute ca drepturi și
apoi evoluează cu ușurință la nivelul de solicitări. Un
partener îi poate cere, deseori tacit, celuilalt să fie de
ajutor, preocupat și atent, fără să realizeze vreodată că
definiția acțiunilor care presupun ajutorul, preocuparea
sau atenția variază enorm de la o persoană la alta.
Partenerul care face regulile presupune că propria
formulă a ajutorului este universal valabilă.
Sybil susținea că „toată lumea știe că un soț ar trebui
să fie disponibil când soția lui dorește să discute o pro­
blemă cu el“. în familia ei, mama îl suna mereu pe tatăl
ei la muncă atunci când dorea să discute o problemă
legată de gospodărie, așa că Sybil presupunea că aceasta
este o așteptare întru totul rezonabilă în căsnicie.
Totuși, Max provenea dintr-o familie în care problemele
de orice natură erau rareori discutate. Prin urmare,
Sybil l-a considerat pe Max neglijent când n-a reușit să

ifIO IUBIREA NU ESTE

8 UZ DE AJUNS
discute cu ea despre problemele ei în timpul zilei. De
asemenea, cum tatăl său fusese foarte indulgent cu toate
dorințele mamei, Sybil se aștepta la același lucru din
partea lui Max. Dezechilibrul apărut când așteptările
unui partener în ceea ce privește rolul de soț/soție nu se
potrivesc cu ale celuilalt este frecvent într-o căsnicie.
Presupunerea că așteptările unei persoane sunt
universal valabile duce la altă problemă. Un partener va
crede că celălalt ar trebui să știe ce dorește fără să i se
spună. Această așteptare, ca partenerul să fie clarvăzător,
este întâlnită frecvent în căsniciile nefericite. Karen, de
exemplu, a fost rănită atunci când Ted nu a ajutat-o la
treburile gospodăriei. El stătea, fără să se ofere s-o ajute,
în timp ce ea punea masa, spăla vasele, întindea rufele.
Deși femeia gândea: „Ar trebui să știe că asta e o povară
pentru mine“, Karen nu-i cerea niciodată ajutorul lui
Ted. Ea presupunea că din moment ce „nevoia“ ei este
evidentă și universal valabilă, el se opunea intenționat
tendinței normale de a o ajuta.
Reguli care îi par perfect rezonabile și evidente celui
care le impune îi par deseori nerezonabile celeilalte
persoane. De exemplu, atunci când Karen i-a spus lui
Ted că ar trebui „să știe“ că e cazul să o ajute la treburile
casei, el a protestat: „Te aștepți mereu ca eu să-ți citesc
gândurile. Dacă vrei ceva, de ce nu îmi ceri, pur și
simplu?“, iar Karen a răspuns: „Era atât de evident. De
ce e nevoie mereu să-ți cer orice? Nu poți face niciodată
nimic doar pentru că așa trebuie?“.
O trăsătură crucială a „codului conjugal al datoriilor“
este că partenerii n-ar trebui niciodată, intenționat sau
din greșeală, să încalce o regulă. De exemplu, un tânăr
era furios că logodnica lui i-a suflat din greșeală fum în
față. S-a gândit: „Știe că nu suport fumul și ar putea să
fie mai atentă. Este egoistă și nu-i pasă de sentimentele
mele“. Bărbatul nu a fost neapărat supărat din cauza

11)5»
fumului, cât din pricina faptului că logodnica lui a
încălcat regula. Dacă altcineva i-ar fi suflat fumul în
față, ar fi fost poate ușor deranjat, dar nu furios, pentru
că nu ar fi fost încălcată nicio regulă.
Pierderea sau vătămarea reală resimțită de un soț
atunci când partenerul încalcă o regulă este deseori
minoră, în special dacă o comparăm cu intensitatea
reacției de furie. Un motiv pentru care reacția are
amploare este caracterul sacru al regulii impuse de
unul dintre parteneri. Dacă este încălcată, partenerul
„rănit“ presupune că va deveni mai vulnerabil, ca și
cum o fisură mică va cauza în viitor altele majore.
Bărbatul căruia îi displăcea fumul, de pildă, a spus
despre logodnica sa: „Dacă nu poate respecta o regulă
simplă, să nu fumeze în fața mea, probabil că va neglija
tot ce mă deranjează și va ignora tot ceea ce contează
pentru mine“.

REGULI CARE SABOTEAZĂ RELAȚIA

De obicei, fiecare partener dintr-o căsnicie nefericită

crede că a făcut cele mai multe concesii, sau ambii
parteneri cred că au făcut mai mult pentru a satisface
nevoile celuilalt decât au primit. Sentimentul de trădare
resimțit este accentuat atunci când partenerul devine
critic sau abuziv. De exemplu, o soție s-a plâns: „Soțul
meu nu amintește niciodată toate lucrurile bune pe care
le fac pentru el. Singurele lucruri pe care le observă
sunt greșelile“.
Deseori, conceptele de a fi iubit și de a fi fericit
sunt contopite în gândirea oamenilor, prin urmare ei
cred că o diminuare a iubirii înseamnă nefericire. De
exemplu, mulți oameni acționează conform formulei

IUBIREA NU ESTE

m DE AJUNS
„dacă sunt iubit întru totul și necondiționat, atunci pot fi
fericit. în caz contrar, înseamnă că voi fi nefericit“. Punând
semnul de egalitate între dragoste și fericire, astfel de
persoane rămân la sentimentul dureros care se ivește
când partenerul lor pare mai puțin tandru sau atent.
Ei anticipează că o distanțare trecătoare a partenerului
prevestește nefericirea prelungită. De fapt, unii oameni
devin depresivi când cred că se destramă relația amo­
roasă, ajungând la concluzia că îi așteaptă o viață plină
de nefericire, deoarece nu mai au nicio șansă să mai fie
iubiți vreodată.
Pentru a se păzi de o astfel de suferință, partenerii
dintr-o căsnicie tind să construiască un sistem de
control astfel încât să evite posibilitatea încheierii
relației. Aceste dispozitive de protecție devin imperative
impuse partenerilor — lucruri care se fac și lucruri care nu
se fac —, constituind o garanție pentru partenerul care le
creează. Aceste reguli rigide, formulate ca un fel de zid,
cu scopul de a preveni suferința fundamentală a unei
despărțiri, servesc deseori la îngrădirea celuilalt par­
tener și la reducerea spontaneității acestuia. Paradoxal,
ele pot cauza exact ceea ce ar trebui să împiedice:
dizolvarea relației.
Când una dintre aceste legi este încălcată de către un
soț, celălalt se simte amenințat, devine furios și vrea să îl
pedepsească pe inculpat. Nu doar regula, ci și autorul ei
au fost nerespectați. în relațiile apropiate, furia obstruc-
ționează rezolvarea constructivă a problemelor, căci în
toiul furiei, problemele par să nu mai poată fi negociate.
Regulile, care pot părea arbitrare, iraționale sau
neserioase soțului căruia îi sunt impuse, implică de
obicei ritualuri simbolice liniștitoare, precum punctu­
alitatea, politețea și dăruirea de cadouri. De asemenea,
mai presupun și procese subtile, cum ar fi anticiparea
dorințelor partenerului și acordajul cu sentimentele

105
lui: „Ar trebui să știe că am nevoie de ajutorul său“ sau „ar
trebui să știe că sunt trist“.
Oamenii au tendința să-și pedepsească partenerul
pentru orice încălcare a regulilor, chiar dacă infracțiunea
în sine nu provoacă nicio pierdere sau suferință reală.
„Inculpatul“ devine furios pentru că infracțiunea pare
minoră și reacția celuilalt este disproporționată în
comparație cu răul făcut. De altfel, „inculpatul“ se simte
constrâns de regula implicită, așa încât devine jignit și
poate contracara pentru ca partenerul să simtă durerea
pe care regula ar fi trebuit să o prevină. Remarcăm aici
unul dintre paradoxurile relațiilor perturbate: regulile
construite cu atenție pentru a preveni nefericirea
conduc, de fapt, la nefericire.
Multe cupluri cred că problemele nu ar trebui, din
principiu, să apară în căsnicii. Oamenii se plâng deseori,
chiar dacă doar în sinea lor: „Dacă ea [sau el] m-ar iubi
cu adevărat, nu ne-am certa“. Când se ivesc problemele,
ele par să încalce regula implicită conform căreia cuplu­
rile nu trebuie să se certe; astfel, partenerii se supără
chiar pe existența conflictului. Asta pentru că au inventat
o formulă care sună cam așa: neînțelegere = intoleranță,
lipsă de respect și de dragoste. Cum combinația de furie
și vinovăție împiedică perechea în a-și rezolva problema,
rezultatul poate fi un ciclu ascendent de ostilitate.

IMPUNEREA REGULILOR

A ști la ce să te aștepți de la un partener

conferă un sentiment de stabilitate în planificarea,
abordarea crizelor și luarea deciziilor. Mai mult,
aceste așteptări comune servesc funcției vitale de
a le impune partenerilor conjugali niște principii

IUBIREA NU ESTE
SUC/ DE AJUNS
călăuzitoare referitoare la ceea ce se așteaptă de la
fiecare în cadrul cuplului.
Totuși, așteptările ascunse întrerup relația în loc să
o stabilizeze. Aceste reguli nerostite se învârt de obicei
în jurul unei acțiuni simbolice, cum ar fi faptul că soțul
se oferă să aibă grijă de copii în timp ce soția ia o pauză
sau gestul soției de a pregăti un anume fel de mâncare.
Unele reguli simbolice se aplică și altor membri ai
familiei: „Dacă ții la mine, vei fi atent cu părinții și cu
frații mei“.
Chiar și aceste reguli simbolice nu cauzează neapărat
probleme iremediabile. Dar devin extrem de neplăcute
când sunt ambalate sub forma unor imperative absolute,
a unor dispoziții și interdicții, a unor lucruri care
„trebuie“ sau „nu trebuie“făcute.
Există o serie de lucruri care „trebuie“ sau „nu trebuie“
făcute, multe dintre ele fiind utile. Cel mai evident
dintre lucrurile care „trebuie“ făcute este legat de înde­
plinirea corectă a unei sarcini, de exemplu repararea
mașinii de spălat. Un alt fel de imperativ protejează
împotriva pericolului. De exemplu, regulile de genul
„siguranța e pe primul loc“ sunt extrem de importante
în familii; membrii trebuie să încuie ușa, să închidă
aragazul, să conducă atent și așa mai departe.
Alte reguli se aplică situațiilor sociale. Se subînțelege
că un soț nu trebuie să facă nimic care ar prejudicia
imaginea socială a celuilalt. Astfel, în public partenerul
trebuie să fie grijuliu, util, respectuos și trebuie să
evite să fie aspru, necooperant și denigrator. în sfârșit,
regulile referitoare la securitatea financiară a familiei,
cum ar fi evitarea cheltuielilor în exces, sunt vitale
existenței ei.
Aceste reguli sunt destul de raționale, dar aplicarea
lor necorespunzătoare poate cauza probleme. Dacă
oamenii le tratează ca fiind absolute și de neîncălcat,

107
iar infracțiunile sunt privite ca pasibile de pedeapsă, un
conflict este inevitabil.
Ted, de exemplu, credea că soția lui trebuie să știe că
lipsa ei de punctualitate îl deranja și că, prin urmare,
trebuie să ajungă mereu la timp. în loc să discute acest
punct sensibil cu ea, el doar o critica pentru că n-a ajuns
la timp, ca și cum întârzierea ar fi în sine un păcat de
moarte. Karen, pe de altă parte, nu vedea nimic greșit
în a ajunge puțin mai târziu. Ea credea că Ted știe că
cicăleala lui o supără și că ar fi cazul să aprecieze toate
lucrurile pe care ea le-a făcut pentru că așa dorea el, și că
n-ar trebui să se ia de ea pentru câteva scăpări.
Toți acești trebuie pot merge dincolo de simpla con­
strângere a unei alte persoane de a se conforma dorin­
țelor noastre. Chiar dominarea și controlarea unei alte
persoane prin acești trebuie pot fi o sursă de satisfacție.
Ceea ce oamenii uită este că și a fi de acord cu dorințele
partenerului constituie o sursă de satisfacție.

TIRANIA LUI TREBUIE

Când îndepărtăm vălul de mieroșenie din raporturile

cu ceilalți, putem da în vileag amenințări ascunse.
Putem folosi miere pentru a obține ce dorim, dar ținem
la spate biciul. Dacă întâmpinăm rezistență, putem
să insistăm ca alții să se conformeze, „că de nu...“.
Obligațiile pe care le impunem vin împreună cu semna­
lizarea pedepsei sub forma criticii, amenințării, furiei
sau îmbufnării.
Natura absolută a lucrurilor care trebuie făcute pune
probleme în căsnicii pentru că, de fapt, conformarea
în totalitate la imperativele altei persoane înseamnă
sufocarea propriei personalități, a țelurilor și nevoilor

IUBIREA NU ESTE
iUC/ DE AJUNS
personale. Un set exagerat sau rigid de trebuie poate să
îi terorizeze pe ceilalți, precum și pe noi înșine.
Psihanalista Karen Homey, într-o serie de cărți
despre „personalitatea nevrotică“, a introdus con­
ceptul de „tiranie a lucrurilor care trebuie făcute.“11
Ea considera că nevroticul face revendicări și cereri
nerezonabile bazându-se pe drepturi pe care și le arogă
de la sine putere. Aceste cereri presupun ca toți ceilalți
să se supună obligațiilor (acelor „trebuie“), indiferent
de bunăstarea sau de nevoile lor. Când cererile sunt
respinse, nevroticul se înfurie. Alte revendicări sunt
formulate în raport cu lumea, soarta sau Dumnezeu:
„merit să fiu fericit“, „nu este corect că viața este atât
de dificilă“, „oamenii ar trebui să mă trateze mai bine“.
Aceste persoane sunt atât de acaparate de furia cu
privire la cantitatea aparent uriașă de dificultăți din
viața lor, încât nu se pot bucura de plăcerile pe care
viața le oferă (ba chiar le vor ruina).
Astfel de solicitări și de revendicări produc necazuri
în căsnicie. După cum a menționat și psihologul Albert
Ellis, oamenii nu numai că vor ca partenerii lor să se
poarte binevoitor tot timpul, ci cer imperativ ca ei să
facă asta. Când partenerul nu se ridică la nivelul aștep­
tărilor lor, se înfurie. Ei se gândesc că „nu are niciun
drept să mă trateze așa“, „merit ceva mai bun decât
asta“, „m-a dezamăgit“.12
Astfel de oameni se supără foarte tare când sunt
contraziși sau dezamăgiți, o reacție exprimată prin
gânduri sau declarații de tipul „nu suport să fiu tratat în
acest fel“. De acest mecanism este legat procesul numit
de Ellis „îngrozire“. „Este îngrozitor să fii căsătorit cu
o persoană insensibilă.“ Cu un pas mai încolo, dăm
peste „diabolizare“. „Este o persoană îngrozitoare, un
vagabond“ sau „este plină de ură, o adevărată ticăloasă.“
în „diabolizare“ caracteristicile malefice sunt atribuite

109
partenerului, care este văzut ca răuvoitor, manipulator
sau infidel. Un rezultat inevitabil al acestor pași este
„gândirea catastrofică“ (sau „catastrofarea“): „Nu voi
avea niciodată aer cât timp sunt blocată în căsnicia
asta“ sau „voi fi mereu nefericit“. Mai multe exemple
și definiții ale acestor mecanisme psihice se găsesc în
capitolul 8.
Gândiți-vă la cât de absolutiste sunt aceste afirmații.
Partenerul este o „persoană îngrozitoare“, fără alte
calități compensatoare; comportamentul lui este ne­
justificat, de neiertat și incorigibil. Suferința provocată
de frustrare și dezamăgire este totală și intolerabilă;
viitorul relației este sumbru, fără nicio rază de speranță.
Solicitările și imperativele descrise de Homey și Ellis
sunt transformate în deformări mentale (cognitive)
autosabotoare. Cererile unuia dintre soți ca partenerul
să-l trateze mereu cu bunătate, de exemplu, duc inevi­
tabil la dezamăgire. Chiar și cel mai iubitor partener
este incapabil de o bunătate perpetuă. O singură scăpare
poate fi interpretată greșit și se ajunge la sentința: Jmi
ignoră mereu dorințele“.

ÎNCĂLCAREA REGULILOR

Toți acești „trebuie“ și „nu trebuie“ alcătuiesc un zid

care protejează partenerul împotriva sentimentelor de
vulnerabilitate. Dacă zidul este penetrat în vreun punct,
adică dacă o regulă este încălcată, atunci persoana
reacționează ca și cum ar fi fost atacată: „Un atac asupra
regulii este un atac asupra mea“.
Uneori, încălcarea unui imperativ (unui „trebuie“)
reprezintă un prejudiciu real față de partener. Totuși,
de cele mai multe ori partenerul vede o ofensă gravă

110 IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
și acolo unde răul este doar potențial sau ipotetic.
Gânditi-vă la următoarele situații:

> Un copil nu a dat dovadă de bune maniere la masă

când familia avea oaspeți. Mama sa a devenit atât de
furioasă, încât „îi venea să-l pocnească“.
> Un soț nu a expediat o scrisoare atunci când a spus că
o va face. A pus-o la cutia poștală mai târziu, dar soția
s-a înfuriat. Se gândea: „Dar dacă ar fi fost vital ca
scrisoarea să fie trimisă chiar atunci?“.
> O soție a trecut de un semafor chiar când se făcea
roșu. Soțul s-a înfuriat. Se gândea: „Dacă o mașină ar
fi trecut în viteză din sensul opus? Am fi putut muri!“.

Aceste tipuri de reacții intră pe tărâmul regulilor de

tipul „dar dacă...“. în special oamenii care sunt extrem
de vigilenți, obsedați de posibilitatea unui atac sau a
unei jigniri, sunt dominați de astfel de reguli. Viața
lor este condusă de o varietate de lucruri care trebuie
și nu trebuie făcute, special create pentru a minimiza
pericolul. Când una dintre aceste reglementări este
încălcată, reacționează ca și cum s-ar afla în pericol.
Sentimentul lor de vulnerabilitate, accentuat de încăl­
carea unei reguli, îi face să se răstească la „inculpat“.
Apoi, după ce au făcut ceea ce credeau că este necesar
pentru a preveni o nouă încălcare a regulii, se simt
mulțumiți că vulnerabilitatea lor a fost protejată.

PEDEAPSA

Un alt tip de imperativ este cel al lui dublu trebuie.

Cei mai mulți oameni nu sunt de obicei deloc conștienți
de acești trebuie, la fel cum nu sunt conștienți de alte

111
gânduri automate, dar pot depista acești trebuie și dublu
trebuie în acțiune dacă se concentrează pe gândurile lor
atunci când se înfurie. Dublu trebuie constă într-un gând
inițial, o evaluare negativă de tipul „soțul meu nu trebuia
să refuze să mă asculte“ sau „nu trebuia să se supere pe
mine“. Acesta dă naștere la un al doilea trebuie, o instruc­
țiune de răzbunare: „Dacă nu fac ceva, va scăpa basma
curată. Ar trebui să țip la el/ea“.
Max a exemplificat foarte clar acest dublu trebuie.
Oricând Sybil făcea o greșeală, el gândea: „Ar trebui să
fie mai atentă“ (primul trebuie). Următorul său gând
era o instrucțiune către sine, de a o critica: „Ar trebui
să-i spun că e neatentă și neglijentă“ (al doilea trebuie).
Când, de exemplu, Sybil făcea o întoarcere greșită sau
trecea cu mașina peste o groapă, Max se gândea: „Ce
greșeală îngrozitoare“. își repeta insistent în minte:
„Trebuie să-i spun că nu conduce ca lumea“.
Curios la aceste reproșuri este că ele persistă, în ciuda
faptului că se dovedesc în mod repetat inutile și chiar
distructive. Ele au forța ideațiilor obsesiv-compulsive,
care presupun ritualuri precum spălatul continuu al
mâinilor pentru a preveni o infecție imaginară.
Dacă oamenii își pot controla pornirile interioare
de a pedepsi, pot întrerupe obiceiul reproșurilor și
criticilor menite să controleze acțiunile partenerului.
Un punct și mai bun de oprire a acestei reacții în lanț
este momentul în care oamenii se simt jigniți pentru
prima oară („nu arfi trebuit să facă asta“). Dacă decid că
furia lor este justificată, reacția în lanț continuă; totuși,
dacă hotărăsc că supărarea nu are justificare, pot opri
reacția în lanț în acest punct. Este nevoie de o revizuire
foarte rapidă a situației, pentru a vedea dacă represaliile
sunt sau nu întemeiate. După ce ostilitatea începe să
se contureze, apariția criticii devine dificil de oprit
(capitolul 17).

44 O
I I Z
IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
APARIȚIA REGULILOR

De unde apar regulile într-o căsnicie? De ce par

să dobândească putere deplină doar după ce sunt
transformate în imperative absolute? Există mai multe
tipuri de așteptări care se manifestă în diferite etape ale
căsniciei. Cele timpurii, romantice, sunt legate de a iubi
și de dorința de a fi iubit — pentru totdeauna. Una dintre
cele mai crude decepții din viața unui om este dizolvarea
mitului că idealizarea intensă și pasiunea care unește
partenerii unui cuplu vor garanta o relație fericită de-a
lungul timpului. Uneori, această viziune romantică este
întărită de convingerea: „Dacă sunt un partener bun, cu
siguranță voi fi iubit și fericit“.
Deși ideea conform căreia cuplurile trebuie să
muncească pentru relația lor a devenit o banalitate,
este surprinzător cât de puțini oameni urmăresc cu
adevărat această normă, adică știu ce au de făcut. în
etapa timpurie a căsniciei, idealizarea și atașamentul
pasional tind să atenueze diferențele. Cu timpul, mulți
parteneri preferă să evite înfruntarea divergențelor care
apar, dintr-o speranță deșartă că lucrurile se vor rezolva
de la sine. Mai mult, se poate ca unul dintre parteneri
să nu observe că există dificultăți reale sau să creadă
că celălalt creează probleme sau este un nemulțumit
cronic. Când, în cele din urmă, partenerii încearcă să-și
rezolve problemele, este posibil să fi acumulat atât de
multe amintiri despre neglijențe și nedreptăți, încât nu
mai pot să abordeze dificultățile cu calm.
Așteptările din primii ani de căsnicie sunt influențate
în parte de concepția despre rolurile de soție și de soț.
Partenerii aduc în căsnicie propriile perspective, prove­
nite de obicei din experiențele lor familiale.
Oamenii nu își copiază neapărat părinții când vine
vorba de cum ar trebui să se comporte un cuplu. Un
soț, de exemplu, își poate privi tatăl ca pe un exemplu
adecvat de „soț“ sau poate reacționa împotriva a ceea
ce el vede ca „slăbiciunea“ sau „tirania“ tatălui său,
asumându-și trăsături opuse. Aceste supoziții sunt
rar exprimate deschis, discutate sau stabilite între
parteneri. Mai mult, presupunerile tăcute pe care fiecare
partener le face despre rolurile de soț și soție se potri­
vesc rareori.
Contractul de bază al unei căsnicii este „voi avea grijă
de soțul meu [sau soția mea] și, în schimb, el [sau ea] va
satisface nevoile mele de bază“. Dar partenerii pot avea
definiții foarte diferite pentru aceste două componente
ale contractului. Mai mult, partenerilor le poate lipsi
singurul ingredient care ar putea face parteneriatul lor
eficient, și anume flexibilitatea.
O etapă esențială în apariția regulilor începe după
nașterea unui copil. Unele studii au arătat că în mo­
mentul respectiv, atât soții, cât și soțiile tind să prezinte
simptome de depresie și o irascibilitate crescută.13
Experiențele din copilăria partenerilor formează stra­
tegii diferite de creștere a copilului, cu așteptări diferite
referitoare la rolul pe care fiecare părinte ar trebui să îl
joace. Aceste deosebiri pot duce la conflicte.
Apariția primului copil are, de obicei, un impact
puternic asupra tinerei mame, care își asumă numeroase
obligații părintești. Pe lângă responsabilitatea pe care
și-o asumă pentru sine, îi cresc așteptările față de soț
cu privire la grija pentru copilul lor și pentru ea. Dacă
soțul nu răspunde la imperativele ei nerostite, este
posibil ca ea să se încarce cu resentimente sau chiar să
devină depresivă.
Pe de altă parte, soțul poate să presupună liniștit că
va continua să primească aceeași atenție și susținere
din partea soției, ca înainte de nașterea copilului. Dacă
soția este mai puțin „generoasă“ ca înainte, el poate

IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
interpreta acest fapt ca pe un refuz intenționat al acor­
dării afecțiunii sau atenției „meritate“ de el.
Fiecare partener pare să acționeze conform unui set
similar de drepturi: „Am un aport mai mare în familie.
Am dreptul la tot atâta afecțiune, atenție și susținere cum
primeam și înainte“. Dar date fiind solicitările fizice
și psihologice ale sarcinii și ale perioadei postnatale,
părinții dispun, în general, de mai puține resurse pe
care să se bazeze și să le ofere ca sprijin, fiind astfel
posibil ca fiecare să se simtă neglijat. O relație care a fost
relativ liniștită poate deveni cu ușurință instabilă după
nașterea unui copil.

GESTIONAREA REGULILOR
Șl ATITUDINILOR

Această secțiune conține un chestionar cu diferite

formule care descriu reacțiile partenerilor la anumite
situații. Sunt incluse, de asemenea, și câteva atitudini
care pot să aibă efecte negative asupra relațiilor. Când
oamenii au astfel de atitudini sau cred cu tărie în aceste
formule, își pot pierde flexibilitatea, esențială pentru o
relație armonioasă. Adoptarea rigidă a acestor atitudini
duce la conflicte, ceea ce împiedică realizarea unor
compromisuri și concesii reciproce. Psihologii Norman
Epstein, James Pretzer și Barbara Fleming au descoperit
că partenerii din căsniciile nefericite tind să obțină
punctaje ridicate la astfel de chestionare.14
Completați chestionarul. Dacă aveți probleme
speciale în căsnicie, analizați întrebările la care ați
obținut un punctaj ridicat. Acestea vă pot oferi câteva
indicii despre elementele tensionate ale căsniciei

115
dumneavoastră. Este deosebit de util să participe ambii
soți, pentru că se pot educa atât personal, cât și reciproc
în privința punctelor sensibile. Rețineți că acest chesti­
onar nu este creat cu intenția de a vă indica un punctaj
absolut pe baza căruia să stabiliți dacă relația are
probleme. Punctajul pentru fiecare întrebare ar trebui
utilizat doar pentru a ajuta la identificarea problemelor
potențiale. Reiterez: un punctaj ridicat sugerează o
posibilă convingere sau atitudine contraproductivă.

CONVINGERI REFERITOARE LA RELAȚIA DUMNEAVOASTRĂ

INSTRUCȚIUNI: pentru fiecare dintre următoarele cincisprezece afirmații,

alegeți scorul (de la 1 la 7) aferent categoriei care se potrivește cel mai
bine nivelului dumneavoastră de acord. Notați cifra respectivă pe linia din
dreptul fiecărei afirmații.

SUNT DE ACORD: întru totul (7) într-o mare măsură (6)

oarecum (5)

NU ȘTIU (4)
NU SUNT DE ACORD: oarecum (3) într-o mare măsură (2)
întru totul (1)

1/ Dacă o persoană are întrebări referitoare la relația

în care se află, înseamnă că ceva nu este în regulă cu
relația respectivă.
2/ Dacă partenerul meu m-ar iubi cu adevărat, nu ne-am
certa.
3/ Dacă partenerului meu i-ar păsa cu adevărat, ar fi
mereu afectuos cu mine.
4/ Dacă partenerul meu se supără pe mine sau mă critică
în public, înseamnă că nu mă iubește cu adevărat.
5/ Partenerul meu ar trebui să știe ce este important
pentru mine fără să-i spun eu.
6/Dacă trebuie să cer ceva ce vreau cu adevărat, stric
totul.

IUBIREA NU ESTE
| IO DE AJUNS
 7/ Dacă partenerului meu i-ar păsa cu adevărat, ar face
ceea ce îi cer.
8/ O relație fericită nu ar trebui să întâmpine probleme.
9/ Dacă oamenii se iubesc cu adevărat, nu ar trebui să
depună eforturi pentru ca relația să meargă.
10/Dacă partenerul face ceva care mă supără, cred că o
face intenționat ca să mă rănească.
11/ Când partenerul meu nu este de acord cu mine în
public, cred că este un semn că nu îi pasă foarte mult
de mine.
12/ Dacă partenerul meu mă contrazice, cred că nu mă
prea respectă.
13/Dacă partenerul îmi rănește sentimentele, cred că este
din cauza răutății.
14/ Partenerul meu încearcă mereu să aibă dreptate
15/Partenerul meu nu ascultă ceea ce am de spus.

NOTĂ: acest chestionar a fost adaptat în parte după Inventarul de convin­

geri referitoare la relații al lui Epstein, Pretzer și Fleming.

117
BRUIAJ ÎN COMUNICARE

> „Soțul meu este surd. Nu aude niciodată ce am de

spus.“
> „Merge până în pânzele albe pentru orice subiect.“
£> „Transformă totul într-o ceartă.“
> „Este încăpățânat... nici măcar nu ia în considerare ce
am de spus.“
O „Nu spune niciodată ce gândește.“
> „Nu asta am vrut să spun.“

Astfel de afirmații sunt tipice relațiilor problematice.

Deși pot doar să reflecte o comunicare inadecvată,
este posibil să indice și probleme profunde. Chiar și
cuplurile cu dificultăți mici în comunicare pot avea
neînțelegeri importante. Acestea duc deseori la frustrare
și ostilitate și, în consecință, la o deteriorare mai
mare a comunicării. în cele mai grave cazuri, chiar și
conversațiile simple devin teren de confruntări, de lupte
pentru putere și desconsiderare reciprocă. Departe de a
înlesni clarificarea și înțelegerea, cuvintele devin arme,
discuțiile
5 devin bătălii.

44
|
Q IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
EVITĂRI Șl AMBIGUITĂȚI

Orice cuplu se confruntă cu o grămadă de decizii

având importanță mai mică sau mai mare: împărțirea
sarcinilor domestice, chestiuni bugetare, activități
sociale și recreative, unde să locuiască, dacă să aibă
copii, cum să-i crească și așa mai departe. Comunicarea
clară, precisă, ajută la facilitarea acestui proces de luare
a deciziilor, în timp ce ambiguitatea naște confuzii.
Este dureros să observi cum oameni de altfel
educați își comunică precar gândurile, dorințele și
sentimentele lor partenerului. Unii își exprimă dorințele
într-un mod care sfidează înțelegerea: formulează vag
opiniile, vorbesc pe lângă subiect, se pierd în detalii
neînsemnate, toate sub presupunerea binevoitoare că
partenerul va pricepe ceea ce încearcă să spună. Un altul
poate să sufoce discuția printr-o limbuție excesivă, în
timp ce interlocutorul o secătuiește prin lipsa cuvin­
telor, ambii crezând în mod eronat că ei contribuie la
înțelegerea reciprocă.
Uneori, par să vorbească în limbi diferite; utilizează
aceleași cuvinte, dar mesajul trimis este total diferit de
cel receptat.
Nu este surprinzător, date fiind aceste stiluri
defectuoase de comunicare, că ambii parteneri se simt
frustrați. Cum niciunul nu observă propria contribuție
la schimbul de replici opace, vina cade mereu asupra
celuilalt partener, pe motiv că înțelege greu sau este
încăpățânat.
Marjorie, de exemplu, dorea ca soțul ei, Ken, să o
invite la localul favorit de cocktailuri, cu vedere la golf,
pentru a sărbători aniversarea lor. L-a întrebat cu vi­
clenie: „Ken, ai vrea să ieșim la un pahar în seara asta?“.
Ken, care se simțea obosit, a ratat mesajul ascuns al
întrebării ei. A răspuns: „Nu, sunt obosit“. Femeia a fost
extrem de dezamăgită. Doar după ce s-a simțit rănită și
și-a plâns de milă a realizat că nu i-a comunicat lui Ken
adevărata sa dorință, aceea de a-și sărbători aniversarea.
Când, mai târziu, și-a exprimat adevărata sa dorință, el a
fost imediat de acord să sărbătorească.
Gândiți-vă la următorul schimb de replici între Tom,
arhitect, și Sally, pediatru, un cuplu necăsătorit, pre­
ocupat cu restaurarea primului lor cămin, o frumoasă
casă în stil victorian din centrul orașului. Observați cum
temerile și îndoielile personale pot face ca un partener
sau altul să distorsioneze un mesaj, făcându-1 astfel vag
și eronat. Neînțelegerea apare în mod inevitabil. în acest
caz, prima afirmație ambiguă declanșează o ceartă pe
marginea unei decizii simple legate de socializare:

SALLY: Familia Scott mi-a spus ceva despre o vizită la

ei joi.
TOM [rănit]: Te-au invitat pe tine? [Adică doar pe tine și
pe mine nu?]
SALLY [iritată]: Tocmai ți-am spus. [îmi testează
sinceritatea.]
TOM [rănit]: Cum de te-au invitat pe tine? [Adică pe
tine, dar nu și pe mine.]
SALLY [rănită]: Evident, mă plac. [Nu crede că sunt
suficient de agreabilă pentru a fi invitată fără el.]
TOM: Păi du-te. Sunt sigur că te vei distra de minune.
[Sper să te simți îngrozitor.]
SALLY [aspră]: Sunt sigură ca așa va fi. [Nu vrea să
meargă pentru că mi-au făcut mie invitația.]

Ceva este evident distorsionat în comunicarea dintre

Sally și Tom. Totuși, problemele lor se află dincolo de
cuvinte, nu în ceea ce este rostit. Tom și Sally sunt în
contratimp unul cu altul pentru că, în încercarea de a se

IUBIREA NU ESTE
IZU UE AJUNS
proteja pe sine, fiecare ascunde informații semnificative,
făcându-1 pe celălalt să interpreteze greșit afirmațiile.
în primul rând, Sally este mulțumită că familia Scott
i-a adresat ei invitația, întrucât era de părere că până în
acel moment a stat în umbra lui Tom; se teme că lumea
îl găsește pe Tom mai agreabil și că ea este doar „de
umplutură“. Este conștientă că atunci când familia Scott
i-a făcut invitația, aceasta îi includea pe amândoi. în re­
latarea către Tom, este intenționat ambiguă, temându-se
că el ar putea să refuze.
Familia Scott reprezintă practic prietenii lui Tom, dar
Sally dorește să fie agreată de ei. Este îngrijorată că lui
i-ar putea displăcea faptul că i-au adresat ei invitația și
nu lui. Pentru a se proteja și pentru a nu fi refuzată de
Tom, Sally relatează informația într-un mod suficient de
vag, încât el interpretează greșit afirmația ei. Bărbatul
crede că partenera lui se laudă că doar ea a fost invitată
și se simte rănit. în consecință, Tom accentuează „te-au
invitat pe tine?“, în loc să întrebe dacă invitația a fost
făcută „pentru noi“. Accentul pe care l-a pus pe „tine“ o
face pe Sally să creadă că este sceptic în privința faptului
că familia Scott a considerat-o suficient de plăcută
pentru a o invita doar pe ea. Neînțelegând ce vrea să
spună Tom, Sally răspunde la presupusa provocare cu o
afirmație scurtă: „Tocmai ți-am spus“.
Tom, care încă acționa pornind de la premisa că a
fost exclus intenționat, interpretează răspunsul ei ca
pe o ironie și ripostează, urându-i sarcastic „distracție
plăcută“. Sally contraatacă cu o înțepătură mai adâncă,
fără să lămurească măcar dacă Tom va accepta invitația.
Dezavantajul evident al discuțiilor evitate (indirecte)
este că duce la neînțelegeri. De exemplu, Sally este, în
general, foarte îngrijorată că ar putea să-l supere pe
Tom. De aceea, când tatonează „terenul“, comunică
lucrurile într-un mod în care ea speră că va obține un
semnal pozitiv de la el; apoi, în funcție de rezultat, va
urmări ideea sau va renunța la ea.
Cu altă ocazie, de exemplu, a vrut să invite la ei
acasă un alt cuplu. A început într-o doară, testând
terenul: „Mă întreb ce face familia Richard zilele astea“.
Tom, neînțelegând aluzia, a răspuns „habar n-am“ și a
schimbat subiectul. Sally a interpretat răspunsul lui ca
pe un semnal că nu dorea să îi vadă pe cei doi membri ai
familiei Richard. (Mai târziu, s-a dovedit că, de fapt, ar fi
fost foarte încântat să discute cu ei.)
După ce a fost contrazisă de mai multe ori atunci
când făcea aluzii, Sally a început să creadă că partenerul
ei „este antisocial“ și „nu vrea niciodată să facă ce-mi
doresc eu — este interesat doar de persoana lui“.
Mai târziu, când furia ei a ajuns la apogeu, Sally l-a
acuzat pe Tom că este „antisocial“ și că nu-i pasă nici­
odată de dorințele ei. Tom a fost șocat. Când femeia a
afirmat că i-a spus acest lucru tot timpul, el a contrazis-o
supărat. Apoi a acuzat-o: „Niciodată nu știi ce vrei și
niciodată nu spui ce vrei“. Sally a considerat aceste
acuzații nejustificate, pentru că, în mintea ei, sugestiile
ei au fost cât se poate de directe. Pe de altă parte, pentru
Tom partenera lui părea incapabilă să se decidă și era
nedrept să-1 blameze pentru propriile ei defecte.
Când relațiile merg bine, partenerii sunt adesea
capabili să comunice folosind indicii și aluzii, precum
cele pe care le utiliza Sally. Limbajul lor privat și
dialectul special pot purta mesajul, dar când relația este
încordată, limbajul privat nu mai este adecvat și poate
produce neînțelegeri.

IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
ATITUDINEA DEFENSIVĂ

Oamenii ca Sally și Tom se exprimă adesea vag pentru

a se proteja de respingere și refuz. Probabilitatea neîn­
țelegerii se mărește și mai mult atunci când le permit in­
tereselor personale — cum ar fi dorința de a dovedi ceva
despre ei înșiși sau dorința de a contracara respingerea
sau ridicolul — să bruieze ceea ce încearcă să comunice.
O astfel de atitudine defensivă complică mesajele lor,
astfel încât sunt condamnați la a fi înțeleși greșit.
Teama de a fi respins pentru susținerea unei
anumite păreri sau pentru o cerere întărește atitudinea
defensivă. Acest mecanism de apărare nu numai că a
dus la confuzia dintre Tom și Sally, dar a făcut cu atât
mai dificilă descifrarea semnificațiilor ascunse ale
afirmațiilor celuilalt.
în următorul schimb de replici, rolurile lor sunt
inversate, cu Tom în poziția vulnerabilă:

TOM: O vizitezi pe mama mea în acest weekend?

SALLY: Nu cred, am multe lucruri de făcut.
TOM [supărat]: Niciodată nu vrei să o vizitezi pe
mama mea.

în acest schimb de replici, Sally a ales să-i acorde

întrebării lui Tom sensul aparent, ca și cum ar fi solicitat
informații, nu ca și cum ar fi formulat o cerere. Nu a
luat în seamă semnificația reală a întrebării lui Tom: „Aș
vrea să o vizitez pe mama mea în acest weekend“. Bărbatul,
precaut în exprimarea directă a dorinței, s-a enervat și a
atacat-o pe Sally cu reproșuri când ea l-a refuzat.
Desigur, dincolo de suprafață există mai multe
probleme complexe în relația lui Tom și Sally pe lângă
tiparele vagi și ambigue de comunicare. Conversația cu

123
Sally despre invitația familiei Scott conține problema
ei ascunsă: sentimentul ei că ar fi inferioară din punct
de vedere social față de Tom și, în consecință, dorința
ei de a dovedi că și ea poate fi agreată de prietenii lui.
Totodată, este defensivă din cauza temerii ei că Tom îi
va denigra încercările de a-și construi propria imagine,
în schimb, Tom interpretează discuția lui Sally ca pe
un semn că femeia concurează cu el (arătându-i că ea
este mai dorită decât el) și se simte dator să o „pună
la punct“. în schimbul de replici referitoare la mama
lui Tom, Sally își impune puterea din cadrul relației,
ignorând cererea implicită a lui Tom și, de fapt, îl invită
să riposteze.
Deși astfel de tipologii pot să aibă costuri asupra unei
relații, de obicei legătura este suficient de puternică
pentru a absorbi tensiunea. Tom și Sally se bucurau
Într-adevăr unul de compania celuilalt destul de mult;
unul dintre punctele forte din primii ani ai relației lor
era plăcerea cu care vorbeau unul cu celălalt. Totuși,
întrucât comunicarea stângace duce la neînțelegeri din
ce în ce mai mari, schimburile lor de replici au devenit
împânzite de acuzații și învinuiri ascunse. Chiar și
plăcerea reciprocă a conversației se întunecase și își
pierduse capacitatea de a fi liantul relației. Chiar și
chestiunile minore care puteau fi lămurite relativ ușor
deveniseră o sursă de conflict, din cauza adresării indi­
recte și defensive a unuia dintre parteneri și a „îngustării
punctului auditiv“ al celuilalt.
Problemele ridicate de Sally și Tom nu erau dificil
de rezolvat: trebuia ca amândoi să exerseze discuțiile
clare, directe. Deși la început au purtat aceste discuții în
prezența unui terapeut, puteau începe acest program și
pe cont propriu. în capitolele 14,15 și 16 sunt descrise
reguli de bază pe care cuplurile le pot utiliza pentru a-și
îmbunătăți modurile de comunicare.

40 / IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
PIERDEREA DIN VEDERE A MESAJULUI

O comunicare bună implică mai mult decât im­

punerea propriilor idei, presupunând și înțelegerea
lucrurilor spuse de interlocutor. Persoanele care se
exprimă cu totul vag și indirect fac ca partenerii lor să
tragă concluzii pripite sau să ignore ce au spus. Altele
întâmpină dificultăți în înțelegerea mesajelor celuilalt și,
astfel, interpretează greșit ceea ce aud.
Un studiu dedicat de psihologul Patricia Noller
înțelegerii mesajelor a indicat diferențe majore în ceea
ce privește comunicarea cuplurilor armonioase față de
cele mai puțin funcționale. Decodările mesajelor primite
de la partener sunt mai puțin corecte în cazul perechilor
din căsnicii nefericite decât în cazul cuplurilor fericite.15
Este extrem de grăitor faptul că perechile nefericite s-au
descurcat la fel de bine precum cele fericite în decodarea
mesajelor primite de la străini.
Această descoperire sugerează că întregul proces de
comunicare, care poate funcționa bine în afara căsniciei,
este cumva perturbat în cuplurile nefericite. Așadar,
neînțelegerile nu își au rădăcina într-o deficiență
cronică de comunicare, ci sunt specifice tulburărilor din
relația conjugală.

MONOLOGURI, ÎNTRERUPERI
Șl ASCULTAREA TĂCUTĂ

Unele probleme în comunicare apar din cauza dife­

rențelor dintre stilurile de vorbire ale partenerilor, cum
ar fi sincronizarea, pauza, ritmul și așa mai departe,
într-un caz tipic descris de Deborah Tannen, profesoară

125
de lingvistică, o femeie era enervată de un coleg de sex
masculin pentru că el răspunsese la toate întrebările
publicului la un seminar pe care îl susțineau împreună.
L-a acuzat că a dominat-o, că a acaparat atenția publi­
cului și că nu avea respect pentru părerile ei.
De fapt, „dominarea“ a rezultat din diferențele de
sincronizare a răspunsurilor lor. De obicei, femeii îi lua
mai mult timp decât lui pentru a răspunde la întrebări,
în consecință, în timp ce ea încerca să răspundă la o în­
trebare, bărbatul devenea neliniștit și îngrijorat. Pentru
a evita tăcerile incomode și impresia că niciunul dintre
ei nu poate răspunde la întrebare, el lua inițiativa și
răspundea. Colega lui a interpretat acest comportament
ca pe o formă de dominare sexistă.
Astfel de diferențe la nivel de sincronizare și pauză
pot cauza dificultăți într-o căsnicie. De exemplu, un soț
care face o pauză îndelungată între propoziții poate fi
întrerupt de soția sa, care face pauze scurte. El se supără
pentru că nu și-a încheiat șirul gândurilor și, de fapt,
poate să piardă șirul din cauza întreruperii soției. O va
acuza spunând „mă întrerupi mereu... nu vrei să auzi
niciodată părerea mea“, fără să realizeze că există o
explicație mai bună pentru acțiunile ei.
O problemă similară poate să apară când vorbește
soția care face pauze scurte. Ea poate să exprime un
punct de vedere presărat cu ceea ce ei i se par pauze
rezonabile, pentru răspunsurile soțului. Totuși, acesta,
întrucât face pauze lungi, poate să nu distingă aceste
momente și să ajungă la concluzia că discuția lor este, de
fapt, un monolog al soției.
Unii oameni sunt „vorbă-lungă“ din punct de vedere
temperamental și par înclinați să continue să vorbească
dincolo de punctul în care mai au ceva de spus. Se tot
învârt în jurul unui subiect sau încarcă ascultătorul cu
un exces de detalii inutile. Pare deseori imposibil pentru

4 O Ct IUBIREA NU ESTE
IZ O DE AJUNS
ei să discute la subiect sau să-l finalizeze. Când am sem­
nalat problema persoanelor cu acest stil conversațional,
ele au fost uimite, întrucât considerau că ele comunică
Într-adevăr eficient.
Aceste tipuri de plângeri orientate împotriva celor
care vorbesc prea mult sunt emise și împotriva „ascul­
tătorilor pasivi“. Mi se întâmplă adesea ca o femeie
să-mi spună: „Soțul meu nu este niciodată atent la ceea
ce spun“, dar soțul să poată repeta cuvânt cu cuvânt
spusele ei. De fapt, remarca femeii provine din faptul că
soțul ascultă prea liniștit, fără să reacționeze. Este atent
în mod pasiv, fără să ofere feedback, cum ar fi să dea din
cap aprobator, să gesticuleze, să aibă expresii faciale
sau să emită onomatopee ce sugerează ascultarea (ca
„mm-hmm“, „aha“ sau „îhî“).
Numeroase studii au sugerat că bărbații tind să
asculte diferit față de femei. în general, bărbații emit
destul de rar sunete care să confirme că sunt atenți, iar
când o fac, doresc să transmită: „Sunt de acord cu tine“.
După cum arată antropologii Daniel Maltz și Ruth
Borker, femeile interpretează aceste reacții ca însem­
nând: „Da, te ascult“.16 Astfel, femeile sunt mai deschise
decât bărbații în trimiterea acestor semnale nonverbale
și, totodată, se așteaptă să și primească: o soție va crede
că soțul nu-i acordă atenție deloc deși el ascultă cu
atenție, dar pasiv.
Mulți oameni atribuie o semnificație simbolică
acestor semnale, care înseamnă nu doar „da, te ascult“,
ci și „îmi place ceea ce spui“ sau „îmi pasă de ceea ce spui“.
în cele din urmă, semnificația simbolică poate fi „țin
la tine“. în caz contrar, absența semnalelor de acest fel
poate avea o semnificație simbolică negativă: „Nu te
respect“ sau „nu țin la tine“.
Partenerii nu sunt, în general, conștienți de puterea
acestui detaliu subtil al conversațiilor conjugale, dar el

127
leagă schimburile lor de replici, chiar și pe cele aparent
inofensive, de semnificații implicite de acceptare,
respect și afecțiune sau, dimpotrivă, de respingere, lipsă
de respect și ostilitate.
Dacă partenerii ar putea deveni sensibili la aceste
semnificații ascunse, mare parte din frustrarea lor
s-ar reduce. Nepotrivirea stilurilor conversaționale, de
exemplu, ar putea fi redusă prin adoptarea unui set de
„reguli de etichetă conversațională“. După identificarea
problemei, cei care fac pauze lungi pot să învețe să nu
se supere dacă sunt întrerupți și se pot pregăti să reia
firul poveștii după o întrerupere. Cei care întrerup, de
asemenea, pot învăța să-și dea seama dacă nevoia strin­
gentă de a interveni cu o remarcă justifică o interjecție
sau este doar un semn al nerăbdării lor. Cei care vorbesc
prea mult pot învăța să fie mai conciși, iar cei care
vorbesc prea puțin să fie mai expansivi. Soții apatici pot
oferi mai multe indicii de ascultare atentă, în timp ce
partenerii lor trebuie să recunoască faptul că tăcerea nu
este neapărat un semn de indiferență.

MOMENTE DE ORBIRE Șl DE ASURZIRE

Clipele în care câmpurile noastre auditiv și vizual se

îngustează brusc sunt observabile când un partener nu
înregistrează mental ceea ce perechea sa comunică cu
adevărat prin cuvinte și gesturi. Aceste scăpări duc la
nemulțumiri de tipul: „Nici măcar nu știi ce vreau sau
ce ți-am cerut“ și „nu mă cunoști deloc“. Cuplurile cu
momente de „asurzire“ întâmpină deseori dificultăți
chiar și în luarea unor decizii simple. Deși ambii parte­
neri doresc să coopereze, lipsa schimbului semnificativ
de informații îi împiedică să ajungă la un acord asupra

400 IUBIREA NU ESTE

IX.O DE AJUNS
chestiunilor importante, cum ar fi împărțirea sarcinilor
casnice și creșterea copiilor.
Deși momentele de „orbire“ sau „asurzire“ ale unui
partener pot fi cauzate de insensibilitate, ele sunt
adesea legate de hipersensibilitate și de mecanismele
de apărare. Oamenii pot respinge ceea ce nu doresc
să audă, pentru că mesajul e direcționat înspre o
zonă vulnerabilă. Discuțiile aparent benefice pot fi o
amenințare la adresa respectului de sine al partenerilor.
Pentru a se proteja de atacul la adresa mândriei lor sau
împotriva eventualei respingeri, ei construiesc mijloace
de apărare care le blochează perspectiva asupra pro­
blemei concrete. Sentimentul de inferioritate al lui Sally
și orgoliul sensibil al lui Tom, de pildă, formau un zid în
calea comunicării și înțelegerii.
Uneori, partenerul poate fi complet orb la impactul
personalității sale asupra celuilalt. Să ne gândim la
următorul cuplu. Harvey, un avocat incisiv, agresiv,
care nu știa cum să-și limiteze tacticile combative la
perimetrul sălii de judecată, se delecta „reducând-o la
tăcere“ pe Stacey, soția sa, o gospodină ai cărei copii
tocmai plecaseră la facultate și care își reluase studiile
în vederea obținerii diplomei de licență. în contexte
de socializare, el lua în derâdere spusele ei, iar în viața
privată îi ignora nemulțumirile. Stacey nu putea să-i
spună soțului ei cât de nefericită e din pricina asta. în
cele câteva ocazii în care a reușit să se exprime, Harvey
i-a ignorat plângerile, etichetând-o ca „hipersensibilă“.
Alteori o numea „nevrotică“ și o sfătuia să apeleze la
terapie de specialitate. Harvey nu percepea durerea pe
care o cauza soției sale.
După douăzeci și cinci de ani de căsnicie, Stacey i-a
mărturisit lui Harvey că nu mai poate trăi cu el și că-1
părăsește. Bărbatul a fost complet uluit de acțiunea ei.
Nu era conștient de cât de nefericită a fost în toți acești

129
ani din cauza atacurilor lui. Stacey i-a explicat că a
rămas cu el suficient timp încât copiii să poată suporta
mai ușor destrămarea căsniciei lor. Cum copiii erau
acum adulți, nu va mai locui cu el.
Este păcat că n-au apelat la terapie de la începutul
relației lor sau că nu au avut acces la un manual util
despre neînțelegerile conjugale și comunicarea greșită.
Amândoi s-au recăsătorit. în căsniciile lor ulterioare,
care au fost reușite, Harvey era foarte precaut cu soția
sa, iar Stacey era mult mai insistentă în informarea
soțului ei cu privire la lucrurile care nu-i fac plăcere.
Amândoi își învățaseră lecția foarte bine.

DIFERENȚE DE RITM

Deborah Tannen descrie următorul caz: Sandy se

plânge că Matt nu o ascultă cu adevărat. O întreabă
ceva, dar înainte ca ea să poată răspunde, el îi adresează
o altă întrebare sau răspunde singur la ea. Când sunt
împreună cu prietenii lui Matt, ceilalți vorbesc atât de
repede, încât Sandy nu poate strecura niciun cuvânt.
După aceea, Matt se plânge că Sandy a fost prea tăcută,
știind că nu se poartă la fel și față de prietenii ei, astfel
încât Matt decide că tăcerea lui Sandy înseamnă că nu
îi plac amicii lui. Dar motivul pentru care Sandy nu se
simte în largul ei este că ea crede că ei o ignoră și că ea
nu poate găsi o cale să participe la conversație. Acesta
este un prim exemplu al modului în care o diferență
în stilul conversațional duce la neînțelegere, furie
și critică.17
Cum apare neînțelegerea? Prietenii lui Matt urmează
o altă etichetă în comparație cu Sandy și cu prietenii
ei. Prietenii soțului vorbesc destul de mult, uneori în

IUBIREA NU ESTE
iOU DE AJUNS
conversații paralele, alteori în monolog, și se întrerup
frecvent unul pe celălalt. Sandy și prietenii ei consideră
acest lucru ca fiind nepoliticos. Codul lor de politețe pre­
supune schimburi discrete de replici, fără ca o persoană
să vorbească peste alta. Rezultatul acestei diferențe de
stil conversațional este că Matt privește în mod greșit
tăcerea ei, ca însemnând că nu-i place pe prietenii lui.
Pentru Sandy „excluderea ei din conversația lor“ în­
seamnă că aceștia nu cred că ea poate contribui la dialog
cu ceva util.

UTILIZAREA ÎNTREBĂRILOR

Adresarea de întrebări pare a fi o modalitate normală

de a purta o conversație. Punem întrebări nu doar
pentru a obține informații, ci și pentru a obține sprijin,
pentru a afla ce dorește cealaltă persoană, pentru a
negocia și a lua decizii. Totuși, adresarea de întrebări
poate stârni neînțelegeri și suferință. întrebările sunt
evident valoroase, dar persoana care este întrebată
le poate privi ca pe un semn de îndoială cu privire la
competența, cunoștințele și sinceritatea sa. întrucât ne
așteptăm ca discuțiile să continue de la sine, este posibil
ca întrebările prea numeroase sau cele greșite să trans­
mită un mesaj de neîncredere sau cel puțin să indice o
lipsă a unei rezonanțe.
De exemplu, când Sally îi pune întrebări lui Tom, el
se supără, crezând că îi pune la îndoială sinceritatea,
abilitățile sau că se îndoiește de intențiile sale. Unii
oameni consideră întrebările ca fiind o amenințare, per-
cepându-le ca pe un fel de investigație, o breșă în zidul
lor de apărare, având scopul de a descoperi puncte slabe
(cam la fel cum un dentist caută cariile). Într-adevăr,
unii parteneri chiar cercetează mai mult decât trebuie
pentru a-și satisface propriile nevoi emoționale.
De exemplu, o femeie mi-a mărturisit: „îmi place
să pătrund în mințile oamenilor și să văd cum funcți­
onează. Vreau să înțeleg totul despre ei“. Dar când a
utilizat această abordare cu soțul ei, el a fost iritat de
ceea ce percepea ca fiind un interogatoriu nesfârșit.
Este posibil ca o persoană să recurgă la întrebări
atunci când partenerul de conversație este imprecis. De
exemplu, când Ted, intelectualul, nu este lămurit despre
ce spune Karen, încearcă deseori să îi definească inten­
țiile. Femeia răspunde: „De ce mă interoghezi mereu?
Mă pui mereu în defensivă. „Evident, Ted este rănit de
nemulțumirea ei, pentru că el doar încearcă să înțeleagă
ce vrea să spună sau ce își dorește Karen. Totuși, Karen
se simte încolțită de seria lui de întrebări. Ted are o
problemă specială, reprezentată de dorința lui de a fi
absolut sigur de fapte, iar Karen este îngrijorată să nu fie
mereu presată și controlată.
Un anumit tip de problemă poate apărea când sunt
utilizate întrebările de ce, categoria aceasta putând
conduce la plasarea în defensivă a celeilalte persoane.
Deși cel care întreabă poate avea scopuri cât se poate de
nevinovate și chiar caută informații, utilizarea de ce-ului
la începutul unei întrebări îi poate aminti partenerului
de întrebările pline de reproș ale unui părinte: „De ce
ai venit acasă atât de târziu?“ sau „de ce încă te mai
uiți la televizor?“. Mai mult, întrebările de ce sugerează
uneori neîncrederea sau chiar suspiciunea. De pildă,
când Marjorie l-a întrebat pe Ken de ce înlocuia boilerul,
el a luat-o ca pe un semn de neîncredere în capacitatea
lui de a lua decizii, deși femeia voia doar să afle motivul
deciziei lui.
Există modalități de a pune întrebări care evită
folosirea sintagmei de ce; iată două exemple:

IUBIREA NU ESTE

Ш DE AJUNS
> „Poți să-mi explici decizia ta de a cumpăra un boiler
nou?“
> „Există vreo problemă care te-a împiedicat să ajungi
acasă la timp?“

Diferențele dintre soț și soție în utilizarea între­

bărilor pot proveni din educația lor. în unele familii,
părinții cer mereu explicații și pare a fi în firea lucrurilor
să soliciți și să oferi explicații. în altele, explicațiile sunt
solicitate sau oferite rar. Un soț din prima categorie de
familie poate să pună întrebări destul de des, în timp
ce cineva crescut într-o familie mai taciturnă nu este
obișnuit să fie întrebat sau să întrebe. O astfel de per­
soană poate deci să considere întrebarea soției ca fiind
un semn de neîncredere sau ca o invadare a intimității.
Există, de asemenea, pericole și în a pune prea
puține întrebări. Soții care nu pun niciodată întrebări
acționează cel mai probabil în baza propriilor bănuieli,
adesea eronate. Mai mult, cineva poate să interpre­
teze o astfel de reticență ca pe o lipsă de interes a
partenerului său.
Când vorbim despre stilurile conversaționale, trebuie
precizat că ele sunt învățate, iar dacă interferează cu
comunicarea efectivă, pot fi dezvățate. Mulți oameni
consideră că propriul stil este cel firesc, dar își dau
seama că pot să se „dezvețe“ de el și să abordeze un stil
mai bine adaptat.

DIFERENȚE ÎNTRE SEXE

Daniel Maltz și Ruth Borker prezintă câteva desco­

periri care deslușesc motivele pentru care partenerii
conjugali au probleme de comunicare. Unul dintre

133
acestea este că bărbații și femeile tind să aibă stiluri
conversaționale diferite. Deși doi soți pot avea exact
același stil, în majoritatea cazurilor unde există o dife­
rență de stil, soția adoptă un stil conversațional definit
din punct de vedere cultural ca „feminin“, iar soțul un
stil așa-zis „masculin“.18
în mod tipic, femeile prezintă o tendință mai accen­
tuată de a pune întrebări. Observând discuțiile dintre
femei și bărbați, a fost descoperit un model al între­
bărilor și răspunsurilor, femeile punând majoritatea
întrebărilor. Unii cercetători cred că predilecția femeilor
de a adresa întrebări indică investiția lor în menținerea
interacțiunilor de rutină. întrebările lor sunt un semn
că își asumă responsabilitatea pentru facilitarea și
susținerea fluxului conversației. Acest dispozitiv conver­
sațional poate reprezenta, totodată, implicarea lor mai
mare în relațiile personale.19
Este mai puțin probabil ca bărbații să pună întrebări
personale la fel de frecvent ca femeile. Bărbații sunt
înclinați să gândească „dacă ea vrea să-mi spună ceva, îmi
va spune fără ca eu să întreb“. O femeie își spune: „Dacă
nu întreb, va crede că nu-mi pasă“. Pentru bărbați, între­
bările pot însemna un amestec intruziv și o invadare a
intimității; dimpotrivă, pentru femei sunt un simbol al
intimității și o expresie a grijii.
Femeile folosesc mai multe tipuri de exprimare
pentru a încuraja răspunsurile venite de la alte per­
soane. Așa cum am menționat mai devreme, este mai
probabil ca ele să utilizeze semnale de ascultare ca
„mm-hmm“ pentru a indica faptul că sunt atente. De
obicei, un bărbat va utiliza acest răspuns doar când este
de acord cu ceea ce spune soția sa, în timp ce soția sa îl
va folosi doar pentru a arăta că ascultă cu atenție. Astfel,
soțul poate interpreta semnalele de ascultare ale soției
sale ca pe un acord. Mai târziu, el se poate simți trădat

4Q / IUBIREA NU ESTE
luH de ajuns
când descoperă că ea nu era deloc de acord cu el, căci nu
realizează că soția doar își manifesta interesul pentru
ceea ce spunea el și că menținea conversația. Soția, pe
de altă parte, se poate simți ignorată sau dezamăgită
din cauză că soțul nu emite niciunul dintre sunetele
de ascultare, putând interpreta acest fapt ca pe o lipsă
de interes.
Bărbații au o tendință mai crescută decât femeile
în a face comentarii pe parcursul conversației în loc să
aștepte până când cealaltă persoană termină de vorbit.
Femeile par să fie mai tulburate — și capabile de un
„protest tăcut“ — după ce au fost întrerupte sau nu au
reușit să trezească o reacție de ascultare. Această dife­
rență se află în spatele nemulțumirii multor soții: „Soțul
meu mă întrerupe mereu“ sau „nu ascultă niciodată“. De
asemenea, femeile utilizează mai frecvent pronumele
tu și noi, care confirmă prezența celuilalt vorbitor.
Acest stil conversațional promovează un sentiment
de comuniune.
Pe baza acestor descoperiri, partenerii unui cuplu pot
reține următoarea observație despre obiceiurile con­
versaționale ale soțului. Mai întâi, așa cum am precizat
și mai devreme, bărbații au o tendință mai accentuată
să-și întrerupă partenerii de conversație, bărbați sau
femei. în al doilea rând, ei sunt mai puțin înclinați să
răspundă la comentariile altor vorbitori; adesea, nu
oferă niciun răspuns de confirmare, doar unul întârziat
la finalul frazei partenerului, sau arată un grad minim
de entuziasm. în al treilea rând, sunt mai înclinați să
pună sub semnul întrebării sau să conteste afirmațiile
făcute de partenerii lor, lucru care explică de ce un soț
pare a fi mereu pus pe ceartă. în sfârșit, bărbații fac
mai multe afirmații referitoare la fapte, nu la opinii, în
comparație cu femeile. Unele femei se simt iritate de
„vocea autoritară“, fără să-și dea seama că afirmațiile

135
soțului pot reprezenta un stil masculin, nu un sentiment
de superioritate.
Dat fiind contrastul dintre stilurile conversaționale
ale bărbaților și femeilor, sunt întrunite condițiile
pentru apariția unor conflicte. De exemplu, o soție își
percepe cu ușurință soțul ca fiind neinteresat, dominant
sau indiferent atunci când modul lui de vorbire reflectă
stilul pe care l-a învățat pentru a vorbi cu toată lumea,
nu doar cu ea. Păreri ca „soțul meu nu ascultă niciodată“
sau „soțul meu nu este de acord cu nimic din ceea ce
spun“ reflectă deseori obiceiurile de vorbire ale soțului,
nicidecum insensibilitate sau rea-voință. Conștientizarea
acestor diferențe între sexe și a faptului că nu sunt
cauzate de rea-credință, lipsă de respect sau de interes
îi poate ajuta pe membrii cuplurilor să observe stilul
partenerului fără să se supere și să se protejeze împo­
triva interpretării greșite.
în ciuda acestor diferențe în stilul de comunicare, nu
există dubii că soții și soțiile pot să-și îmbunătățească
relațiile învățând să le sincronizeze. în ceea ce privește
importanța semnificației simbolice a stilului său de
vorbire, un soț poate să faciliteze comunicarea dacă, de
pildă, ar fi mai activ în ascultare și și-ar întrerupe mai
rar soția. De asemenea, ar ajuta și dacă ar fi mai atent la
natura conversației și ar înțelege că indiciile referitoare
la atenția sa (cum ar fi semnele de ascultare activă sau
gesturile) sunt deseori la fel de puternice, dacă nu și
mai importante, decât cuvintele. în sfârșit, trebuie să
admită că afirmațiile sale dogmatice sunt „obstacole
în conversație“.

iO IUBIREA NU ESTE
IO O DE AJUNS
EXPLICAȚIA DIFERENȚELOR
ÎN STILUL DE COMUNICARE

Deși este tentant să punem diferențele în stilurile

conversaționale pe seama relațiilor asimetrice de putere
dintre bărbați și femei sau a diferențelor de personali­
tate dintre aceștia, există și alte explicații. Multe dovezi
susțin ideea că în ceea ce privește stilul conversațional
bărbații și femeile se comportă ca și cum ar aparține
unor subculturi diferite. Maltz și Borker atrag atenția
asupra faptului că există diferențe specifice mari între
bărbați și femei în ceea ce privește ideea lor de conver­
sații prietenoase, regulile de implicare în conversație
și regulile de interpretare a spuselor partenerului.
Abordarea sociologică privește bruiajele din conversație
ca rezultând fie din diferențele de vorbire și ascultare
dintre oameni, fie din modul în care interpretează ceea
ce spune partenerul.

ORIGINEA DIFERENȚELOR DINTRE SEXE

LUMEA FETELOR

Maltz și Borker atrag atenția asupra faptului că o

mare parte din prieteniile între fete, spre deosebire de
cele dintre băieți, sunt bazate pe conversații. Observații
sistematice indică faptul că fetele învață să ofere sprijin,
să-i lase pe alții să vorbească și să înțeleagă ceea ce spun
alte fete, ca fiind o modalitate de a menține relațiile de
egalitate și apropiere. Astfel, conversația reprezintă o
punte, o forță de legătură între fete.

137
 Fetele formează și pun capăt prieteniilor prin
discuții. Cele mai bune prietene împart secrete care le
unesc, iar fetele sunt mai deschise decât băieții în discu­
tarea sentimentelor lor — iubire, ură, anxietate, tristețe.
De asemenea, fetele învață să critice și să discute în
contradictoriu cu alte fete fără să fie percepute ca fiind
„autoritare“ sau „răutăcioase“. Sunt mai puțin înclinate
decât băieții să le dea ordine celorlalți, pentru că acest
comportament le contrazice conceptul de egalitate.
Schimbarea parteneriatelor în cadrul grupurilor mici de
fete le fac să acorde mai multă atenție la interpretarea
intențiilor altor fete. Astfel, fetele devin din ce în ce mai
sofisticate în ghicirea intențiilor, detectarea nuanțelor și
interpretarea dorințelor reciproce.

LUMEA BĂIEȚILOR

Băieții tind să se joace în grupuri mai mari, mai

organizate, iar aceste grupuri pun mai mult accent
pe statut și pe dominare. Băieții care sunt mai puțin
dominanți au un statut relativ precar în cadrul grupului
și sunt făcuți să simtă inferioritatea poziției lor. Spre
deosebire de lumea fetelor, cea a băieților constă în
atitudine, afirmarea dominanței și încercarea de a atrage
atenția unui public. Conversația lor este plină de ordine
cum ar fi „ridică-te“, „dă-mi-1“ și de ridiculizări „ești un
fraier“. De asemenea, sunt înclinați către amenințări
sau fanfaronade de tipul „dacă nu taci, te pocnesc“. Mai
mult, tind să fie mult mai certăreți decât fetele.
în timp ce fetele folosesc cuvintele ca pe o punte,
băieții le utilizează mult mai des ca pe arme sau instru­
mente de dominare. Cel mai puternic băiat din grup nu
este neapărat cel mai agresiv din punct de vedere fizic, ci

4QO IUBIREA NU ESTE

500 OE AJUNS
acela care este cel mai eficient și iscusit în comunicare.
Băieții care umblă cu vorba se confruntă frecvent cu
batjocuri, provocări și comentarii sarcastice. în plus,
băieții au tendința să-i tăvălească și să-i taxeze verbal pe
cei de vârsta lor.
Date fiind aceste mari diferențe de stil conversațional
între băieți și fete, nu este surprinzător că apar conflicte
atunci când un băiat este în relație cu o fată, și nu cu un
alt băiat sau cu un grup de băieți. Conversația unui băiat
se învârte în jurul dominării și al competitivității, în
timp ce o fată caută intimitate și egalitate.
Un sondaj de opinie al revistei Family Circle a avut
rezultate edificatoare: respondenții au indicat că femeile
sunt mult mai dispuse să discute despre detalii intime
ale vieții lor cu alte femei decât cu bărbați. Dacă ar fi
nefericite, 69% din femei ar împărtăși acest sentiment
mai degrabă celei mai bune prietene, decât soților sau
iubiților lor.20

RECAPITULAREA DIFERENȚELOR

Diferențele-cheie de stil conversațional dintre

bărbați și femei, care par să provină din subculturile
diferite ale băieților și fetelor, pot fi rezumate după
cum urmează:

> Femeile tind să privească întrebările ca pe o modali­

tate de a menține conversația, în timp ce bărbații le
privesc ca pe o solicitare de informații.
> Femeile tind să facă „legături“ între ce a spus parte­
nerul lor de conversație și ceea ce vor ele să spună.
> în general, bărbații nu respectă această regulă și
deseori par să ignore comentariul partenerului.

139
> Femeile par să interpreteze agresivitatea interlocu­
torilor ca pe un atac care întrerupe relația. Bărbații
par să privească agresivitatea doar ca pe o formă
de conversație.
> Femeile au tendința să împărtășească sentimente și
secrete. Bărbaților le place să discute subiecte mai
puțin intime, cum ar fi sport și politică.
> Femeile tind să discute probleme una cu alta, să își
împărtășească experiențele și să ofere încurajări. Pe
de altă parte, bărbații tind să perceapă femeile (dar
și pe alți bărbați) care își discută problemele ca pe o
solicitare explicită de soluții, nu doar ca pe o căutare
de înțelegere.

SENSURI DIFERITE ALE VORBIRII

Aceste variații de sensuri ale vorbirii fac ca soții și

soțiile să aibă așteptări foarte diferite. Femeile doresc
frecvent ca partenerii lor să fie o versiune nouă, îmbu­
nătățită a celei mai bune prietene. Sunt încântate când
soții le spun secrete, se bucură să fie confidentele lor și
sunt deranjate când ei nu-și împărtășesc sentimentele.
Chiar dacă mulți soți nu îndeplinesc standardele
de intimitate ale soțiilor lor, este la fel de adevărat
că ei tind să aibă încredere în soțiile lor mai degrabă
decât în alți oameni. Când am întrebat diverse cupluri
cui se confesează cel mai frecvent, de obicei soțul
răspunde „soției mele“, iar soția răspunde „celei mai
bune prietene“.
Când este vorba de analizarea detaliată a conflictelor,
există iar o diferență între sexe. De exemplu, multe
femei adoptă atitudinea „căsnicia funcționează atâta
timp cât putem vorbi despre ea“. Pe de altă parte, mulți

i / IUBIREA NU ESTE
iH’U DE AJUNS
soți au următoarea concepție: „Relația nu funcționează
câtă vreme continuăm să tot vorbim despre ea“.
Discutarea problemelor îi supără din ce în ce mai
mult pe unii oameni (în special pe bărbați); ei ar prefera
să ajungă la o soluție rapidă, practică. Dar mulți alții (în
special soțiile) doresc să dezbată problema, pentru că
în acest fel obțin un sentiment de empatie, intimitate
și înțelegere.
Bărbații și femeile tind să difere și din punctul de
vedere al felului în care răspund unul la problemele
celuilalt. O soție, de exemplu, își poate împărtăși
problema soțului ei, sperând că-i va acorda înțelegere și
simpatie. Adesea însă, soțul nu reușește să o consoleze,
în schimb, el se comportă pragmatic, încercând să-i
ofere soției sale o soluție practică, indicând zone în
care ea poate distorsiona sau interpreta greșit situația,
sugerând că poate ea exagerează și sfătuind-o cum să
evite aceste probleme pe viitor.
în aceste condiții, soția se poate simți rănită sau
neînsemnată. Este debusolată de faptul că soțul ei nu
realizează că ea știe foarte bine cum să gestioneze
situația, dar dorește doar înțelegerea lui și eventual să-i
povestească și el experiențe similare. Dacă soțul pune
sub semnul întrebării interpretările ei cu privire la
situația problematică, ea poate interpreta această reacție
ca pe o critică, indicând faptul că este ceva în neregulă
cu ea. în loc de asta, soția dorește ca el să-i comunice
cumva că nu este ciudată sau că nu se înșală în modul în
care reacționează.
Soții și soțiile au deseori păreri diferite referitoare la
importanța mesajelor din comunicarea partenerilor. De
exemplu, un prieten avocat a cărui soție lucrează într-o
galerie de artă se plânge de faptul că ea dorește mereu
să-i spună „detalii triviale despre cine, cui, ce a spus“, în
timp ce el dorește să audă mai multe despre tablourile
din galerie, despre evaluările ei și despre anumite detalii
de afaceri, cum ar fi strategiile de achiziție. El vrea să
știe faptele și nu vede importanța conversațiilor soției
cu colegele ei. Totuși, pentru soție, ceea ce se întâmplă
între ea și asociații de la galerie constituie substanța
vieții sale profesionale. Doar o mică parte a atenției ei
este dedicată evaluării tablourilor. Pentru că se concen­
trează pe experiențele interpersonale, care lui i se par
triviale, soțul tinde să o oprească. Atunci este rănită,
pentru că pare să-i spună nu doar că relatările și slujba
ei sunt neimportante, ci și că ea nu este importantă.
Pe de altă parte, satisfacțiile principale ale soțului
provin din conversațiile despre cabinetul său de avo­
catură, despre politică și sport. Când începe să discute
despre oricare dintre acestea, soția sa crede că îi ține
discursuri și că este condescendent. Într-adevăr, când
ascult tonul vocii sale, îmi este clar că există o notă de
condescendență, de care el nu e conștient. (Astfel de
atitudini misogine pot fi răspândite în rândul bărbaților
și se pot accentua când soțiile lor investesc în propriile
cariere.) într-o astfel de situație, soțului trebuie să i se
atragă atenția pentru a înțelege mai bine importanța
acordată de soția sa relatării experiențelor interper­
sonale de la serviciu. în același timp, el trebuie să-și
modifice modul condescendent în care îi ține prelegeri
și să-și corecteze părerea că soția îi este inferioară din
punct de vedere intelectual.
Partenerilor le va fi de folos să parcurgă listele de mai
jos ca pe un prim pas în a stabili dacă în conversațiile lor
conjugale există impedimente. La modul ideal, fiecare
partener trebuie să completeze listele și apoi să compare
rezultatele. Prima listă se referă la stilurile de vorbire și
de ascultare care pot împiedica schimbul de idei și de
informații. Cea de-a doua se referă la dificultățile psi­
hologice care împiedică fluxul conversației. Dacă după

*1/0 IUBIREA NU ESTE

i*fZ DE AJUNS
completarea acestor liste doriți să aflați reguli concrete
pentru îmbunătățirea comunicării, puteți sări la capi­
tolele 14,15 și 16, care conțin numeroase propuneri de
rezolvare a problemelor.

PROBLEME ÎN STILUL DE COMUNICARE

Mai jos găsiți o listă de comportamente care pot cauza probleme. în

coloana din stânga, evaluați comportamentele pe care partenerul le
are față de dumneavoastră. Utilizați următoarele scoruri pentru a
indica frecvența:
(0) nu este cazul (1) rar (2) uneori (3) frecvent (4) tot timpul
în coloana din centru, indicați cât de mult vă deranjează problema:

(0) deloc (1) puțin (2) moderat (3) destul de mult

în coloana din dreapta, evaluați comportamentele față de partenerul
dumneavoastră. Ar trebui ca și partenerul să completeze acest chestionar.

Stil de comunicare

1/ Nu ascultă
2/ Vorbește prea mult
3/ Nu vorbește suficient
4/ întrerupe
5/ Prea vag
6/ Nu ajunge niciodată
la subiect

143
 Stil de comunicare

7/ Nu încuviințează din cap și

nici nu indică faptul că este
de acord
8/ Nu emite semnale de
ascultare (de exemplu
„mm-hmm“)
9/ Nu îi acordă partenerului
ocazia de a vorbi
10/ Nu discută subiectele
sensibile
11/ Discută prea mult despre
subiectele sensibile
12/ Pune prea multe întrebări
13/ Nu pune suficiente întrebări
14/ îi închide gura partenerului
15/ Se retrage când este supărat

NOTĂ: nu există un punctaj absolut care să indice când trebuie să vă

faceți griji în privința comunicării. Totuși, dacă știți că există dificultăți în
această sferă, lista de față vă permite dumneavoastră și partenerului să le
indicați cu precizie și să începeți să le îmbunătățiți. Rețineți că felul în care
percepeți comportamentul partenerului poate fi incorect sau exagerat.

4/ / IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 PROBLEME PSIHOLOGICE ÎN COMUNICARE

Citiți următoarele afirmații. în dreptul fiecăreia, scrieți valoarea (de la O

la 4) care indică cel mai bine frecvența sentimentelor dumneavoastră. Este
nevoie ca și partenerul să completeze acest chestionar.

1/ Mă simt inhibat în discutarea problemelor cu parte­

nerul meu.
2/ îmi este greu să-mi exprim sentimentele față de
partenerul meu.
3/ îmi este teamă să cer ceea ce vreau.
4/ Nu cred ceea ce spune partenerul meu.
5/ Mă tem că ceea ce trebuie să spun îmi va înfuria
partenerul.
6/ Partenerul meu nu ia în serios temerile mele.
7/ Partenerul meu îmi vorbește de sus.
8/ Partenerul meu nu dorește să audă despre nevoile și
sentimentele mele.
9/ Mă tem că dacă voi începe să îmi exprim sentimentele
în fața partenerului meu, voi pierde controlul asupra
sentimentelor mele.
10/Mă tem că dacă mă voi destăinui partenerului meu, în
viitor va folosi această informație împotriva mea.
11/Dacă mi-aș exprima adevăratele sentimente, mai târziu
aș regreta ceea ce am spus.

NOTĂ: această listă de verificare vă va ajuta să vă concentrați pe anumite

probleme psihologice sau interpersonale care blochează comunicarea
eficientă. în capitolele următoare, pe măsură ce descriem influențele
negative ale gândurilor automate și sugerăm tehnici specifice de îmbu­
nătățire a comunicării, veți găsi câteva indicii care să vă ajute să depășiți
aceste bariere.

145
DESTRĂMAREA PARTENERIATULUI

AMENINȚĂRI LA ADRESA
UNITĂȚII CONJUGALE

De ce apar certuri dureroase între oameni care se

presupune că se iubesc și că țin unul la altul? în timpul
curtării, egocentrismul natural al partenerilor se dizolvă
în fuziunea preocupărilor și chiar a identităților lor.
Razele pătrunzătoare de dragoste, care topesc diferen­
țele de temperament, interese și țeluri, ajută la activarea
altruismului și a empatiei.
Partenerii doresc să-și facă reciproc pe plac. Sunt re­
cunoscători când pot să se facă fericiți unul pe celălalt și
triști când partenerul este trist. Căutând să facă pe plac,
încearcă să privească totul prin ochii partenerului lor.
Pentru mulți oameni, fără îndoială, o parte din
recompensa pentru acest sacrificiu și pentru subordo­
narea interesului propriu este alungarea singurătății.
Pentru alții, plăcerile pure ale intimității împărtășite

4 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
sunt supreme. Este ca și cum niciun preț nu poate fi
prea mare pentru a obține sentimentul de apartenență și
de intimitate.
Pentru că interesele fiecăruia dintre parteneri sunt
strâns legate în perioada de curtare, ei resimt mai puțin
că ar sacrifica ceva din interesul propriu. Iar recompen­
sele pentru îndeplinirea dorințelor unui partener sunt
bogate. Satisfacția de a-i face pe plac partenerului este
în sine o recompensă atât directă, cât și indirectă, prin
imaginarea plăcerii partenerului. Cu aceste recompense
continue, motivația de a suspenda egocentrismul devine
puternică. O femeie îndrăgostită este altruistă pentru
că-și dorește, nu pentru că „trebuie“ să fie astfel. Un
bărbat îndrăgostit face sacrificii pentru iubita lui pentru
că îi face plăcere să le facă.

DE LA FUZIUNE LA FISIUNE

Ce se întâmplă atunci cu altruismul născut din

dragoste? Multiple forțe pot cauza eroziunea sa după
căsătorie. întăriți de siguranța căsniciei, cei care s-au
simțit singuri când erau celibatari nu mai simt relația ca
pe un antidot al singurătății. Partenerii pot descoperi
că nevoile lor nu sunt satisfăcute, că se simt mai bine
satisfăcându-și propriile dorințe, chiar și când acestea
sunt în contradicție cu cele ale partenerului. Pe măsură
ce satisfacția altruismului scade, partenerii ajung să fie
conduși mai mult de trebuie decât de dorințele autentice
de a-și face pe plac unul altuia. Odată ce partenerii
acordă prioritate dorințelor celuilalt din obligație,
compromisurile sau concesiile necesare în orice relație
apropiată vor părea niște poveri.
în mod inevitabil, pe măsură ce partenerii încep să
își afirme propriile dorințe și interese conflictuale, apar

147
neînțelegerile. Fiecare partener poate privi dorințele
celuilalt ca pe semne renăscute de egoism, ajungând
să se privească reciproc (dar nu pe ei înșiși) ca fiind
egoiști, încăpățânați sau zgârciți.
Desigur, acest episod nu apare în toate căsniciile. De
fapt, multe cupluri descoperă că, în timp, egoismul se
diminuează și evoluează către reciprocitate, împărtășire
și atenție. Dar cuplurile nefericite pe care le-am tratat
au arătat cât se poate de limpede evoluția de la altruism
la egoism.
Un aspect crucial al egocentrismului în căsnicie
constă în diferența autentică între modurile în care
partenerii percep una și aceeași circumstanță. Indiferent
de subiect, perspectiva fiecăruia este filtrată prin
propriile lentile speciale și duce frecvent la percepții
contradictorii dramatice. întrucât oamenii tind să-și
considere propriile opinii ca reprezentând realitatea,
o interpretare diferită li se poate părea nerealistă. O
soție cu o perspectivă divergentă poate să-i pară soțului
ca fiind „îndărătnică“ sau „capricioasă“. Când opiniile
unui soț diferă, soția îl poate percepe ca fiind „tontălău“
sau „pueril“.
Când un partener dorește să impună o opinie
„greșită“ despre o chestiune importantă, cum ar fi
creșterea copilului sau bugetul familiei, această acțiune
reprezintă o provocare ce poate stârni conflicte în
legătură cu cine are dreptate și cine se înșală, care
perspectivă va triumfa, cine are utimul cuvânt în relație.
Unii parteneri răspund unei astfel de provocări printr-o
replică tăioasă: „Nu știi despre ce vorbești“ sau „spui
numai prostii“. Alții pot pur și simplu să pună piciorul
în prag și să refuze să asculte. Așa cum vom arăta în
capitolele 14 și 15, puteți aplica tehnici speciale pentru
a rezolva aceste diferențe de percepție, restaurând astfel
un parteneriat funcțional.

4/ Q IUBIREA NU ESTE
J&țQ DE AJUNS
DEFORMAREA AUTOVALIDANTĂ

O problemă mai subtilă este reprezentată de „de­

formarea autovalidantă“. Fără să realizeze, oamenii au
tendința de a interpreta evenimentele într-un mod care
îi pune în cea mai favorabilă lumină sau care servește
intereselor proprii.21 Această deformare autovalidantă
exercită o influență puternică asupra percepțiilor,
făcând persoana în cauză să creadă că arată mai bine în
ochii celorlalți și creându-i o mai bună imagine de sine.
Astfel, când partenerii se ceartă în legătură cu cine este
un soț sau un părinte mai bun, cine a contribuit mai
mult la căsnicie sau cine a făcut mai multe sacrificii, ei
vor descrie propriile roluri de-o manieră în care să își
îmbunătățească respectul de sine și să își dovedească
superioritatea morală.
Deformarea autovalidantă mărește lipsa de înțelegere
dintre soți. într-un astfel de proces există, evident, o
cantitate de autoamăgire, fiind nevoie de un efort ex­
traordinar pentru a ne vedea propria persoană așa cum
o văd alții, fără a ne amăgi. Tot atât de mult efort este
necesar și pentru a ne da seama de faptul că, pe neștiute,
selectăm și așezăm „faptele“ dintr-o situație dată pentru
a servi propriilor interese.
Pe măsură ce diferențele de opinie devin pronunțate,
imaginea partenerului începe să se modifice: acesta
se poate transforma într-un dușman, reprezentând o
amenințare serioasă. Apoi, chiar și o mică neînțelegere
poate deveni cu ușurință o ceartă. Partenerii pot să
se discrediteze reciproc prin gânduri sau afirmații ca:
„Mă contrazici doar ca să mă reduci la tăcere“. „Ce știi
tu despre asta?“ „Pur și simplu nu te duce capul.“ Nu
reușesc să realizeze că propriul punct de vedere poate
fi la fel de dezechilibrat precum cel al partenerului și

149
că pot să pară la fel de tontălăi sau de egoiști. Această
combinație de centrare pe sine și intoleranță duce cu
ușurință la certuri care rănesc și par de nerezolvat.
Deoarece legătura conjugală presupune o intensi­
tate emoțională crescută, este mult mai greu pentru
parteneri să îndeplinească țelurile unei căsnicii decât
să creeze legături din alte relații funcționale, cum ar
fi un parteneriat de afaceri sau o prietenie strânsă. La
început, atracția reciprocă a partenerilor conjugali
este generată de calități precum aspect, personalitate,
farmec, umor și empatie, mai puțin de potențialul lor
de a funcționa ca echipă. Deși aceste calități personale
pot cimenta o legătură emoțională solidă, ele nu prea
au legătură cu luarea deciziilor în cuplu și cu detaliile
esențiale ale vieții conjugale. Chiar și cel mai atrăgător
soț se poate dovedi deficitar din punctul de vedere al
capacităților necesare pentru îndeplinirea obligațiilor
căsniciei. Acele abilități care se dovedesc a fi cruciale
în menținerea unui parteneriat eficient, definirea
problemelor, negocierea, atribuirea responsabilităților
au deseori o importanță redusă în atracția inițială ce
apropie membrii cuplului.
O carență a capacităților esențiale pentru cuplu și
a atitudinilor adecvate slăbește relația funcțională,
care trebuie să fie puternică dacă partenerii vor să
îndeplinească obiectivele practice ale căsniciei (înde­
plinirea celor necesare traiului de zi cu zi, gestionării
gospodăriei, creșterii copiilor), precum și pe cele emo­
ționale (petrecerea timpului liber, sexul, împărtășirea
experiențelor). Toate aceste obiective necesită spirit
de cooperare, planificare comună și luare de decizii,
împărțirea rațională a treburilor și ducerea acestora la
bun sfârșit.
Când cuplurile nu au aceste deprinderi și sunt lipsite
de experiență în tehnicile de parteneriat, este foarte

iCZH IUBIREA NU ESTE

§OU DE AJUNS
probabil să apară neînțelegeri legate de abordări și de
execuția lor. Când aceste neînțelegeri apar într-un cadru
egocentric, autovalidant și competitiv, apar o serie de
ciocniri și de gesturi ostile.

STABILIREA STANDARDELOR
Șl JUDECAREA PARTENERULUI

Chiar și când partenerii își doresc să conlucreze, ei

se pot judeca unul pe altul mai dur decât s-ar raporta la
orice altă persoană cu care au doar relații profesionale.
Tendința de a-i impune mai multe standarde stricte
partenerului pare ironică atunci când ne gândim că
viața conjugală le acordă oamenilor libertatea de a lăsa
scuturile jos și de a-și expune punctele vulnerabile.
Aceste așteptări stricte sunt ascunse, de obicei, în fraze
ca „ar fi trebuit să știi că...“ sau „mi se pare evident
că...“. în plus, standardele ascunse sunt deosebit de
înalte, cum este arătat și în următorul schimb de replici
dintre Robert, care tocmai a vopsit niște scaune, și
Shelly, soția sa, care îl rugase să finalizeze această
activitate. Și-a lăsat pensulele înmuiate în terebentină în
loc să le curețe pe toate odată. Acest lucru a deranjat-o
pe Shelly. își petrecuse întreaga zi având grijă de copiii
dintr-o creșă și avea tendința de a fi foarte sensibilă la
orice semn care arăta că Robert, care câștiga mai mult
decât ea, nu respecta cu adevărat munca soției sau se
simțea prea important ca să mai ajute prin casă.

SHELLY: Nu ți-ai terminat treaba.

ROBERT: Am lucrat pentru tine la fel de bine ca pentru
oricine altcineva.
SHELLY [furioasă]: Dar eu nu sunt „oricine altcineva“.

151
 Chiar dacă Shelly probabil că nu s-ar fi supărat pe
un zugrav care și-ar fi lăsat pensulele în vopsea, ea
a interpretat neglijența lui Robert de a face complet
curățenie ca pe o dovadă că nu e în stare să-și poarte
de grijă. Femeia era deranjată de semnificația simbolică
a faptei, nu de faptă în sine. Din cauza semnificațiilor
simbolice atașate greșelilor banale cum ar fi întârzierea,
un partener poate atribui o mulțime de semnificații
întârzierii celuilalt: „Poate i s-a întâmplat ceva“ sau
„dacă îi păsa cu adevărat de sentimentele mele, ajungea la
timp“. Temeri sau îndoieli cu privire la sine ca acestea
se ascund în general în spatele reacțiilor exagerate la
evenimente minore.
Impactul semnificațiilor simbolice poate fi înțeles
dacă analizăm condițiile tacite ale contractului conjugal
nescris. în cadrul acestuia, ca în multe alte acorduri
implicite la muncă sau în organizații, există o înțelegere
tacită privind natura obiectivelor și procedurile pentru
îndeplinirea lor (de exemplu stabilirea strategiei sau
atribuirea de sarcini). Pe lângă definirea vagă a regulilor
și a prevederilor pentru îndeplinirea însărcinărilor prac­
tice, acordul conjugal conține și un set de promisiuni și
așteptări referitoare la natura relației (dragoste, atenție,
devotament, loialitate și așa mai departe). Ceea ce
complică, de fapt, componenta practică a acordului este
faptul că performanța de zi cu zi va fi apreciată pentru
capacitatea de a satisface așteptările afective ale contrac­
tului („interesele tale vor fi mereu pe primul loc“), și nu
pentru capacitatea sa de a conduce la rezultate practice.
Astfel, ceea ce poate fi etichetat ca o „neglijență“ din
partea unui zugrav mai puțin ordonat devine o acuzație
de „nedreptate“ sau poate „neglijență gravă“ din partea
unui soț.
Reluând cele spuse, mulți parteneri își judecă
reciproc acțiunile în funcție de semnificația personală,

i CZ O IUBIREA NU ESTE
□Z DE AJUNS
simbolică, și nu pe baza rezultatelor practice. Astfel,
auzim: „Toată lumea are o treabă de făcut. Dacă soțul
meu nu și-o face cum trebuie, este pentru că încearcă să
se sustragă de la ceva“ sau „dacă soția mea nu își face
treaba, înseamnă că nu-i pasă de mine“.
Din cauza semnificațiilor personale pe care le atașează
reciproc acțiunilor lor, soții sunt din ce în ce mai des
mai puțin toleranți la greșelile celuilalt decât la ale altor
persoane. în timp ce oamenii acceptă greșelile colegilor
sau de colaboratorilor, privesc faptele partenerului ca
oglindind relația conjugală.
Aceste erori în stabilirea standardelor conjugale
declanșează o secvență de evaluări: se poartă respon­
sabil? Chiar este devotată? Are dreptul să se comporte
astfel? Dacă partenerul face o greșeală în îndeplinirea
unei sarcini, este rău. Dacă partenera nu pune umărul
la treabă, iarăși nu e bine. Dacă un soț, de exemplu, își
surprinde soția că sare peste detalii importante, se simte
jignit. Dacă o soție bănuiește că soțul său se sustrage
îndatoririlor sale, resimte o furie a omului nedreptățit.
Majoritatea soților nu sunt conștienți că se evalu­
ează reciproc conform standardelor morale. în mod
interesant, raționamente precum cele pe care părinții
lor le formulau se infiltrează în propriile reacții; privesc
un partener care greșește ca fiind „rău“, întocmai cum
fuseseră etichetați de părinții lor, și reacționează cu
aceleași metode paterne — în speță, cu pedeapsa.

INTERFERENȚA SEMNIFICAȚIILOR SIMBOLICE

Semnificațiile simbolice, perfecționismul și evaluările

moraliste constituie în mare măsură niște dificultăți
create de comunicarea precară și de așteptările ascunse.

153
Rezultatul net este că dificultățile pe care cuplul le-ar
putea rezolva cu ușurință în alte genuri de relații sunt
atât de încărcate emoțional în căsnicie, încât problema
concretă ajunge să fie rezolvată. Acest teren prielnic
conflictelor conduce la furie și la incriminări reciproce:
„Nu ascultă și varianta mea, insistă doar să acționez în
felul ei. Dacă nu, începe să mă cicălească“.
Mecanismul de zi cu zi al traiului în comun preia
înțelesuri care merg dincolo de realitățile de suprafață.
Modul de îndeplinire a îndatoririlor casnice din partea
soțului, de exemplu, este evaluat de soția sa nu doar din
punct de vedere calitativ, ci și ținând cont de ceea ce ea
presupune că relevă despre atitudinea și sentimentele
bărbatului pentru ea. De exemplu, la o ședință de consi­
liere, Shelly a spus că era furioasă pe Robert.

SHELLY [sarcastică]: Robert nu se ocupă niciodată de

treburile de acasă așa cum se cade. Câțiva bărbați lucrau
pe acoperiș. L-am rugat să vină acasă să verifice lucrarea
înainte ca ei să plece. Nu a vrut. Este mereu prea încrezător
în oameni.
ATB: Ce gânduri ai avut legat de neîntoarcerea lui acasă
când l-ai rugat?
SHELLY: Nu îi pasă cu adevărat. Dacă i-ar păsa de mine,
s-ar ocupa de aceste lucruri, de vreme ce i le cer eu.
ROBERT: Mă sâcâie mereu să fac diverse lucruri.
Trebuie să le fac în felul meu. Dacă ar avea încredere în
mine, nu m-ar sâcâi tot timpul.
SHELLY: Dacă ai ține cu adevărat la mine, le-ai face așa
cum ți le-am cerut.

în fapt, Robert avea încredere în cei care reparau

acoperișul, dar pe baza experiențelor trecute, Shelly
avea motive să creadă că ar putea să facă o treabă de
mântuială dacă nu vor fi verificați.

4ET/ IUBIREA NU ESTE

de ajuns
 Este posibilă o „ciocnire a simbolurilor“ când același
eveniment are semnificații diferite și foarte personale
pentru fiecare partener. Satisfacerea dorințelor lui
Shelly de către Robert simbolizează pentru ea faptul că
lui îi pasă cu adevărat. Dar cicălitul cu privire la meșteri
simbolizează pentru Robert faptul că ea n-are încredere
în el și că trebuie să se amestece în treburile lui. Dacă
Robert ar fi fost de acord să verifice acoperișul cum a
cerut ea, Shelly i-ar fi acordat gestului un simbol pozitiv,
în schimb, răspunsul lui negativ a făcut-o să se simtă
neajutorată și abandonată, iar acuzația lui suplimentară
de „cicăleală“ n-a făcut decât să accentueze aceste
sentimente. Pentru Robert realizarea lucrurilor „în
felul lui“, fără intruziuni, era un simbol pozitiv, în timp
ce obligația de a proceda altfel decât judeca el era un
simbol negativ. Când Shelly a „interferat“ cu planurile
sale, el nu a simțit doar votul ei de neîncredere, ci și
dorința femeii de a-1 controla.
Oamenii ca Shelly și Robert au convingeri ferme
despre semnificația anumitor acțiuni ale partenerilor
sau despre lipsa lor de inițiativă. Aceste convingeri i-au
făcut să atașeze semnificații exagerate acelor acțiuni.
Când acțiunile unui partener capătă o importanță care îl
face pe celălalt să exagereze, acea reacție este simbolul
unor valori susținute puternic de partenerul afectat.
Când, precum în cazul lui Robert și Shelly, o acțiune
are semnificații simbolice opuse pentru cei doi, există
riscuri mari de apariție a unei ciocniri. Când astfel de
ciocniri apar frecvent, parteneriatul funcțional și relația
generală sunt slăbite.
în acest tip de conflict este posibilă o rezolvare dacă
partenerii pot explica obiectiv, când niciunul dintre
ei nu este supărat, cum s-a simțit fiecare și cum au
interpretat acțiunile celuilalt. Pe măsură ce văd lucrurile
din perspectiva celuilalt, uneori incredibil de surprinși,

155
insulta și respingerea simbolică sunt dezamorsate,
lăsându-i mai pregătiți să se pună de acord asupra regu­
lilor de bază pentru tratarea neînțelegerilor ulterioare.
După ce au reușit să perceapă prin ochii celuilalt
discuțiile lor în contradictoriu, Shelly și Robert au reușit
să ajungă la un set de principii de operare: Robert a fost
de acord să explice, înainte de a începe un proiect, ce
implică acesta, precum și să răspundă la orice întrebare
pe care ar avea-o Shelly pe parcurs; femeia a fost de
acord să pună întrebări și să îl informeze pe Robert
despre mersul proiectului, dar să nu-i indice ce să facă.
(Vedeți capitolele 15 și 16 pentru mai multe informații
despre cum cuplurile pot să lucreze împreună pentru a
rezolva conflicte.)

AȘTEPTĂRI DIFERITE LEGATE

DE ROLURILE ÎN FAMILIE

în multe dispute conjugale, în centrul furtunii se află

așteptările pe care partenerii le au în legătură cu rolurile
lor în familie: ce înseamnă să fii soție sau mamă, soț sau
tată. Partenerii au deseori convingeri diferite în ceea
ce privește câștigarea și cheltuirea venitului familiei,
creșterea copiilor, activitățile sociale și de petrecere
a timpului liber, precum și împărțirea sarcinilor din
gospodărie.
Partenerii încep căsnicia cu multe preconcepții
despre chestiuni practice și emoționale. Aceste așteptări
sunt formate de obicei la începutul vieții, pe baza
experiențelor din copilărie. Un soț, de exemplu, va fi
influențat de modelul tatălui său și, astfel, va aștepta ca
soția lui să-și asume rolul avut de mama lui. Sau dacă

4 £7 C? IUBIREA NU ESTE
lUU DE AJUNS
nu i-a plăcut comportamentul părinților săi, ar putea
să încerce să se comporte diferit de tatăl său ori să se
aștepte ca soția să fie diferită de mama lui.
Deseori, astfel de expectații despre aranjamente
practice sunt camuflate, la începutul relației, de aura
dragostei, de visele de fericire permanentă, de entu­
ziasm și romantism. Prin urmare, cuplul nu se con­
fruntă niciodată cu chestiuni practice până când acestea
nu devin niște probleme frustrante. în mod frecvent,
în acest moment ies la suprafață diferențele adevărate
dintre așteptările lor.

ZONE DE CONFLICT

Există multe zone în care un cuplu, indiferent cât de

devotat și de iubitor este, poate avea neînțelegeri care
amenință parteneriatul. în următoarele pagini am se­
lectat câteva dintre cele mai comune zone care necesită
colaborare la nivel de planificare, stabilire de strategii și
luare și implementare de decizii. Va fi limpede cum co­
municarea insuficientă, așteptările rigide și interferența
semnificațiilor simbolice contribuie la întreruperea
alianței conjugale.
Pentru a indica precis problemele specifice pe care
le puteți avea în relație, veți găsi utilă revederea listei
de verificare „Probleme în parteneriat“ de la sfârșitul
acestui capitol. Lista cuprinde diverși itemi care vă vor
permite să vă concentrați pe dificultăți concrete ce pot
fi remediate, în loc să vă pierdeți în generalități vagi,
cum ar fi „pur și simplu nu ne putem înțelege“, „nu
luăm niciodată decizii împreună“ sau „există între noi
diferențe ireconciliabile“.

157
CALITATEA TIMPULUI PETRECUT ÎMPREUNĂ

Deși cuplurile se plâng deseori că nu petrec suficient

timp împreună, am descoperit de multe ori că problema
stă, de fapt, în cum își petrec timpul. Cu toate că neîn­
țelegerile aprinse pot fi dăunătoare unui parteneriat, și
mai distructivă este lipsa de grijă a partenerilor în a-și
face pe plac la mese, la petreceri sau în pat.
Harriet și Len sunt un cuplu care nu a avut niciodată
o discuție deschisă despre ce își dorește fiecare în
căsnicie; astfel, nu au putut stabili de comun acord
chestiunile importante, ca de pildă timpul petrecut
împreună, activitatea sexuală sau evenimentele sociale.
Când a apărut un conflict, amândoi au reacționat
consumându-și energia pe plan profesional — Len era
chirurg ortoped, iar Harriet designer care preda și un
curs de artă la un liceu. La începutul căsniciei lor, când
își creșteau fiica, păreau să aibă mai multe lucruri în
comun, dar după ce ea a plecat la facultate, relația a
început să devieze. Consultația inițială pe care le-am
acordat-o s-a concentrat pe această problemă:

LEN: Harriet nu ia niciodată în considerare senti­

mentele mele. Predă cursul ei de arte după-amiaza și nu
pregătește niciodată cina la timp. Când face planuri de
socializare, nu îmi invită niciodată prietenii. îi invită doar
pe prietenii ei, care, apropo, sunt foarte plictisitori. De
asemenea, nu vrea niciodată să facem sex.

Len avea un anumit tipar în care încerca să o

includă și pe Harriet. Mai exact, stabilise dinainte că ea
ar trebui:

4CTQ IUBIREA NU ESTE

iZzC) de AJUNS
> să asigure cina lui la timp;
> să asigure o viață socială distractivă pentru el;
> să fie disponibilă pentru sex oricând dorea el.

Acum, să vedem și cealaltă parte:

HARRIET: Len vrea mereu ca lucrurile să fie făcute în

felul lui. Știe că acest curs este foarte important pentru
mine, așa că ar putea să aștepte până ajung acasă sau să mă
invite la cină în zilele în care predau... Este foarte mecanic
în privința sexului. Crede că ar trebui doar să pocnească
din degete și eu să mă conformez. La cină anunță că „vom
face sex diseară“ și apoi se întoarce la ziarul lui. Aș vrea
să aibă puțin romantism, lumânări, muzică, lucruri de
genul ăsta... Am invitat oameni acasă, dar este foarte critic
în privința lor. Este enervat pentru că sunt prietenii mei.
Dar el nu are prieteni. Așa că nu am mai invitat pe nimeni
la noi.

Harriet considera că un soț ar trebui:

> să comunice cu ea, nu să stea cu nasul în Wall Street

Journal tot timpul;
> să o încurajeze și să se intereseze de cursul ei;
> să se gândească la nevoile ei sociale, de exemplu, să o
scoată la cină în serile în care predă.

Deși Harriet și Len se gândeau la o separare, ei nu

și-au identificat mai înainte cu precizie nemulțumirile;
așteptările lor nu fuseseră niciodată exprimate clar.
Presupusa lor incompatibilitate conjugală era, de fapt,
o combinație de dorințe exprimate precar și o lipsă de
consecvență în urmărirea acelor dorințe exprimate sub
formă de plângeri.

159
 Dificultățile lor ar fi putut fi diminuate dacă, de
exemplu, Harriet ar fi putut să îl confrunte pe Len în
privința obiceiului său de a citi ziarul la micul dejun în
loc să vorbească cu ea. Mai mult, dacă i-ar fi spus că ar
prefera o abordare mai romantică a activității sexuale,
poate că el s-ar fi conformat. Iar Len ar fi fost de ajutor
comunicându-și mai clar dorințele referitoare la viața lor
socială, în loc să fie doar critic.
Problemele lor erau atât de vechi, încât necesitau
asistență profesională pentru a le rezolva. Cu puțin
sprijin din partea mea, încă era posibil ca ei să vadă pro­
blemele din perspectiva celuilalt. Len a fost de acord să
își citească ziarele la muncă în loc să facă asta în timpul
meselor cu soția și să fie mai romantic. De asemenea, au
convenit să ia împreună cina acasă sau la restaurant. Și
au colaborat în realizarea unei liste de persoane cu care
doreau amândoi să-și petreacă timpul liber. Deși aceste
modificări nu au transformat relația într-una perfectă,
au făcut-o mai satisfăcătoare.

ÎMPĂRȚIREA SARCINILOR

Multe căsnicii se împotmolesc în conflictul referitor

la îndatoririle de care ar trebui să se ocupe fiecare
partener. Cum rolurile tradiționale s-au estompat, acum
a devenit mai dificilă determinarea zonelor specifice de
responsabilitate pentru fiecare dintre soți. în mod tradi­
țional, rolul definit al bărbatului era de a asigura venitul
familiei, în timp ce soția se ocupa de gospodărie și de
creșterea copiilor. Când ambii parteneri muncesc, soția
are de obicei îndatoriri duble: munca ei plus sarcinile
gospodăriei. Direcția prezentă, de împărțire a muncii
în gospodărie, dar și a datoriei asigurării venitului, a

IUBIREA NU ESTE
h)U de ajuns
strâns relațiile, dar totodată a deschis noi posibilități de
conflict în zone în care rolurile sunt neclare.
în cel mai bun caz, împărțirea sarcinilor este o
operație fin coordonată, concentrată mai degrabă pe
îndeplinirea lor. Iar cuplurile care pierd din vedere
obiectivele se pot rătăci în evaluarea reciprocă a contri­
buțiilor. îndeplinirea sarcinilor ajunge să fie subordo­
nată principiilor abstracte — corectitudinii, egalității,
reciprocității. Chiar și când este atins obiectivul,
partenerii se pot împotmoli în incriminări reciproce
referitoare la contribuțiile lor, fiecare crezând că celălalt
a încălcat acordul conjugal.
Una dintre sursele principale pentru astfel de fric­
țiuni este principiul corectitudinii (echității). Partenerii
din căsnicii conflictuale pot, de exemplu, să declare
că fac mai mult decât partea lor de sarcini: se ceartă
referitor la cine ar trebui să facă cumpărăturile, să spele
vasele sau să adoarmă copiii. La baza acestor dispute
stă un amestec de atitudini, preocupări și temeri care
întrețin conflictul.
Marion, de exemplu, a suferit în tăcere pentru mulți
ani sub ceea ce percepea ca fiind dominarea lui David. La
începutul relației, și-a asumat întreaga responsabilitate
de creștere a copiilor și de îngrijire a gospodăriei, în
timp ce el a avansat în cariera de avocat până la nivelul
de asociat senior în companie. Marion era mai mult
intimidată decât mândră de succesul soțului ei. Se
simțea inutilă și credea că așa o percepe și David, în
parte și pentru că așa s-a simțit și mama ei în căsnicia ei.
Ea credea că asumându-și rolul de „stăpân al casei“, el
avea dreptul să o trateze ca pe un nimic și ea nu avea de
ales decât să se supună dorințelor lui, de teamă să nu-1
supere. Asta însemna să pregătească mereu ce dorea el
să mănânce la cină, să îi liniștească pe copii când venea
el acasă și să organizeze evenimente sociale cu oamenii
pe care îi plăcea el. în spatele acestui comportament
exista o teamă mare: dacă l-ar supăra pe David, el ar
părăsi-o și ea ar purta povara de a se întreține pe sine
și pe copii. Deși această angoasă era exagerată, nu s-a
gândit niciodată că s-ar putea să fie altfel.
Atunci când copilul cel mic a intrat la școală, Marion
a realizat că avea o ambiție mai veche, să-și finalizeze
studiile universitare și apoi să se angajeze. Odată cu
câștigarea unui venit, a început să-și vadă relația într-o
altă lumină. A decis că nu îi va mai permite soțului să o
terorizeze. El a trebuit să accepte să își schimbe rolul în
familie și să își îndeplinească partea de munci casnice.
Așa cum s-a dovedit, David a acceptat noul rol cu
puține fricțiuni. Totuși, Marion nu a avut încredere în
aparenta lui conformare și îl supraveghea încontinuu,
căutând semne de eschivă sau de trișare. Sensibilitatea
ei precedentă la tirania soțului era acum înlocuită de
teama de a fi „folosită“ — conform căreia ar profita iar de
ea, pe nedrept.
Hipervigilența ei față de un eventual comportament
de „trișare“ a dus la o răbufnire. A doua zi după ce au dat
o petrecere mare, Marion i-a cerut lui David să strângă
mobila de grădină și să curețe camera de zi și sufrageria
cât timp era ea plecată. David a fost de acord. Când
Marion s-a întors, s-a înfuriat când a descoperit că David
îi recrutase pe doi dintre copiii lor să-l ajute la muncă,
înțelegerea, așa cum o interpretase ea, era că el va face
munca și că nu o va pasa altcuiva. Apoi a descoperit
că deși au curățat superficial acele camere și au așezat
mobila la loc, nu aspiraseră și nu șterseseră praful.
Marion s-a înfuriat; pentru ea, această „neglijență“ sim­
boliza faptul că David încerca să „se sustragă“. Cei doi
soți au pornit o dispută aprinsă cu privire la ce înseamnă
curățarea casei și dacă implicarea copiilor era permisă,
sau dacă includea aspiratul și ștergerea prafului.

i O IUBIREA NU ESTE
BOZ DE AJUNS
 Deși expresii ca fă curat sunt deseori definite destul
de vag, în acest caz problema reală era resentimentul
vechi al lui Marion asupra nedreptății din primii ani de
căsnicie și dorința ei „de a nu se mai profita niciodată de
ea“. Interferența acestor răni din trecut și a sensibilită­
ților din prezent — și mai puțin ideea de a delega celor
mici unele îndatoriri — a subminat funcționarea parte-
neriatului. Ea îl percepea nu ca pe un efort comun, ci ca
pe o luptă dusă pentru a-1 opri pe David să fie manipu-
lativ și de la a se sustrage de la propriile responsabilități.
în astfel de cazuri se pot aplica numeroase soluții
de rezolvare a problemei de atribuire a sarcinilor.
Consilierea de cuplu i-a permis lui Marion să fie mai
degajată în ceea ce privește corectitudinea și egalitatea,
să adopte o atitudine mai flexibilă față de parteneriat —
modificându-și modul de gândire de la termeni ca „eu“
la termeni ca „noi“. Marion a trebuit să își reconsidere
imaginea pe care și-o formase despre David, să îl vadă
așa cum era în acel moment, nu așa cum fusese în primii
ani. în același timp, David a trebuit să facă dovada
bunei-credințe în îndeplinirea sarcinilor și în evitarea
unei căi ușoare de „sustragere“.

CREȘTEREA COPILULUI

Multe dintre atitudinile care îi ghidează pe oameni în

creșterea copiilor au fost formate, cu mult timp în urmă,
de modul în care au fost ei tratați când erau copii. Unii
oameni urmează exemplul părinților, în timp ce alții
resping practicile acestora. în orice caz, sunt influențați
pozitiv sau negativ de educația anterioară.
Deși munceau împreună foarte bine în administrarea
unei farmacii de cartier, moștenită de Frank de la

163
părinții săi, Mary și Frank se confruntau cu un conflict
considerabil privind disciplina fiului lor adolescent
Stan. Femeia îl considera pe Stan leneș, suficient și
iresponsabil. Considera că prietenii săi exercită o influ­
ență negativă asupra lui și nu era de acord cu stilul de
îmbrăcăminte și cu atitudinea neglijentă față de școală
a acestora. Credea că băiatul ar trebui să muncească
mai mult la școală din moment ce are un „potențial
fantastic“. Stan nu răspundea la vorbele măgulitoare și
la cererile mamei care îi cerea să muncească mai mult și
să-și găsească alți prieteni. Se certau frecvent.
Frank îl percepea diferit pe Stan. Admira stilul
degajat, de treabă, atitudinea lipsită de griji și bună­
voința sa. Tatăl îi vedea pe prietenii lui Stan ca fiind iubi­
tori de distracție și pleca de la ideea că: „Din moment ce
ești tânăr doar o dată în viață, ar trebui să te bucuri de
acest lucru“. Spre deosebire de Mary, care insista pentru
mai multă disciplină, Frank milita pentru o tactică de
neimplicare. Principala lui grijă era timiditatea lui Stan
în situații sociale și faptul că era inhibat în prezența
adulților, în special a profesorilor.
Nu numai că părinții lui Stan nu erau de acord cu
abordările ce vizau disciplinarea băiatului, dar, de
asemenea, percepeau diferit și acțiunile lui. Astfel de
perspective divergente asupra comportamentului copi­
ilor creează deseori conflicte. Mary îl învinuia pe Frank
că ignora dificultățile fiului și îl acuza că e un părinte
neglijent, iar el credea că femeia trece cu vederea multe
calități ale lui Stan și că e mult prea autoritară. Părinții
au ajuns într-un impas și, ca rezultat, percepția unuia
despre altul a devenit din ce în ce mai rea. Mary îl vedea
pe Frank ca neglijent și iresponsabil; Frank o vedea pe
Mary ca pe o „zgripțuroaică“.
Pentru a înțelege impasul apărut în relația dintre
Mary și Frank trebuie să analizăm mai profund grijile

/ IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
lor. Pentru Mary esența problemei era o teamă ascunsă,
și anume că fiul ei va avea probleme serioase. Fără a fi
complet conștientă de această frică, era înclinată să îl
trateze astfel încât să prevină pericolul de care se temea.
Când Stan nu a răspuns la aceste intenții, mama sa a
început să-l vadă într-o perspectivă și mai neagră, nu
doar slab și moale, ci și încăpățânat și rebel. Ca rezultat
al împotrivirii sale, Mary s-a înfuriat și a devenit și mai
strictă cu Stan. Eforturile mamei pentru îmbunătățirea
colaborării s-au întors împotriva sa, ducând la o sfidare
și mai mare din partea lui Stan.
Părinții cel mai bine intenționați își pot sabota
propriile eforturi încercând prea mult să corecteze
anumite probleme la copiii lor. Putem vedea reacția în
lanț la Mary și Stan: de la teamă ascunsă la disciplină
excesivă, frustrare și furie. Dar cum putem conștientiza
teama de la bun început?
Pentru a înțelege reacțiile lui Mary trebuie să
cercetăm trecutul ei. Părinții lui Maiy erau comozi și
i-au permis să își neglijeze studiile. Nu s-a descurcat
suficient de bine în liceu pentru a merge la facultate.
Mary credea adesea că dacă părinții ei ar fi presat-o mai
mult, s-ar fi descurcat mai bine la școală. Totuși, mai
semnificativ a fost faptul că fratele ei mai mic avusese
o serie de probleme cu legea în timpul adolescenței,
fiind sancționat mai întâi pentru contravenții rutiere și
apoi pentru posesia unei cantități mari de marijuana.
I-a blamat pe părinți pentru problemele fratelui său și
le-a atribuit educația lui deficitară. Cu toate că fratele
lui Mary s-a îndreptat în cele din urmă, acest secret de
familie îi venea în minte de fiecare dată când îl vizita. Cu
aceste prilejuri, se temea că Stan va urma același model,
și s-a hotărât din nou să ia măsuri drastice împotriva lui.
Frank provenea dintr-un alt mediu familial. Părinții
săi erau niște educatori stricți, iar el credea că pregătirea

165
severă i-a cultivat inhibițiile și anxietatea în prezența
autorității. Frank s-a hotărât de timpuriu că dacă va avea
un fiu, îl va trata diferit; ar vrea ca el să fie liber și ne­
inhibat și a decis că acest lucru putea fi obținut cel mai
bine „oferindu-i cât mai mult spațiu posibil“. Principala
lui neliniște era că mâna forte a lui Mary îl va obliga pe
fiul lor să intre în același tipar care l-a format și pe el.
Putem observa la ambii părinți o trecere de la teamă
(apărută din experiențele copilăriei) la măsuri de a
reduce teama și, în cele din urmă, la disconfortul de a
fi contrazis. Perspectivele parentale cu privire la Stan
erau distorsionate de temeri personale: cea a lui Mary
că era slab și rebel; cea a lui Frank că era slab și inhibat.
Abordările lor în creșterea copilului (autoritară versus
lejeră) proveneau din aceste temeri. Perspectivele
contradictorii asupra fiului lor îi supărau pe amândoi și
îi făceau să se perceapă negativ unul pe altul, lucru care
intensifica și mai mult conflictul din jurul lui Stan.
Un alt factor comun în suferința parentală este
îndoiala ascunsă. O mamă, de exemplu, se îndoiește că
este un părinte bun. îndoiala de sine o face să creadă că
nu e un părinte bun. într-un astfel de caz, când copilul ei
nu se poartă cum trebuie, mama reacționează exagerat,
cu furie excesivă.
între comportamentul neadecvat al copilului și
reacția exagerată a mamei este ascuns un alt „eveni­
ment“, și anume gândul automat „comportamentul lui
este neadecvat din cauza mea. Am greșit“. Astfel de îndo­
ieli de sine o împing să își dovedească că este un părinte
bun. Impune reguli copilului ei pentru a promova
imaginea „bună“ despre sine și pentru a înlătura ima­
ginea „rea“.
Când copilul ei nu se ridică la înălțimea regulilor,
este amenințată din nou de îndoielile de sine și se
răzbună pe copil ca modalitate de a-1 forța să fie bun.

4 £? IUBIREA NU ESTE
SOC) DE AJUNS
Dacă la acest moment soțul ei o ceartă pentru că este
prea aspră, teama de a fi un părinte rău iese la suprafață
din nou, sentiment pe care poate încerca să îl disipeze
atacându-și soțul.
Cum antagonismul reciproc poate să provină din
teama de a răsfăța sau neglija copilul, de a-1 răni
iremediabil sau din îndoieli în privința competenței
unei persoane ca părinte, este important pentru părinții
care suferă să privească dincolo de supărarea lor pentru
a descoperi astfel de temeri sau de îndoieli. Simpla
expunere a temerilor ar putea detensiona situația;
în plus, discutarea lor cu partenerul poate ajuta la
evaluarea existenței unor motive reale pentru ele. Dacă
există, atunci ajutorul partenerului poate duce la acțiuni
unite, constructive.

RELAȚIA SEXUALĂ

Deși armonia sexuală este uneori considerată ca fiind

apogeul unui parteneriat conjugal, aceasta se destramă
deseori într-o mare de lacrimi sau explodează într-un
acces de furie. Nicăieri într-o relație intimă nu sunt mai
active semnificațiile simbolice, contribuind la anxietate,
dezamăgire și furie. De exemplu, o soție se poate simți
dezamăgită pentru că nu-și satisface soțul. De asemenea,
poate fi preocupată de faptul că nu-și dorește să aibă ra­
porturi suficient de frecvent pentru a-1 mulțumi și poate
avea convingerea (uneori întărită de soțul ei) că este
inadecvată din punct de vedere sexual. în mod similar,
un soț poate fi îngrijorat că performanța sa sexuală este
sub așteptări și că soția sa îi minimizează virilitatea.
O astfel de grijă în privința performanței poate duce la
disfuncții sexuale.
 Problemele se centrează de obicei pe frecvența,
sincronizarea și calitatea actului sexual. Fiecare dintre
acestea poartă semnificații simbolice, fiind afectate de
ele. Soții și soțiile au păreri diferite în ceea ce privește
frecvența și momentul în care să aibă relații sexuale.
Frecvența și sincronizarea pot avea semnificații simbo­
lice puternice. „Fac sex când doresc“ poate să reprezinte
pentru soț că este iubit, în timp ce pentru soția sa „să îi
ofer sex când dorește“ poate să reprezinte faptul că este
dominată sau folosită de el. Insistența pe a face sex mai
des decât dorește celălalt partener poate sugera aceleași
pretenții și același sentiment de îndreptățire pe care
l-am discutat anterior, referitor la interacțiunile de zi
cu zi. Un bărbat (de exemplu, Len) poate crede că are
dreptul să facă sex atunci când dorește, în timp ce soția
lui (Harriet) se poate aștepta la gesturi preliminare de
căldură și tandrețe.
Mândria este deseori implicată în viața sexuală.
Ideea de feminitate a unei soții și perspectiva unui soț
asupra virilității sale sunt deseori legate de gradul de
receptivitate al partenerului. O soție se simțea constant
distrusă ori de câte ori soțul ei îi respingea avansurile.
S-a mândrit mereu cu faptul că era atractivă din punct de
vedere sexual pentru bărbați, iar indiferența aparentă a
soțului ei era percepută ca o insultă. Un bărbat era iritat
de lipsa de entuziasm a soției sale în privința sexului și
de lipsa ei de reacție în timp ce făceau dragoste. Pentru
el, acest comportament sugera că el „nu era bărbat“.
Semnificațiile suplimentare sunt valabile în ambele
sensuri. Sentimentul de intimitate, acceptarea totală
și plăcerea reciprocă pot servi la excitarea unui cuplu;
diminuarea iubirii, a intimității și a acceptării poate
șubrezi pasiunea. Dacă dorința sexuală și, în consecință,
performanța scade, mesajul simbolic poate fi decodat
ca o lipsă de intimitate și de afecțiune. Aceasta duce

IOC) IUBIREANUESTE
1CQ DE AJUNS
la apariția unui cerc vicios: lipsa de sentimente de
intimitate duce la scăderea atracției sexuale și la o
satisfacție scăzută, care, la rândul lor, subminează
înțelegerea reciprocă.
Capitolul 18 abordează problema lucrurilor care
trebuie făcute pentru a rezolva neînțelegerile sexuale.
Deocamdată totuși, partenerii pot începe să se gân­
dească la etichetele exagerate pe care le aplică, cum ar
fi „obsedat sexual“, „frigidă“, „insensibil“, „nepăsător“,
atunci când frecvența, sincronizarea sau calitatea vieții
sexuale este dezamăgitoare. Când lucrurile se calmează,
pot evalua corectitudinea acelor etichete, precum și a
gândurilor cum ar fi „folosește sexul ca armă“ sau „doar
de asta este interesat“.

PROBLEME DE BUGET

Bugetul familiei este o zonă în care, având în vedere

interesul comun al stabilității financiare, este de așteptat
să existe o cooperare în cuplu. Ne putem imagina că
repartizarea bugetului poate ajuta la coeziunea cuplului
prin necesitatea cooperării, utilizarea resurselor lor
pentru necesarul zilnic și savurarea roadelor muncii.
Dar, și în acest caz, ceea ce poate uni un cuplu într-o
aventură comună duce deseori la separarea lui.
Când analizăm modalitățile în care cuplurile își
cheltuiesc banii, mult prea des observăm că sunt impli­
cate revendicarea, obsesia pentru echitate, controlul
și competiția, precum și celelalte tipuri de semnificații
simbolice care subminează activitățile comune. Câte
perechi n-au petrecut ore plictisitoare realizând un
buget detaliat doar pentru a descoperi apoi că unul
dintre parteneri a intrat în febra cumpărăturilor! Este

169
de înțeles că celălalt partener răspunde cu consternare
și indignare. Acest eveniment banal generator de diver­
gențe apare când un partener, în general principalul
furnizor de venit, încearcă să-l controleze pe celălalt
prin raționalizarea alocației; acesta din urmă se revoltă
împotriva controlului prin cheltuieli exagerate.
Un alt tip de problemă apare când niciunul dintre soți
nu are gândire antreprenorială. Gestionarea finanțelor
familiei este asemănătoare administrării unei afaceri
mici, iar partenerii trebuie să muncească împreună
pentru a realiza un plan pentru creșterea veniturilor.
Trebuie să stabilească categorii de cheltuieli pentru ne­
cesitățile traiului și să fie de acord asupra economiilor și
cheltuielilor suplimentare pe care și le pot permite, cum
ar fi recompense ori bani de distracție, recreere, vacanțe.
Din păcate, cheltuielile suplimentare intră deseori
într-un joc „dinte pentru dinte“ care subminează
bugetul. Harriet se înscrie la o serie de cursuri costisi­
toare de artă, așa că Len se răzbună comandând o ladă
de whisky scoțian vechi de zece ani.
Partenerii trebuie să conștientizeze și acest mod
în care utilizează bugetele și cheltuielile pentru a se
restricționa, sfida și pedepsi reciproc. înțelegerea sem­
nificațiilor care stau la baza acestor lupte financiare de
putere — crimă și pedeapsă — implică aplicarea a nume­
roase tehnici, care se regăsesc în capitolele următoare.

PROBLEME CU RUDELE PRIN ALIANȚĂ

Investiția emoțională totală a unui partener în familia

sa de origine îl poate înstrăina de relația conjugală,
din cauză că celălalt soț este iritat de atenția acordată
părinților sau fraților. Această problemă luase amploare

4*7 fi IUBIREA NU ESTE

i/ U OE AJUNS
pentru un cuplu care m-a consultat pentru că familia
soțului locuia doar la câteva mile depărtare, în timp ce
părinții soției își petreceau mare parte din an în apar­
tamentul lor din Florida. Helene a descris situația după
cum urmează:

„Părea să creadă că totul se învârtește în jurul rudelor

lui. Insista să mergem la casa părinților lui în fiecare
duminică. Nu m-a întrebat niciodată dacă doresc și eu acest
lucru. Pur și simplu a presupus că aș vrea să merg. Când
ajungeam acolo, mă ignora complet, ca și cum aș fi fost o
piesă de mobilier. Dacă spuneam ceva, se uita la mine ca
și cum aș fi fost complet deplasată. Dacă spuneam că nu
vreau să merg, se supăra.“

Ascultând relatările lui Helene și ale soțului ei

Herbert, mă întrebam dacă vorbeau despre aceleași
împrejurări. Herbert a oferit o relatare complet diferită a
controversei lor:

„Helene nu voia niciodată să îi viziteze pe părinții mei.

Nu o plăcea pe mama mea și trebuia mereu să o împing să
îi viziteze. Când mergea acolo, făcea remarci tăioase. Așa
că am învățat să le ignor. întotdeauna am pus-o pe primul
loc pe Helene. Pur și simplu doream să îi văd pe părinții
mei din când în când.“

Fiecare dintre soți suferea de o perspectivă unilate­

rală. Niciunul nu vedea situația din unghiul celuilalt,
în privința luării deciziilor, Herbert greșea hotărând
de unul singur când e cazul să-și revadă părinții. Dar
Helene greșea presupunând că insistența lui de a-i vizita
însemna că ea este mai puțin importantă pentru el decât
erau ei. Când Herbert a realizat că sursa lipsei de coope­
rare nu e „răutatea“, a fost mulțumit.

171
 Desigur, rudele le pot cauza probleme copiilor lor
căsătoriți. Pot să cadă pradă aceluiași sentiment de
inechitate, suprageneralizării și gândirii simbolice ca
și copiii lor căsătoriți. De exemplu, mamei lui Cal îi
plăcea să îi viziteze pe el și pe Gail regulat, dar de obicei
ajungea când erau amândoi la muncă. Avea o mare im­
portanță simbolică pentru mama lui Cal ca unul dintre
ei să fie acasă și să o primească. Totuși, dintr-un punct
de vedere practic, ar fi fost mai simplu pentru ea să intre
singură în casă, dar din cauza semnificațiilor simbolice,
a interpretat situația ca pe un semn că „nimănui nu îi
pasă“, o plângere care i-a făcut pe Cal și Gail să simtă o
combinație de vinovăție și supărare.
Astfel, observăm puterea ascunsă a simbolurilor:
când cineva se grăbește să tragă o concluzie foarte
personală, o generalizare pripită, este un semn că
așteptarea sa extrem de importantă a fost încălcată.
Problema cu mama lui Cal, desigur, a produs o ceartă
între ei: cine ar trebui să meargă acasă și să o primească?
Cal insista că ar trebui să fie Gail, pentru că programul ei
era mai flexibil decât al lui. Gail susținea că ar trebui să
fie Cal, pentru că era mama lui.
Conform cadrelor proprii de referință, aveau amândoi
dreptate; totuși, ca parteneri, nu a fost constructiv să
acționeze doar pe baza propriilor perspective. Pentru
a funcționa ca o echipă, amândoi partenerii trebuie să
încorporeze punctul de vedere al celuilalt în perspectiva
proprie. Astfel, decizia finală poate fi luată dintr-o
perspectivă comună, în care cei doi iau în considerare
relevanța unui anumit curs al acțiunii, observând în
ce fel acesta afectează echipa, și nu persoana. Ca agent
imobiliar, Gail putea cu ușurință să găsească timp
pentru a fugi acasă câteva minute, în timp ce slujba lui
Cal, chimist într-un mare laborator medical, îi oferea
foarte puțin timp liber. Cum pentru Gail e mai ușor să

170 IUBIREA NU ESTE

i/Z DE AJUNS
plece de la muncă, o soluție de moment ar fi ca ea să
meargă acasă. Alteori ar fi mai potrivit să se deranjeze el.
Disconfortul și sacrificiul rezultate sunt de departe
de preferat în locul supărărilor și deteriorării relației
când partenerii lasă astfel de probleme să devină o sursă
de tensiune.
Următoarea listă de verificare detaliază câteva
dintre zonele în care coordonarea dintre parteneri este
importantă. Dacă aveți probleme în oricare dintre aceste
zone, lista vă va permite să determinați cu mai mare
exactitate punctele de fricțiune și slăbiciunile. Astfel,
veți putea să transformați plângeri generale în probleme
specifice, soluționabile. Puteți de asemenea să utilizați
lista de verificare ca pe o tabelă de scor, pentru a urmări
îmbunătățirile din relația dumneavoastră

PROBLEME ÎN PARTENERIAT

în coloana din stânga evaluați următoarele afirmații în funcție de

frecvența apariției:

(0) nu se aplică (1) rareori (2) uneori (3) frecvent (4) mereu
în coloana din dreapta bifați dacă sunteți de părere că afirmația reprezintă
o problemă.

Luarea deciziilor
Când trebuie să dezbatem o problemă sau să luăm o decizie:

Aceasta
este o
problemă
1/ Nu suntem de acord.
2/ Partenerul meu se supără.
3/Eu mă supăr.
4/Cedez.
5/ Partenerul meu cedează.
6/Nu facem compromisuri.

173
 Luarea deciziilor Aceasta |
5/ Mă rețin de la a mă comporta afectuos
este o pentru că partenerul meu vrea imediat să
problemă facem dragoste.
7/Eu iau deciziile. 6/ Preferăm tipuri diferite de sex.
____ 8/Partenerul meu ia deciziile. _____ 7/ Partenerul meu folosește sexul pentru a mă
9/Evităm să luăm decizii. j controla sau pedepsi.
10/Sentimentele mele sunt rănite. ■ 8/Partenerul meu este mult prea interesat de
____ sex.
11/Sentimentele partenerului sunt rănite.
9/Partenerul meu nu este sensibil la dorințele
12/ Ne certăm în privința chestiunilor mele sexuale.
neînsemnate. ’ 1
10/Nu suntem de acord în privința metodelor
Aceasta î : contraceptive.
Finanțe este o 1
problemă j Recreere și activități de petrecere Aceasta
1/Partenerul meu cheltuiește prea mult. ț a timpului liber este o
problemă
2/Partenerul meu nu vrea să cheltuiască. 1/ Nu petrecem suficient timp liber împreună
3/Partenerul meu detestă cheltuielile mele. pe cât am dori.
4/ Nu avem niciun plan referitor la cheltuielile ( 2/Partenerul meu petrece prea mult timp în
lunare. _____ propria activitate de relaxare.

5/ Nu avem nicio înțelegere în privința } 3/ Partenerul meu nu are timp sau energie
economiilor. ’ ’ I pentru activități de petrecere a timpului
____ liber.
6/ Nu înțelegem pe ce se duc banii. I
4/ Partenerul meu nu se poate bucura de
7/ Partenerul meu ascunde datorii sau recreere cu mine.
cheltuieli.
5/ Mă simt constrâns să fac lucruri pe care
8/ Nu avem nicio înțelegere în privința altfel nu le-aș face.
____ stabilirii priorităților. ’ _____
6/ Nu ne bucurăm de aceleași activități.
9/Nu cheltuim cu responsabilitate. I
7/Partenerul meu nu are suficiente hobby-uri
Aceasta | sau interese recreaționale.
Relații sexuale este o
problemă 1 8/ Nu există niciun echilibru între timpul liber
petrecut împreună și separat.
1/ Partenerul meu este mai interesat decât I
mine de sex. 1 9/Partenerul meu nu stabilește niciun echi-
libru între muncă și recreere.
2/ Partenerul meu este mai puțin interesat i 10/ Avem idei diferite asupra conceptului de
decât mine de sex. ’
distracție.
3/ îmi este greu să vorbesc cu partenerul meu
despre sex.
4/Relația noastră sexuală nu este
satisfăcătoare.

i| *7 / IUBIREA NU ESTE
/ DE AJUNS
175
 Luarea deciziilor Aceasta |
5/ Mă rețin de la a mă comporta afectuos
este o pentru că partenerul meu vrea imediat să
problemă facem dragoste.
7/Eu iau deciziile. 6/ Preferăm tipuri diferite de sex.
____ 8/Partenerul meu ia deciziile. _____ 7/ Partenerul meu folosește sexul pentru a mă
9/Evităm să luăm decizii. j controla sau pedepsi.
10/Sentimentele mele sunt rănite. ■ 8/Partenerul meu este mult prea interesat de
____ sex.
11/Sentimentele partenerului sunt rănite.
9/Partenerul meu nu este sensibil la dorințele
12/ Ne certăm în privința chestiunilor mele sexuale.
neînsemnate. ’ 1
10/Nu suntem de acord în privința metodelor
Aceasta î : contraceptive.
Finanțe este o 1
problemă j Recreere și activități de petrecere Aceasta
1/Partenerul meu cheltuiește prea mult. ț a timpului liber este o
problemă
2/Partenerul meu nu vrea să cheltuiască. 1/ Nu petrecem suficient timp liber împreună
3/Partenerul meu detestă cheltuielile mele. pe cât am dori.
4/ Nu avem niciun plan referitor la cheltuielile ( 2/Partenerul meu petrece prea mult timp în
lunare. _____ propria activitate de relaxare.

5/ Nu avem nicio înțelegere în privința } 3/ Partenerul meu nu are timp sau energie
economiilor. ’ ’ I pentru activități de petrecere a timpului
____ liber.
6/ Nu înțelegem pe ce se duc banii. I
4/ Partenerul meu nu se poate bucura de
7/ Partenerul meu ascunde datorii sau recreere cu mine.
cheltuieli.
5/ Mă simt constrâns să fac lucruri pe care
8/ Nu avem nicio înțelegere în privința altfel nu le-aș face.
____ stabilirii priorităților. ’ _____
6/ Nu ne bucurăm de aceleași activități.
9/Nu cheltuim cu responsabilitate. I
7/Partenerul meu nu are suficiente hobby-uri
Aceasta | sau interese recreaționale.
Relații sexuale este o
problemă 1 8/ Nu există niciun echilibru între timpul liber
petrecut împreună și separat.
1/ Partenerul meu este mai interesat decât I
mine de sex. 1 9/Partenerul meu nu stabilește niciun echi-
libru între muncă și recreere.
2/ Partenerul meu este mai puțin interesat i 10/ Avem idei diferite asupra conceptului de
decât mine de sex. ’
distracție.
3/ îmi este greu să vorbesc cu partenerul meu
despre sex.
4/Relația noastră sexuală nu este
satisfăcătoare.

i| *7 / IUBIREA NU ESTE
/ DE AJUNS
175
GÂNDURI TĂCUTE:
CENTRUL FURTUNII

> O soție s-a supărat pe soțul ei când acesta s-a întors

devreme de la serviciu. Când el a salutat-o bucuros, ea
l-a fixat cu privirea.
> Un soț s-a enervat pe soția sa când aceasta i-a spus
că dusese la bibliotecă niște cărți al căror termen de
retumare fusese depășit.
> O soție s-a înfuriat pe soțul ei când el s-a lăudat în fața
unor prieteni despre ce grozav gătea ea.

în fiecare situație, gestul pozitiv al partenerului a

declanșat furie. De ce? Cei furioși au fost surprinși de
propriile lor reacții. Partenerii acestora au fost uimiți:
ei așteptau aprecieri, nu un atac. Pentru că partenerii
furioși erau în terapie cognitivă, știau cum să interpre­
teze sensurile simbolice ale evenimentelor. La o analiză
atentă, fiecare dintre ei a reușit să-și amintească anumite
gânduri stârnite de fapta bine intenționată a celuilalt.
Aceste gânduri au fost atât de efemere, încât, fără exer­
cițiu, partenerii furioși n-ar fi fost în stare să le surprindă.

4 “7 IUBIREA NU ESTE
l/O DE AJUNS
> Soția celui care a ajuns mai devreme acasă s-a gândit:
„De ce a trebuit să vină așa devreme? încearcă să
mă verifice?“.
> Soțul care întârziase să ducă înapoi cărțile de la
bibliotecă și-a spus: „încearcă să mă facă să mă simt
prost. Vrea să-mi demonstreze că face lucrurile mai bine
decât mine“.
> Soția lăudată pentru talentele ei în bucătărie
s-a gândit: „De ce trebuie să se laude cu faptul că
gătesc? Prietenii noștri vor crede că nu vrea decât să le
smulgă laude“.

Astfel de reacții uimitoare devin mai clare când

începem să monitorizăm aceste gânduri trecătoare.
Atunci când ne putem da seama de gândurile auto­
mate pe care le avem (monologul nostru intern),
putem înțelege mai bine cum reacționăm și de ce
reacționăm exagerat.
La prima vedere, pare că gesturile celorlalți conduc
direct la reacțiile noastre de furie, anxietate, tristețe și
altele asemenea. Rostim (sau cel puțin gândim) lucruri
cum ar fi „mă superi“ sau „mă enervezi“, însă aceste
afirmații nu sunt chiar corecte. Ele sunt adevărate doar
prin faptul că nu am fi avut emoția respectivă (furie, an­
xietate, tristețe) dacă cealaltă persoană nu s-ar fi purtat
în acel fel. însă acțiunile persoanei sunt doar fapte pe
care noi le interpretăm. Reacția noastră emoțională își are
originea în interpretarea noastră, nu în actul propriu-zis.
Dacă nu am interpreta mai întâi ce se întâmplă,
reacțiile noastre ar fi haotice. în funcție de circumstanțe,
pumnul ridicat ar putea însemna o amenințare, o
chemare la solidaritate sau un gest al reușitei. Modul în
care decodificăm gestul îi conferă semnificația potrivită
(sau nepotrivită). Totuși, din cauza erorilor noastre
apărute din prejudecăți, neatenție, oboseală și altele,

177
interpretăm foarte ușor în mod greșit motivele oame­
nilor și reacționăm neadecvat sau chiar distructiv. Astfel
de greșeli sunt foarte des întâlnite în relațiile apropiate.
însă putem sesiza propriile interpretări greșite
atunci când apar concentrându-ne pe gândurile noastre
automate. După ce reușim să depistăm aceste gânduri, le
putem analiza și le putem corecta dacă nu sunt realiste.
Deoarece etichetarea automată apare atât de rapid,
o soție, de pildă, poate fi conștientă doar de faptul că
se simte jignită de soțul ei și, probabil, de o anumită
imagine pasageră și supărătoare a lui. Critica ulterioară
poate să nu reflecte „jignirea“ reală, ci mai degrabă
reacția ei la aceasta, cu alte cuvinte dorința ei de atac,
mai degrabă decât motivul atacului. Pentru a descoperi
adevăratul sens al „jignirii“, femeia trebuie să conștienti­
zeze interpretarea ei automată.
Pentru a înțelege motivul supărării, de obicei este
suficient să identificați gândul automat, care adesea
spune totul, relevând semnificația reală a evenimentului.
De exemplu, numitorul comun al gândurilor automate
enumerate anterior este senzația partenerului că este
întru câtva nedreptățit:

> Soția s-a simțit presată de faptul că soțul pare că

o verifică.
O în incidentul cu cartea împrumutată de la bibliotecă,
soțul s-a simțit nedreptățit de faptul că soția încerca
să-i demonstreze că e mai bună decât el.
> Soția furioasă a crezut că lauda soțului implica
devalorizarea tuturor celorlalte talente ale sale, cu
excepția gătitului.

Pe parcursul terapiei, ajungem uneori la concluzia că

primul gând automat pe care-1 conștientizăm nu relevă
întreaga poveste: există în continuare un alt înțeles

17Q IUBIREA NU ESTE

| / C) OE AJUNS
ascuns care generează acel gând indignat, iar această
semnificație mai subtilă implică de obicei o amenințare
care stârnește un sentiment dureros, cum ar fi anxie­
tatea sau durerea. Aceste sensuri ascunse sunt ceea ce
am descris mai devreme ca frici ascunse.
Gândul ascuns și sentimentul asociat acestuia, cel de
jignire sau de anxietate, sunt copleșite cu repeziciune
de gândurile ostile, mai evidente, care maschează rana
inițială. în exemplele anterioare, gândul indignat al
partenerei („încearcă oare să mă verifice?“) a acoperit un
gând inițial temător („O să mă critice pentru că e dezor­
dine în casă.“). L-am numit „gând amenințător“, acesta
fiind ascuns în spatele fiecărui gând trecător, generator
se anxietate și indignare. Dacă oamenii nu exersează pe
cont propriu, probabil că nu vor reuși să identifice acest
gând, care este cheia supărării lor.

> Gândul amenințător în primul caz a fost: „O să

vadă că încă nu am făcut treburile gospodărești și mă
va critica“.
> Gândul amenințător al soțului a fost: „Nu are încredere
în mine, așa că a dus singură cărțile la bibliotecă“.
> în ultimul caz, gândul inițial amenințător al soției a
fost: „Vor crede că el zice despre mine că nu-s bună decât
să gătesc“.

Relația dintre situație, gândurile secundare (furie) și

cele primare (teamă) este rezumată mai jos.

Situație care Gând automat Gând automat

generează furie secundar evident primar subtil
(enervare) (frică)
Soțul vine acasă Mă verifică? 0 să mă critice
devreme. pentru că e
dezordine.

179
Situație care Gând automat Gând automat
generează furie secundar evident primar subtil
(enervare) (frică)
Soția duce cărțile la încearcă să-mi arate Nu are încredere în
bibliotecă. că e mai bună decât mine.
mine.
Soțul se laudă cu încearcă să obțină Vor crede că doar
faptul că soția complimente. asta știu să fac.
gătește bine.

Numitorul comun în aceste situații este următorul:

partenerii au considerat că imaginea lor publică avea să
fie amenințată de dezvăluirea unei slăbiciuni, reală sau
imaginată; aceste presupuse amenințări le-au produs
suferință partenerilor, ceea ce a condus la sentimentul
de inadecvare și la dorința de pedepsire a celuilalt.
De obicei, un gând automat poate fi identificat cu
ajutorul tehnicii „completării spațiului alb“: conștien­
tizați enervarea și apoi reflectați asupra ei, încercând
să înțelegeți ce s-a întâmplat în mintea dumneavoastră
în intervalul dintre declanșarea evenimentului și furia
propriu-zisă, ca într-o reluare a unui moment din timpul
unui meci de fotbal.
Gândurile automate se pot materializa sub forma
cuvintelor, a imaginilor sau a ambelor. în timp ce o
aștepta pe Karen, Ted s-a gândit automat: „Poate i s-a
întâmplat ceva“ și a avut o imagine mentală cu ea moartă
într-un accident de mașină. Karen, știind că întârziase, și
l-a imaginat pe Ted urlând la ea, cu chipul roșu de furie
și ochii ieșiți din orbite.
Gândurile automate seamănă cu ceea ce Freud a
numit gândire „preconștientă“. Albert Ellis le consideră
„autoverbalizări“. Gândurile automate sunt izbucniri
scurte la limita conștiinței. Deși rapiditatea lor este un
impuls către acțiune, durata lor scurtă le face dificil

IUBIREA NU ESTE
IC)U DE AJUNS
de identificat. După ce furia se inflamează și începem
atacul, nu ne mai amintim gândul automat trecător
care ne-a enervat. în schimb, ne concentrăm atenția
asupra atacului.
Conținutul gândului automat este de obicei con­
densat, astfel că o idee cum ar fi „încearcă să se dea mare
cu mine în fața tuturor acestor oameni“ poate fi compri­
mată astfel: „încearcă... se dă mare... oameni“. Totuși,
când indivizii își identifică gândurile automate, ei pot
reconstrui toată propoziția. Seriile de gânduri automate
alcătuiesc un monolog interior.
Martin, un bărbat mare și solid, care dădea impresia
încrederii în sine (a fost vedetă a echipei de fotbal în
timpul colegiului), era deosebit de sensibil la cea mai
mică desconsiderare aparentă din partea soției și a cole­
gilor și avea dificultăți în a-și înțelege și controla ieșirile
furioase bruște. La un moment dat, a avut o izbucnire
aparent imediată de furie, iar mai târziu a reușit, de
mai mult ori, să surprindă gândul automat care a făcut
legătura între eveniment și furie: a învățat să completeze
„spațiul alb“. în fiecare situație, Martin a fost jignit,
dar n-a știut motivul până când nu a reluat acțiunea și a
identificat gândul automat.
într-unul din cazuri, s-a înfuriat când soția sa,
Melanie, nu a răspuns la încercările lui de reconciliere
după o ceartă cu privire la cât de mult să-i sprijine pe
cei doi copii ai lor aflați la colegiu. Gândul său automat
(primar) a fost: „Mă tratează cu răceală“. Acest gând
a generat o durere trecătoare, urmată de explicarea
motivului soției: „încearcă să mă pedepsească“ (gând
secundar). Atribuindu-i femeii un motiv ostil, și-a stârnit
propria furie.
Cu alt prilej, Melanie a ieșit în oraș fără să lase un
bilet. Martin s-a simțit jignit, apoi furios și a dorit să
discute cu ea. Gândul automat dureros a fost: „Nu-i

181
pasă de mine“, înlocuit imediat de „e nesăbuită“, ceea ce a
dus la furie.
în altă situație, Melanie l-a întrerupt pe Martin în
timp ce acesta vorbea cu un grup de prieteni, iar el a
simțit cum îl cuprinde furia. Gândul lui primar automat a
fost: „Nu crede că aș avea ceva de spus“. Gândul lui automat
secundar, cel furios, a fost: „Mereu încearcă să mă facă să
tac. Simte nevoia să mă reducă la tăcere“.
în fiecare situație, mai multe gânduri au intervenit
între acțiunile soției și izbucnirea lui emoțională. însă
după ce Martin a identificat gândurile sale automate
primare și secundare, a reușit să înțeleagă sursa furiei lui.
Acest lucru are o importanță deosebită în neînțelegerile
conjugale, deoarece un gând automat poate fi corectat
dacă este nepotrivit sau greșit, ceea ce duce adesea la o
diminuare a furiei.
Desigur, deoarece aceste gânduri apar atât de rapid,
este posibil să nu le puteți surprinde dacă nu sunteți
pregătit. Și de îndată ce puteți identifica gândurile
automate, la început pot să pară foarte plauzibile. Abia
după ce începi să analizezi faptele îți dai seama dacă sunt
exagerate, dacă se bazează pe niște prejudecăți și dacă
sunt greșite, justificate sau realiste. De cele mai multe ori,
oamenii pornesc de la premisa că gândurile lor trecătoare
sunt justificate și, prin urmare, nu sunt dispuși să le pună
la îndoială. însă mai târziu, după ce furia mai scade și
reușesc să se detașeze, pot conștientiza, după o perioadă
de reflecție, că gândurile lor automate au fost înșelătoare.
Din fericire, Martin s-a hotărât să-și verifice gându­
rile automate cu privire la Melanie. A aflat lucruri care
l-au liniștit.

> A descoperit că motivul pentru care ea nu i-a răspuns

la încercările de împăcare („răceala“) a fost că dacă
rostea un cuvânt, ar fi izbucnit în plâns.

400 IUBIREA NU ESTE

IC)Z DE AJUNS
> Și-a dat seama că a doua „jignire“ venită din partea
ei (a neglijat să-i lase un bilet) nu a putut fi evitată;
întârziase la o întâlnire și a trebuit să plece în
mare grabă.
> A aflat că Melanie îl întrerupsese ca să schimbe
subiectul, nu ca să-l reducă la tăcere: fără să știe, el
vorbea despre un subiect delicat care îl deranja pe
unul dintre prietenii care erau de față.

De fiecare dată, cu ajutorul acestor informații supli­

mentare, Martin a reușit să înțeleagă faptul că furia sa nu
a fost justificată, ci s-a bazat pe niște interpretări greșite.
Totuși, nu și-ar fi dat seama de acest lucru dacă mai
întâi nu ar fi recunoscut gândurile automate. Chiar dacă
Martin ar fi putut sesiza că furia sa era nepotrivită în
situația respectivă, el și-ar fi cerut scuze fără să știe cauza
reală — propriile sale sentimente și gânduri trecătoare —
și ar fi avut în continuare sentimente de furie nepotrivită
în situații similare.
în aproape orice interacțiune dintre soți, fiecare va
formula gânduri automate care influențează ceea ce
rostește fiecare și modul în care o fac. Chiar dacă nu sunt
exprimate deschis, gândurile automate influențează
tonul vocii, expresia feței și gesturile. Să ne gândim la ur­
mătorul dialog și la monologul interior care-1 însoțește:

Gând automat Cuvinte rostite Nonverbal

MARTIN: E prea îngăduitoare Dragă, nu crezi că Ton ridicat
cu copiii, iar ei mă copiii ar putea să al vocii.
enervează. se potolească?
MELANIE: Iar începe, tot Copiii se distrează. Mușchi
timpul se plânge Oricum, în curând faciali
[se simte furioasă]. vor merge la încordați.
culcare.

183
 Gând automat Cuvinte rostite Nonverbal
MARTIN: Se opune la tot ce Să îi duc eu la Voce
spun. Mai bine iau culcare? răstită,
eu controlul [se pumni
simte furios]. încleștați.
MELANIE: începe să-și piardă Nu, îi duc eu acum Merge
controlul. Ar putea la culcare. abătută.
să le facă rău
copiilor. Mai bine
cedez [se simte
învinsă].

în acest caz, cei doi părinți au avut o discuție

civilizată, însă gândurile lor reale au relevat fricțiunea
existentă. Melanie a interpretat corect semnalele cum că
Martin era furios și în cele din urmă a hotărât să-i facă
pe plac. Comunicarea nonverbală (postură, expresiile
feței, tonul vocii) a reflectat mai corect gândurile lor
automate decât vorbele. Gândurile automate reflectă
„conținutul latent“ al unui mesaj (ceea ce este ascuns)
în contrast cu „conținutul manifest“ (cuvintele rostite).
Deși Melanie, de pildă, și-a ales în mod diplomatic
cuvintele, gândurile ei automate s-au concentrat pe
critica venită de la Martin, apoi pe teamă și, în cele
din urmă, pe supunere. Aceste gânduri s-au reflectat în
sentimentele ei și în tonusul muscular (de la încordare
la înmuiere).

ÎNDOIELI SECRETE

Cu alt prilej, Martin a fost jignit când Melanie a

schimbat subiectul atunci când cei doi discutau. însă el
s-a surprins în mijlocul unei serii de gânduri automate,

IUBIREA NU ESTE

m DE AJUNS
 cum ar fi: „întotdeauna îmi face așa. Nu pot să o las să
facă așa. Nu are niciun drept să mă trateze așa“.
Furia lui depășise cu mult „jignirea“ reală din partea
lui Melanie. Reluând fluxul gândurilor, Martin le-a
putut recunoaște pe cele automate (primare) care prece­
daseră gândurile lui critice: „Nu este interesată de ce spun
eu. Crede că sunt plictisitor“. Totodată, Martin a reușit
să identifice emoția resimțită imediat după acest gând:
tristețe, nu furie. Au urmat gândurile sale critice (secun­
dare), izvorâte din tristețe: a învinovățit-o pe Melanie
pentru ceea ce în mintea lui părea a fi o „jignire“.
Martin se îndoia de capacitatea sa de a se exprima
potrivit; aparenta indiferență sau nerăbdare a lui
Melanie față de ce avea el de spus i-a stârnit neîncredere
în sine. Totuși, șirul gândurilor s-a repliat rapid din fața
acestor implicații dureroase cum că ar fi plictisitor și
nedezirabil din punct de vedere social, orientându-se
către „greșeala“ soției.
Majoritatea reacțiilor exagerate ar putea fi diminuate
dacă partenerii nu și-ar mai concentra atenția spre
„nedreptatea“ sau „caracterul necorespunzător“ al
partenerului, ci s-ar concentra pe rana mai veche,
ascunsă. Ei ar putea recunoaște când furia lor este
alimentată nu atât de faptele rele ale partenerului, cât
de propriile sensibilități. Astfel, ar deveni mai puțin
reactivi și le-ar răspunde constructiv partenerilor lor, în
loc să-i învinuiască.
O altă situație des întâlnită care ilustrează felul în
care durerea duce la furie începe cu îndoielile partene­
rului cu privire la adecvarea sa, ilustrată de Mike și Sue,
un cuplu tânăr bine intenționat, ale căror diferențe de
clasă socială (bărbații din familia irlandeză a lui Mike,
aparținând clasei muncitoare, erau toți polițiști și pom­
pieri absolvenți de liceu, în timp ce membrii familiei
lui Sue, protestanți anglo-saxoni, erau toți absolvenți de
facultate) au contribuit la confruntările lor frecvente.
Mike se ceartă cu Sue, care îl tratează de sus și
îl „intimidează“. Gândurile lui inițiale s-au axat pe
sentimentul lui de inferioritate și vulnerabilitate. Pe
măsură ce transferă vina asupra lui Sue, tristețea lui este
înlocuită de furie.

Gând automat Sentiment

1/ De ce sunt un tâmpit atât de inhibat? Ea este Tristețe
mereu în avantaj. Vorbește peste mine și mă
amenință că pleacă dacă deschid gura.
2/ Este a dracului. Furie

Uneori, sentimentul ascuns este vinovăția, instigat

adesea de critica la adresa propriei persoane. Observați
gândurile lui Mike după ce Sue l-a acuzat că este prea
strict cu copiii:

Gând automat Sentiment

1/ Poate că are dreptate. Poate că sunt prea dur Vinovăție
cu ei.
2/De ce încearcă mereu să mă facă să mă simt Tristețe
prost? îi place să se ia de mine.
3/ îmi subminează relația cu copiii. Furie

Un alt gând ascuns, la fel de frecvent, care generează

furie este exprimat deschis sub forma unei acuzații la
adresa partenerului: „Ești iresponsabil. Nu-ți pasă de
mine“. Deși aceste gânduri sunt destinate partenerului,
ele sunt precedate de unele mai timpurii, orientate de
multe ori împotriva propriei persoane. Acestea sunt în
mod obișnuit gânduri „autocritice“ sau „alarmiste“.
De exemplu, Cindy a mers la o întrunire socială
împreună cu iubitul ei Jeff. în timpul petrecerii, ea

IOD IUBIREANUESTE
DE AJUNS
a devenit din ce în ce mai supărată pe el, deși nu era
sigură din ce motiv. Mai apoi, a început să-l critice în
mod direct. Secvența următoare ilustrează felul în care
critica lui Cindy orientată asupra propriei persoane („Ce
se întâmplă cu mine?“) a generat durere, pe care o evită
învinuindu-1 pe Jeff și simțindu-se furioasă.

Gând automat Sentiment

1/ Nimeni nu este atent la mine. Ce nu-i în regulă Durere
cu mine? De ce nu pot fi la fel de populară ca
Jeff? El se simte bine cu toată lumea.
2/ Nimeni nu e interesat de mine. Durere și
mai mare
3/ El ar trebui să fie atent la mine. Furie
4/ Niciodată nu e atent la mine. Furie și mai
mare

Gândurile automate inițiale abia au fost remarcate

de Cindy. S-a simțit rănită pentru un moment sau două
și apoi furioasă vreme mai îndelungată. Gândurile ei
furioase și ostile față de Jeff erau atât de pronunțate,
încât ea a pierdut din vedere „rana“ ei inițială. O ceartă
ulterioară cu Jeff nu a făcut nimic în sensul diminuării
furiei sau încheierii acuzațiilor față de el deoarece nu a
ajuns la sursa durerii ei primare, ascunse: „Nimeni nu
este interesat de mine“.
Exersând, veți descoperi că devine din ce în ce mai
ușor să completați „spațiile goale“ și să identificați
gândurile ascunse. Dacă sunteți vigilent, veți putea tot­
odată să identificați gândurile dureroase care le preced
pe cele critice. Tehnicile de dezvăluire a gândurilor
automate sunt discutate mai pe îndelete în capitolul 13.
în plus, voi arăta cum puteți corecta aceste gânduri și,
prin urmare, să reduceți (sau să eliminați) durerea și
sentimentele dureroase.

187
ORIGINEA ÎNDOIELILOR CU PRIVIRE
LA SINE Șl LA PARTENER

Unele dintre îndoielile pe care oamenii le experimen­

tează sunt derivate din regulile (trebuie și nu trebuie) pe
care le-au auzit afirmate de părinți sau pe ere le-au dedus
din propriile amintiri cu privire la felul în care se purtau
părinții unul față de celălalt.
Dacă partenerul nu reușește să se conformeze
standardelor parentale, persoana respectivă se simte
dezamăgită, tristă și furioasă. Dacă persoana respectivă
nu reușește să se ridice la nivelul standardelor parentale,
este posibil să fie încercată de sentimente de îndoială
de sine și de vinovăție. Așa s-a întâmplat în cazul unui
cuplu de parteneri căsătoriți pe când erau foarte tineri
care aveau probleme în a renunța la modelele oferite
de propriii lor părinți. De pildă, Wendy își însușise
regula mamei ei „rolul soției este de a avea grijă de soțul
ei“. Acest tipar tradițional i-a modelat reacțiile tinerei
față de soțul ei Hal. Când nu a reușit să respecte această
regulă, Wendy s-a simțit inadecvată și a devenit foarte
autocritică.
însă părinții lui Hal aveau atitudini diferite. Tatăl
lui punea un accent atât de mare pe perfecționism,
încât Hal dezvoltase convingerea că „nu pot să fac nimic
așa cum trebuie“. Iar mama lui Hal avea o atitudine
înjositoare față de bărbați, care nu a făcut decât să-i
accentueze nesiguranța: „Bărbații nu pot face nimic, sunt
slabi și neajutorați“. Pentru Hal, aceste reguli au generat
o îndoială de sine intensă când lucrurile au mers greșit.
într-o confruntare inevitabilă, Wendy a remarcat că
Hal arăta epuizat și obosit după o zi petrecută la birou.

4QQ IUBIREA N11ESTE

IOO DE AJUNS
 WENDY: [Nu sunt bună de nimic dacă nu reușesc să am
grijă de el.] Lucrezi prea mult, iubitule.
HAL: [Sunt inadecvat. Nu i-am acordat suficientă atenție.
Din pricina asta se plânge.] Nu mă apreciezi. Nu pot să fac
nimic cum trebuie. Nu am făcut niciodată nimic așa cum
trebuie. Nu ești nicicând mulțumită [arată și are un glas
deprimat].
WENDY: [Poate am făcut ceva greșit. Probabil că nu ar
fi trebuit să-i spun nimic. Ar trebui să-l încurajez.] Ai făcut
atâtea lucruri bune. Ai avut grijă de noi. Faci mereu lucruri
prin casă. Ai succes. Ești un soț bun.
HAL: [E sarcastică.] Ia slăbește-mă!
WENDY: [E supărat pe mine. Nu are niciun motiv să se
poarte așa. Poate că e nebun. Se retrage și începe să plângă.]
HAL: [Se simte vinovat. Am greșit.] Fir-ar să fie, iar
începi!
WENDY: [Se simte vinovată. Am greșit foarte tare. Nu
ar trebui să-l supăr și am încercat să n-o fac. Nu sunt în stare
de nimic.]

Wendy, crezând că a „încălcat“ regula mamei cu

privire la faptul că soțul nu trebuie supărat, a fost
cuprinsă de remușcări și de teamă. între timp, Hal a
intemalizat standardele perfecționsite ale tatălui său și a
stabilit că a greșit, de vreme ce soția sa era supărată.

IMPERATIVE SECRETE

Oamenii explică arareori imperativele de tipul trebuie

să, care cel mai adesea apar ca gânduri automate. De
cele mai multe ori, ei exprimă rezultatul acestor reguli
de tipul trebuie: nemulțumiri, mustrări și reproșuri. Să
analizăm funcționarea acestor mecanisme mentale în

189
cadrul unei confruntări care a avut loc între Mark și
Sarah.
Când Mark s-a întors de la serviciu, a fost întâmpinat
cu mai multe plângeri din partea lui Sarah cu privire la
ziua dificilă pe care femeia o avusese la serviciu. Totuși,
Mark se simțea bine deoarece tocmai bătuse palma cu
un nou agent de publicitate pentru postul de radio unde
lucra și era nerăbdător să-i povestească lui Sarah despre
ce zi bună avusese. Așteptarea lui tăcută era: „Sarah o
să fie fericită când o să-i spun veștile“. Totuși, Sarah era
preocupată de propriile sale probleme, deoarece șeful
ei o învinuise pentru o greșeală de-a lui în relația cu
un client.

Se gândește Spune
SARAH: [Nu ar trebui să am Am avut o zi groaznică.
toate aceste probleme la
serviciu. Mark trebuie
să asculte și să fie
înțelegător.]
MARK: [Nu trebuie să duc și Nu putem să vorbim
poverile lui Sarah. Nu are despre altceva?
niciun drept să le arunce
asupra mea. Am dreptul
să am o soție care să fie
bucuroasă când vin acasă.
Mereu îmi strică ziua.]
SARAH: [Trebuie să pot discuta Nu vrei să auzi niciodată
cu soțul meu când am o de problemele mele. îți
perioadă nefastă. El trebuie place doar să-mi spui
să mă susțină.] problemele tale.
MARK: [Nu ar trebui să fiu obligat Nu faci decât să fii a naibii
să-i ascult criticile.] și să te plângi. Dacă nu-i
poți face față serviciului,
de ce nu renunți?

IUBIREA NU ESTE
IJU DE AJUNS
SARAH: [Nu are niciun drept să întotdeauna îmi închizi
fie furios pe mine și să mă gura când am o problemă,
critice.] Ești atât de centrat asupra
propriei persoane, încât
nu suporți să asculți pe
altcineva.
MARK: [Nu are niciun drept să mă Dacă ai de gând să fii
atace. Nu suport.] răutăcioasă, eu o să plec
[iese din casă].

Imperativele (trebuie) și drepturile din coloana din

stânga nu au fost afirmate în mod deschis. însă în
calitate de gânduri automate, ele au reprezentat semne
mentale de atac. Atacul a început cu apariția fulgurantă
a unei imagini negative asupra partenerului, ceea ce i-a
determinat pe Sarah și pe Mark să pună problema pe
seama acțiunilor celuilalt. Partenerii răniți sunt furioși
pe imaginea mentală pe care o au despre celălalt, însă ei
atacă persoana reală.
Atacul lui Sarah este felul ei de a-1 pedepsi pe Mark
pentru presupusa lui purtare neadecvată (faptul că nu o
susține și nu o ascultă), însă ea atacă imaginea negativă
pe care o are despre el. însă cel rănit este chiar „realul“
Mark, cel care dorește să schimbe subiectul. Bărbatul
nu știe cu adevărat de ce îl atacă Sarah, la fel cum nici
ea nu știe ce-1 deranjează cu adevărat pe Mark. Dar prin
contraatac, Mark conferă credibilitate imaginii pe care o
are Sarah despre el, ca fiind nepăsător și egocentric.
Atât Sarah, cât și Mark credeau cu tărie că revendică­
rile lor implicite (Mark: „I-auzi veștile mele bune“', Sarah:
„I-auzi veștile mele proaste“) erau evidente și rezonabile,
în acest fel, ei credeau că lipsa de interes a partenerului
la aceste solicitări (ostilitatea generată de schimburile
reciproce) era lipsită de logică. Ei nu au înțeles că
așteptările lor implicite erau, de fapt, revendicări
invizibile asupra cărora ei insistau să fie onorate, dar pe
care niciunul nu le-a afirmat în mod deschis. De îndată
ce cererile lor au fost contracarate „nejustificat“, fiecare
dintre cei doi a invocat o imagine mentală negativă
asupra celuilalt, selectând dovezile negative care păreau
să justifice imaginea respectivă. Diversele procese de
distorsiune care acționează în cazul de față (cum ar fi
generalizarea excesivă, atribuirea negativă și „catastro-
farea“) vor fi descrise în capitolul următor.
Chiar și când partenerii au intenția să fie buni unul
cu celălalt, astfel de gânduri tăcute le pot submina
intențiile, producând neînțelegeri furioase. Numeroase
conflicte între soți încep deoarece expectațiile tacite
sunt contracarate. Din moment ce partenerii nu înțeleg
sursa reală a problemei, ei pun disconfortul lor pe
seama unor trăsături negative ale partenerului, și nu a
unei nepotriviri între așteptări. Din cauza dezamăgirii,
ei au gânduri negative cu privire la celălalt („iar o să
mă toace“; „ar trebui să mă susțină“) care-i împing să-și
mustre partenerul. Atacul aduce după sine un contra­
atac, confirmând astfel imaginea negativă pe care fiecare
o are despre celălalt.
Dacă Mark și Sarah s-ar fi dat un pas înapoi pentru a
înțelege că sunt „desincronizați“, ar fi putut evita o altă
confruntare distructivă și ar fi oferit acel sprijin pe care
și-l dădeau în trecut. Dacă ar fi „dat piept“ cu amăgirile
lor, ei ar fi putut, de exemplu, să-și comunice pe rând
veștile bune și pe cele proaste. Mark ar fi putut să o
asculte pe Sarah în loc să încerce să schimbe subiectul.
Sarah ar fi putut să-și stăpânească dorința de a fi aspră
cu el, iar Mark ar fi oprit dorința de contraatac. O inter­
venție constructivă în oricare dintre aceste momente ar fi
putut să oprească reacția în lanț. în schimb, ei au început
să se înțepe reciproc bazându-se pe tot felul de trebuie și
pe sentimentul că li s-ar fi încălcat drepturile.

iQO IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
 Printre prietenii lor, Mark și Sarah erau considerați
binevoitori și înțelegători. Când prietenii doreau să-și
împărtășească succesele sau problemele, Mark și Sarah
dădeau dovadă de un grad mare de toleranță, flexibi­
litate și răbdare. însă aceste calități s-au estompat în
interacțiunile dintre ele. Convingerea partenerilor din
cuplu în dreptul divin de a fi ascultați atunci când doresc
(indiferent de îngrijorările celuilalt din momentul
respectiv) i-a făcut rigizi, intoleranți și nerăbdători în
momentele de frustrare.

193
CAPCANELE MINTII

FRANCES: Nu-1 mai suport pe soțul meu. Trebuie să

divorțez... Trebuie să fac mereu tot ce vrea el. Chiar acum,
fratele și soția lui sunt în vizită, iar eu trebuie să fiu la
dispoziția lor.
PRIETENA: Poți să zici un cuvânt format din două
litere: NU!
FRANCES: Nu pot să fac așa ceva... mi-ar face viața
un chin.
PRIETENA: Parcă ziceai că o să divorțezi, deci ce ai
de pierdut? Spui că fie trebuie să cedezi complet, fie să îl
părăsești. Nu există nicio cale de mijloc?
FRANCES: Nu.

Răspunsul lui Frances ilustrează gândirea polarizată,

de tipul „totul-sau-nimic“, pe care am remarcat-o la
numeroase cupluri căsătorite. Partenerii — un agent de
vânzări și o profesoară de gimnaziu care au început să
aibă probleme în căsnicie după ce angajatorul bărbatului
l-a transferat de două ori în șase ani — nu văd decât o
opțiune mare și lată: fie bună, fie rea, nu există cale de
mijloc. Cei doi au același răspuns la orice problemă care

IUBIREA NU ESTE

m DE AJUNS
se ivește între ei: fie problema poate fi rezolvată ușor, fie
nu o pot rezolva deloc. Frances, de pildă, nu a reușit să
găsească o soluție rezonabilă nici chiar atunci când i-a
fost sugerată de prietena ei.
Această gândire în extreme generează în cupluri o
imagine exagerată, neplăcută a celuilalt partener și a
căsniciei. Deoarece ei nu-și pot defini corect problemele,
dificultățile pot căpăta proporții uriașe. Și pentru
că nu depun cine știe ce eforturi pentru a rezolva
aceste probleme aparent imense, sentimentul lor de
neajutorare (și furie) devine din ce în ce mai accentuat,
contracarând și mai mult eforturile lor de rezolvare a
problemelor.
La o primă vedere, poate părea că Frances exagerează
în mod deliberat starea proastă în care se află (ca și cum
ar avea o plăcere perversă în a se chinui singură). Nu
este chiar așa. Capcanele mentale în care cad cuplurile
reflectă distorsiunile involuntare în modul de procesare
a informațiilor și se referă mai puțin la intențiile conști­
ente sau inconștiente.
Problemele gândirii nu au nimic de-a face cu inteli­
gența. Cuplurile care dau dovadă de niveluri crescute
de inteligență în relaționarea cu persoane din afara
familiei sau în rezolvarea unor probleme solicitante de
la serviciu, în viața conjugală se pot întoarce la o gândire
primitivă, eronată, aflată sub presiunea solicitărilor,
a amenințărilor sau a frustrărilor. Desigur, gândirea
strâmbă în sine îi face pe oameni să resimtă frustrări
suplimentare.
Când oamenii trăiesc sentimente extreme în relațiile
intime, cum ar fi furie, spaimă sau disperare, există
un risc crescut de gândire în alb și negru. Uneori,
situația este extremă în realitate, caz în care reacția
emoțională poate fi adecvată. însă cel mai des aceste
reacții intense sunt bazate pe distorsiuni ale proceselor
normale de gândire: totul-sau-nimic, citirea gândurilor,
generalizare exagerată.

CUM DISTORSIONEAZĂ SEMNIFICAȚIILE

SIMBOLICE GÂNDIREA NOASTRĂ

Deoarece multe dintre distorsiunile noastre de

gândire apar în situații cu semnificații simbolice aparte,
este utilă o trecere în revistă a tipurilor de situații care
se pretează interpretărilor simbolice (greșite sau nu).
Unii oameni fac greșeli tipice de gândire când percep
anumite amenințări la adresa unor aspecte vitale ale
vieții lor. securitate, siguranță și relații apropiate. De
pildă, aceștia pot să exagereze consecințele afecțiunii
minore a unui membru al familiei (care ar putea să se
îmbolnăvească mai grav și să moară, își spun ei). Alte
persoane pot exagera consecințele neplății la timp a
facturilor (se tem să nu dea faliment), iar unii oameni se
alarmează când soțul sau soția se înfurie pe ei (prevăd
sfârșitul relației).
Datorită importanței simbolice uriașe pe care
oamenii o atașează acestor tipuri de situații, li se pare
că se confruntă cu o situație „de viață și de moarte“.
Această percepție facilitează tipul de gândire absolutistă
demonstrat anterior de Frances.
Să ne aducem aminte de insistența lui Ted ca soția lui
să fie mereu punctuală. Pentru Ted, punctualitatea era
sfântă. Când Karen l-a lăsat să aștepte, chiar și numai
câteva minute, s-a supărat foarte tare. Avea o frică
ascunsă, profundă, de a fi abandonat, iar întârzierea
lui Karen i-a agravat teama cum că femeii i s-ar fi putut
întâmpla ceva și că el avea să rămână singur. O altă
semnificație simbolică prezentă în mintea lui Ted a fost

IUBIREA NU ESTE
IwV DE AJUNS
aceea că lui Karen nu-i păsa suficient de sentimentele
lui, de vreme ce nu se străduia să ajungă la timp. Astfel,
el a fost furios pe ea când a apărut, din cauză că-1 făcuse
să se îngrijoreze fără rost.
Karen n-a putut înțelege de ce Ted insista pe punctu­
alitate. în ochii femeii, însemna că-i restrânge libertatea
de acțiune; pe scurt, solicitările lui Ted aveau, la rândul
lor, un sens simbolic pentru ea. Chiar și când s-a decis
să îi satisfacă cererea, Karen a făcut-o cu strângere
de inimă. Fără să vrea, asocia insistența lui Ted pe
punctualitate cu imaginea soției controlate pe nedrept
de soțul ei. Astfel, ceea ce părea un eveniment minor
pentru majoritatea cuplurilor, a căpătat proporții uriașe,
distorsionate și problematice pentru Ted și Karen, totul
din cauza semnificațiilor simbolice.
Adesea, este mai ușor pentru unul dintre soți să
recunoască indiciile unei interpretări simbolice din
partea celuilalt: reacția imediată, exagerată, la o situație
specifică și tenacitatea cu care partenerul se agață de in­
terpretările sale, contrar oricărei logici. Dacă partenerii
știu acest lucru, ei pot lua în calcul sensibilitatea celui­
lalt. De exemplu, cunoscând preocupările lui Ted, Karen
ar putea să se străduiască mai mult să ajungă la timp,
fără să fie nevoie să simtă că-și sacrifică autonomia.
Cu o doză de efort, este posibil ca oamenii să își
dea seama când reacționează la un simbol investit cu
o importanță exagerată; în acest fel, ei pot acționa în
sensul diminuării reacției excesive. însă este nevoie de
mult timp și stăruință pentru a modifica deprinderile
psihologice, pentru a dezbrăca situațiile simbolice de
puterea lor de a declanșa reacții extreme.
De exemplu, Ted a trebuit să recunoască faptul
că frica de un dezastru iminent ori de câte ori Karen
întârzia era nepotrivită. însă trecând frica prin filtrul
rațiunii și al logicii, el a reușit să o diminueze și să
observe că lipsa de punctualitate a soției era o exprimare
a personalității ei, nu un semn de indiferență. în ceea ce
o privește pe Karen, ea a reușit să înțeleagă că depunerea
unui efort pentru a fi punctuală nu însemna o îngrădire
a libertății personale sau dominarea ei de către Ted.
întrucât Ted și Karen au reușit să perceapă semnificațiile
simbolice, gândirea lor a devenit mai rațională și s-au
confruntat cu mai puține reacții exagerate. Cei doi nu
și-au atins obiectivul doar prin propriile puteri, ci a
fost nevoie de mai multe ședințe de consiliere pentru a
ajunge pe calea cea bună.

FACTORUL DE AMPLIFICARE

Pe măsură ce suferința devine din ce în ce mai pre­

zentă în căsnicie, deformările și deviațiile din gândirea
unui cuplu încep să se înmulțească. Dacă mai înainte
un soț se înfuria când era întrerupt de soție sau când
aceasta îi aducea reproșuri, acum el reacționează cu
iritare sau chiar furie la aproape orice face ea. Dă dovadă
de aceeași gândire negativă, de tipul „alb-sau-negru“, ca
reacție la modul în care-1 întâmpină soția, la felurile de
mâncare pe care le prepară ea și la angajamentele sociale
ale cuplului. Problemele de familie, precum treburile
casnice, aspectele financiare, viața sexuală și timpul
liber devin surse de conflict. Deși problemele din aceste
sfere ar fi putut, la un moment dat, să fie rezolvate prin
discuție, ele sunt amplificate, generând fie dezbateri
aprinse fără niciun rezultat, fie o retragere reciprocă,
fie ambele.
Pe măsură ce negativismul devine tot mai prezent,
perspectivele soților cu privire la celălalt încep să se
schimbe. Deși la început Karen îl vedea pe Ted ca fiind

iQQ IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
bun și înțelegător, mai târziu a ajuns să-l perceapă ca
rău și nepăsător; la rândul său, Ted, care anterior o
considera pe Karen energică, iubitoare și înțelegătoare,
începuse să o vadă ca fiind detașată și indiferentă.
în momentul în care cuplurile devin prizoniere ale
semnificațiilor simbolice, pot să apară și alte probleme.
Partenerii pot începe să facă generalizări exagerate cu
privire la sensurile pe care le atribuie situațiilor conju­
gale neplăcute; pot căpăta o perspectivă „catastrofică“
prin predicții exagerate sau se pot „îngrozi“, accentu-
ându-și suferința sau incapacitatea de a tolera frustrarea.
Rezultatul final este că atunci când soția se încruntă, de
exemplu, soțul poate gândi: „Nu mă respectă, n-a făcut-o
și n-o va face niciodată. Nu mai pot suporta!“.
în contexte de amenințare reală, mobilizarea tuturor
acestor reacții mentale poate ajuta în mod legitim o
persoană să-și concentreze atenția asupra gestionării
pericolului. însă în situațiile de rutină (și îndeosebi în
căsnicie) aceste procese mentale pot cauza probleme.
Mintea este proiectată în așa fel încât atunci când
se confruntă cu pericolul real, să treacă la modul de
funcționare în sistem de urgență. (Să ne gândim la
un comando aflat în spatele liniilor inamice care vede
o amenințare în fiecare clipă, în fiecare individ.) Din
păcate, mintea poate să treacă în sistem de urgență și
atunci când pericolul nu este real, ci doar simbolic.
Când partenerii sunt înăcriți, ei încep să se poarte ca și
cum s-ar afla pe un teritoriu dușman, iar perspectiva lor
despre celălalt va fi dictată de această schimbare.
Această comutare nu este intenționată. Partenerii
dau dovadă de hipervigilență, au un comportament
războinic și alte asemenea din pricina unor operații
mentale primitive generate automat de percepția
pericolului, indiferent dacă amenințarea este reală sau
doar simbolică.
 Totuși, în ciuda unei asemenea schimbări profunde
de gândire, partenerii pot să-și recalibreze gândurile și
să declare un armistițiu mental. Dar acest fapt necesită
ca ei să identifice mai întâi gândurile și convingerile au­
tomate proprii, pentru a stabili cât de eronate sunt ele.
Sistemul mental funcționează, într-o anumită măsură,
ca un termostat: când apar experiențe rectificative, tinde
să se reseteze singur într-o poziție neutră. Tendințele
negative și distorsiunile generatoare de reacții exagerate
pot să dispară treptat.

EXEMPLE DE DISTORSIUNI
COGNITIVE TIPICE

Există atât de multe tipuri de capcane mentale

capabile să complice relațiile conjugale, încât e dificil să
le enumerăm pe toate. Aceste distorsiuni cognitive apar
în mod automat, adesea într-o fracțiune de secundă,
iar numărul de distorsiuni care pot să survină în câteva
clipe este considerabil. Cuplurile cu probleme pot cădea
pradă oricăreia dintre următoarele distorsiuni sau
chiar tuturor:

1/ Vederea în tunel. Persoanele cu „vedere în tunel“

nu observă decât ceea ce se potrivește cu atitudinea sau
cu propria lor stare de spirit și ignoră ceea ce diferă.
De pildă, se agață de un detaliu mic și nesemnificativ
pe baza căruia interpretează întregul eveniment.
Alte detalii importante sunt eliminate, cenzurate sau
minimizate.
De exemplu, un cuplu s-a decis să-și serbeze a cinci­
sprezecea aniversare a căsătoriei împreună cu fiica de
12 ani la cabana unde își petrecuseră luna de miere. Pe

O Oft IUBIREA NU ESTE

Z.UU DE AJUNS
 ■f

drum, în timp ce aveau o conversație plăcută, s-a ivit o

neînțelegere cu privire la direcția către care trebuia s-o
apuce. Dezacordul s-a transformat într-o ceartă în toată
regula, cu acuzații de incompetență totală pe de-o parte
și cu o atitudine de șef de cealaltă parte.
Restul călătoriei a decurs liniștit, însă la câteva zile
după ce s-au întors acasă au avut o altă dispută. Ambii
soți au fost de acord că nu se mai puteau înțelege
nici chiar într-o situație plăcută, precum a doua lună
de miere, având în vedere că „s-au certat tot timpul
excursiei“. Spre surpriza celor doi, fiica lor a subliniat
faptul că cearta din timpul excursiei durase mai puțin
de 1% din timpul în care fuseseră împreună și că după
ce disputa s-a încheiat, părinții s-au înțeles foarte bine.
Când, câteva zile mai târziu, în timpul unei alte înfrun­
tări, și-au amintit de excursie, cei doi au ignorat complet
partea pozitivă!
O astfel de vedere îngustată („în tunel“) împiedică
cuplurile cu probleme să distingă sau să-și amintească
momentele plăcute. Atunci când privesc înapoi, tot ceea
ce văd este un lanț continuu de neplăceri. însă când
căsnicia decurge mai lin, partenerii de cuplu își amin­
tesc cu mai multă ușurință momentele plăcute pe care le
uitaseră când fuseseră furioși unul pe celălalt.
în căsniciile problematice, descopăr uneori că soțul,
de exemplu, nu își poate aminti nici măcar o faptă
pozitivă a soției, chiar dacă un observator imparțial
remarcă numeroase situații în care femeia oferă sprijin,
grijă și căldură. Iar o soție care se plânge își amintește
nenumărate episoade în care a fost criticată, dezamă­
gită, sfidată sau controlată de soț, ignorând momentele
în care acesta a tratat-o cu bunătate.
Pentru unele persoane nevrotice, aceste distorsiuni
sunt întrețesute în personalitatea lor, astfel încât critica,
învinovățirea și discreditarea celorlalți sunt felul lor de a

201
fi, indiferent că sunt furioși sau nu. însă și un partener
dintr-un cuplu disfuncțional poate deveni la fel de bine
captiv al gândirii distorsionate cu privire la perechea sa.
La început, o astfel de vedere în tunel în cadrul unei căs­
nicii poate să apară doar când unul dintre parteneri este
furios, însă devine mai mult sau mai puțin constantă pe
măsură ce această stare se consolidează.

2/ Abstracția selectivă. Corelată cu vederea în tunel,

este scoaterea din context a unei afirmații sau a unei
situații, ajungând astfel la o interpretare eronată.
De exemplu, o femeie căsătorită le povestea priete­
nelor ei cum a ajuns la spital pentru nașterea celui de-al
patrulea copil. Femeia a descris un incident amuzant,
în care totul părea să meargă anapoda. Era o noapte cu
zăpadă abundentă, șoselele erau blocate, iar când au
ajuns la mașină, aceasta avea pană la o roată; când, în
cele din urmă, s-au urcat într-un taxi, taximetristul s-a
rătăcit; odată ajunsă la spital, toți medicii rezidenți erau
ocupați, iar medicul obstetrician îndrumător nu a reușit
să ajungă la spital din cauza furtunii de zăpadă. Femeia
a încheiat povestirea zâmbind și afirmând: „în ciuda
tuturor acestor lucruri, a fost cea mai ușoară naștere“.
Soțul s-a concentrat pe o singură propoziție din
povestea ei și a tras concluzia că relatarea era, de fapt,
o critică la adresa lui, deoarece „nu avusese grijă ca
mașina să nu aibă pană“. Fixându-se doar pe acest
detaliu, el a pierdut întregul sens al acestei povestiri
hazlii și a tras concluzia care a generat un resentiment
nejustificat față de soția sa.
Cuplurile nu sunt inevitabil blocate în selecțiile lor
subiective sau în vederea în tunel. Cu un pic de efort,
ele își pot schimba orientarea către o perspectivă ceva
mai echilibrată, care include evenimentele mai plăcute
ale căsniciei. Partenerii unui cuplu au descoperit că

OHO IUBIREA NU ESTE

ZUZ DE AJUNS
se puteau bucura și își puteau reaminti mult mai
multe momente plăcute petrecute împreună atunci
când fiecare a început să întocmească zilnic o listă cu
acestea. O dată pe săptămână cei doi treceau în revistă
evenimentele pozitive. Amândoi au fost surprinși să
„descopere“ că momentele plăcute împreună erau
extrem de numeroase.

3/ Inferența arbitrară. Uneori, predispozițiile unei

persoane sunt atât de puternice, încât aceasta va face
o judecată nefavorabilă chiar dacă nu există o bază
în acest sens. O soție, de exemplu, și-a auzit soțul
cântând într-o altă cameră. Ea s-a gândit: „Face asta
doar ca să mă enerveze pe mine“. De fapt, cânta pentru că
era fericit.
într-un alt incident, ea lua în liniște masa de seară.
Soțul ei și-a spus: „Nu spune nimic pentru că e supărată
pe mine“. De fapt, femeia (care nu se jena să-i spună
soțului când era furioasă) era pur și simplu cufundată
în gânduri.

4/ Generalizarea exagerată. Una dintre cele mai pro­

blematice distorsiuni (și mai dificil de schimbat) este
generalizarea exagerată: „Tot timpul se poartă cu mine de
parcă n-aș avea creier“, „întotdeauna mă reduce la tăcere“.
Chiar dacă aceste afirmații absolute par puțin plauzibile
văzute din afară, ele sunt cât se poate de credibile
pentru un partener iritat care, pornind de la un singur
incident sau de la câteva, ajunge la concluzia că respec­
tivul comportament este tipic sau general. (Desigur,
generalizările exagerate pot fi și atractive atunci când
apar în perioada de îndrăgostire.) Judecățile negative
duc la generalizări exagerate nefavorabile. Astfel, un
soț care doar uneori venea târziu acasă de la serviciu,
în ochii soției sosea întotdeauna târziu. în mod similar,

203
soția lui, care uneori întârzia cu pregătirea cinei, era
acuzată de soț că „niciodată nu e gata la timp cu masa“.
Generalizarea exagerată (suprageneralizarea) este
îndeosebi comună la partenerii depresivi, care prezintă
ideații de genul „nu m-ai iubit niciodată“, „nu-ți pasă
niciodată cum mă simt“ sau „mereu mă tratezi îngrozitor“.
Uneori, gândirea negativă duce la concluzii nihiliste
despre căsnicie: „Lucrurile nu se vor îmbunătăți nicicând“,
„căsnicia este moartă“, „nu avem nimic în comun“, „mereu
amfostnefericit(ă)“. Alteori, gândirea negativă este ori­
entată către propria persoană: „Nu sunt un părinte [soț,
soție] bun“. Printre termenii-cheie care sugerează gene­
ralizarea exagerată se numără cuvinte de tipul totul sau
nimic, cum ar fi niciodată, mereu, tot, fiecare și niciunul/
niciuna, așa cum au ilustrat și exemplele anterioare.
Impactul afirmațiilor absolutiste și generalizatoare
din căsniciile cu probleme poate fi puternic. De pildă,
un soț care s-a străduit să-i facă pe plac soției a avut o
scăpare și a uitat să facă ceva ce i-a cerut ea; apoi, soția
l-a certat cu asprime: „Niciodată nu faci ce te rog“. Soțul
ei, simțind că este acuzat pe nedrept, și-a spus: „Nimic
din ce fac nu este suficient de bun pentru ea. Nu o pot
mulțumi niciodată“.

5/ Gândirea polarizată. Gândirea polarizată, de tipul

„totul sau nimic“, este foarte des întâlnită, chiar și în
cuplurile cu căsnicii fericite. Ca în cazul majorității
distorsiunilor, gândurile polarizate, deși credibile în
momentul în care apar, se estompează după o vreme,
fără efecte negative de durată. Totuși, în cuplurile cu
probleme obișnuința de a avea două variante extreme
pune stăpânire și dictează sentimentele partene­
rilor unul față de celălalt, precum și modul în care
se comportă.

20IW/ IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
 De exemplu, în dialogul de la începutul capitolului,
Frances a pornit de la ideea că nu-i poate spune nimic
soțului despre obligațiile pe care el i le-a impus, apoi
a tras concluzia că e condamnată să fie sclava lui și a
familiei lui: „Nu-1 mai suport pe soțul meu. Trebuie să
divorțez... Trebuie să fac mereu tot ce vrea el. Chiar
acum, fratele lui și soția sunt în vizită, iar eu trebuie să
fiu la dispoziția lor“.
Alegerea de tipul ori-ori din mintea lui Frances era
„fie mă supun întru totul, fie divorțez“. Faptul că trebuia să
decidă între asemenea alternative neplăcute nu a făcut
decât să o conducă la frustrare, furie și nefericire: pe
de-o parte, supunerea îi pricinuia depresie și furie, pe de
altă parte, răbufnirea ar fi dus la divorț.
De ce nu s-a gândit Frances la o a treia opțiune (să
spună nu), așa cum îi sugerase prietenei? Sub presiunea
stresului, gândirea oamenilor cu privire la probleme
complexe alunecă în făgașe familiare, preformate.
„Soluțiile“ reprezentate de aceste făgașe sunt simpliste:
acceptă sau renunță, luptă sau fugi, vorbește sau taci.
Frances s-a limitat la aceste alegeri extreme din alt
motiv: n-a învățat niciodată să-și susțină punctul de
vedere în fața soțului, astfel încât nu putea concepe
faptul de a-1 refuza ca fiind o soluție viabilă. în consili­
erea de cuplu, femeia are nevoie de îndrumare pentru
a-și afirma propria persoană.
Gândirea simplistă, în tipare, aflată în spatele acestor
alegeri, împarte problemele în două categorii: lucrurile
sunt bune sau rele, albe sau negre, posibile sau impo­
sibile, dezirabile sau indezirabile. într-o astfel de abor­
dare, dacă o persoană nu poate fi categorisită ca bună,
atunci este neapărat rea; dacă nu este fericită, atunci
este nefericită; dacă nu este competentă, înseamnă că
este incompetentă. Perfecționismul implică același tip

205
de gândire în contrarii. De exemplu, dacă o sarcină nu
este îndeplinită la perfecție, atunci este total greșită. Nu
există puncte intermediare sau nuanțe de gri în această
gândire în alb-negru.
Parțial, gândirea bipolară este o reminiscență a
tipului de gândire categorială rigidă din copilărie.22 O
astfel de gândire pare încorporată într-un plan mental
asemănător unui program de computer. Când acest
program este activat în timpul unui conflict, tinde să
domine modul în care un partener se raportează la
celălalt. Deși partenerii cu probleme pot gândi limpede
aspectele din afara căsniciei, când vine vorba de pro­
blemele conjugale ei derapează în modul de gândire
alb-negru. Rigiditatea impusă de gândirea polarizată
explică de ce cuplurilor aflate în conflict li se pare dificil
să facă compromisuri: nu există cale de mijloc.

6/ Amplificarea. Este tendința de exacerbare a trăsă­

turilor altei persoane, bună sau rea, și de a „catastrofa“,
prin accentuarea gravității consecințelor unui anumit
eveniment.
Asemenea gândire catastrofică este generată adesea
când o situație amenințătoare pare să nu mai fie con­
trolabilă. Un bărbat, de exemplu, a fost foarte supărat
când soția sa a cheltuit mai mulți bani pe cadourile de
Crăciun în comparație cu suma alocată. Gândindu-se la
o serie neîncetată de cheltuieli care, în cele din urmă,
ar fi putut să-i falimenteze, i-a spus soției foarte serios:
„Vom ajunge să trăim din șomaj“. Exprimarea emoțiilor
intense, incontrolabile ale unui partener generează
adesea o gândire catastrofică din partea celuilalt.
Melanie a afirmat: „Când Mark are un acces de furie, mi
se face foarte frică — mi-e teamă că m-ar putea ataca pe
mine sau pe copii“. Mai târziu, după ce a reflectat asupra
acestei frici, ea a înțeles cât de exagerată era: bărbatul nu

iubirea nu este
UO DE AJUNS
lovise pe nimeni niciodată. în copilărie însă, Melanie a
observat că atunci când tatăl ei se înfuria, avea tendința
de a o lovi pe mama ei sau pe unul dintre copii. Astfel, ea
asocia expresia verbală a furiei cu violența fizică.
Gândirea catastrofică, de cele mai multe ori bine
ascunsă, este adesea încorporată în fricile nevăzute care
duc la furie. într-o scenă tipică, unul dintre parteneri
trăiește o teamă catastrofică față de căsnicie, apoi
își mută rapid atenția atacându-și mental perechea.
Un soț, de pildă, a fost tulburat când soția l-a mințit.
A fost străbătut de un gând: „Acum nu mai pot avea
niciodată încredere în ea“ și a avut o criză de anxietate.
Pasul următor din această scenă a fost concentrarea pe
gândul că femeia e o persoană îngrozitoare din cauză
că l-a mințit. El a simțit valuri de furie și a avut gânduri
repetate despre diferite moduri în care ar putea s-o
pedepsească.
Asociată cu „gândirea catastrofică“ este și ceea ce
Albert Ellis a numit „îngrozire“. Un eveniment este
categorisit ca „îngrozitor“ sau „teribil“ deși implicațiile
sale reale sunt doar moderate. Astfel, un soț poate gândi:
„Este îngrozitor dacă soția mea crede că am defecte“.
O soție își poate spune: „Este groaznic că soțul meu nu
este de acord cu mine“. O altă persoană gândește: „E o
nenorocire că soțul meu se supără pe mine“.
Oamenii se „îngrozesc“ adesea cu privire la emoțiile
proprii. Ei își spun: „Nu pot tolera toată furia asta“, „nu
suport să fiu frustrat tot timpul“ sau „nu suport să mă
simt umilit tot timpul“. Ellis descrie aceste reacții ca
sindromul „toleranței scăzute la frustrare“.

7/ Explicații părtinitoare. Atribuirile negative (găsirea

unei explicații nefavorabile pentru ceea ce face unul
dintre parteneri) constituie una dintre cele mai întâlnite
probleme ale unei căsnicii. Presupunerea automată că

207
există motive josnice în spatele acțiunilor unuia dintre
parteneri reflectă un tipar mai generalizat de atribuire a
cauzalității evenimentelor bune sau rele; înțelegerea ca­
uzelor evenimentelor le face să pară mai predictabile și
mai controlabile. Iar acest sentiment al predictabilității
și controlabilității ne conferă o senzație mai accentuată
de siguranță. Dacă știm la ce să ne așteptăm, ne putem
pregăti dinainte, putem gestiona mai bine evenimentele
și, la nevoie, le putem chiar preveni.
în căsniciile nefericite, când cuplul cu probleme caută
cauzele subiacente ale dezamăgirilor și frustrărilor, cei
doi ajung inevitabil să evoce un motiv negativ (chiar rău
intenționat) sau o trăsătură de personalitate nesuferită
care să explice acțiunile „jignitoare“ de partenerului. O
femeie supărată, de pildă, dă vina pe soțul ei când acesta
uită să se ocupe de un detaliu și consideră ce greșeala lui
se datorează neglijenței. Un bărbat mâhnit pune pro­
blemele conjugale pe seama soției, atribuindu-le unui
mare defect de personalitate: „Totul e din cauza neglijenței
lui“, gândește ea. „E din cauza caracterului ei murdar“, își
spune el.
în circumstanțe identice, cuplurile cu probleme pre­
zintă riscuri mai mari de a face atribuiri negative vizavi
de partenerul lor decât ar face față de altcineva, după
cum susțin mai multe cercetări.23 Atribuirea intenției
negative este un barometru conjugal. Când partenerii își
atribuie în mod constant motivații negative unul altuia,
în special rău intenționate, relația are probleme. Asta nu
înseamnă că motivele insidioase nu apar, ci că partenerii
din căsniciile cu probleme le atribuie mult mai adesea și
fără discriminare decât ar fi cazul.

8/ Etichetarea negativă. Acest proces își are rădăcinile

în atribuirile pe bază de prejudecăți. De exemplu, când
soția găsește o explicație negativă pentru acțiunile

20UOO IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
soțului ei, este foarte posibil ca ea să atașeze o etichetă
critică. Astfel, o anume faptă devine „iresponsabilă“,
soțul care a greșit ajunge un „parazit“ sau un „bătăuș“.
Apoi, soția jignită reacționează la etichetele pe care le-a
atribuit soțului ca și cum ar fi adevărate (de parcă dacă
îl numește „bătăuș“ înseamnă că, Într-adevăr, este un
bătăuș). Dus la extrem, acest proces conduce la ceea ce
Ellis a numit „diabolizare“. în ochii soției, soțul aproape
că are coame.

9/ Personalizarea. Mulți oameni cred, în mod

obișnuit, că acțiunile celorlalți îi vizează chiar pe ei.
Un bărbat pe care l-am tratat, de exemplu, credea
întotdeauna că ceilalți șoferi îi joacă feste, accelerând,
încetinind, depășindu-1, doar pentru a-1 enerva. Bărbatul
reacționa similar față de soția lui. Dacă ajungea acasă
de la serviciu înaintea lui, însemna că încerca să se dea
mare, să-i demonstreze că era mai dedicată copiilor
decât el. Dacă soția venea acasă după el, însemna că
încerca să-i arate că muncește din greu. El nu lua în
considerare faptul că existau motive pentru acțiunile oa­
menilor altele decât cele de a fi în competiție cu el. Părea
că acționează mânat de un singur principiu: „Toată viața
este o luptă între mine și ceilalți. Ceea ce se întâmplă este,
cumva, orientat către mine“.

10/ Citirea gândurilor. Convingerea că o persoană știe

la ce se gândește partenerul său a fost descrisă de mai
multe ori în capitolele anterioare. Ca rezultat al acestei
convingeri, partenerii cad în capcana atribuirii eronate
de gânduri și motive josnice partenerilor lor. Deși
uneori ei pot citi corect aceste gânduri, sunt predispuși
să facă erori care afectează relația.
O eroare de gândire conectată cu aceasta, descrisă
și ea mai devreme, este așteptarea ca partenerul să fie

209
clarvăzător: „Soția mea ar trebui să știe că nu-mi plac
scoicile“ sau „soțul meu ar trebui să știe că aș vrea ca el să
meargă în vizită la părinții mei“.

11/ Judecata subiectivă. Acest proces constă în con­

vingerea că din moment ce o persoană resimte puternic
o emoție, aceasta trebuie să fie justificată. „Judecata
emoțională“, un concept conex descris de David Burns,
afirmă că dacă o persoană are o emoție negativă,
altcineva este responsabil pentru ea. De exemplu: „Mă
simt neliniștită, e din cauză că partenerul meu a fost rău cu
mine. Dacă sunt tristă, înseamnă că soțul nu mă place“.24
O variantă a mai multor erori de gândire de acest fel ia
naștere din supraresponsabilitate. Soția care-și asumă
responsabilitatea totală pentru bunăstarea familiei
poate fi încărcată de indignare și își poate acuza mutește
soțul de faptul că nu-i îndeplinește așteptările în a pune
umărul la gestionarea poverilor.

DISTORSIUNILE MENTALE ÎN ACȚIUNE

Să luăm ca exemplu un bărbat a cărui gândire

negativă oferă un teren fertil pentru varietatea de erori
de gândire descrise mai sus. Din momentul în care
se trezește dimineața, se fixează pe „lucrurile care
merg prost“, pe faptul că „oamenii vor face tâmpenii“
(așteptări negative). Este circumspect cu privire la micul
dejun oferit de soția sa. Verifică temperatura cafelei
să vadă dacă e prea fierbinte sau prea rece; cercetează
gustul cerealelor sau consistența ochiurilor, căutând
semne de preparare „neadecvată“. Când faptele soției nu
se ridică la înălțimea așteptărilor lui (perfectionism),
bărbatul devine critic. îi vânează defectele, slăbiciunile

Q
■Z
4 (1 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
și greșelile (hipervigilență). Dacă apare vreo dificultate,
dă vina pe ea (atribuire negativă). Are gânduri cum ar
fi: „Nu face nimic ca lumea“ (generalizare excesivă), „este
îngrozitor“ (amplificare) sau „toată căsnicia asta o să se
ducă pe apa sâmbetei“ (gândire catastrofică). Dacă soția
lui face vreo afirmație critică la adresa altei persoane, el
își spune „se referă la mine, de fapt“ (personalizare).
Când soțul se întoarce seara acasă, el repetă doar
frustrările, ghinioanele și dezamăgirile, dar nimic
pozitiv (memorie selectivă). Și în acest caz, el acordă
atenție doar evenimentelor iritante de acasă (nivelul
zgomotului, vorbirea incorectă a copiilor sau comporta­
mentul lor neascultător, curățenia „imperfectă“ pe care
o face soția) și trece cu vederea grija și atenția oferite de
soție (vedere în tunel).
Când copiii sunt gălăgioși, se gândește: „Nu știu
niciodată când să se oprească“ (generalizare excesivă) și
dă imediat vina pe soția sa: „Nu știe cum să-i strunească“
(atribuire negativă). Bărbatul exprimă orice problemă
legând-o de personalitatea soției: „Este slabă și incompe­
tentă“ (etichetare negativă).
Acest soț obsedat de tot felul de probleme este
un catalog al tipului de distorsiuni cognitive care
afectează partenerii cu o perspectivă ostilă. Cu toții
suntem victime, la un moment dat, ale acestor tipuri de
gândire distorsionată, dar cuplurile cu probleme sunt
predispuse în mai mare măsură să se confrunte cu astfel
de probleme. Vulnerabilitatea lor se datorează parțial
cumulării tensiunilor prelungite, parțial conflictelor
inevitabile generate de fricțiunile și nenumăratele
negocieri cotidiene.
Distorsiunile mentale pot fi privite ca aplicări greșite
ale strategiilor elementare de supraviețuire. Astfel,
vigilența exagerată și vederea în tunel pot fi utile într-o
situație de urgență, dar pot strica funcționarea zilnică

211
a unei căsnicii. Tendința de a găsi o cauză pentru un
eveniment tulburător este utilă în cazuri de stricăciuni
reale, însă alunecă ușor în blamare, învinovățire și
în reacționarea la afronturi imaginare. Iar pornirea
compulsivă de a trage partenerul la răspundere pentru
toate frustrările și dezamăgirile, în loc de-a ajuta la
remedierea lor, slăbește legătura conjugală.
Să luăm cazul real al unui cuplu conflictual. Ruth,
foarte nefericită alături de Jeny, este exagerat de
vigilentă, urmărindu-1 continuu pentru a vedea dacă
face (sau gândește) ceva ce o irită. Ea observă tot ce
spune sau face el care ar putea fi o răutate (abstracție
selectivă). Ea îi interpretează comportamentul ca fiind
un afront (inferență arbitrară) direcționat către ea
(personalizare) și un indiciu al faptului că „încearcă
intenționat să mă provoace“ (citirea gândurilor).
Totodată, ea crede că „este total nepăsător — un parazit“
(atribuire negativă). Când reflectează la urmările pe
termen lung, își spune: „Lucrurile se vor înrăutăți din ce în
ce mai mult“ (gândire catastrofică) și „e atât de râu încât
nu pot suporta“ („îngrozire“).
Chiar dacă aceste capcane ale minții sunt foarte
puternice atunci când le cădem pradă, ele nu sunt de
neschimbat. Cu tehnicile potrivite și cu puțin efort, cu­
plurile le pot schimba și pot scoate căsnicia de sub vraja
lor. Capitolul 13 descrie în detaliu unele dintre aceste
tehnici pe care cuplurile le pot utiliza pentru a-și elibera
mintea (și căsnicia) de tirania gândirii distorsionate.

O1O IUBIREA nu este

Z IZ DE AJUNS
ÎNFRUNTAREA MORTALĂ

Imaginați-vă o pereche de cerbi în poziție de

atac, scurmând pământul cu copitele, cu spume la
gură, întărâtându-se, cu ochii ieșiți din orbite și apoi
atacându-se frontal. Acum comparați această scenă cu
partenerii dintr-un cuplu aflați în mijlocul unei dispute.
Pumnii sunt strânși, dinții încleștați, în colțul gurii au
picături de salivă, iar trupurile s-au așezat în poziția de
atac. Toate sistemele sunt activate. Deși nu se sugrumă
reciproc, din tensiunea musculară se vede ușor că
trupurile lor sunt mobilizate ca pentru o luptă pe viață și
pe moarte.
Deși acești adversari nu se lovesc, ei se atacă reciproc
prin privirile ce și le aruncă, prin expresiile faciale și
prin tonul vocii, precum și prin cuvintele mânioase.
Priviri împietrite, buze contorsionate și mârâituri de
sfidare, toate acestea sunt arme ale arsenalului lor gata
de folosit. în fierbințeala bătăliei, soții pot sâsâi ase­
menea șerpilor, rage precum leii și țipa ca păsările.

213
MESAJE MUȘCĂTOARE

Priviri fixe, mârâituri și pufnete sunt adesea semnale

de atac chiar și când „luptătorii“ își adresează cuvinte
aparent inofensive (sau nu își vorbesc deloc). Ca și
în cazul animalelor, aceste semnale sunt create să-l
împingă pe adversar să se retragă sau să-l forțeze să
capituleze.
„Tăișul“ replicilor (tonul amenințător al vocii, viteza
și volumul vorbirii) poate fi mai provocator sau mai
dureros decât sensul literal al cuvintelor rostite. Nu este
nicio surpriză că oamenii răspund adesea mai puternic
la tonul vocii decât la cuvintele propriu-zise. Mesajele
nonverbale exprimate prin intermediul ochilor, al
chipului și al trupului reprezintă o formă de comunicare
mai primitivă (și de obicei mai convingătoare) decât
cuvintele. Să ne gândim la următoarea conversație
dintre doi parteneri:

TOM: Dragă, o să-ți amintești să suni electricianul?

SALLY: O să-mi amintesc dacă mă rogi frumos.
TOM: Dar ți-am spus frumos!
SALLY: întotdeauna te văicărești când vrei să fac ceva.
TOM: Dacă nu vrei s-o faci, de ce nu spui?

Tom intenționase să facă solicitarea într-un mod

politicos, însă avea unele resentimente cu privire la
încăpățânarea din trecut a lui Sally, astfel că rugămintea
lui a căpătat tonul unei mustrări. Deși cuvintele au fost
politicoase, ele au fost dublate de un mesaj negativ clar
transmis de tonul vocii. Când există un astfel de mesaj
dublu, este foarte posibil ca interlocutorul să reacțio­
neze mai degrabă la semnalele nonverbale și să ignore
cuvintele, la fel cum Sally a reacționat la tonul vocii lui

IUBIREA NU ESTE

Ж DE AJUNS
Tom cu o mustrare. Fără să-și dea seama că tonul său
era provocator, bărbatul a interpretat abordarea ei ca
pe un refuz la rugămintea lui și a recurs la represalii.
Probabil că Sally ar fi fost de acord să dea acel telefon
dacă Tom nu și-ar fi însoțit cuvintele cu o dojană. însă
amândoi s-au prins în reproșuri și în replici răzbună­
toare, astfel încât nu au apucat să rezolve problema
practică, și anume să sune electricianul.
Când un partener încearcă să-l controleze pe celălalt
armându-și solicitările cu un indiciu de amenințare sau
de reproș, tentativa are un risc mai mare de a provoca
decât de a convinge. Astfel, Sally s-a enervat pe Tom
pentru mustrarea insinuată, iar Tom a interpretat
greșit reacția ei, considerând-o semn al recalcitranței și
răspunzând cu un reproș. Conținutul a ceea ce doreau
ei să comunice s-a pierdut când cei doi s-au prins în
jocul pedepsirii reciproce pentru ostilitatea de care au
dat dovadă amândoi. Uneori, utilizarea mesajelor ostile
care îi întărâtă reciproc pe membrii cuplului face ca
traiul împreună să devină un coșmar.
Dacă Tom ar fi realizat că gândurile lui fulgurante
(de dinainte de a o ruga pe Sally să sune electricianul)
erau dăunătoare propriilor interese, ar fi putut să le
neutralizeze suficient de bine, pentru a adresa rugă­
mintea în mod plăcut. Totuși, gândurile lui automate
au pregătit cadrul pentru o confruntare: „Niciodată nu
face un lucru până la capăt... probabil că o să-mi dea de
furcă și o să-mi spună să mă ocup eu, chiar dacă nu am
timp pentru așa ceva“. Anticipând un refuz, el a formulat
solicitarea în așa fel încât să stârnească refuzul de care
se temea.
Partenerii adresează adesea cereri sau întrebări
într-un mod acuzator, atacă sau își minimalizează par­
tenerul („De ce n-ai sunat electricianul?“, de pildă). Pe
măsură ce dialogul progresează, cuvintele devin tot mai
agresive. în apogeul schimbului furios, soții în conflict
utilizează toate armele disponibile, inclusiv insulte, iar
unii recurg și la arma supremă: abuzul fizic. în cazul
în care cuplurile doresc să păstreze o relație plăcută,
cei doi parteneri trebuie să-și poată separa reproșurile
și amenințările de solicitările sincere. Mai presus de
orice, ei trebuie să fie conștienți de natura beligerantă a
stilului în care vorbesc.

LOVITURI PREVENTIVE

Este posibil să atacăm cu un fel de lovitură de preve­

nire atunci când ne temem că dacă nu oprim agresiunea
celuilalt (psihologică sau fizică) vom avea de suferit. în
astfel de cazuri, când anticipăm că cineva se pregătește
să ne atace, ne înfuriem și atacăm noi primii, înainte de
a risca să avem de suferit.
Shelly, de exemplu, dorea să discute cu soțul ei un
subiect delicat: o înștiințare de la școală referitoare la
faptul că copiii aveau probleme. Când a spus „dragă,
sunt îngrijorată în legătură cu ce fac copiii“, Robert
s-a înfuriat și a reacționat: „Tu ești mereu îngrijorată
în privința copiilor. De ce nu-i lași în pace? Dacă mai
continui așa, o să-i aduci la capătul nervilor, așa cum ai
ajuns și tu“. Shelly a replicat, cu lacrimi în ochi: „Tu mă
faci să ajung la capătul nervilor, pentru că urli mereu
la mine“.
Totuși, gândul automat primar al lui Robert a fost
foarte diferit de reproșul său. El și-a spus în sinea lui:
„Poate că ei chiar au probleme. O să-mi spună că nu-mi
îndeplinesc sarcinile de tată și o să mă facă să mă simt
vinovat“. Aceste gânduri inițiale au generat o durere pe
care el a deviat-o găsindu-i defecte lui Shelly.

O i Cî IUBIREA NU ESTE
Z DE AJUNS
 Țipând la Shelly (lovitura preventivă) el a evitat
durerea de a-și recunoaște propriile defecte. Ca și în
exemplele anterioare de acest fel, aspectele emoționale
au interferat cu discutarea și mai ales cu rezolvarea
problemelor practice.
Pentru a preîntâmpina astfel de lovituri preventive,
este important să recunoașteți gândurile automate, în
special pe cele care vă fac să vă simțiți trist, vinovat sau
anxios, și să vă stăpâniți impulsul de a contraataca.
Deși este adevărat că o lovitură preventivă vă poate
scuti temporar de oarecare durere, în cele din urmă va
cauza mai multă suferință ca urmare a confruntărilor
continue și neplăcute cu partenerul și a efectelor
negative ale problemei nerezolvate. înfrânarea acestor
atacuri poate necesita răbdare și toleranță, însă va fi
răsplătită cu relații mai bune și cu rezolvarea cu succes a
problemelor.
Multe persoane contraatacă în clipa în care se simt
criticate, fără să analizeze validitatea obiecțiilor. în acest
fel, se sustrag de la durerea provocată de critică. Dacă un
soț, de pildă, îi spune soției că neglijează copiii, ea poate
să accepte adevărul acuzației, să-și aducă reproșuri și
să se simtă prost. Dar reacționând automat și contraa­
tacând înainte de apariția criticii, îl discreditează pe soț
și, prin urmare, și relevanța criticii lui. Totuși, costul
constă în blocarea comunicării cu sens și a rezolvării
problemei: dacă există un adevăr în ceea ce spune soțul,
ea nu va reflecta niciodată asupra problemei; dacă el se
înșală, ea n-o să reușească să-l facă să vadă adevărul.
Utilizând critica pentru a modifica acțiunea par­
tenerului, vom crea mai multe probleme în loc să le
rezolvăm. După cum vom vedea în capitolele următoare,
partenerii pot învăța o serie de metode de prevenire sau
de rezolvare a problemelor, fără să fie critici, revendica­
tivi și fără să recurgă la lovituri preventive.

217
MASACRUL

Când o anumită exprimare a ostilității se justifică,

este posibil să devenim atât de furioși încât am putea
să luptăm până la moarte, chiar dacă ne limităm la
mustrări și jigniri. O asemenea mobilizare totală într-o
ceartă conjugală depășește granițele motivului de la care
a pornit și îl face pe partenerul mai calm să-l discredi­
teze pe celălalt numindu-1 „isteric“ ori „irațional“, sau să
se retragă de teamă.
O problemă mult mai gravă este faptul că mobilizarea
totală pentru atac, adecvată probabil în erele timpurii
ale omenirii, pe când specia noastră trăia în sălbăticie,
poate depăși inhibițiile și duce la abuz psihic. Cu
câțiva ani în urmă am fost consultat de doi soți care se
plângeau că deși se iubesc, se ceartă mereu. De câteva
ori soțul fusese atât de agresiv fizic, încât soția chemase
poliția. Cei doi au descris următorul incident:
Cu două zile înainte, în timp ce Gary pleca de acasă,
Beverly i-a spus: „Apropo, l-am chemat pe Bob [un
gunoier particular] și o să ia tot gunoiul din garaj“. Gary
n-a spus nimic, însă a devenit din ce în ce mai furios
pe măsură ce reflecta la afirmația ei. A sfârșit prin a-i
trage soției una peste gură. Beverly a fugit la telefon și a
vrut să sune la poliție, dar Gary a oprit-o. După o luptă
îndelungă, urmată de o discuție aprinsă, cei doi au fost
de acord să vină la consult.
Reacția lui Gary părea inexplicabilă pe baza povestirii
relatate prima dată. Totuși, pe măsură ce evenimentele
ieșeau la iveală, incidentul a devenit explicabil. Când
l-am întrebat de ce și-a lovit soția, Gary a răspuns:
„Beverly m-a înfuriat foarte tare“, ca și cum provocarea
ar fi fost evidentă. în ceea ce-1 privea, ea era de vină că o
lovise, deoarece îl înfuriase vorbindu-i în acel fel. Dacă

OiQ IUBIREA NU ESTE

Z DE AJUNS
Beverly l-a înfuriat, considera Gary, el era îndreptățit s-o
lovească. Presupunerea lui nedeclarată era că, în ciuda
afirmației ei aparent inocente, ea spunea de fapt că nu
putea conta pe el să scoată gunoiul din garaj, că era
iresponsabil și că ea era moral superioară.
De cealaltă parte, Beverly a susținut ideea că „nu
făcea decât să îl informeze“ și că nu dorea să-l acuze.
Cu ceva vreme în urmă îl rugase să curețe garajul și,
întrucât el nu făcuse nimic, hotărâse să se ocupe singură
de această problemă chemând gunoierii.
încercând să obțin date de primă mână despre ce
se întâmplase cu adevărat, am decis să pun cuplul
să recreeze incidentul în biroul meu. Am rugat-o pe
Beverly să prezinte situația și apoi să repete afirmația
adresată lui Gaiy. De îndată ce i-a auzit cuvintele, chipul
bărbatului s-a congestionat. Gary a început să respire cu
greutate și și-a încleștat pumnii. Arăta de parcă avea s-o
lovească din nou. în acest moment, am intervenit și i-am
adresat întrebarea fundamentală a terapiei cognitive:
„Ce se întâmplă în mintea ta chiar în acest moment?“.
încă tremurând de furie, a răspuns: „întotdeauna mă
înțeapă. încearcă să mă facă să mă simt prost. Știe că
mă scoate din pepeni. De ce nu spune pur și simplu ce
gândește: că ea e o sfântă, iar eu nu sunt bun de nimic?“
Am suspectat că această primă reacție (gând automat
primar) la afirmația ei, pe care evident a considerat-o
un act de reducere la tăcere, consta în gândul că el este
un eșec în calitate de soț, după cum credea că sugerează
soția. Totuși, el și-a scos repede din minte acest gând
dureros, concentrându-se pe „afirmația ei jignitoare“.
Deși ea îi repetase acest lucru într-o manieră cumpătată
în timpul jocului de rol din cabinet, am bănuit că în
realitate ea a vorbit cu un ton trufaș sau ușor sarcastic.
în cabinet, Beverly a fost de acord că atunci când s-a
întâmplat incidentul avusese cu adevărat un gând de

219
tipul „vezi, nu pot conta pe tine pentru nimic — trebuie să
fac totul singură“. Deși ea nu și-a exprimat acest gând în
momentul respectiv, este evident că fie a ieșit la iveală
prin tonul vocii, fie soțul era atât de sensibilizat la acest
mesaj din experiențele anterioare, încât l-a identificat
imediat în afirmația ei. Astfel, o provocare poate fi
ascunsă într-un mesaj aparent inocent. Dar cum putem
înțelege intensitatea reacției lui Gary? Explicația constă în
fațetele personalității sale, precum și în istoricul conjugal
de acuzații și răzbunări al cuplului.
înainte de a se căsători, Gary își fusese suficient sieși
și se considerase un bărbat de succes. Crescut într-o
familie săracă, își croise drumul în timpul facultății și
devenise inginer. își deschisese propria firmă de consul­
tanță și prosperase încă de la început. Se considera un tip
individualist, de succes și sever.
Beverly fusese atrasă de aspectul plăcut al lui Gary și
de felul lui de a fi lipsit de inhibiții și independent. Ea
fusese crescută în spiritul „bunei cuviințe“, cu accent pe
purtarea cuviincioasă și adecvarea socială. Fiind întru
câtva inhibată, a fost atrasă de bărbatul care nu părea
captivul convențiilor sociale, care gândea independent și,
mai presus de orice, apărea ca fiind puternic. L-a admirat
pentru cariera lui de succes și, în planul fanteziei, l-a
văzut ca pe un cavaler în armură strălucitoare care avea
să aibă mereu grijă de ea. Într-adevăr, în timpul perioadei
de curtare el și-a asumat responsabilitatea de a concepe
toate planurile referitoare la timpul petrecut împreună
și deoarece îl privea ca fiind superior, femeia s-a simțit
foarte comod în această situație. Gary era atras de Beverly
deoarece era frumoasă, era dependentă de el și-1 admira.
Totodată era supusă, mulându-și dorințele după ale lui.
Imediat după căsătorie, Beverly a fost intimidată
de Gaiy, însă treptat i-a descoperit defectele: amâna
treburile casnice și nu putea relaționa cu copiii. Odată

OOfl IUBIREA NU ESTE

ZZU DE AJUNS
cu trecerea timpului, femeia a devenit mai matură și mai
încrezătoare în sine, astfel încât nu s-a mai considerat
inferioară lui. Ba chiar din când în când a început să
simtă satisfacție în a demonstra că (departe de a fi doar
o soție „decorativă“) era mult mai matură decât el în
multe aspecte. Era mai atentă la detalii, era un părinte
mai conștiincios și gestiona cu mai multă pricepere viața
lor socială.
Totodată, Gary avea episoade scurte de depresie
moderată, în timpul cărora credea că este un tată și un soț
nepotrivit. în aceste ocazii, el accepta criticile soției ca
fiind întemeiate. Se simțea rănit de ele, însă nu riposta.
Totuși, când Gary nu mai era deprimat, bărbatul refuza să
„tolereze criticile“ și o certa aspru.
De ce Gary recurgea la abuzul psihic în loc să-și
limiteze represaliile la atacuri verbale? în primul rând,
crescuse într-un cartier „dur“, unde conflictele erau
adesea rezolvate prin agresiuni fizice. Mai mult, el își
descria tatăl ca fiind un bărbat violent. Când se înfuria,
bărbatul o lovea pe mamă, precum și pe copii. Aparent,
Gary a învățat încă de mic faptul că „atunci când ești
furios, trebuie să le dai o mamă de bătaie“.
Gary nu a avut niciodată un model de la care să învețe
tiparele nonviolente de rezolvare a problemelor. Așadar,
el dovedea prea mult autocontrol în gestionarea relațiilor
cu oamenii din viața sa, inclusiv cu angajații și cu clienții.
Dacă se simțea provocat de angajați, îi dădea afară, apoi
încerca să-i angajeze din nou. Dacă era în conflict cu
un client cu privire la planuri sau onorarii, întrerupea
negocierile.
Lipsa de autocontrol i-a creat reputația de a fi tiranic,
însă, în mod bizar, în loc de a-i alunga clienții, i-a atras
în mai mare măsură. Bărbatul a transmis imaginea
autorității supreme: extrem de încrezător în sine, hotărât
și intolerant la opoziție, pe scurt, un bărbat puternic.
 Deși stilul său autoritar a avut succes pe plan
profesional, nu a fost deloc potrivit pentru căsnicie. La
început, când Beverly a încercat să-i țină piept, Gary a
țipat la ea, însă atunci când ea a ripostat, el a devenit
agresiv fizic. în cele din urmă, ori de câte ori Gary
detecta un ton batjocoritor sau critic, reacționa cu un
atac fizic.
în timpul lucrului cu acest cuplu, a ieșit la suprafață
faptul să subiectul stimei de sine avea o importanță
maximă. Beverly încerca în permanență să-și protejeze
stima de sine, necedând atunci când bărbatul îi spunea
ce să facă. Pentru Gary, opoziția ei semnifica, la nivel
simbolic, că nu îl respecta prea mult. La urma urmei, el
știa cum trebuie făcute lucrurile — angajații și clienții
lui îl ascultau și făceau ceea ce le spune el. Astfel, rezis­
tența soției avea un sens mai profund pentru el, acela că
probabil nu era așa de competent pe cât îi plăcea lui să
creadă. Ideea era dureroasă; atacurile lui furioase aveau
parțial și rolul de a risipi acest gând.
Consilierea suplimentară a scos la iveală faptul că pe
când Gaiy era copil, fratele lui mai mare obișnuia să-l
tachineze și să-l chinuiască folosind un apelativ secret
și special: „slăbiciune“. în ciuda carierei sale de succes,
nu a reușit niciodată să minimizeze complet această
imagine a sa de molâu. Totuși, rareori mai era bântuit
de sentimentul că este un „jucător slab“, întrucât în cele
mai multe situații în care avea de-a face cu oamenii, el
se afla în postura avantajoasă.
Cu Beverly, totuși, lucrurile stăteau altfel. Gary se
simțea vulnerabil. Atacând-o, el a încercat să înlăture
durerea provocată de expunerea laturii lui „slabe“. Dacă
soția ar fi ajuns să aibă poziția avantajoasă, ar fi fost
o confirmare dureroasă, în mintea lui, că Într-adevăr
este un molâu. De fapt, atunci când Beverly îl critica, el
era chinuit de gânduri cum ar fi: „Dacă ea m-ar respecta

OOO IUBIREA NU ESTE

ZZZ DE AJUNS
cu adevărat, nu ar vorbi cu mine în felul acesta; crede că
sunt molâu“.
Astfel, ambii parteneri încercau, într-un anume fel,
să-și egalizeze relația reducându-se reciproc la tăcere.
Gary dorea să-și păstreze respectul de sine, care era
bazat pe exersarea controlului asupra celorlalți.
Gândirea lui polarizată („dacă nu sunt în vârf, sunt un
ratat“) îi reflecta teama ascunsă de a se arăta ca fiind
slab. Pe de altă parte, stima de sine a lui Beverly era
amenințată de faptul că Gary și-a arogat autoritatea,
iar încercarea de a-1 da jos de pe piedestal a fost o cale
de recâștigare a propriei stime de sine. Teama femeii
era că va fi dominată din cauza incertitudinilor și a
inhibiției ei.
Astfel, ceea ce părea la prima vedere a fi o dispută
cu privire la distribuția responsabilităților domestice
s-a transformat într-o luptă a stimei de sine. Această
problemă referitoare la cine-ce-și-când-face a devenit
un câmp de luptă în care cei doi soți se băteau pentru
a-și păstra o părere bună despre propria persoană.
Când unul dintre ei câștiga, celălalt pierdea; când unul
se simțea bine, celălalt se simțea rău. Competiția lor
pentru control era generată de o problemă reală: nevoia
lor de a-și proteja orgoliul.
Am utilizat o abordare terapeutică în doi pași. în
primul rând, am stabilit reguli de bază pentru comuni­
care. Atunci când se înfuriau, Beverly și Gary trebuia să
se abțină de la a discuta subiecte sensibile, pe care le-am
enumerat împreună. în al doilea rând, am stabilit să
aibă o discuție săptămânală de rezolvare a problemelor
(la început în cabinetul meu, apoi acasă). Dacă oricare
dintre ei intra în „zona sensibilă“ (dacă se simțeau
furioși și începeau să critice sau să atace), amândoi
urma să treacă la un subiect diferit, neutru. (Citiți
capitolul 17 pentru o discuție cu privire la „zone“.) în
cazul în care această tactică nu funcționa, cei doi urma
să se îndepărteze fizic. Dacă Gaiy nu se liniștea rapid, el
trebuia să „se potolească“ făcând o plimbare.
După ce cuplul a instituit acest nou sistem, care a
necesitat în jur de patru sau cinci vizite, am început
să-i primesc individual la ședințe. Amândoi partenerii
au fost instruiți cu privire la tehnica identificării
gândurilor automate și la contracararea lor cu reacții
raționale (vezi capitolul 13). Gary, de pildă, a învățat
să-și gestioneze gândurile automate așa cum este descris
mai jos. într-o anumită ocazie, Beverly a spus cu un ton
al vocii aparent tensionat: „Nu ai plătit cablul TV luna
trecută. Probabil că o să ni-1 taie“. Gary s-a înfuriat, însă
a reușit să-și scoată carnetul de însemnări și creionul și a
scris următoarele:

Gând automat Răspuns rațional

încearcă să-mi închidă 1/ Nu știu sigur asta. Poate că doar

gura. încearcă să-mi comunice ceva.
2/ Ce spune ar putea să fie justificat.
Pot să mă concentrez pe asta și
să-i ignor tonul vocii sau ceea
ce gândește.
3/ Are și ea problemele ei. Nu
trebuie să fiu atras în vârtejul lor
înfuriindu-mă.

După câteva săptămâni, Gary a fost instruit să

surprindă gândurile inițiale (primare) care precedau
gândurile lui generatoare de furie și care-1 împingeau
să-și lovească soția.

IUBIREA NU ESTE

4 DE AJUNS
Situație Gând imediat

M-a certat pentru că am 1/ Nu se gândește prea mult la mine

venit târziu acasă. A zis: dacă e de părere că poate vorbi
„De ce ai întârziat?“ așa cu mine [se simte rănit].
2/ Cred că mă consideră slab [se
simte rănit].
3/ Probabil că sunt slab, altfel nu
mi-ar vorbi așa [sentiment de
durere].
4/ Nu pot să o las să se poarte așa
[furie: dorința să o lovească].

Gândul de a fi înjosit de soție i-a declanșat reacția

în lanț care a fost învățată cu zeci de ani în urmă, în
timpul încăierărilor cu fratele lui. Simțindu-se înjosit
de Beverly, Gaiy a gândit: „Nu pot s-o las să se poarte
așa“ și a simțit impulsul s-o lovească. Din fericire, mi-a
urmat instrucțiunile: a încercat să ignore orice insinuări
negative din întrebarea ei, a lăsat deoparte sensurile
exprimate în gândurile automate, și-a controlat impulsul
de a o lovi și s-a concentrat doar pe conținutul pro-
priu-zis al întrebării. în acest fel, Gary a reușit să acorde
valoarea potrivită întrebării lui Beverly. Orice sens ar
putea avea întrebarea partenerului, ea reprezintă și o
solicitare reală de informații. Nu este nevoie să răspun­
deți la mesajul ascuns. Când Beverly a întrebat: »De ce ai
întârziat?“, Gaiy a răspuns: „Am fost reținut la serviciu“.
Când căsnicia a ajuns pe linia de plutire, cel puțin
temporar, am reușit să ne concentrăm pe sentimentul
profund de vulnerabilitate al fiecărui soț. Gaiy a reușit
să-și exploreze vulnerabilitatea exteriorizându-și teama
din copilărie de a se simți slab și inferior. Beverly și-a
explorat propriul sentiment de neputință, izvorât din
inhibițiile din copilărie. Prin exercițiu, ea a învățat că se

225
poate afirma și fără să fie ostilă; putea să-i vorbească lui
Gary direct, ferm și blând, și nu trebuia să-l tachineze și
să-i închidă gura.

ÎN SPATELE LUPTELOR:
CONVINGERI DE BAZĂ

Pentru a înțelege pe îndelete de ce oamenii se com­

portă așa cum se comportă, trebuie să privim în profun­
zime, dincolo de acțiunile lor, de gândurile lor automate
și să le descoperim convingerile fundamentale. După ce
devine operativă, o credință de bază influențează modul
în care o persoană interpretează o situație și felul în care
acționează. Unele dintre aceste convingeri sunt aproape
de suprafață și pot fi observate ușor; altele sunt îngropate
într-un amestec de diverse gânduri. Insă cu o doză de
introspecție, oamenii pot învăța să le identifice.
Gaiy a avut următorul set de convingeri de bază,
reflectând tendința sa de a-i vedea pe ceilalți ca
fiindu-i adversari:

> Trebuie să rămân în vârf, astfel încât ceilalți oameni să

nu-mi descopere slăbiciunea.
> Dacă oamenii văd că sunt slab, o să mă calce-n
picioare.
> Trebuie să-i controlez pe ceilalți în orice situație.
> Dacă soția mea o să primească de la mine ce-i mai
bun, o să și-o ia în cap.
t> Soției mele îi place să-mi închidă gura.
O Singura modalitate de a o face să înțeleagă că nu poate
să scape nepedepsită este să o lovesc.

Beverly avea următoarele convingeri:

OOC IUBIREA NU ESTE

ZZU DE AJUNS
> Sunt mult prea inhibată.
> Dacă nu mă exprim, sunt lipsită de putere.
> Dacă nu am putere, sunt un nimic.
> Trebuie să-l țin la respect pe Gaiy, altfel mă calcă-n
picioare.
> Singurul mod de a-1 face să coopereze acasă este să-i
demonstrez că nu-și face treaba.

Când comparăm atitudinile fiecărui soț, înțelegem de

ce este inevitabil conflictul. Conflictul fundamental este
exprimat în furia și ostilitatea lor, un element profund
distrugător care necesită o serie de schimbări.

CONTROLUL FURIEI

Cazul lui Beverly și Gaiy seamănă în mare măsură cu

nenumărate alte relații cu probleme sau chiar distruse,
în care partenerii nu apelează la consiliere de specialitate.
Chiar și în cazul în care cuplurile nu au probleme foarte
grave, există o serie de principii pe care e bine să le
respecte pentru a reduce pagubele generate de disputele
intense.

1/ Partenerii pot să se provoace în mod gratuit prin

felul în care vorbesc despre gestionarea treburilor casnice,
despre creșterea copilului și alte subiecte. Adesea, ei utili­
zează mijloace cum ar fi înțeparea, sarcasmul și critica în
situații când mai simplu ar fi să spună ceea ce vor.

2/ Adesea, partenerii utilizează aceste stiluri de

discuție pentru că simt că așa e bine. Destul de frecvent,
acestea au fost chiar modalitățile întâlnite în familiile
de origine. în mod surprinzător, deși astfel de metode
sunt contraproductive, partenerii persistă în a le utiliza

227
întrucât sunt pur și simplu convinși de eficiența lor. Ei
uită că, de obicei, aceste tactici sunt contraproductive,
generând resentimente, opoziție și contraofensivă.

3/ Deși în sălbăticie ar fi putut avea rol adaptativ,

furia și ostilitatea primitive sunt nepotrivite în viața
conjugală, unde problema nu se pune sub forma
„omoară sau ești omorât“. Partenerii trebuie să învețe
să-și controleze sau să reducă ostilitatea excesivă, nu să o
exteriorizeze.

4/ Tehnicile de control constau în metode de

bun-simț cum sunt abținerea de la a acționa la furie,
încercarea de a trece din zona fierbinte în cea temperată
(capitolul 17) și solicitarea unor perioade de pauză când
disputa devine prea aprinsă.

5/ Când partenerii învață să-și identifice gândurile

automate și convingerile fundamentale subiacente ostili­
tății, ei pot face loc soluțiilor constructive la problemele
reale din imediata apropiere, în locul reluării la nesfârșit
a problemelor psihologice deghizate.

Mulți oameni sunt de acord cu ideea că exprimarea

furiei este un lucru bun, însă aceștia gândesc doar în
termeni de calmare imediată și satisfacție pe care le pot
obține: „Acum că mi-am luat asta de pe inimă, mă simt
mult mai bine“. Ceea ce nu reușesc acești oameni să ia în
calcul este efectul pe care îl au asupra partenerului. Când
Gary și Beverly și-au aruncat reciproc injurii, au cauzat o
durere reală, iar reacția în lanț s-a accelerat, culminând
cu violența fizică.
Ostilitatea nu poate fi exprimată fără țintă. Este
orientată către cineva (partener) care reacționează. în
plus, pentru ca ostilitatea să aibă „succes“, pentru ca
vorbele și faptele furioase să „funcționeze“, trebuie să vă

OOO IUBIREA NU ESTE

ZZO DE AJUNS
asigurați că partenerul simte durere. Prin urmare, este
posibil să-l atacați până când vedeți o reacție de durere.
Dacă ostilitatea dumneavoastră funcționează, iar
partenerul face ceea ce doriți, sunt șanse mari ca pe
viitor să continuați să utilizați această „strategie“ pentru
a vă pedepsi sau controla soțul/soția. Uneori însă
ostilitatea dumneavoastră poate scăpa de sub control,
cauzând stricăciuni mult mai mari decât v-ați fi așteptat.
La fel cum este dificil pentru două state să aibă un război
doar pe o scurtă perioadă, și cuplurilor le este dificil să
aibă o ostilitate limitată.
Deși exprimarea furiei a devenit ceva obișnuit într-o
căsnicie, am ajuns la concluzia că de obicei aceasta pare
să facă mai mult rău decât bine. Durerile acumulate din
situația de a fi certat, jignit și apostrofat fac victima să-l
vadă pe partenerul care atacă nu doar ca pe un adversar,
ci ca pe un dușman.
Nu trebuie totuși uitat că există căi mai eficiente
pentru parteneri de a rezolva problemele din căsnicie
decât țipând unul la celălalt. De pildă, persoanele inhi­
bate precum Beverly pot face acest lucru pur și simplu
afirmându-și dorințele într-o manieră directă și folosind
diplomația și explicațiile în loc să atace. Tendința actuală
către afirmarea de sine și descătușare, în cel mai negativ
sens al cuvintelor, a eliberat multe persoane de inhibiții,
însă cu costuri foarte mari în sfera relațiilor personale.
Acestea nu-și dau seama că afirmarea de sine poate
funcționa și fără alimentarea cu furie.

INHIBIȚIE, FURIE Șl AFIRMARE DE SINE

Pare destul de clar că o mare parte a frustrării și, prin

urmare, a furiei izvorăște din dificultatea pe care o au
mulți oameni în a se exprima față de partener. O parte a

229
problemei pare să fie frica de represaliile partenerului și
îngrijorarea cu privire la rănirea sentimentelor acestuia.
O altă parte a problemei este incapacitatea partenerului
de a identifica sursa exactă a frustrării. Totuși, o parte
importantă a dificultății constă în lipsa abilităților
soțului/soției de a prezenta problema și de a asigura un
cadru de discutare a conflictelor cu celălalt. Modalitățile
de a gestiona problema afirmării de sine au fost discu­
tate în mai multe cărți (vezi bibliografia de la finalul
cărții). Căile specifice prin care putem rezolva conflictul
cu partenerul sunt prezentate în capitolele 15,16 și 17.
Uneori, problema inhibiției și a dificultății în afir­
marea de sine este atât de subtilă, încât persoana nu este
conștientă de existența sa, resimțind doar o depresie
ușoară, o iritabilitate, o oboseală și simptome fizice
ușoare. Uneori, ca în cazul următor, evaluarea corectă a
dificultății poate duce rapid la rezolvarea ei.

CAZUL SOȚIEI INHIBATE

Cu mai mulți ani în urmă, am avut o discuție infor-

mală cu Susan, o prietenă care se plângea că era total
lipsită de energie și nu reușea să se motiveze pentru a se
implica într-un proiect artistic foarte important pentru
ea. S-a gândit că ar putea avea un „blocaj artistic“ care o
ținea în loc.
Am discutat despre diferite aspecte ale vieții ei. Apoi
am început să o întreb pe Susan despre relația cu soțul
ei și inițial a descris-o ca fiind bună. Vorbind despre el în
termeni laudativi, a adăugat că se înțelegeau foarte bine,
aveau preocupări comune și niciodată nu se certau.
Deși teoretic este posibil ca doi parteneri să aibă
interese și convingeri identice într-atât încât să nu aibă
niciodată neînțelegeri, probabil că așa ceva se întâmplă

IUBIREA NU ESTE
OU DE AJUNS
rar. O explicație mai plauzibilă este că unul dintre
parteneri (sau chiar amândoi) este atât de flexibil față
de dorințele celuilalt, încât nu-și dă seama de dorințele
personale, sau că unul dintre parteneri este atât de
hotărât să-și mențină conceptul idealizat de relație fără
conflicte, încât respinge orice sentimente de dezacord și
subscrie în totalitate la dorințele celuilalt.
Astfel, am bănuit-o pe Susan că ar putea să se
încadreze în acest tipar și, pentru a testa ipoteza, am
chestionat-o mai detaliat:

ATB: Care este cel mai recent moment în care ai început

să simți o creștere a senzației de oboseală?
SUSAN: Phil și cu mine ieșiserăm să facem o plimbare
cu mașina, iar când am ajuns acasă, am simțit că nu mai
am niciun pic de energie — eram sleită, ca o cârpă.
ATB: Ce s-a întâmplat la plimbare?
SUSAN: Nimic deosebit.
ATB: Cine conducea?
SUSAN: [începând să pară nervoasă] Phil era la vloan.
ATB: Ce-ți amintești că s-a întâmplat în timpul
excursiei?
SUSAN: Ah, s-a întâmplat ceva, dar nu a însemnat
nimic. Mi-era răcoare de la curent (capota mașinii era
coborâtă) și l-am rugat pe Phil să o ridice, dar a zis „îmi
place foarte mult așa. în plus, aerul rece îți face bine“.
ATB: Ce ai simțit atunci?
SUSAN: [părând și mai tensionată] Cred că avea
dreptate.
ATB: Ți-au trecut și alte gânduri prin minte?
SUSAN: [acum cu un ton al vocii întru câtva iritat]
M-am gândit că nu ascultă niciodată ce spun. Mereu ține ca
lucrurile să fie cum vrea el.

Susan a fost întru câtva surprinsă cu privire la ceea

ce tocmai rostise. Nu fusese conștientă de faptul că era
iritată din cauza lui Phil. După ce a făcut această afirmație
(pe care nu o comunicase nimănui, nici chiar soțului ei)
a început să zâmbească și să pară mai vioaie. Apoi a spus:
„Știi, deja mă simt mai bine“. Apoi am discutat idealul ei
în ceea ce privește căsnicia: dorința sa de a netezi toate
asperitățile și de a se subordona pentru a păstra idealul
unei relații fără probleme. întâmplător, acest ideal se
potrivea cu fantasma adolescenței de a avea o viață lipsită
de griji (o fantasmă pe care se străduia s-o păstreze).
Când Susan a devenit conștientă de tendințele ei de
supunere, a fost de acord că ar fi o idee bună să încerce să
fie mai asertivă cu Phil ori de câte ori exista cel mai mic
indiciu că ea nu era de acord cu el. Apoi am făcut un joc
de rol în care am devenit soțul ei, afirmându-mi cu putere
punctul de vedere în mai multe privințe, iar ea mi-a dat
replica — cu propriile ei arme. în timpul jocului de rol,
femeia a resimțit o furie accentuată față de Phil, însă a
recunoscut și faptul că el probabil ar coopera dacă ea l-ar
înfrunta și, în special, dacă i-ar comunica problema ei.
De-a lungul timpului, Susan a reușit în mare măsură să
fie mai asertivă față de Phil. Resimțea furie adevărată față
de el atunci când își impunea dorințele în fața ei, iar ea i-a
spus acest lucru! Oboseala lui Susan a dispărut în timpul
discuției cu mine, iar când a ajuns acasă a descoperit că
„blocajul artistic“ începuse să se diminueze, dispărând cu
totul în câteva zile.

ANATOMIA FURIEI

O înțelegere mai detaliată a naturii furiei și a rolului

pe care-1 joacă în adaptarea noastră la amenințări poate
ajuta la demonstrarea motivului pentru care nu trebuie să
cedăm impulsurilor ostile în majoritatea situațiilor.

OOO IUBIREA NU ESTE

£□£ UE AJUNS
 Sentimentul de furie include o senzație de presiune
pentru a face ceva, întru câtva analog cu presiunea
internă pe care o resimțim atunci când suntem excitați
sexual. Și, la fel ca în cazul excitației sexuale, tensiunea
tinde să persiste până după „consumarea actului“. în
cazul ostilității și al sexului deopotrivă, consumarea
duce nu doar la un sentiment de eliberare a tensiunii,
ci și la o satisfacție generală și la risipirea impulsului
original. într-un anumit sens, furia și excitația sexuală
au rol de catalizatori care impun acțiuni specifice.
Dar sentimentele sunt un preludiu al acestor com­
portamente, nu un element constituent, la fel cum
foamea ne determină să mâncăm deși nu face parte din
comportamentul hrănirii.
Termenul de furie este utilizat adesea imprecis, cu
aplicație la întregul proces care cuprinde sentimentele
negative, la mobilizarea pentru a lupta și la lupta pro-
priu-zisă. De pildă, expresia „și-a exprimat furia“ poate fi
utilizată pentru a descrie un scenariu în care o persoană
jignită îl lovește pe ofensator. însă pentru scopurile
noastre, acest concept de furie ne induce în eroare.
Cuvântul furie se potrivește cel mai bine unei emoții
specifice, nu actelor violente asociate cu aceasta.
Un termen mai bun pentru impulsul de a ataca,
precum și pentru atacul în sine este cel de ostilitate.
O persoană poate ataca fără să fie furioasă și poate
fi furioasă fără să atace. De exemplu, putem ataca cu
pumnii un sac de box sau putem arunca o săgeată la țintă
având doar sentimentele de plăcere pentru că ne folosim
musculatura. Mai mult, putem fi răutăcioși, chiar cruzi
cu o persoană, dar nu din cauza furiei, ci în baza plăcerii
sadice pe care o obținem din acest comportament. Furia,
după cum vom utiliza termenul în acest context, este
un sentiment care ne alertează că poate va fi nevoie să
acționăm agresiv sau care ne pregătește să ne apărăm.
 Când cuplurile se ceartă, se creează o progresie:
la început, ei percep că li s-a făcut o nedreptate, apoi
devin furioși, se simt impulsionați să atace și, în cele
din urmă, atacă. Secvența poate fi întreruptă în oricare
dintre etape: gândurile de nedreptate pot fi corectate,
sentimentele de furie pot fi risipite, iar impulsul de a
ataca poate fi suprimat.
Conceptul de furie al oamenilor are consecințe directe
asupra felului în care o gestionează. De exemplu,
considerarea furiei ca un fel de substanță care se adună
treptat într-un rezervor a generat mai multe rețete de
gestionare a ei. George Bach, de pildă, a susținut ideea
că perechile „trebuie să-și exprime furia“, oferind chiar
și tehnici pentru acest lucru.25 Mulți alți autori și-au
justificat susținerea comportamentului ostil utilizând
metafore similare, asemănând furia cu apa care dă în
clocot într-un vas: dacă nu-i permiți aburului să iasă,
presiunea va arunca în aer capacul.
Aceste rețete au fost criticate de autori precum
psihologii Albert Ellis și Carol Tavris26, care propun
căutarea bazei cognitive a ostilității în locul exprimării
ei prin acțiune. Cred, de asemenea, că cel mai bun mod
de gestionare a furiei este, în mare parte, înțelegerea ei
și nu acțiunea în baza ei. Totuși, uneori, acțiunea sub
impulsul furiei poate fi esențială pentru supraviețuire.
O femeie care este abuzată de soțul ei își poate utiliza
experiența furiei pentru a iniția un gest de autoapărare.
Cum funcționează furia? Emoția în sine constă
din sentimente de disconfort și tensiune. Senzațiile
care provin din mobilizarea sistemului muscular
și a sistemului nervos autonom (creșterea bruscă a
tensiunii arteriale, puls accelerat, mușchi încordați) se
amestecă cu sentimentele de furie și poate fi dificil să
se facă distincția între ele. Mobilizarea fizică adaugă o
senzație de intensificare. însă același sentiment apare
ori de câte ori o persoană este activată (fie că este vorba

OO / IUBIREA NU ESTE
oeajuns
de competiție, de antrenament sau de atac) și nu este
obligatoriu asociat cu furia.
Ca strategie de supraviețuire evolutivă, furia este
comparabilă cu durerea. Într-adevăr, cuvântul furie
(anger) are rădăcini care denotă „problemă, durere sau
suferință“. La fel ca în cazul durerii, furia pare creată să
ne tulbure starea de echilibru și să ne alerteze cu privire
la existența unei probleme. Credem că, totodată, are și
rolul de a ne activa în sensul gestionării amenințărilor
sau a pagubelor. Această perturbare (sau semnal) ne
îndeamnă să ne oprim din ceea ce facem și să ne în­
dreptăm atenția către problema care generează furia.
Când ne concentrăm pe motivul furiei, avem tendința
de a ataca direct cauza. Astfel, furia poate fi privită ca
un fel de element iritant, care ne alertează cu privire la
amenințare. La fel cum putem ușura durerea îndepăr­
tând obiectul dăunător (un spin, un fir de praf din ochi),
ne diminuăm furia eliminându-i sursa. După ce agentul
toxic este îndepărtat sau distrus, furia se reduce și se
instaurează echilibrul normal.
Ca parte a reacției primitive de tipul fugă-sau-luptă,
ostilitatea își are originile în mecanismele de supra­
viețuire bazală, însă în viața modernă și îndeosebi în
căsnicia modernă, acțiunea motivată de acea pornire
primitivă poate distruge relațiile. în ciuda caracterului
imperativ al furiei și al presiunii de eliberare prin mani­
festarea unui gest ostil față de persoana care jignește, nu
trebuie să cedăm impulsului de a ataca. în timp, furia se
stinge și, odată cu ea, și dorința de a lovi.

CUM CAUZĂM DUREREA PSIHICĂ

Ostilitatea noastră are ca scop cauzarea de durere

fizică sau psihică. Deși senzația de durere fizică este
foarte diferită de experiența unei dureri psihice, ele au
și puncte asemănătoare. La început, durerea fizică ia
naștere din stimularea terminațiilor nervoase periferice
și este localizată în zona acestei stimulări. Când ne
confruntăm cu o durere psihică (cum ar fi tristețe și
anxietate), nu putem indica o zonă specifică unde o
simțim, însă această durere este la fel de reală (și adesea
mai neplăcută) decât cea fizică.
în ciuda diferențelor, durerea fizică și cea psihică au
unele efecte asemănătoare. O insultă, de pildă, poate
isca aceeași expresie de durere, aceeași imobilitate
a mușchilor faciali precum cea cauzată de o palmă.
Primirea unor vești proaste poate produce același tip
de reacție fizică precum un șoc fizic: o scădere bruscă a
presiunii sangvine, chiar și un episod de leșin.
Când Sybil i-a spus lui Max că se gândește să îl
părăsească, trupul i-a înțepenit, la fel ca în cazul în care
l-ar fi lovit. Utilizăm deseori comparații sau metafore
corporale care exprimă traume psihologice („a fost ca o
palmă peste față“ sau „a fost ca o lovitură în stomac“).
O palmă peste față, atât în sens figurat, cât și literal,
transmite un mesaj similar și evocă o reacție similară.
Crucial este sensul specific pe care îl atașează receptorii
unei traume fizice sau psihice.

SENSIBILITATEA LA RĂNIRI

Când ne gândim cât de sensibili suntem la critici,

dojeni și remarci înjositoare, aproape că pare că avem
receptori proiectați să caute mesajele negative dintre
toate celelalte mesaje. Probabil că avem în creier un
circuit specializat reglat să deosebească mesajul defăi­
mător din restul celorlalte. Probabil că avem în creier un

OQft IUBIREA NU ESTE

£Ov DE AJUNS
circuit specializat reglat să perceapă durerea fizică. Acest
aparat ne-ar alerta cu privire la amenințările la adresa
stării de bine sau a siguranței, care (în cazul unei insulte
sau al unui reproș) pot fi precursoare ale unui atac fizic.
Printr-o reacție promptă la durerea psihică, reușim să
evităm rănirea trupului. Astfel, când cineva ne rănește
cu disprețul său sau adresându-ne cuvinte insultătoare,
dăm dovadă de bune abilități adaptative, înfuriindu-ne și
pregătindu-ne să respingem un posibil atac fizic.
Când vrem ca oamenii să facă ceea ce le spunem noi,
cauzarea durerii fizice poate fi o metodă mai eficientă
decât simpla învinuire și criticare. Animalele împing,
zgârie sau mârâie la progenitura lor pentru a-i modela
comportamentul. însă echivalentele umane ale acestor
acte primitive (o palmă sau o insultă, de pildă) sunt
contraproductive într-o relație și, Într-adevăr, de
cele mai multe ori stârnesc efecte adverse. Acest tip
de „persuasiune“ este periculos, având în vedere că
aptitudinea noastră de mobilizare fizică este mai adec­
vată ostilităților junglei decât vieții modeme. în plus,
există întotdeauna posibilitatea ca un atac verbal să
escaladeze în mod neașteptat, transformându-se într-un
război fizic.
Indiferent că avem de-a face cu o amenințare fizică
sau psihică, reacția clasică, așa cum a fost descrisă
de fiziologul J.B. Cannon, constă în luptă sau fugă,
în care animalul amenințat fie ripostează, fie fuge. în
mod obișnuit, noi, oamenii, dispunem de o varietate
de opțiuni suplimentare: putem accepta amenințarea,
supunându-ne solicitărilor celeilalte persoane, putem
să ne retragem sau să ne apărăm. Dacă amenințarea este
imediată și copleșitoare, putem „îngheța“ sau leșina.
Fiecare dintre aceste răspunsuri pare să derive
dintr-un tipar primitiv provenit din sălbăticie.
Fie că atacul este fizic sau psihic, intenționat sau
neintenționat, reacția noastră defensivă include o
mobilizare fizică sau un colaps (ca în cazul leșinului).
Indiferent dacă schimbăm lovituri fizice sau insulte,
resimțim aceeași încordare defensivă a mușchilor.
Chiar mai importantă pentru înțelegerea conflictelor
este conștientizarea a ceea ce se-ntâmplă în mintea
noastră în timpul unei confruntări. Nu se încordează
doar mușchii, ci și mintea — o situație pe care am
amintit-o mai de mult sub numele de „rigiditate cogni­
tivă“. într-o luptă conjugală, de exemplu, perspectiva
noastră asupra adversarului e tot mai inflexibilă; ne
formăm o imagine negativă în același timp cu refuzul
oricărui mesaj legitim pe care partenerul vrea să ni-1
transmită. Mai mult, îi atribuim acestuia rele intenții,
considerându-1 răutăcios. Astfel de atribuiri de intenții
negative și caracter vicios se strecoară inevitabil în
disputele personale, iar un partener care este de părere
că celălalt are intenții rele reacționează simțindu-se
defensiv și furios.
însă chiar dacă partenerul poate avea, Într-adevăr,
intenții ostile în timpul unui conflict, nu înseamnă nea­
părat că este o persoană rea. Cu toate acestea, indiferent
dacă lupta survine între parteneri sau vrăjmași, trebuie
să recunoaștem că se mobilizează același mecanism
mental și corporal. în momentul central al ostilităților
se poate ca fiecare partener să apară celuilalt ca dușman
de moarte: trăsăturile și expresiile lor pot fi deformate
de furie, iar cei doi să clocotească, Într-adevăr, de
intenții rele.
Partenerii care doresc să-și reducă atitudinile defen­
sive și furia pot încerca să identifice, să evalueze și să
modifice imaginile negative despre celălalt. Vor desco­
peri că pe măsură ce imaginea neplăcută se schimbă, și
furia lor se va modifica. (Tehnicile de obținere a acestor
rezultate vor fi discutate în capitolele 13 și 17.)

*) O Q IUBIREA NU ESTE
ZOO DE AJUNS
 Deși lupta poate avea un rol adaptativ în sălbăticie,
în lumea contemporană supraviețuirea noastră nu este
aproape niciodată amenințată. Mai mult, suntem perfect
capabili să adoptăm o expresie civilizată în public
chiar și când suntem furioși. Totuși, din nefericire, în
societatea noastră violența domestică este mai comună
decât oricare alta. De multe ori nu suntem capabili (sau
dispuși) să ne controlăm în raport cu perechea. Când
frânele interne cedează din cauză că nu pot suporta
presiunea ridicată, furia crește până-n punctul în care
este exprimată prin atac fizic. în mod curios, „adver­
sarul“ nostru este o persoană iubită.

RĂZBUNARE Șl PEDEAPSĂ

După ce unul dintre parteneri se simte respins sau

insultat în urma unei dispute conjugale, acesta se
mobilizează automat pentru a îndrepta răul făcut. Deși,
de obicei, considerăm pedeapsa și răzbunarea ca fiind
voluntare, mobilizarea pentru a lovi înapoi este un
răspuns automat la o amenințare, asemenea clipitului
când în ochi intră un corp străin.
Desigur, mobilizarea pentru a se răzbuna nu cul­
minează în mod obligatoriu cu o acțiune deschisă, ci
doar pregătește fapta. Un sistem complicat de comenzi
interne acționează ca o frână, astfel încât în timp ce
pregătirea de acțiune este automată, controlul acțiunii
este, în mare măsură, voluntar. Când ne dăm seama că
amenințarea a slăbit (de exemplu, descoperim eroarea
din convingerea noastră că eram criticați de soț/soție),
mobilizarea se risipește.
O astfel de mobilizare pentru răzbunare este generată
în mod frecvent când unul dintre parteneri sesizează o

239
alterare sau o nedreptate în relație. Astfel, partenerul
care se simte respins se poate răzbuna, crezând că
pedeapsa va împiedica respingerile ulterioare, dar
răzbunarea este adesea o cale de sabotare a relației.
Ted, de pildă, a „pedepsit-o“ pe Karen pentru că a
întârziat țipând la ea. în loc să-și ceară scuze, așa cum se
așteptase el, Karen l-a pedepsit retrăgându-se (fapt care
a stârnit în Ted o teamă și mai mare de abandon) și el a
reacționat la această respingere dureroasă amenințând
că divorțează. Karen a răspuns declarând că „este o
idee bună“, făcându-1 pe Ted să se simtă părăsit. Astfel,
încercarea lui de-a o pedepsi i s-a întors împotrivă, iar
represaliile lui Karen au înrăutățit și mai mult lucrurile.
De obicei, partenerii reacționează la o presupusă
jignire umilindu-1 din răzbunare pe celălalt, tipar care
amintește de băieții care cred că la o insultă trebuie
răspuns cu o altă insultă. Adesea, răzbunarea merge
dincolo de ofensa inițială. în dialectul personal al crimei
și pedepsei, răzbunarea necesită mai mult decât resti­
tuirea statu-quo-ulur, în timp ce compensația înseamnă
doar că persoana jignită nu pierde nimic, răzbunarea
cere mai mult. Victima merge dincolo de compensarea
riguroasă, impunând o penalizare suplimentară.
Logica ce ne face să producem mai multă durere decât
cea resimțită este responsabilă de intensificarea lup­
telor. Expresia „violența naște violență“, aplicată adesea
în relațiile dintre grupuri și națiuni, este în egală măsură
valabilă și în relațiile interpersonale. Expresia ostilității
unei persoane este, în sine, un declanșator foarte
puternic, aproape inevitabil, al ostilității și la celălalt.
De vreme ce fiecare expresie a ostilității prezintă riscul
de a provoca o răzbunare și mai mare, ceea ce începe
ca un simplu schimb de critici poate ajunge, în cele din
urmă, să se transforme într-un schimb de lovituri chiar
și într-un cuplu bazat pe iubire. Desigur, este posibil

O / Ö IUBIREA NU ESTE
ZhU de ajuns
ca această reacție combativă să fie controlată, însă este
nevoie de și mai mult efort, deoarece presiunea internă
în sensul răzbunării devine din ce în ce mai puternică pe
măsură ce lupta se desfășoară.
Uneori, o reacție atât de reflexă și de apropiată de
instinctul primordial de supraviețuire depășește capaci­
tatea persoanei de a o stăpâni. Cu toate acestea, oamenii
dobândesc tehnici de control al ostilității, forțându-se să
tacă pentru o perioadă de timp, gândindu-se la altceva,
schimbând subiectul și/sau părăsind încăperea. Deși
aceste tehnici ad hoc sunt mijloace preventive la adresa
acțiunii în baza sentimentelor ostile, ele în sine nu
blochează activarea inițială a tiparului ostil.
Terapia cognitivă, așa cum vom vedea, oferă tehnici
de sufocare în fașă a acestui tipar. Unul dintre semnele
timpurii care anunță ostilitatea este furia. Educându-ne
să recunoaștem debutul timpuriu al furiei și să acționăm
de îndată în sensul controlării ei, putem efectua o schim­
bare imediată — concentrându-ne imediat pe gândurile
automate, distorsiunile cognitive și convingerile funda­
mentale subiacente furiei. Identificând și corectând pe
loc aceste distorsiuni, putem reduce ostilitatea, așa cum
au învățat să procedeze Beverly și Gary. în capitolul 17
vom discuta în detaliu cum să preîntâmpinăm ostilitățile
conjugale, indicând cu precizie rădăcinile furiei și efec­
tuând pașii necesari în cele mai timpurii etape, înainte
ca o supărare minoră să escaladeze într-un război în
toată regula între parteneri.
POATE FI ÎMBUNĂTĂȚITĂ
RELAȚIA DUMNEAVOASTRĂ?

O problemă în căsătoriile nefericite este convingerea

fermă că lucrurile nu se pot îmbunătăți. O astfel de
părere contracarează schimbarea, deoarece privează
individul de motivația de a încerca ceva constructiv, de
a modifica gândirea și comportamentul proprii. Pe de
altă parte, am observat că dacă unul dintre soți începe să
facă schimbări constructive, nu ajută doar relația, ci în
general duce la modificări pozitive ale partenerului.
Ordinea capitolelor următoare din această carte
reflectă progresia schimbărilor pe care le pot face
cuplurile. Capitolul ulterior aduce în discuție funda­
mentele unei relații solide: angajamentul, încrederea
și loialitatea. în primul rând trebuie să discutați aceste
aspecte ale căsniciei pentru a vedea dacă au nevoie de
sprijin. Dacă da, vă puteți concentra pe slăbiciunile
acestor piloni (încercând să stimulați colaborarea,
devotamentul și încrederea) și să aflați ce atitudini sau
acțiuni le pot submina. De exemplu, chiar dacă nu aveți
încredere în soț/soție, poate fi util (cel puțin pentru

O/O IUBIREA NU ESTE

UE AJUNS
moment) să încercați să vă purtați „ca și cum“ vă puteți
baza pe cooperarea și loialitatea sa, până în momentul
în care puteți aplica unele tehnici pe care le voi descrie.
După ce ați adoptat o atitudine constructivă și
cooperantă, puteți începe să faceți pași în sensul reglării
relației. De exemplu, puteți începe să vă concentrați pe
acțiunile plăcute ale partenerului și să le recunoașteți.
Totodată, vă puteți gândi la lucruri pe care le puteți
face astfel încât să-i oferiți partenerului un sentiment
mai amplu de satisfacție și, indirect, să-l sporiți pe al
dumneavoastră — o abordare pe care o voi detalia în
capitolul 12.
După ce ați creat o atmosferă favorabilă, probabil
că a sosit momentul să încercați să rezolvați problema
gândirii neproductive. Capitolul 13 vă va arăta cum
anume să faceți acest lucru. Deși poate necesita un efort
mai mare decât celelalte sarcini pe care le-am sugerat,
răsplata poate fi pe măsură, reducându-vă suferința și
ajutându-vă să relaționați mai eficient cu partenerul,
în acel moment ar trebui să fiți pregătit să încercați
o îmbunătățire a comunicării și colaborării cu parte­
nerul — aspect asupra căruia se concentrează capitolele
14,15 și 16. Un ajutor real ar fi și dacă soțul sau soția
ar fi de acord să participe la acest efort, dar chiar și
numai pe cont propriu puteți crește nivelul dialogului,
îmbunătățindu-vă claritatea, ascultând activ și așa mai
departe, chiar dacă nu beneficiari de niciun ajutor din
partea celuilalt.
Pe măsură ce eliminați tensiunea din conversații,
puteți încerca metodele de adaptare (coping) la furie
descrise în capitolul 17. Abordarea implică încercarea
de a dezamorsa ostilitatea până-n punctul în care nu
mai este perturbatoare. Acest scop poate fi obținut
prin intermediul unor tehnici punctuale de „control al
furiei“ și prin programarea unor ședințe speciale pentru
dumneavoastră și pentru partener, în care amândoi
spuneți lucrurile care vă deranjează și, la nevoie, vă des-
cărcați furia înăbușită. O altă abordare care explorează
rădăcinile furiei încearcă să o reducă prin modificarea
tendințelor de amplificare, agravare și distorsionare.
în cele din urmă, vă va fi util să încercați să stabiliți
niște acorduri speciale pentru rezolvarea problemelor
practice ale căsniciei și eliminarea obiceiurilor și
tiparelor „nedorite“. în capitolul 18 voi oferi sfaturi cu
privire la cum să găsiți soluții creative la unele probleme
speciale, cum ar fi cele asociate stresului, sexului și
partenerilor cu două slujbe.

REZISTENȚA LA SCHIMBĂRI

în timp ce aveți în vedere efectuarea unor modificări,

vă puteți confrunta cu unele atitudini sau convingeri
care vă șubrezesc motivația. Aceste atitudini pot fi
exprimate sub forma gândurilor automate, conform
descrierii din capitolele 7 și 8. După identificarea acestor
rezistențe la schimbare, puteți începe să le înlocuiți prin
gânduri raționale, oferind explicații care dovedesc de ce
primele sunt incorecte și exagerate.
Parcurgeți lista de mai jos și bifați convingerile
dumneavoastră sau ale partenerului:

CONVINGERI DESPRE SCHIMBARE

Convingeri defetiste
___ Partenerul meu este incapabil de schimbare.
___ Nimic nu ne poate îmbunătăți relația.
___ Lucrurile se vor înrăutăți.
___ Oamenii le știu pe-ale lor și nu se pot schimba.

O/ / IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
___ Partenerul meu nu va coopera și nimic nu se poate face fără
cooperarea sa.
___ Am suferit de-ajuns. Nu mai am energie să mă mai chinui.
___ Dacă trebuie să facem ceva în acest sens, înseamnă că relația
are o problemă foarte gravă.
___ Dacă acționăm asupra relației, o vom înrăutăți și mai mult.
___ Nu facem decât să amânăm inevitabilul.
___ Ne-am făcut deja mult prea mult rău.
___ Căsnicia mea este moartă.
___ Nu mă simt în stare să mă schimb.
___ Dacă nu am reușit să ne înțelegem până acum, cum mă pot
aștepta să ne înțelegem de-acum înainte?
___ Nu contează dacă partenerul meu încearcă să se poarte
într-o manieră pozitivă, problema este atitudinea
partenerului meu.

Convingeri autojustificatoare
___ Este normal să mă port așa.
___ Este firesc să gândesc așa cum o fac eu.
___ Toată lumea în locul meu ar reacționa la fel.
___ El/ea m-a rănit. Merită să sufere.

Argumente de reciprocitate
___ Nu voi face niciun efort dacă nu face la fel și partenerul meu.
___ Ne-am înhămat amândoi la treaba asta, nu văd de ce doar eu
ar trebui să mă schimb.
___ Nu este drept ca eu să fac toată munca.
___ După tot efortul depus, este rândul partenerului meu să
facă treabă.
___ Mie ce-mi iese din asta?
___ Partenerul m-a rănit foarte tare în trecut, așa încât trebuie să
se străduiască să-și răscumpere greșelile.
___ De unde știu că partenerul meu își dă silința?

Problema este partenerul

___ Dacă începem să analizăm relația, partenerul meu va deveni
și mai insuportabil.
___ Nu-i nimic în neregulă cu mine. Dacă partenerul meu și-ar
reveni, totul ar fi bine.
___ Partenerul meu nu este interesat să ne îmbunătățim relația.
___ Partenerul meu este imposibil.

245
___ Partenerul meu este nebun.
___ Partenerul meu nu poate fi altfel decât este.
___ Partenerul meu este plin de ură, asta e problema.
___ N-am avut nicio problemă în viață până să ne căsătorim.

Dacă aveți o parte dintre aceste convingeri, merită

să examinați cât de valide sunt. Astfel de convingeri se
pot ivi ca gânduri automate în clipa în care reflectați la
schimbare. în acest caz, puteți încerca să utilizați câteva
contraargumente, prezentate pe scurt, pentru a stăvili
aceste gânduri automate.
Am ajuns la concluzia că atitudinile defetiste sunt
rareori întru totul valide. Desigur, în anumite situații
poate fi adevărat că unul dintre soți nu este dispus să se
schimbe — dacă, de pildă, este îndrăgostit de altcineva
sau dacă este de-a dreptul decis să divorțeze. în acest
caz poate fi dificil, dacă nu chiar imposibil, ca relația să
fie salvată. Dar cuplurile hotărâte să divorțeze nu sunt
în căutare de modalități de îmbunătățire a căsniciei.
Cu toate acestea, cei care doresc să-și revitalizeze
relația, precum și cei care doresc să-și vadă căsnicia
devenind mai plăcută pot încerca să respingă convinge­
rile defetiste. în continuare voi descrie mai multe tipuri
de atitudini defetiste, pentru a vă face o idee despre cum
să le evaluați și să le gestionați.

CONVINGERI DEFETISTE

„Partenerul meu nu se poate schimba.“ Această afir­

mație este aproape mereu greșită. Chiar și cea mai dură
armură psihologică poate fi penetrată în consiliere.
Oamenii care par cu totul impermeabili la sugestii utile
pot, spre surprinderea tuturor (inclusiv a lor), să le

O / IUBIREA NU ESTE
ZhO de ajuns
accepte și să se schimbe în mai bine. Disponibilitatea
partenerului pentru a se schimba este cu totul altă
problemă. însă dacă dumneavoastră faceți unele schim­
bări, acest lucru în sine poate duce la schimbări și în
cazul partenerului, ceea ce se și întâmplă foarte des. în
plus, se poate să descoperiți că partenerul nu trebuie să
se schimbe radical pentru a deveni mai plăcut și pentru
a vă înțelege mai bine cu el/ea.
Este important să acceptăm faptul că oamenii se
schimbă constant de-a lungul vieții. Sistemul nervos
central al oamenilor este organizat în așa fel încât să
ne încurajeze să învățăm perspective și strategii noi
și mai bune. Tiparele noi de gândire sau de compor­
tament care pe de-o parte sporesc plăcerea și pe de
altă parte reduc durerea sunt consolidate, reușind
astfel să persiste. Prin urmare, dacă dumneavoastră
și partenerul dezvoltați modalități de a vă privi și de a
acționa reciproc în moduri mai plăcute decât vechile
tipare, acestea se vor putea transforma în obiceiuri. în
capitolele următoare voi prezenta exemple de astfel de
îmbunătățiri.
„Nimic nu ne poate îmbunătăți relația.“ Această
convingere poate fi testată, o modalitate fiind definirea
problemelor specifice din relație, apoi alegerea
acelei probleme care pare cel mai ușor de schimbat și
aplicarea mijloacelor de îndreptare adecvate. Asta nu
presupune neapărat cine știe ce eforturi. Poate fi ceva la
fel de simplu ca planificarea unei cine în oraș, singuri,
o dată pe săptămână, sau ca povestirea unei întâmplări
personale în fiecare zi. Aceste activități pot introduce
un mic element nou de satisfacție care să înceapă să
încline balanța în sensul fericirii.
Restul capitolelor se concentrează pe strategiile
care au ajutat numeroase cupluri să-și îmbunătățească

7L7
relația. Veți putea testa validitatea atitudinii pesimiste
cum că „nimic nu ne poate îmbunătăți relația“ încercând
aceste tehnici. Puteți realiza un soi de experiment
pentru a vedea ce metode sunt cele mai bune în cazul
dumneavoastră. Chiar dacă metodele pe care le descriu
nu generează rezultate suficient de semnificative pentru
dumneavoastră, sprijinul suplimentar din partea unui
consilier de cuplu poate, foarte bine, face diferența în
ceea ce privește îmbunătățirea căsniciei.
„Lucrurile nu vorface decât să se agraveze.“ Unii
parteneri au suferit atât de mult de pe urma conflictelor
dureroase, încât se simt amorțiți. Este posibil să nu fie
dispuși să se implice mai mult în relație de teamă să nu
fie din nou răniți.
„Acum nu mă mai aștept la nimic din partea lui
Harry. Am încercat de-atâtea ori și el m-a lăsat mereu
baltă. Am ajuns să cad în depresie. Nu vreau să mai trec
prin așa ceva. Dacă iar îmi fac speranțe, o să sufăr. Mai
bine nu mă mai aștept la nimic — n-o să-mi placă, dar
măcar n-o să mai fiu iarăși deprimată“, afirma Wendy.
Wendy și Hali, iubiți din timpul liceului care s-au
căsătorit imediat după terminarea facultății, s-au
blocat timp de șapte ani în escaladarea amărăciunii și
a conflictului. La prima vedere, frica de a se simți mai
rău i s-a părut lui Wendy un motiv suficient pentru a nu
apela la ajutor pentru căsnicia ei. Cu toate acestea, există
temeiuri convingătoare pentru a susține că Wendy ar fi
avut de câștigat de pe urma reimplicării ei în relație, în
ciuda temerilor.
I-am spus lui Wendy: „în trecut ai făcut câteva
încercări de-a îmbunătăți lucrurile și, așa cum spui tu,
ai fost respinsă de fiecare dată. Dar acum avem câteva
instrumente pentru a rezolva problemele tale“. Apoi
i-am prezentat următoarele aspecte:

O / Q IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
> Așa cum admitea chiar ea, Hal era „drăguț“ cu ea în
cea mai mare parte a timpului.
> După o ieșire furioasă, de cele mai multe ori spunea
că-i pare rău și chiar așa era.
D> în perioadele lui calme, era dispus să discute
problemele.

Apoi am ajutat-o să înțeleagă tipul de gândire exage­

rată pe care-1 avea după o izbucnire și cum anume putea
face față gândurilor ei automate negative (vezi capitolele
8 și 13). De pildă, ea și-a amintit următoarele gânduri pe
care le-a avut în timpul unui conflict anterior: „Iar începe.
E îngrozitor. Nu suport așa ceva. Mă epuizează“.
După ce și-a analizat gândurile automate, Wendy
a înțeles că acestea reprezintă o amplă distorsionare
a „situației combative“ propriu-zise. A înțeles că
putea suporta, că are tendința de a se „îngrozi“ și că
izbucnirile nu erau cu adevărat la fel de grave precum
părea la momentul respectiv. în plus, mai obișnuia să
facă generalizări exagerate. Izbucnirile furioase ale lui
Hal aveau loc doar uneori, o dată sau de două ori pe
lună. Astfel, femeia a ajuns la concluzia că în vreme
ce retragerea ei emoțională era de înțeles, nu era și
necesară. Putea contracara tendința de „îngrozire“ și
de generalizare excesivă cu răspunsuri raționale, putea
îndura izbucnirile lui ocazionale până când bărbatul avea
să reușească să le reducă.
Wendy a decis să-i mai acorde o șansă. Deși istoria
s-a repetat prin faptul că Hal a avut iarăși ieșiri furioase,
Wendy a reușit să-și gestioneze gândurile ei negative
automate. în cele din urmă, cei doi au căzut de comun
acord asupra unei politici de gestionare a izbucnirilor
lui Hal (descrisă în capitolul 17), iar căsnicia lor a
început să se îmbunătățească. Cuplul a utilizat tehnici
care au constat în amânarea discuțiilor înfierbântate,

249
recunoscând momentele în care Hal era pe punctul
de-a se înverșuna și stabilind când să aducă în discuție
subiecte delicate și când să renunțe.
Judy, o artistă talentată căsătorită cu un director
de vânzări stresat, era la fel de ezitantă în a se implica
într-o terapie de cuplu, de teamă ca nu cumva să sufere
o dezamăgire cruntă. „Cliff nu e niciodată interesat de
nevoile mele. Este total preocupat de propriile sale nece­
sități și este incapabil să fie atent la ale mele“, susținea
ea. La fel ca în cazul lui Wendy, ea nu sesiza aspectele
pozitive, momentele în care soțul ei îi satisfăcea nevoile.
După ce Judy a înțeles acest lucru, a descoperit că atunci
când era supărată din pricina egocentrismului lui Cliff,
putea să-și identifice generalizările ei exagerate și în
acest fel să-și aline sentimentele dureroase. Judy a fost
încurajată să-și depășească rezistența în a apela la un
program de consiliere de cuplu și, în cele din urmă, a
descoperit că în loc să se înrăutățească, mariajul ei chiar
a devenit mai bun.
„Partenerul meu nu va fi cooperant și nimic nu poate fi
făcut fără cooperarea lui (sau a ei).“ Chiar dacă partenerul
dumneavoastră este sceptic sau pasiv, puteți începe
procesul schimbării. Adesea, după ce soțul ezitant sau
pasiv vede posibilitatea îmbunătățirii, acesta poate fi
scos din starea de inerție în care se află. Mai mult chiar,
demonstrația tangibilă a bunelor dumneavoastră intenții
poate la fel de bine să-i stârnească partenerului dorința
de reciprocitate.
„Am suferit de-ajuns.“ Deși poate fi adevărat că ați
avut parte de multă suferință, sarcinile pe care vi le
propun au scopul de-a alina acea suferință. Și, cel puțin
la început, ele necesită un minim de efort. De fapt, mulți
soți și multe soții consideră intrigantă ideea de-a des­
coperi căi noi de ieșire din rutină. Metodele propuse de
mine pot fi considerate o provocare, un prilej de a face

OCh IUBIREA NU ESTE

ZDU DE AJUNS
pași către diminuarea durerii și creșterea satisfacției.
Veți descoperi că aplicând aceste metode, veți dobândi
control asupra propriei dumneavoastră vieți.
„Dacă este nevoie să facem ceva în acest sens, înseamnă
că relația are probleme serioase.“ în ciuda unor similarități
în privința gusturilor și a personalității, majoritatea
oamenilor își încep căsnicia având diferențe majore de
stil, obiceiuri și atitudini. Puține sunt cuplurile care
știu cum să împace diferențele respective. De obicei,
partenerii nu și-au observat părinții implicați în rezol­
varea problemelor și nu au beneficiat de cursuri privind
abilitățile necesare căsniciei, asemănătoare celor de
pregătire pentru cariera profesională.
Astfel, nu puteți considera relația ca având un defect
câtă vreme nu v-ați dezvoltat abilitățile de adaptare la
partener. Dimpotrivă, este de așteptat să se ivească
probleme. Depunerea unui efort minim în vederea elimi­
nării elementelor colțuroase și a îmbunătățirii satisfac­
ției are sens când acceptați că niciun cuplu (indiferent
de cât de iubitori sunt partenerii) nu este întru totul
armonios. Privind dificultățile dintr-o căsnicie ca pe un
semn de „boală“ sau ca pe un „defect“, cuplul respinge
prilejul de a ajuta relația să crească.
Această convingere împiedică numeroase cupluri să
se schimbe, ba chiar și să încerce s-o facă. Este ușor să
te-ndrăgostești, însă este nevoie de reflecție și osteneală
pentru ca o relație să se dezvolte și să crească. Pe măsură
ce partenerii dintr-o căsnicie se maturizează, multe
dintre schimbările necesare apar în mod natural, însă
procesul poate fi accelerat aplicând anumite principii.
„Ne-am făcut deja mult prea mult rău. “ Perspectiva
pesimistă conform căreia o căsnicie nu mai poate fi
reparată trebuie discutată în mod realist. Cu siguranță
este adevărat că în momentul în care se gândesc să facă
ceva pentru a-și salva căsnicia numeroși parteneri au

251
trecut de punctul din care nu mai există posibilitate de
întoarcere. Cu toate acestea, nu puteți ști cu certitudine
că nu mai există nicio speranță pentru căsnicia dumnea­
voastră până când nu încercați câteva remedii de bază.
Am fost de multe ori surprins de modul în care o relație
aparent problematică poate fi ajutată când partenerii
acționează împreună pentru a corecta deficitele și pentru
a consolida punctele forte ale căsniciei.
„Căsnicia mea este moartă.“ Numeroase cupluri ajung
să aibă această convingere după ani întregi de certuri și
îndepărtare reciprocă. Nu este exclus ca aceste persoane
să fi încercat să parcurgă cărți referitoare la căsnicie, să
apeleze la consiliere, să discute cu duhovnicul lor, însă
fără vreo îmbunătățire. Privind înainte, pot vedea doar o
continuare a relației lor seci. Astfel de cupluri ar trebui
să-și concentreze atenția asupra unui fenomen aflat în
desfășurare. Se pare că de-a lungul anilor se dezvoltă o
deformare negativă, făcându-i pe parteneri să elimine
părțile bune ale relației lor, trecute și prezente. Această
perspectivă deformată îi determină să-și amintească doar
durerea, nu și părțile plăcute, toate înfrângerile, dar
nu și victoriile. Atunci când cuplurilor li se recomandă
să-și concentreze atenția asupra aspectelor pozitive ale
relației, cei doi parteneri recunosc adesea că nu sunt atât
de plafonați pe cât ar fi crezut înainte.
Dacă eforturile dumneavoastră de îmbunătățire a
relației nu au avut succes în trecut, se poate să fie din
cauză că nu ați apelat la metodele adecvate. Capitolele
următoare ale acestei cărți vă vor oferi o serie de sugestii
și se prea poate ca dacă apăsați butoanele care trebuie,
relația să reînvie.
„Dacă acționăm asupra relației, o vom înrăutăți și mai
mult.“Unele cupluri au această teamă, însă am desco­
perit că este nejustificată, în condițiile în care se acțio­
nează în mod adecvat. Este adevărat că lucrurile se pot

OCO IUBIREA NU ESTE

ZDZ DE AJUNS
înrăutăți dacă inițiați măsuri contraproductive, cum ar fi
să-i dați soțului o listă cu „greșelile“ lui sau să-l amenin­
țați că-1 părăsiți dacă nu se schimbă. Adesea, acuzațiile,
amenințările și ultimatumurile înrăutățesc și mai mult
o situație tensionată. Pe de altă parte, dacă faceți apel
la metodele descrise în capitolele următoare, acestea ar
trebui să îmbunătățească lucrurile, nu să le agraveze.
Ideea că a lucra la relație nu face decât să amâne o
despărțire inevitabilă este o altă profeție negativă. O
atitudine mai utilă este una empirică, și anume aceea
de-a încerca diversele tehnici pe care le voi prezenta și
de a testa măsura în care funcționează pentru dumnea­
voastră. Abia după ce ați realizat un astfel de experiment,
cu o serie de metode, puteți stabili dacă relația poate
deveni mai satisfăcătoare.

CONVINGERI AUTOJUSTIFICATOARE

Convingerile autojustificatoare reprezintă un adevărat

obstacol prin faptul că ele conferă o nuanță de raționa­
litate și autojustificare pentru a continua să acționați
în tiparele știute fără să încercați o schimbare. Desigur,
s-ar putea ca alți oameni să reacționeze la fel ca dumnea­
voastră față de soț/soție, însă trebuie să faceți ce este cel
mai bine pentru dumneavoastră și să nu vă luați după ce
fac alții.
Dacă reacțiile dumneavoastră contribuie la nașterea
unui impas în căsnicie, înseamnă că sunt defetiste
chiar dacă „par“ justificate. Faptul că ceilalți ar putea
reacționa la fel nu este un motiv valabil pentru a
perpetua ceva ce nu face decât să vă rănească, mai ales
când puteți schimba lucrul respectiv. Chiar în cazul în
care credeți cu convingere că aveți dreptate și partenerul

253
greșește, există întotdeauna o cale de schimbare a
atitudinii partenerului.
Ideea că este justificat să continuați un mod de
acțiune contraproductiv deoarece ați fost rănit nu face
decât să asigure continuarea suferinței. Ciclul suferinței
și al răzbunării nu se oprește niciodată. Cineva trebuie
să preia inițiativa pentru a întrerupe cercul vicios, iar
persoana respectivă puteți fi chiar dumneavoastră.

ARGUMENTE DE RECIPROCITATE

în acest moment nu e exclus să aveți gânduri auto­

mate, cum ar fi „de ce să mă schimb doar eu?“. Pentru a
vă ajuta să reacționați la acestea, iată câteva răspunsuri
posibile pe care le puteți utiliza pentru a contracara
astfel de idei:
„Nu voi face niciun efort dacă nu face la fel și partenerul
meu.“ Răspunsul la acest gând este că ambii parteneri
trebuie să se implice în același timp. Unul dintre
dumneavoastră trebuie să preia inițiativa de a insufla
un aer proaspăt relației sau de a opri alunecarea ei la
vale. După ce impulsul este insuflat în direcția potrivită,
există suficient de multe șanse ca partenerul să vi se
alăture. Chiar dacă el sau ea nu participă în mod activ,
veți descoperi că pe măsură ce faceți schimbări, acestea
vor avea un efect pozitiv asupra celuilalt.
„Nu este drept ca eu să fac toată munca.“ Aducând în
discuție ideea de „fair-play“, este posibil să porniți de
la o premisă nerealistă sau irelevantă. Cel mai probabil
motiv pentru care nu conlucrați este că aveți motivații
diferite, percepții diferite ale problemelor, precum și
aptitudini diferite de a face schimbări. De exemplu,
se poate să fiți mai calificat decât partenerul în a lua

OE/ IUBIREA NU ESTE

ZUM* OEajuns
inițiativa din simplul motiv că sunteți mai optimist. Sau
poate că resimțiți o durere mai amplă, ceea ce vă moti­
vează mai mult decât pe partener. în orice caz, este cert
că veți avea de beneficiat de pe urma oricărei îmbunătă­
țiri generate de eforturile dumneavoastră. Puteți spera că
pe măsură ce relația se îmbunătățește, și partenerul își va
asuma un rol mai activ.
Nu este absolut necesar ca ambii parteneri să lucreze
simultan asupra relației. Am consiliat mai multe per­
soane ale căror perechi nu erau capabile sau dispuse să
încerce terapia de cuplu, iar aceste persoane au reușit să
inducă schimbări favorabile în atitudinea partenerilor,
în virtutea beneficiului de care au avut parte în urma
terapiei urmate. Acest lucru a fost îndeosebi adevărat în
acele cazuri în care soții aflați în tratament nu-și puteau
face auzit punctul de vedere. După ce am lucrat cu ei în
sensul creșterii asertivității, soții inhibați au reușit să-și
determine perechea să se schimbe în mod semnificativ.
în esență, argumentul „așa nu e drept“ este contrapro-
ductiv deoarece ignoră realitatea diferențelor dintre cei
doi. Unul dintre parteneri este aproape întotdeauna mai
bine pregătit decât celălalt pentru a pomi schimbările.
Dacă persoana mai bine pregătită așteaptă până când
celălalt ajunge într-o stare similară de receptivitate, este
posibil ca momentul oportun să nu apară niciodată. Este
mult mai bună acceptarea „inechității“ și acțiunea, decât
să vă încleștați asupra unor doctrine abstracte privitoare
la corectitudine și să fiți martorul destrămării căsniciei.

PROBLEMA ESTE PARTENERUL

„Nu-i nimic în neregulă cu mine. Dacă partenerul meu

și-ar reveni, totul arfi așa cum trebuie.“ Concentrarea

255
asupra defectelor partenerului poate fi în sine un
simptom al unei relații perturbate. Cercetările indică
faptul că atunci când partenerii se învinuiesc reciproc,
continuu și nerealist, căsnicia lor are probleme.27 O
abordare mai bună nu constă în stabilirea vinii (cine are
dreptate și cine a greșit), ci în dezvoltarea de strategii noi
care vor ajuta relația.
Deși sunteți de părere că partenerul are cea mai mare
parte de vină pentru problemele cuplului, lucrând asupra
relației puteți compensa (poate chiar inversa) unele
dintre trăsăturile nedorite ale celuilalt. De exemplu, dacă
există numeroase fricțiuni din cauza comunicării defec­
tuoase, partenerul poate reacționa într-o manieră ursuză
sau explozivă, lucru dureros pentru dumneavoastră.
Cu toate acestea, dacă luați măsuri pentru a îmbunătăți
comunicarea, purtările neplăcute ale soțului/soției pot fi
înlocuite de unele mai agreabile.
„Partenerul meu este nebun.“ Gândurile depreciative de
tipul „soțul meu este imposibil“ sau „soția mea nu e sănă­
toasă la cap“ pot reflecta mai degrabă percepția dumnea­
voastră decât o evaluare obiectivă. Deși este adevărat că
atunci când sunt angoasați sau furioși, oamenii pot părea
iraționali, asta nu înseamnă că sunt „nebuni“. Orice
urmă de lipsă de judecată pe care o remarcați poate fi o
consecință a stresului, un semn de tulburare. Soțul care
vorbește cu patos și bate câmpii în timpul unei dispute
domestice este, de obicei, complet rațional față de alte
persoane. Astfel, cea mai bună abordare este ignorarea
lipsei de judecată (cel puțin la început) și concentrarea pe
ceea ce puteți face în sensul reducerii tulburării: concen­
trarea pe cauză, nu pe efect. Modificarea cauzelor poate,
la rândul ei, să-l determine pe soț să devină mai rațional.
Un alt fapt care trebuie reținut este acela că ceea ce
pare a fi o purtare nesuferită a partenerului poate fi în
mare măsură amplificat sau distorsionat, așa cum am

IUBIREA NU ESTE
ZOO DE AJUNS
descris în capitolul 8. Ceea ce un observator imparțial
poate eticheta ca neobișnuit sau excesiv poate să vi se
pară grotesc sau de-a dreptul bizar.
„Partenerul meu e imposibil.“ Convingerea că parte­
nerul este imposibil poate reflecta lupta care are loc.
Când oamenii sunt blocați în luptă și niciunul nu e
dispus să cedeze un centimetru, ambii se văd ca fiind
„imposibili“. însă când rezolvați impasul, simt șanse
mult mai mari să descoperiri că partenerul este mai
flexibil și mai rezonabil.
Desigur, am văzut soți și soții ale căror conflicte
interioare sau personalități sunt de-așa natură încât
traiul alături de ei este, Într-adevăr, dificil. De cele mai
multe ori, astfel de persoane au de câștigat de pe urma
psihoterapiei. Totuși, numai un expert poate stabili dacă
soțul sau soția dumneavoastră este o astfel de persoană,
în orice caz, depunerea unui efort pentru a schimba
căsnicia va stabili corectitudinea percepției conform
căreia celălalt nu se poate schimba.

CE ANUME AR TREBUI SCHIMBAT?

După ce vă hotărâri că e cazul să vă schimbați, vă

puteți întreba ce anume ar trebui modificat mai întâi:
tiparele de gândire sau comportamentele? Când consult
un cuplu aflat în terapie, mai întâi mă concentrez
asupra comportamentului celor doi parteneri. Este mult
mai ușor să modifici acțiuni concrete sau să introduci
unele noi decât să schimbi tiparele de gândire. Iar când
acțiunile se schimbă, adesea are loc o răsplată imediată,
ca de exemplu aprecierea pe care un soț o manifestă față
de capacitatea partenerului de-a face ceva plăcut sau de-a
înceta să mai facă ceva deranjant.

257
 Recompensele pot surveni mai greu atunci când
lucrați asupra tiparelor gândirii. Se poate, de pildă, să vă
simțiți mai puțin furios sau mai puțin trist și fără dorințe
răzbunătoare, însă nu aveți sentimentul că dețineți
controlul relației ca atunci când partenerul recunoaște
o faptă pozitivă venită din partea dumneavoastră, răs-
plătind-o cu un zâmbet sau un sărut. Totuși, pe termen
lung, reducerea nivelului de furie scade intensitatea
izbucnirilor celuilalt, iar acesta are mai multe șanse de a
reacționa cu înțelegere atunci când sunteți supărat.
Răsare o altă întrebare pertinentă: este mai impor­
tantă sporirea elementelor pozitive sau eliminarea celor
negative? Deși acțiunile negative dintr-o căsnicie sunt, de
obicei, mai rare decât cele pozitive, se răsfrâng mult mai
intens asupra fericirii. Uneori, se pare că o faptă negativă
(o replică răstită, de exemplu) poate cântări mai mult
decât zece acțiuni plăcute sau bune.
Așadar, pare că eliminarea elementelor negative
ar trebui să aibă întâietate față de accentuarea celor
pozitive. Totuși, în practica reală, dacă începeți prin a
vă concentra asupra obiceiurilor iritante ale soțului sau
soției, s-ar putea să pară că acuzați sau criticați, agravând
astfel lucrurile. La început, cel mai bine este să încercați
să faceți lucrurile să devină ceva mai bune. Mai apoi,
când ambii parteneri lucrează ca o echipă, puteți încerca
să vă ocupați și de ceea ce doriți să vedeți schimbat
(v. capitolul 16).

CREAREA DE PROBLEME
ÎN LOC DE A LE REZOLVA

O „E o loază.“
> „E o vită.“

OC O IUBIREA NU ESTE
ZDC) OEAJUNS
> „Nu mă ajută niciodată.“
> „Mă cicălește mereu cu câte ceva.“

Un obstacol în calea schimbării într-un mariaj apare

atunci când problemele nu sunt definite ca probleme,
ci mai degrabă sub forma caracterizărilor și a carica­
turizărilor partenerului. Vina pentru problemele din
cadrul relației este pusă pe seama partenerului. Dacă vă
percepeți perechea ca fiind problema, puteți concluziona
că nu puteți face nimic. Și mai grav, este posibil să
amplificați problema atât de mult și să o faceți să pară
atât de insurmontabilă, încât va părea zadarnică până și
numai încercarea de a găsi o soluție.
în nemulțumirile prezentate anterior („e o loază“,
„e o vită“), pare că partenerul este deja încadrat într-un
scenariu negativ (capitolul 3). în timp ce dificultatea
inițială se poate să fi constat în faptul că perechea a
fost neglijentă, retrasă sau foarte nemulțumită, aceste
aspecte negative sunt exagerate într-atât încât — dacă
ar fi adevărate — par de nerezolvat. Realitatea este că
aceste așa-zise trăsături ale partenerului rezultă din
interacțiunea între soț și soție. Să zicem că perechea
dumneavoastră se comportă într-o manieră deosebit de
neplăcută. Veți reacționa într-un fel care îl va deranja pe
partener, care va răspunde imediat negativ. Prin urmare,
problema este reprezentată nu de unul dintre parteneri,
ci de relația însăși.
în căsătoriile cu probleme, un impediment major în
calea schimbării este tendința partenerilor de a-și atribui
unul altuia toate neplăcerile, punându-le pe seama tră­
săturilor de personalitate negative (cum ar fi egoismul,
aroganța și cruzimea), și de a-și discredita unul altuia
acțiunile pozitive. Tendința de a face generalizări pripite
este analizată în unele cărți despre relațiile intime. Așa
cum sunt descrise în aceste lucrări, problemele sunt

259
încorporate în personalitatea fiecărui sex — „bărbați
care urăsc femeile“ sau „femei care iubesc prea intens“.
Astfel de abordări induc în eroare și descurajează soții și
soțiile să încerce măcar să-și îmbunătățească relațiile.
O abordare mult mai realistă este cea care afirmă
că oamenii prezintă anumite obiceiuri și sensibilități
care îi fac vulnerabili sau îi determină să rănească alte
persoane. La un nivel mai profund, ei prezintă atitudini
exprimate prin modalități autodistructive. Soția depen­
dentă stereotipă — având îndoieli serioase în legătură cu
cât de acceptabilă, merituoasă sau competentă este — se
atașează prea tare din cauza atitudinilor ei nerealiste.
Soțul „plin de ură“, care se teme, total nefondat,
să nu fie dominat sau prins ca într-o capcană, face
critici aspre, asigurându-se astfel că nu este controlat
sau manipulat.
Mai departe, felul în care personalitățile partenerilor
se împletesc poate determina dacă trăsăturile fiecăruia
sunt percepute de celălalt într-o lumină pozitivă sau
negtivă. Dacă așezi o femeie care tânjește după intimi­
tate alături de un bărbat protector, de obicei nu există
probleme. Sau, la fel de bine, unești un bărbat indepen­
dent cu o femeie maleabilă, relaxată, și se vor înțelege
bine unul cu celălalt. Problemele apar când cei doi nu se
potrivesc.28 Totuși, chiar și în acest caz, dificultățile pot
avea rădăcini în relație, în interacțiunea dintre parteneri,
mai degrabă decât în vreun defect personal.
Dacă poți schimba una dintre părțile ecuației, trans­
formarea poate fi aplicată și celeilalte părți. Să reluăm
cazul lui Hal și Wendy, cuplul creat încă din anii de
liceu. Hal avea un fel de a-i vorbi lui Wendy care o făcea
să se simtă „înjosită“. Această manieră de comunicare a
bărbatului, ușor dominatoare, o imita pe aceea folosită
de tatăl său cu mama lui și pe cea utilizată de frații săi
mai mari cu soțiile lor. Dar Hal nu era conștient de

IUBIREA NU ESTE
OU DE AJUNS
faptul că îi vorbea de sus lui Wendy sau că acest aspect
o deranja pe soție. Când am abordat cu el această
problemă, la început nu i-a venit să creadă și a rugat-o
pe Wendy să-i precizeze când s-a întâmplat astfel. După
ce Hal a învățat să-și recunoască tonul dominator al
vocii, a fost capabil să-l identifice atunci când apărea în
discursul său.
Tonul lui Hal nu deranja mai pe nimeni, dar o necăjea
pe Wendy din cauza sensibilității femeii. Femeia spunea:
„Mă scoate din minți!“. Deși frații lui Hal utilizau același
ton al vocii, soțiile acestora nu erau deranjate, după
cum Wendy avea să descopere cu surprindere când
le-a întrebat.
în același timp, Wendy nu era conștientă că avea un
obicei — un ton încărcat cu reproș atunci când adresa
întrebări, ceea ce îl făcea pe Hal să se simtă vinovat. De
exemplu, dacă ajungea acasă de la aeroport cu o mică
întârziere, ea dorea să afle de ce nu a dat un telefon în
loc să spună doar că era bucuroasă să-l revadă. Hal și
Wendy foloseau o abordare de tipul „dinte pentru dinte“
în realizarea de schimbări: Hal a renunțat la tonul său
dominator, iar Wendy a eliminat reproșul pe care îl
insera în întrebările adresate soțului.

REDEFINIREA PROBLEMEI

Când o problemă este exprimată doar vag, prin jigniri

sau atribuind-o unei trăsături a partenerului, orice
încercare de a schimba o situație aparent fără rezolvare
va părea lipsită de sens. Pentru a înrăutăți lucrurile
și mai mult, atacurile la adresa caracterului celuilalt
stârnesc contraatacuri și dușmănie, născând și mai
multă opoziție.

261
 De exemplu, când Wendy spune „este un puturos
fără pereche“ sau când Hal spune „copiii o manipu­
lează ca pe o fraieră de primă clasă și o iau razna“,
problemele par insurmontabile. Dar transferând astfel
de nemulțumiri în probleme rezolvabile, poți adopta
acțiuni specifice, concrete, pentru a le soluționa. Pentru
Hal, un punct de plecare a constat în punerea hainelor
murdare în coșul pentru rufe în loc de a le lăsa pe scaun
sau pe jos. Calea pe care a urmat-o Wendy a fost aceea
de a stabili cu fermitate o oră de culcare pentru copii.
Astfel de acțiuni simple pot avea un efect conside­
rabil asupra perechii. Pot schimba o atitudine impo­
sibilă într-una mai moderată. „Se poate schimba dacă
vrea“ sau „nu este chiar o fraieră de primă clasă“. Astfel,
dacă puteți defini problemele maritale în termeni cât
se poate de concreți, chiar și micile schimbări pot
oferi elanul necesar îmbunătățirii relației în care vă
aflați. Această abordare este prezentată în întregime în
capitolul 16.

CUM SE SCHIMBĂ OAMENII?

Cum apare schimbarea? în condițiile în care

partenerii sunt dornici să se schimbe, ce asigurare
există că vor fi și în stare să facă acest lucru? Pentru a
răspunde la aceste întrebări trebuie să cercetăm mai
îndeaproape aspectul teoretic. Există numeroase tehnici
de relaționare relativ ușor de învățat, în timp ce altele,
care necesită dezobișnuirea de modurile bine întipărite
de interpretare a comportamentului partenerului, sunt
mai dificile. De pildă, este mai ușoară adoptarea unui
nou fel de adresare, cum ar fi oferirea de răspunsuri mai
complete la întrebările interlocutorului, în comparație

O ££ O IUBIREA NU ESTE
Z,O£ DE AJUNS
cu renunțarea la a interpreta sugestiile celuilalt ca fiind
o încercare de control.
Pe măsură ce ne maturizăm, dobândim obiceiuri
de interpretare și de relaționare cu ceilalți: cum să
reacționăm la un gest de prietenie, cum să ignorăm o
jignire aluzivă, cum să gestionăm o solicitare. Aceste
obiceiuri se rafinează în timp și cuprind ceea ce se
numește „repertoriu de deprinderi sociale“. Persoanele
care sunt bine înzestrate cu aceste abilități sunt consi­
derate diplomate, abile din punct de vedere social și așa
mai departe.
însă pentru majoritatea oamenilor deprinderile
sociale nu sunt atât de flexibile sau de bine reglate. Dacă
ajungem la concluzii greșite cu privire la oameni, exage-
rându-le calitățile sau defectele, este posibil să fim prea
naivi sau prea cinici. în mod similar, dacă suntem prea
aspri sau dacă „sărim calul“, este posibil să-i rănim sau
să-i îndepărtăm pe ceilalți; în timp ce dacă suntem prea
inhibați sau servili, nu primim ceea ce ni se cuvine.
Așa cum am arătat în capitolul 1, sistemele noastre
de decodificare interpretează automat un anumit
eveniment — o grimasă, un zâmbet sau un chip lipsit
de expresie, de exemplu. La fel cum învățăm anumite
moduri de interpretare a evenimentelor, putem căpăta
și deprinderi de interpretare greșită. în perioada în
care ne maturizăm, părinții, frații și alte persoane din
jurul nostru sunt predispuși să facă afirmații exagerate
și să atașeze etichete greșite celorlalți sau nouă. Copii
fiind, reținem acele descrieri exagerate și le asimilăm în
sistemele noastre de codificare.
Interpretarea pe care o facem unui anumit eveniment
implică o asociere delicată între eveniment și codul
nostru de descifrare. Un bărbat care crede că femeile îl
resping este predispus să interpreteze că schimbările
de dispoziție ale soției sale sunt un semn al faptului că

263
nu-1 mai iubește. O femeie care consideră că bărbații
sunt manipulatori poate trage concluzia că soțul ei o
folosește când vrea să facă sex.
Până la urmă, aceste metode de interpretare sau
relaționare cu alții sunt integrate în tipare habituale.
Originea lor este prea complexă pentru a fi discutată aici
în detaliu, dar este suficient să spunem că acestea sunt
obținute prin observarea persoanelor apropiate, cum
ar fi părinții sau frații noștri, precum și din experiențe
pasive, ca de pildă lectura sau urmărirea programelor de
televiziune și a filmelor. în plus, experiențele specifice
care implică orice persoană din „mediul nostru social“
(membrii familiei, grupul de prieteni, profesori și așa
mai departe) pot sădi anumite convingeri și atitudini
care vor fi perpetuate în viața adultă.
Experiențe specifice din trecutul nostru ne pot
conduce înspre dezvoltarea de atitudini și tipare de
gândire diferite, cel puțin din punctul de vedere al in­
tensității, de reacțiile celor mai mulți oameni. Astfel, un
băiat ridiculizat și tachinat foarte mult de surorile mai
mari avea tendința, ca adult, să fie extrem de precaut și
inhibat față de iubitele sale și apoi față de soția sa, de
teamă să nu fie ridiculizat. El a adoptat codul „femeile au
tendința să fie disprețuitoare și hipercritice“.
O femeie care a reacționat în mod rebel față de tatăl ei
autoritar, un militar de carieră, avea tendința de-a vedea
toți bărbații cu care s-a întâlnit ca fiind dominatori,
în cele din urmă, s-a căsătorit cu un bărbat cu câțiva
ani mai în vârstă decât ea și și-a dat seama că respinge
continuu sugestiile acestuia, ca și cum toate ar fi fost
niște ordine sau solicitări imposibil de negociat. După o
perioadă de consiliere, femeia și-a dat seama că proiecta
imaginea tatălui asupra soțului, care era un om blajin.
Deși aceste tipare habituale de reacție par firești,
prezintă riscuri mari de a cauza probleme casnice.

/ IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
Avându-și originea în evenimente dureroase petrecute
în anii timpurii și vulnerabili, aceste reacții lasă o
amprentă profundă asupra persoanei. Iar o persoană
care are o anumită sensibilitate față de posibilitatea de a
fi respinsă, controlată sau frustrată își construiește obi­
ceiuri de apărare pentru a se proteja împotriva rănirii.
Astfel de tipare protectoare (supravigilența și inhi­
biția în cazul tânărului căruia îi era teamă că va fi înjosit,
rebeliunea în cazul femeii care se temea să fie dominată)
sunt mult mai puternice decât tiparele bazate exclusiv pe
imitarea părinților. Cele mai puternice tipare sunt cele
care combină atitudinile persoanelor importante din
copilărie cu experiențele dureroase din aceeași perioadă.
De exemplu, Gaiy (care și-a abuzat fizic soția, după cum
am descris în capitolul 9) a reacționat la agresivitatea
fratelui său asumându-și rolul celorlalți bărbați din
familia sa, adică devenind el însuși un agresor.
De astfel de idiosincrasii nu ne putem dezvăța
complet prea ușor, însă acestea pot fi ținute sub control
recunoscându-le și corectându-le atunci când apar
sub forma interpretărilor greșite sau a concluziilor
exagerate. în capitolul 13 vom discuta modul în care pot
fi identificate și modificate gândurile automate, ceea
ce ar trebui să le atenueze forța. Totuși, dacă tiparele
dumneavoastră sunt deosebit de rigide sau refractare,
poate fi necesară și consultarea unui psihoterapeut, pe
lângă aplicarea individuală a acestor sfaturi practice.
Revenind la întrebarea dacă oamenii se pot
schimba — răspunsul este da, se pot schimba sau cel
puțin își pot stăpâni reacțiile dacă sunt suficient de
motivați și folosesc tehnicile adecvate. Unele schimbări
sunt relativ ușor de operat, cum ar fi să vă sunați soțul/
soția dacă urmează să întârziați, să contribuiți la trebu­
rile casnice sau să găsiți timpul necesar pentru a discuta
cu partenerul. Alte schimbări consumă mai mult timp

265
și sunt mai dificile, cum ar fi păstrarea calmului atunci
când partenerul încearcă să vă corecteze sau controlarea
geloziei când perechea discută cu alți oameni.
Folosind tehnici adecvate, puteți opera schimbări
esențiale în diferite moduri. De pildă, dacă înțelegeți
că partenerul este sensibil la critică, puteți diminua
reproșurile sau sugestiile care pot fi interpretate ca
fiind reprobatoare. Dacă știți că zilele speciale (zile de
naștere, aniversări) sunt importante pentru partener, le
puteți celebra într-un fel aparte. Dacă aplicați astfel de
tehnici, ele vor deveni obiceiuri.
Totuși, este nevoie de multă practică pentru a mo­
difica aceste sensibilități, atitudini și tipare de reacție.
O parte din schimbare are loc în baza experiențelor
corectoare care sunt în contradicție cu o convingere
subiacentă. De pildă, să presupunem că evitați să dis­
cutați cu partenerul de teamă să nu fiți admonestat din
cauză că vă recunoașteți o greșeală. Dacă vorbiți deschis
și acesta apreciază disponibilitatea, această experiență
poate duce la o atitudine nouă, de tipul „soțul/soția mă
acceptă cu defectele mele cu tot“. Noua atitudine poate
concura cu convingerea existențială „o să mă disprețu­
iască dacă mă va cunoaște cu adevărat“. în mod similar,
pe măsură ce învățați să identificați interpretările greșite
sau exagerate (așa cum le-am descris în capitolul 13),
veți începe să vă ajustați sistemul de codificare.

UN PROGRAM PENTRU SCHIMBARE

Atunci când evaluați ce îmbunătățiri ați dori să vedeți

în relație, este nevoie să decideți ce modificări ar trebui
efectuate mai întâi. Dacă parcurgeți singur cartea și
soțul sau soția nu se implică în momentul respectiv,

IUBIREA NU ESTE
NEAJUNS
veți dori poate să continuați în ordine citirea capitolelor
următoare și să începeți să vă modificați propriile
neînțelegeri și tipare de reacție (capitolul 13). Dacă
soțul sau soția colaborează cu dumneavoastră, se poate
ca amândoi să doriți să începeți să faceți schimbări
în comunicare (capitolele 14 și 15), reducând furia
(capitolul 17) și introducând metode noi de rezolvare a
problemelor (capitolul 16). Dacă puteți coopera pentru
a determina cu mai mare precizie ceea ce dorește sau nu
în mod legitim partenerul, ce-i place sau ce nu-i place,
atunci vă aflați într-o poziție mai bună pentru a face
schimbările respective (capitolele 12 și 16).
Tipul de program pe care-1 susțin nu este creat să
producă schimbare doar de dragul schimbării, ci să
aducă mai multă satisfacție și o plăcere mai mare în
viața de cuplu și să reducă o mare parte din durerea și
neplăcerea inutile. Pentru a atinge acest scop este nevoie
de parcurgerea unor anumiți pași.
în primul rând, trebuie să aveți starea mentală
adecvată, deschiderea necesară pentru a învăța ce anume
oferă aceste capitole. Cu mintea astfel pregătită, veți
putea beneficia de experiențele partenerului — chiar și
de cele dureroase — observând mai obiectiv ceea ce pare
să meargă într-o direcție greșită și identificând cauza
probabilă. în plus, veți fi mai dispus să vedeți latura mai
plăcută a partenerului și astfel să asigurați bazele pentru
schimbarea viitoare.
în al doilea rând, aveți nevoie de motivația pentru a
aplica principiile din această carte. Pentru aceasta nu
este nevoie să fiți extrem de optimist sau să vă simțiți
obligat să vă schimbați sau să modificați natura relației.
Este suficient să doriți să aplicați unele dintre aceste
tehnici și să vedeți cum funcționează. Pe măsură ce
începeți să remarcați rezultate tangibile ale efortului
dumneavoastră, veți deveni în mod natural mai optimist
și veți avea o dorință mai mare de a munci mai mult. Pe
măsură ce beneficiari de rezultate din ce în ce mai bune
ca urmare a eforturilor, ar trebui să faceți progrese.

O Cî C1 IUBIREA NU ESTE
ZOO DE AJUNS
CONSOLIDAREA FUNDAMENTELOR

Iubirea, afecțiunea și tandrețea care conferă plăcere,

exaltare și bogăție relațiilor pot fluctua în timp. Deși
cuplul își declară devotament perpetuu în perioada de
îndrăgostire (în baza convingerii că iubirea celor doi va
dura o veșnicie), iubirea poate începe să se estompeze și
devotamentul să se risipească.
Evident, pasiunea atrage partenerii împreună și
creează climatul pentru o relație stabilă, de durată.
Mai mult, iubirea și afecțiunea pot reduce numeroase
tensiuni care apar în cuplu și pot depăși egoismul
natural care se acumulează periodic. Cu toate acestea,
iubirea singură nu este suficientă pentru a oferi liantul
unei relații. Celelalte calități de bază care consolidează
legătura de cuplu și asigură durabilitatea unei relații
apar treptat și spontan. Dacă acestea nu reușesc să se
dezvolte, cuplurile trebuie să facă un efort pentru a le
integra în relație.
Odată dezvoltate, aceste forțe ale stabilității (de­
dicare, loialitate, încredere) protejează apropierea,
intimitatea și siguranța legăturii de iubire. Certitudinea
că partenerul nu te va părăsi niciodată, de exemplu,
conferă o senzație de siguranță și încredere în relație.
 Deși îndrăgostirea nebunească este un magnet
puternic ce atrage oamenii unul lângă celălalt, aceasta
conține și nucleul forțelor care-i poate despărți. Atunci
când se află sub vraja îndrăgostirii, numeroși parteneri
exagerează calitățile celuilalt, de unde rezultă și deza­
măgirea când, mai târziu, își descoperă greșeala inițială.
La început, cuplurile se așteaptă ca întreaga căsnicie
să fie un val de euforie, iar partenerii să fie devotați
și să dea dovadă de sacrificiu de sine. Trăiesc apoi
o serie de șocuri mai mici și mai mari pe măsură ce
descoperă că aceste expectații sunt nefondate. De pildă,
sensibilitățile, toanele și ritmurile diferite atunci când
fac dragoste pot duce la un cerc vicios de frustrare și
învinovățire.
Multe cupluri descoperă că există nenumărate
solicitări care necesită soluții comune, dar chiar și
așa, partenerii au prea puțină experiență în a rezolva
împreună astfel de probleme. Procesul gestionării
detaliilor practice poate duce la probleme psihologice.
De exemplu, când se iau deciziile, este posibil ca unul
dintre parteneri să-și asume rolul dominant, iar celălalt
rolul supus. Cel dominant poate fi deranjat de faptul că
trebuie să-și asume responsabilitatea pentru tot, în timp
ce partenerul supus protestează întotdeauna cu privire
la faptul că se află într-o poziție „inferioară“.
Iubirea și afecțiunea în sine nu dizolvă astfel de
dificultăți, însă pot reprezenta stimulente puternice
pentru ca partenerii să găsească modalități de a le
depăși. Mai jos sunt enumerate mai multe ingrediente
care formează fundamentul căsniciei. Citindu-le, veți
putea evalua cât de eficient sunt integrate în relația
dumneavoastră. Este posibil să aflați cu surprindere că
aceste valori importante sunt mai puternice decât ați
crezut. Pe de altă parte, se poate să ajungeți la concluzia
că trebuie să acordați mai mult sprijin acestor zone.

“7(1 IUBIREA NU ESTE

/ U
2 DE AJUNS
 Cooperare: acționarea în sensul îndeplinirii obiecti­
velor comune, ca familie sau cuplu. Atitudini principale:
,yom colabora în luarea deciziilor importante“, „ne vom
coordona în activitățile care sunt cel mai bine realizate îm­
preună“, „fiecare își va îndeplini propriile responsabilități“.
Angajament: expectația ca partenerul să rămână în
relație indiferent de dificultățile apărute. Permanența
relației maritale nu este pusă la îndoială mai mult
decât permanența relației cu copilul, părinții sau frații.
Atitudini: „Dacă avem probleme, le rezolv împreună cu
soțul/soția“, „nu îmi las baltă soțul/soția atunci când
lucrurile se înrăutățesc“.
încredere fundamentală: presupoziția că poți beneficia
de încredere și disponibilitate din partea celuilalt,
încrederea fundamentală constă din următoarele
atitudini: „Mă pot baza pe partenerul meu că-mi va apăra
interesele“, „știu că soțul/soția nu mă va răni în mod
intenționat“, „știu că mă pot baza pe soțul/soția mea că
mă va ajuta în situații cotidiene sau în cazul unei urgențe“,
„știu că partenerul meu va fi disponibil când voi avea nevoie
de el/ea“, „pot presupune că va acționa cu bună credință“.
Loialitate: dedicare față de interesele partenerului,
însemnând că veți fi alături de acesta în momentele
dificile. Atitudini principale: „îmi voi sprijini soțul ca
aliat“, „îmi voi apăra soția“.
Fidelitate: loialitate sexuală și devotament: „Nu voi
avea relații sexuale în afara căsătoriei“.

COOPERAREA

Cum ne putem aștepta la o îmbunătățire a unei relații

în care partenerii se află în conflict, au imagini negative
unul despre celălalt și sunt încărcați de ostilitate?

271
Când căsnicia lor este cu adevărat în pericol, cuplurile
cu probleme necesită serviciile unui consilier marital
priceput. însă asemenea celor cu probleme mai puțin
grave, partenerii în cauză pot avea de câștigat aplicând
în problemele lor de cuplu cunoștințele dobândite din
parcurgerea acestor capitole.
în primul rând, să ne gândim la obstacolele ce stau
în calea cooperării reale. Având în vedere puterea defor­
mării autovalidante, a egocentrismului și a ostilității,
cum ne putem aștepta la o schimbare fundamentală? Din
fericire, ne naștem nu doar cu tendința de a fi egoiști,
ei și cu abilități de cooperare și sacrificiu. Observăm
ușor empatia în relațiile părinți-copii; cu câteva excepții
notabile, părinții răspund în mod automat cu grijă
iubitoare la nevoile bebelușilor lor. în plus, în stadiile
timpurii majoritatea cuplurilor dau dovadă de cooperare
entuziastă în construirea relației. Sentimentul de
gratificație provenit din unitate este o forță puternică în
relațiile umane, fie că este vorba de două persoane (ca în
cazul căsniciei), fie că sunt mai multe, când vine vorba
de o echipă sau de o asociație.
Cooperarea într-o căsnicie matură diferă de cea din
etapa îndrăgostirii nebune, unde predomină negarea
de sine și fuzionarea intereselor. în mariajul matur,
interesele și scopurile partenerilor pot fi divergente,
însă aceștia pot negocia sau suprima propriile interese
speciale (de exemplu, rezolvarea de probleme de tipul
diviziunii treburilor în gospodărie sau atitudini diferite
față de creșterea copiilor) de dragul scopului lor pe
termen lung: o relație plăcută și stabilă.
Desigur, există și recompense imediate. Spiritul
de cooperare, de dăruire a plăcerii și de rezolvare a
problemelor sunt prin sine satisfăcătoare. Mulți soți se
identifică unul cu celălalt, astfel încât plăcerea unuia
este împărtășită de celălalt, iar durerile unuia sunt

T*') IUBIREA NU ESTE

2 / £ DE AJUNS
resimțite de amândoi. Aceste forțe pozitive trebuie puse
la treabă dacă este nevoie ca respectivul cuplu să depă­
șească divizarea generată de un conflict de interese, de
un război al perspectivelor sau de ostilitatea acumulată.

ANGAJAMENTUL

Pe măsură ce pasiunea scade după îndrăgostirea

inițială, dăruirea pentru bunăstarea și fericirea reciprocă
devine liantul principal într-o relație. Aceste sentimente
coincid mai mult sau mai puțin cu rolurile maritale și,
mai târziu, parentale. Partenerii își asumă responsa­
bilitatea pentru celălalt „la bine și la rău, în bunăstare
sau sărăcie, sănătoși sau bolnavi...“. Responsabilitatea,
marca legământului, oferă un standard față de care soții
se autoevaluează și își evaluează partenerul.
Deși la început unii parteneri consideră că sunt
dedicați relației, este posibil ca angajamentul lor să nu
fie suficient de robust pentru a rezista în calea furtunilor
inevitabile ale căsniciei. Alții își consideră angajamentul
puternic, dar au și rezerve serioase, care pot persista
zeci de ani, chiar pe tot parcursul căsniciei.
Aceste „reticențe“ în calea angajamentului total pierd
ceva de mare valoare. De pildă, acești parteneri pot fi
mai rezervați din cauza unei frici de a fi în permanență
prinși în capcană, sau pot evita apropierea emoțională
deoarece se tem că partenerul îi va respinge. Totuși, alte
persoane își doresc avantajele unei relații intime, dar
fără a face vreun efort în sensul asigurării continuării și
dezvoltării ei.
Nefericirea pe care o poate genera angajamentul
incomplet este ilustrată în cazul lui Marjorie (v. introdu­
cerea), care mi-a solicitat o consultație după câțiva ani

273
de căsnicie. Femeia a avut o copilărie nefericită, în mare
parte din cauza certurilor constante dintre părinții ei.
Tatăl ei avea tendința de a fi dominant, critic și exploziv.
Mama, ușor critică la adresa tatălui, era victima atacu­
rilor acestuia. Maijorie s-a identificat cu mama ei și a
dezvoltat teama că dacă se căsătorește, va ajunge ținta
aceluiași abuz ca și mama. în urma unei povești roman­
tice, Maijorie s-a căsătorit cu Ken, un fost coleg, sportiv,
în ciuda devotamentului evident al lui Ken față de ea,
femeia era mereu îngrijorată că într-o bună zi soțul ei va
începe să se poarte asemenea tatălui.
înainte de căsătorie, Maijorie i-a cerut lui Ken să-i
promită că va fi de acord să divorțeze dacă ea va dori
să facă acest lucru. Pentru „a-i face pe plac“, el a fost
de acord, fiind însă convins că Maijorie avea să fie
fericită și că era doar neliniștită din cauză că urma să
facă o schimbare majoră în viața ei. Cu toate acestea,
femeia nu s-a dedicat niciodată căsătoriei întru totul.
Asigurându-și întotdeauna o „cale de scăpare“, ea n-a
putut fi total implicată în relație. Maijorie a păstrat tot
timpul o distanță și, în timp, a devenit tot mai atentă la
defectele lui Ken.
Din cauza temerii ei că un defect minor al lui Ken s-ar
putea transforma într-o deficiență majoră, Maijorie a
cercetat îndeaproape chiar și cele mai mici imperfecțiuni
ale soțului ei, amplificându-le. Prin urmare, ea vâna
în permanență defectele și le critica în tăcere. Ken
interpreta tăcerea ei critică drept un semn al lipsei de
afecțiune și-i reproșa acest lucru, o atitudine pe care, la
rândul ei, o interpreta ca fiind o confirmare a ostilității
pe care i-o atribuia.
Când cuplul a apelat la consiliere, a fost evident
că o problemă presantă era vânarea greșelilor de
către Maijorie. Am reușit să izolez frica ei ce stătea la
baza lipsei de implicare și am creat un fel de bilanț,

0*7 / IUBIREA NU ESTE

Z / H- DE AJUNS
enumerând în două coloane argumentele pro și contra
cu privire la angajamentul total:

în favoarea angajamentului împotriva angajamentului

incomplet
Sunt riscuri mai mici de-a fi
rănită în cazul în care soțul
meu „se poartă urât“.
Voi putea să ies mai ușor din
căsnicie.
Pot fi mai independentă.
incomplet
Sunt riscuri mai mari să-l critic
pe Ken.
Sunt riscuri mai mari să fiu
amenințată de „ofensele“ lui.
Voi avea parte de mai puțină
intimitate și, în consecință, de
mai puțină satisfacție.
Voi fi mereu încordată de
teamă că soțul meu mă va
părăsi.

Desigur, lui Maijorie i-a fost dificil să afirme avanta­

jele reale ale dedicării totale, din moment ce n-a făcut
niciodată acest pas. Ca un stimulent, am făcut o listă cu
niște avantaje potențiale, cum ar fi securitatea crescută
și participarea mai intensă într-o relație de dăruire. Abia
după ce au fost scoase la iveală avantajele și dezavanta­
jele angajamentului ei incomplet, Maijorie a înțeles cât
de mult pierdea din pricina neimplicării ei.
împreună cu mine, Marjorie a trecut în revistă toate
dovezile anterioare cu privire la durabilitatea relației:
numeroasele crize pe care le-au traversat împreună,
modul în care cei doi au lucrat în echipă pentru a crește
copiii. Privind pe îndelete faptele și reușita lui Ken, a
fost convinsă de trăinicia căsniciei lor. De asemenea,
Maijorie a înțeles că deși Ken se-nfuria uneori, el nu
avea aceeași natură explozivă ca tatăl ei. Femeia a desco­
perit că, repetând în sinea ei afirmația „această relație va
dura“, o parte din lipsa ei de încredere a dispărut.

97R
 Totuși, pentru a veni în sprijinul acestei credințe,
Marjorie a trebuit să-și modifice obiceiul de-a se con­
centra asupra defectelor soțului ei. La urma urmei, și
el era om ca toți ceilalți. Uneori, Ken critica, alteori își
neglija promisiunile și alteori tot amâna treburile. însă
în loc să zăbovească asupra acestor defecte, Marjorie s-a
forțat să se concentreze asupra semnelor care indicau
posibilitatea unei căsnicii fericite și stabile: expresia
devoțiunii soțului față de ea, preocuparea lui cu privire
la bunăstarea ei, precum și dorința bărbatului de-a
îmbunătăți relația.
Doar treptat a putut Marjorie să renunțe la cicăleala
ei și să aibă încredere în Ken, dar recompensele au
început să apară aproape imediat. Și-a dat seama că se
simte mai spontană și că avea posibilitatea de-a oferi mai
mult și, în egală măsură, de-a primi mai mult în cadrul
relației. Iar pe măsură ce s-a relaxat, Ken a devenit mai
iubitor și mai atent.
Analizând schimbarea profundă apărută, am observat
că aptitudinea lui Marjorie de a se concentra pe trăsă­
turile pozitive ale căsniciei ei, și nu pe cele negative,
i-a oferit o perspectivă mai echilibrată asupra propriei
persoane și asupra soțului. Această schimbare de
perspectivă i-a neutralizat teama cum că într-o bună zi
soțul ar putea să-i semene tatălui. Odată cu schimbarea
de perspectivă și cu diminuarea fricii, femeia a reușit
să se dedice încercării de-a face relația să funcționeze,
urmărind rămânerea în căsnicie în loc de ieșirea
din căsnicie.
Din acest caz se poate extrage o regulă importantă:
fricile pot împiedica oamenii să-și ia un angajament, dar
reticențele pot întreține fricile. Regula are și un corolar:
asumându-și riscul și dându-și voie să aibă încredere și
să depindă de celălalt, partenerii își pot spori la început

IUBIREA NU ESTE
Z/ O DE AJUNS
senzația de vulnerabilitate, însă în cele din urmă pot
învăța că merită riscul.
Marjorie a considerat că distanțarea ei era o moda­
litate de a-1 controla pe Ken și, totodată, o modalitate
de a se proteja pe sine. O parte a consilierii a constat în
abordarea fricii ei în a-și asuma riscuri:

ATB: De ce nu vrei să te implici?

MARJORIE: Nu sunt sigură că pot avea încredere în el.
ATB: Să presupunem că descoperi că nu e de încredere,
ce faci?
MARJORIE: Probabil că o să mă rănească.
ATB: Ce se va întâmpla atunci?
MARJORIE: Dacă mă rănește, o să mă simt de-a dreptul
îngrozitor.
ATB: Și ce-o să faci atunci?
MARJORIE: O să mă gândesc să renunț la căsnicie.
ATB: Dar te gândești la asta încă din ziua în care te-ai
căsătorit. Ce-ai avea de pierdut dacă te-ai implica în a face
lucrurile să meargă, în loc să fii convinsă că n-o să meargă?
MARJORIE: Cred că aș putea afla că nu pot avea
încredere în el.
ATB: Așa că vei afla odată pentru totdeauna că nu este
de încredere. Dar dacă el trece testul?
MARJORIE: Bănuiesc că o să aflu că, la urma urmei, e
de treabă... și probabil c-o să mă simt mai în siguranță.

împreună cu Marjorie, am pus la cale un experiment

astfel încât ea să testeze următoarea ipoteză: „Dacă mă
dedic întru totul relației, căutând aspectele pozitive în
locul celor negative, mă voi simți mai în siguranță“.
După trei luni, ea a descoperit că, Într-adevăr, se simțea
mai sigură și avea din ce în ce mai puține gânduri de a
renunța la relație.

277
 Acest caz ilustrează importanța analizării celor mai
intime presupuneri, cum ar fi cea prin care se afirmă
că o persoană n-ar trebui să-și permită nicicând să fie
vulnerabilă. încercând să evite un risc neclar (sau să fie
prinsă într-o căsnicie neplăcută), Marjorie a plătit un
preț evident, acela de a nu fi niciodată cu totul fericită
sau în siguranță. A intrat singură într-un cerc vicios:
„protejându-se“ prin căutarea permanentă a unei căi
de ieșire, ea crease o relație instabilă; incertitudinea a
condus-o către o insecuritate și mai pronunțată, sporind
nevoia ei de autoprotecție. Prețul vigilenței permanente
a fost o insecuritate nesfârșită.
în mod similar, Marjorie se fofila de la a-și lua un
angajament ferm în ceea ce privește slujba sau prietenii
din pricină că-i era teamă să nu fie rănită de o respin­
gere. Sentimentul ei de vulnerabilitate și nevoia de
protecție împotriva riscului erau exprimate, de ase­
menea, de insistența ei în a păstra o rezervă consistentă
în contul ei din bancă (deși banii i-ar fi adus beneficii
mai mari dacă ar fi fost investiți în alt mod) și de a plăti
o sumă consistentă pentru asigurarea împotriva unei
eventuale dizabilități. într-un anume sens, noua atitu­
dine a lui Marjorie ilustrează valoarea unei investiții mai
substanțiale în căsnicie în locul păstrării unei rezerve
emoționale
•>
foarte mari.

LEGĂMÂNTUL DE FIDELITATE

Adesea, o persoană nu este dispusă să facă un anga­

jament total deoarece acest fapt necesită renunțarea la
ceva. De exemplu, unii oameni apreciază căsătoria, dar
nu sunt dispuși să facă vreun sacrificiu în acest sens.

“7 Q
2/O
IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
Aceștia vor să beneficieze de avantajele ambelor lumi,
de exemplu de securitate și de iubirea permanentă
asigurată de căsnicie, dar în același timp și de libertatea
și lipsa de responsabilitate asociate persoanei singure.
Terry și Ruth, un cuplu care părea că nu are niciun
fel de problemă, a venit să mă consulte din pricină că
Ruth suspecta că Terry nu-i este fidel. Având o profesie
foarte solicitantă (era analist de sistem pentru fabricile
care treceau printr-un proces de automatizare), Terry
călătorea frecvent în interes de serviciu, iar Ruth era
chinuită de teama că soțul ei avea întâlniri cu alte femei
în timpul acestor delegații.
Când am discutat doar cu Terry, am descoperit că,
Într-adevăr, avusese câteva relații intime cu alte femei în
timp ce era departe de casă. După cum a spus chiar el:
„Vreau să fiu și sătul, și cu gura plină“. Era foarte îngădu­
itor față de propria persoană și nu reușea să se abțină de
la nicio plăcere, chiar dacă lipsa lui de rețineri o rănea
pe soție și le afecta relația.
La fel ca în cazul lui Marjorie, am utilizat cu Terry
tehnica celor două coloane, de stabilire a avantajelor și
dezavantajelor. La început, el a protestat, spunând că
dorea să-și păstreze relația cu soția „mai mult decât orice
pe lume“. însă când a pus în balanță avantajele și peri­
colele potențiale existente în dorința de a face lucrurile
după bunul plac, a simțit că i se fură „partea cuvenită“.
I-am subliniat faptul că pentru a asigura o relație de
durată, trebuie să ne limităm satisfacțiile cu acele lucruri
compatibile cu căsnicia și să renunțăm la cele care
constituie o amenințare la adresa parteneriatului. în
astfel de cazuri, soțul care nu este dedicat în totalitate
trebuie să cerceteze cu atenție cât de mult pierde cu
adevărat prin refuzul de a face sacrificii. La un moment
dat, am avut următorul schimb de replici cu Terry:

279
 ATB: Se pare că urmezi un vis prin care, încercând să ai
totul, vei putea avea cu adevărat totul.
TERRY: Așa e. Ce-i în neregulă cu asta?
ATB: Dar chiar ai totul? înțeleg că Ruth amenință că
te părăsește.
TERRY: Nu cred că o va face.
ATB: Dar să presupunem că te va părăsi.
TERRY: Păi probabil va trebui să-mi găsesc altă soție.
ATB: Asta îți dorești cu adevărat?
TERRY: Nu.
ATB: în ordinea importanței, ce anume este mai
important pentru tine: escapadele sau căsnicia?
TERRY: Căsnicia, desigur.
ATB: Dac-ar trebui să alegi, pe care ai alege-o?
TERRY: Ți-am spus deja.
ATB: Și ce-o să lipsească dacă renunți să-ți mai faci
de cap?
TERRY: N-o să mă mai distrez așa de bine în delegații.
ATB: Și ce-o să câștigi?
TERRY: Cred că soția mea o să-mi dea pace.

A fost esențial să-i atrag atenția lui Terry asupra a

ceea ce era evident: că trebuia să renunțe la ceva pentru
a-și păstra căsnicia, dar că ar fi avut mult mai mult de
pierdut în cazul în care continua să se bucure de toate
plăcerile. Terry nu se confruntase niciodată cu adevărat
cu necesitatea unei alegeri. în schimb, în cea mai mare
parte a vieții sale, el a reușit să facă tot ce i-a plăcut și să
scape nepedepsit. Pentru prima dată el s-a confruntat cu
faptul că această atitudine de tipul „vreau să am totul“
nu mai putea continua. După ce a chibzuit îndelung,
Terry a înțeles că în ciuda mirajului altor plăceri, vitali­
tatea relației lui avea o importanță maximă.
Desigur, eliminarea unei singure probleme nu
înseamnă garantarea implicării. Adevăratul legământ
are nevoie de mai mult: soțul trebuie să se dedice total

OOA IUBIREA NU ESTE

ZOU UE AJUNS
căsniciei și să învețe din experiență satisfacția de a trăi
mai mult ca o ființă unitară, ca un cuplu și mai puțin ca
doi oameni care viețuiesc în aceeași casă.
Un aspect major al angajamentului — unul pe
care mulți observatori îl consideră că a devenit din
ce în ce mai rar în ultimele decenii — este hotărârea
de a menține relația chiar și după parcurgerea unor
perioade dificile, după dezamăgiri și deziluzii. Pare o
platitudine faptul că numeroase căsnicii pot fi salvate și
îmbunătățite, cu condiția ca persoanele din cuplu să-și
dedice energia rezolvării problemelor în loc să fugă de
ele. Capitolele următoare oferă recomandări cu privire la
găsirea acestor soluții.

ÎNCREDEREA FUNDAMENTALĂ

Chiar și atunci când sunt dedicați căsniciei, se poate

ca partenerii să nu reușească să dezvolte o încredere
reciprocă solidă. încrederea unei soții, de exemplu,
include și convingerea fermă că soțul ei este condus de
cele mai bune interese, că nu ar răni-o intenționat și că
va fi disponibil atunci când ea va avea nevoie de el. O
încredere durabilă și de durată este greu de construit și
foarte ușor de zdruncinat.
Conform opiniilor a numeroși autori, rădăcinile
încrederii de bază sunt stabilite cu mult timp înainte de
căsătorie. Erik Erikson a remarcat că această atitudine
începe să se dezvolte încă din experiențele copilului
alături de figurile principale din familie.29 Această
încredere merge mult mai departe de dependența oarbă
a bebelușului, izvorând din sentimentele copilului față
de părinți și frați. încrederea de bază a unui copil presu­
pune următoarele aspecte:

281
> Mă pot baza pe familia mea când am nevoie,
orice-ar fi.
> E posibil ca străinii să mă rănească, dar familia mea
mă respectă și mă va proteja.
> Oamenii apropiați din viața mea nu-și vor depăși
limitele, nu vor profita de mine și nu mă vor răni cu
bună știință.

Este posibil ca această încredere timpurie să nu

apară și în cadrul relațiilor cu cei de vârste similare.
Un copil încrezător poate descoperi că ceilalți copii
sunt cruzi, înșelători și nu prezintă încredere. Odată
cu maturitatea, copilul poate ajunge la concluzia că
reprezentanții sexului opus sunt manipulatori, abuzivi
și de neîncredere. Astfel de atitudini subiacente de
suspiciune pot fi transpuse și în căsnicie, deși sunt
mascate de relația de iubire. Chiar dacă un partener
este devotat și loial, lipsa de încredere fundamentală va
continua să existe, așteptând ca un incident să o aducă
la suprafață.
Numeroși soți au încredere în parteneri o parte a
timpului, dar nu mereu. în anumite domenii, ca de
pildă cheltuirea banilor, relațiile cu socrii sau timpul
petrecut departe de casă, aceștia pot resimți o lipsă a
încrederii. Unul dintre soți poate simți lipsa de încre­
dere a celuilalt și este rănit. Sau lipsa de încredere îl
determină să devină rebel sau să acționeze impulsiv, în
ideea că „mai rău de-atât nu poate fi“.
Este posibil ca partenerii să înțeleagă mai bine
această lipsă de încredere prin recunoașterea faptului
că în zonele centrale ale relației ei au tendința să
absolutizeze. Astfel, dacă la un moment dat soția înșală
încrederea soțului, acesta poate gândi: „Nu pot să am
niciodată încredere în ea“. Dacă soțul își încalcă o pro­
misiune, soția poate zice: „Nu mă pot bizui deloc pe el“.

OOO IUBIREA NU ESTE

ZÖZ DE AJUNS
Desigur, ar fi mult mai bine ca partenerii să vadă trăsătu­
rile cum sunt loialitatea și siguranța pe o linie continuă,
și nu ca pe elemente absolute, ca puncte pe o scală, și nu
ca o categorie fixă. Astfel, o soție rănită poate considera
minciuna soțului ca pe un semn că nu este perfect: e un
om care nu este în totalitate onest, dar nici un mincinos
cronic. Iar un soț cu afinitate pentru statistici i-ar putea
acorda soției 75% încredere în loc să creadă că niciodată
nu se poate bizui pe ea.
Nimeni nu poate fi în totalitate de încredere tot
timpul. Pe de-o parte pentru că nu există un adevăr
absolut. O situație are atât de multe fațete, întrucât
unele trebuie selectate, iar altele excluse atunci când
trebuie să se răspundă cinstit la o întrebare. în încer­
carea de-a oferi o evaluare onestă a motivațiilor noastre,
de exemplu, trebuie să recunoaștem că adesea sunt
amestecate și că este imposibil să le separăm în mod
cu totul obiectiv. Mai mult, sentimentele și atitudinile
noastre se pot schimba de la o clipă la alta, și ceva ce
credem cu putere atunci când suntem furioși poate
dispărea cu totul câteva minute mai târziu, după ce
ne-am calmat. în plus, tactul și sensibilitatea necesită
adesea o oarecare ignorare a faptelor neplăcute.

ÎNCREDEREA ÎN INTENȚIILE BUNE

Chiar și în căsniciile în care ambii parteneri au

intenții bune, în care vor să fie îndatoritori și de treabă,
comunicarea defectuoasă și interpretările greșite ale
semnelor pot face ca aceste intenții bune să fie ignorate,
permițând unuia dintre parteneri să tragă concluzia că
celălalt are motive ascunse. Și după ce soțul, de pildă,
bănuiește că soția sa este motivată doar de interese

283
proprii limitate, observațiile lui asupra ei vor fi umbrite
de această presupunere.
Să presupunem totuși că o soție jignită își poate
spune în sinea ei: „Chiar dacă acțiunile soțului meu pot fi
înșelătoare și mă afectează, presupun că intențiile lui sunt
bune, că nu vrea să mă rănească“. Această recunoaștere o
poate ajuta să vadă acțiunile soțului dintr-o perspectivă
diferită, și punând în contrast această perspectivă cu
aprecierile negative cu privire la soț, ea poate ajunge la
niște explicații mai benigne ale aparentei lui răutăți.
Desigur, încrederea în intențiile bune nu poate fi
oferită gratuit, căci nu toate intențiile sunt bune. De
altfel, soția poate avea exemple valide ale gesturilor
egoiste sau ostile ale soțului. Dar prin revizuirea
întregului comportament anterior al soțului — cu partea
sa „bună“ (grijă și altruism), precum și cu cea „rea“
(indiferență și egoism) — poate ajunge la o perspectivă
mai echilibrată.
în cazul în care cuplul este prins într-un cerc vicios
de atac și contraatac, de luptă și dominanță, atunci
ostilitatea partenerilor trebuie abordată cu prioritate.
Strategii de tipul celor detaliate în capitolul 17 pot fi
utile la început. Iar după ce ostilitatea s-a diminuat întru
câtva, partenerii pot cădea de acord asupra cel puțin
unei ipoteze: că ei au Într-adevăr intenții bune unul
față de celălalt și că se vor înțelege mult mai bine dacă
își atribuie reciproc aceste intenții favorabile. Această
ipoteză de lucru va ajuta la neutralizarea ostilității
izvorâte din atribuirea reciprocă a intențiilor răută­
cioase, lucru care se întâmplă prea adesea în căsniciile
cu probleme.

*)Q/ IUBIREA NU ESTE

ZO4 de ajuns
PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE

Fiecare partener dintr-o căsnicie ajunge să învețe

sensibilitățile specifice ale celuilalt și recunoaște faptul
că respectându-le previne niște supărări inutile. Cu
toate acestea, ce se întâmplă dacă soțul sau soția dum­
neavoastră are un comportament care dă de bănuit? Să
presupunem că, total neașteptat, soția vine acasă mult
mai târziu decât i-a spus soțului. Când sosește, explicația
ei — că a trebuit să se oprească și să încaseze un cec —
pare trasă de păr. Justificarea poate fi adevărată, însă
pentru soț nu este plauzibilă. El suspectează că s-a oprit
s-o viziteze pe mama ei, ceea ce a reprezentat un subiect
de dispută în trecut.
Soțul are de ales între două variante: fie îi acordă
prezumția de nevinovăție, fie o confruntă cu suspi­
ciunile lui. Ce-ar trebui să facă? în general, o soluție
bună pentru el este acceptarea explicației soției și
renunțarea la a mai discuta subiectul. Dacă explicația
femeii este adevărată, atunci punerea ei la îndoială nu
va face decât să risipească „rezerva“ de intenții bune
dintre soți, făcând-o pe soție să se simtă acuzată pe
nedrept. Dacă adevărul este că s-a oprit, Într-adevăr, să
o viziteze pe mama ei, cea mai bună variantă ar fi s-o
lase să păstreze secretul — foarte probabil că ea spune
o minciună nevinovată pentru a evita o confruntare
potențial distructivă. Astfel, soțul ar trebui să-i accepte
explicația chiar și în situația în care ar însemna că-i trece
cu vederea o minciună.
Pretenția de onestitate totală este contraproductivă
într-o căsnicie dintre două ființe umane supuse greșelii,
împresurate de sensibilități, mândrie și defense.
Desigur, oamenii au adesea motive amestecate pentru
faptele lor, unele mai puțin benigne decât altele, dar

285
motivele partenerilor au tendința să fie mai inofensive
decât par. Prin adoptarea explicației mai benigne pentru
întârzierea soției sale, există șanse mai mari ca soțul să
simtă afecțiune față de ea.
Acordarea prezumției de nevinovăție se aplică unei
plaje largi de situații în care ea sau el poate sau nu să fie
vinovat. Se poate ca soțul să fi uitat să facă un comision
din cauză că era preocupat de o problemă de serviciu,
nu din pricină că nu i-a păsat. Sau soția a invitat niște
prieteni noi acasă fără să-l întrebe pe bărbat, pornind de
la ideea că lui îi vor plăcea, nu din cauză că „nu i-a păsat
de el“.
Luând în considerare toate aceste aspecte, trebuie
să recunosc că în căsniciile ideale partenerii ar trebui
să se simtă liberi să-și comunice îndoielile, ba chiar și
să pună la îndoială motivele celuilalt. Cu toate acestea,
un astfel de ideal este dificil de obținut și nu ar trebui
utilizat în scopul devalorizării unei relații de altfel pline
de satisfacții.

LOIALITATE Șl FIDELITATE

Loialitatea și fidelitatea diferă de angajament, prin

faptul că un partener poate fi dedicat menținerii unei
căsnicii — și, de altfel, poate investi deosebit de mult
entuziasm și resurse în căsnicie — fiind totuși neloial. în
acest sens, loialitatea se referă la amplasarea intereselor
soțului sau soției mai presus de interesele celorlalți. De
pildă, când soțul este criticat, el se așteaptă ca soția lui
să-i ia apărarea. în mod similar, loialitatea presupune a
nu lua partea altcuiva împotriva partenerului.
Uneori, așteptările de loialitate ale partenerului pot
deveni extreme; cu toate acestea, e important ca unul

IUBIREA NU ESTE
ZOO DE AJUNS
dintre parteneri să recunoască definiția celuilalt privind
aceste noțiuni și să țină cont de acest lucru. O femeie,
de exemplu, era foarte tristă în legătură cu relațiile cu
cumnata ei. Avusese o anumită învoială cu sora soțului
cu privire la ajutorul pentru treburile casnice și o neînțe­
legere a dus la ceartă. Soția considera că soțul ar trebui
să-i țină partea, iar când el a-ncercat să fie imparțial, l-a
acuzat de lipsă de loialitate. După cum a spus ea: „Am
nevoie de un aliat, iar tu faci pe judecătorul meu“.
în căsnicie, sentimentul de alianță are un sens
simbolic deosebit. „Soția mea [sau soțul meu]... la
bine și la rău“ înseamnă că unul dintre soți poate conta
întotdeauna pe celălalt pentru protecție și sprijin. Iar
sprijinul și protecția nu depind de raționamentul cu
privire la care parte are sau nu dreptate. în relațiile
intime, neutralitatea este adesea percepută ca lipsă de
loialitate. Oricum, este în general mai bine să faci erori
fiind loial decât din postura de arbitru imparțial.
Problema loialității apare adesea în situații publice.
De exemplu, soțul poate accepta critica venită din partea
soției în cadru privat, însă ar fi pur și simplu devastat
dacă ea l-ar critica în fața altor persoane. Sensul mai
amplu al unei astfel de critici publice ar fi: „Ea nu este
tocmai cel mai mare ajutor“.
Soțul se simte vulnerabil din cauza „lipsei de loiali­
tate“ a soției. Conform unei logici primitive, dacă presu­
pusul său aliat consideră potrivit să-l critice public, asta
înseamnă că și ceilalți au voie să o facă. De asemenea,
există probabilitatea ca el să interpreteze critica publică
făcută de soție ca pe o recunoaștere directă a incapaci­
tății lor de-a se înțelege. Astfel, toate temerile față de
expunerea publică — stinghereala, jena și umilința —
sunt aduse în prim-plan.
A fi bănuit public de partener este un fapt interpretat
adesea ca un soi de trădare. Uneori, soțul va fi un
pledant al corectitudinii și va contrazice chiar și cea mai
mică inexactitate a soției. Deoarece la rândul ei încearcă
să facă o impresie bună, ea se poate considera cu ușu­
rință „înjunghiată pe la spate“.
De exemplu, aflați într-o stațiune pe litoral, Ted și
Karen s-au angajat în conversație cu un alt cuplu. Când
au fost întrebați de aceștia, Karen a răspuns: „Ne place
foarte mult să venim aici. Ne simțim atât de bine, încât
venim mereu“. Ted, considerând această afirmație ca
fiind inexactă, a întrerupt-o, spunând că era doar a doua
lor vizită. Karen a continuat, povestind celuilalt cuplu
că un alt lucru care le plăcea la stațiunea respectivă era
pachetul atractiv. Ted a corectat-o din nou, zicând: „Nu
e chiar motivul pentru care am venit. Voiam oricum
să venim și eram dispuși să plătim și mai mult. Pur
și simplu s-a întâmplat ca agentul meu de voiaj să ne
obțină o ofertă bună“. Karen a simțit că rectificările lui
Ted îi afectau credibilitatea în ochii celorlalți.
Ted ținea foarte mult la corectitudine și nu dorea să-l
surprindă ceilalți făcând afirmații incorecte. Groaza
lui de-a i se găsi o greșeală a fost cea care l-a împins să
corecteze „erorile“ soției. Pe de altă parte, lui Karen îi
plăcea să fie spontană și-și țesea poveștile fără să simtă
nevoia să fie foarte precisă în privința fiecărui detaliu. în
plus, dorea să ofere impresia unui front comun atunci
când discuta cu alte persoane — pentru a crea impresia
că ea și Ted se înțelegeau foarte bine. Pentru ea, deza­
cordul fățiș al lui Ted i-a subminat credibilitatea, iar ea
l-a perceput ca fiindu-i neloial.

O C) C) IUBIREA NU ESTE
ZOO DE AJUNS
INFIDELITATEA

în unele căsnicii, unii pot fi dispuși să accepte infi­

delitatea partenerului, în timp ce în altele infidelitatea
este tolerată în mod tacit, rămânând totuși o sursă de
conflict; în majoritatea căsătoriilor însă infidelitatea
este văzută ca un apogeu al neloialității, și nu numai că
nu este acceptată, ci duce și la o ruptură definitivă, fiind
motiv de divorț. în cazul în care cuplul supraviețuiește
infidelității, este posibil ca rănile să dăinuie la nesfârșit.
Am descoperit adesea că deși infidelitatea a apărut
cu mulți ani în urmă, soțul rănit va continua să facă
aluzii acide la evenimentul respectiv chiar și zeci de ani
mai târziu.
De ce infidelitatea este atât de distructivă într-o căs­
nicie? Pentru a înțelege impactul enorm chiar și al unei
singure aventuri extraconjugale, trebuie să ne întoarcem
la subiectul semnificațiilor simbolice. Deși pentru
partenerul infidel acest lucru poate însemna doar a se
bucura de „diversitatea“ de dinaintea căsătoriei, pentru
cel înșelat este un atac direct asupra relației însăși, o
batjocorire a angajamentului presupus a fi reciproc.
Terry, de pildă, dorea să aibă în continuare aventuri
extraconjugale. Din punctul lui de vedere, aceste relații
nu aveau absolut nicio legătură cu relația cu soția lui.
El spunea: „O iubesc la fel de mult fie că mai am câte o
aventură, fie că nu“. însă era de părere că din moment ce
aventurile lui o puteau afecta pe Ruth, era mai bine ca ea
să nu știe despre ele. Era adeptul vechii zicale „ce nu știi
nu-ți poate face rău“. Din moment ce știa că aceste relații
erau trecătoare și nu presupuneau niciun angajament
din partea lui, nu vedea nici avantajul de a renunța
la ele, dar nici amenințarea pe care o reprezentau la
adresa căsniciei.

289
 Ceea ce nu înțelegea el însă erau aspectele cruciale
ale încrederii fundamentale implicate. Soția lui i-a
interpretat comportamentul ca semn al faptului că el nu
era demn de încredere, că nu-i era cu adevărat dedicat și
că nu o iubea.
în afară de implicațiile morale ale infidelității, actul
de a înșela taie atât de adânc în trupul unei relații, în
imaginea de sine și în încrederea partenerului, încât
poate fi distructiv chiar și pentru o relație care are o bază
foarte solidă. într-o relație care deja e șubredă, infide­
litatea poate fi un semn al dispariției ei. Modalitățile
de a gestiona infidelitatea partenerului sunt atât de
complexe, încât vor fi descrise într-o secțiune specială
(capitolul 18).

2 (HI
JIJ
IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
ACORDAJUL RELAȚIEI

Probabil că vă amintiți de Karen, care era o persoană

romantică și căreia îi plăcea să facă lucrurile impulsiv,
în contrast cu modul de acțiune al soțului ei Ted, care
era așezat și „rațional“. Unul dintre obiectivele mele
timpurii în cadrul terapiei a constat în încurajarea lor să
analizeze aspectele plăcute ale relației lor — să încerce
să recâștige ceea ce îndrăgiseră mai demult unul la
celălalt. De asemenea, am sugerat să încerce să simtă
nevoile celuilalt și să le satisfacă, în măsura în care era
posibil. Raționamentul aflat la baza acestui program
este acela că atunci când trec printr-o perioadă proble­
matică, majoritatea cuplurilor uită aspectele plăcute ale
vieții împreună.
După cum s-a dovedit în cele din urmă, Ted a avut
mai mult succes în implementarea sugestiei mele de a-și
mulțumi partenera, în comparație cu Karen; planul pe
care trebuia să-l urmeze s-a potrivit perfect cu abordarea
lui generală cu privire la solicitările existenței. în
ședința următoare, Karen a afirmat: „Ted a fost atât de
minunat săptămâna trecută. A sunat-o pe mama de mai
multe ori și au discutat îndelung... ceea ce m-a făcut să
fiu bună și blândă cu el.“
 Lui Karen i-a fost greu s-o sune pe mama ei, care avea
o boală gravă și progresivă. Când Karen o suna, uneori
ceda și izbucnea în plâns. Când o înecau lacrimile,
mama ei începea să se simtă prost, iar conversația
devenea stânjenitoare. Astfel, faptul că Ted a preluat
inițiativa și s-a oferit s-o sune pe mama ei, a făcut-o pe
Karen să se simtă recunoscătoare.
Acest episod a fost crucial. Gestul lui Ted a deblocat
sentimentele calde pe care Karen le simțise față de el
cu ceva vreme în urmă. „Am uitat cum este să-l iubesc
pe Ted“, a spus ea, și a-nceput iarăși să-l vadă ca fiind
o persoană stabilă și de încredere pe care putea conta
pentru a primi ajutor. „Știu că sunt capricioasă și uneori
sunt foarte fragilă, dar Ted este ca o stâncă. Știu că mă
pot baza pe el atunci când am nevoie“, mi-a povestit ea.
Femeia pierduse din vedere această trăsătură a lui Ted
în timpul perioadei dificile prin care trecuseră.
Ceea ce este evident în acest episod este faptul că
telefoanele lui Ted au avut un sens simbolic enorm
pentru Karen. „A făcut asta pentru mine“, a spus ea,
și a considerat gestul o favoare imensă, mai ales din
moment ce ea nu-i ceruse acest lucru în mod specific.
Karen a înțeles că Ted putea percepe nevoia ei și să
reacționeze la aceasta fără să-i fie cerut, și că lui îi păsa
cu adevărat. Pentru Ted nu era o sarcină dificilă. O
plăcea pe mama soției lui și-i plăcea să-i facă lui Karen
această favoare.
Principiul important este că dacă percepeți nevoile
partenerului și le puteți satisface într-un fel, veți oferi
un impuls puternic relației. îndeplinirea nevoilor
partenerului necesită adesea doar un efort minim din
partea dumneavoastră, deși perceperea nevoii poate fi
ceva mai dificilă. O cauză pentru acest fenomen este
că mulți oameni nu și-au dezvoltat modalități de a le
comunica partenerilor, într-un fel sau altul, ce nevoi

OQO IUBIREA NU ESTE

Z JZ DE AJUNS
au sau preferă să le observe celălalt trebuințele fără a le
fi sugerate.
Reacțiile lui Karen la eforturile soțului l-au gratificat
pe Ted, care a fost fericit că-i putea oferi ceva ce-i face
plăcere și pentru care aceasta să-l aprecieze. însă mai
importante pentru Ted a fost tandrețea lui Karen și
afecțiunea ei ulterioară.
Chiar dacă Ted era conștient de efortul său supli­
mentar pentru a-i arăta lui Karen că putea fi receptiv
la sentimentele ei, temeiul pentru a proceda astfel era
cât se poate de onest. înainte de perioada de certuri, el
făcuse de multe ori lucruri care-i plăceau soției, și nu era
cu totul neobișnuit pentru el să reia inițiativa odată ce
percepuse un semnal care-i spunea care e dorința ei.
Desigur, relația nu s-a schimbat de la o zi la alta, dar
acest episod a fost decisiv în a-i repune pe traiectoria
corectă. Totuși, o perioadă de timp au fost circumspecți
și temători că ar putea fi răniți și nu aveau încredere
totală unul în celălalt. Lui Karen i-a fost în continuare
teamă să fie controlată de Ted, iar Ted a continuat să fie
susceptibil la cel mai mic semn de respingere din partea
soției sale.
Ca parte a terapiei, i-am rugat să-mi spună ce anume
apreciaseră unul la celălalt la începutul relației lor.
Karen a descris plăcerea de-a face lucruri împreună cu
Ted sub impulsul momentului, iar Ted, la rândul său,
a povestit despre discuțiile plăcute pe subiecte foarte
diverse pe care le avea cu soția.
La următoarea vizită, cei doi parteneri au raportat
obținerea unui progres. Karen a relatat cât de mult
i-a plăcut să se plimbe îndelung împreună cu Ted în
săptămâna respectivă, lucru pe care nu-1 mai făcuseră
de ani buni. în timpul plimbării, Karen l-a întrebat
pe Ted despre ce anume mai citise, iar el i-a vorbit cu
entuziasm, analizând subiectele politice și economice
din cartea citită. Karen a admirat intelectul soțului ei și
i-a făcut plăcere să-l asculte. Aprecierea ei l-a încântat
pe Ted.
Multe cupluri cu probleme dezvoltă „pete oarbe“ față
de aspectele bune ale relației lor. Privind doar ceea ce
nu le face plăcere, partenerii nu reușesc să-și dea seama
cum anume să îmbunătățească lucrurile plăcute. Dacă
aveți probleme conjugale, folosirea listei de la sfârșitul
acestui capitol vă poate fi utilă în analizarea relației.
Rețineți că dacă relația este trainică, e posibil să subes­
timați unele aspecte pozitive, din cauza unei deformări
negative. Aceasta vă împiedică să vedeți ce anume
funcționează bine în cadrul căsniciei sau ce vă place la
partener. (Chiar și fără o astfel de deformare negativă,
vă puteți afunda foarte ușor în nisipurile mișcătoare
ale conviețuirii — în calcularea bugetului, îngrijirea
copiilor, administrarea gospodăriei — încât să pierdeți
bucuria și distracția căsătoriei.) Pentru a contracara
orice deformare negativă, puteți încerca exercițiul de
căutare a elementelor pozitive și întocmirea unei liste
zilnice cu acestea vreme de o săptămână sau două.
Unii oameni au o tendință accentuată de a descalifica
tot ce este bun în căsnicia lor și la partener, în baza
câtorva deformări negative. De pildă, un soț se plângea:
„Pot să fac zece lucruri bine... și apoi uit ceva și, pac,
ea tabără pe mine. Tot ce este bun se duce pe apa
sâmbetei“. Puterea unui singur eveniment neplăcut de a
șterge multe altele pozitive este un principiu important
care contribuie la problemele de interpretare greșită,
comunicare defectuoasă și furie. Vom discuta subiectul
pe îndelete în capitolele următoare.

0(1/ IUBIREA NU ESTE

Z DE AJUNS
A IUBI Șl A FI IUBIT

De vreme ce numeroase cupluri par să piardă din

vedere care sunt cărămizile constitutive ale unei căsnicii
puternice, este important să le enumerăm. Deținerea
unor informații clare, de exemplu, poate ajuta un soț
care se plânge: „Mă dau de ceasul morții ca să pricep
ce-și dorește soția mea. Zice că ar trebui să fiu mai
grijuliu și mai înțelegător, dar eu chiar așa sunt. Ce
altceva mai vrea? De ce mă tot pisează?“.
Sentimentele de îndrăgostire fulgerătoare se pot
transforma în iubire matură în căsnicia de durată. Soția
simte o incandescență când spune „te iubesc“, iar soțul
simte fiori auzind declarația, deoarece afecțiunea și
atracția reciprocă se întrețes pe canavaua loialității, a
încrederii și a fidelității, creând o iubire mai puternică și
mai profundă.
Există câteva ingrediente fundamentale ale iubirii
mature:
Sentimentele de căldură înlocuiesc odată cu trecerea
timpului intensitatea îndrăgostirii nebune (gândirea
obsesivă la persoana iubită, idealizarea, dorința copleși­
toare de a fi împreună, suișurile și coborâșurile, exal­
tarea reunirii și disperarea separării). Dar dacă nu este
tulburată, legătura de iubire persistă. Cupluri căsătorite
de peste patruzeci de ani mi-au povestit că se aprind din
punct de vedere emoțional când se văd unul pe celălalt,
la fel cum se întâmpla cu zeci de ani înainte.
Grija înseamnă a crede și a-i comunica celuilalt: „Ești
important pentru mine. Mă preocupă ceea ce se-ntâmplă
cu tine. Voi avea grijă de tine“. Două fațete majore ale
grijii au legătură cu starea de bine a partenerului și cu
a fi gata să acționezi în sensul ajutării sau protejării
acestuia. Spre deosebire de un însoțitor plătit sau de

295
o menajeră care are de îndeplinit o profesie, vă ajutați
partenerul dintr-un sentiment de devotament. Astfel,
preocuparea și afecțiunea sunt cruciale pentru grijă.
Expresiile afecțiunii sunt o modalitate atât de evidentă
de a stârni sentimentele calde ale partenerului, încât
discutarea lor poate părea de prisos. Totuși, pe măsură
ce căsnicia își urmează cursul, gesturile afectuoase, ca de
pildă cuprinderea partenerului cu brațul, îmbrățișările
și șoptirea unor cuvinte tandre devin din ce în ce mai
limitate la spațiul dormitorului. Iar în căsniciile cu pro­
bleme se poate să dispară cu totul.
Ted și Karen erau amândoi foarte iubitori unul față
de celălalt în timpul perioadei de curtare și aproape pe
tot parcursul primului an de căsătorie. însă, odată cu
creșterea problemelor, atingerile reciproce, iubirea, zâm­
betele și cuvintele de afecțiune șoptite s-au rărit. Totuși,
după câteva ședințe de consiliere, cei doi au înțeles că o
vorbă tandră sau un zâmbet cald poate risipi tensiunea
dintre ei și au reînceput să-și exprime afecțiunea ori de
câte ori simțeau nevoia s-o facă.
Acceptarea tinde să fie necondiționată într-o relație
matură de iubire. Puteți accepta diferențele de idei cu
privire la religie, politică și oameni fără să vă criticați
reciproc; puteți accepta nepriceperea sau slăbiciunile
partenerului fără să emiteți judecăți. O astfel de acceptare
este profund reconfortantă, ea oferindu-le partenerilor un
sentiment de acceptare de sine. Dacă persoana își acceptă
partenerul în totalitate — cu toate defectele sale —, acesta
se relaxează și lasă garda jos.
Pe măsură ce Ted și Karen și-au îmbunătățit relația,
bărbatul a descris sentimentul de acceptare: „Pot fi eu
însumi alături de Karen. Nu trebuie s-o impresionez, mă
acceptă așa cum sunt“. Atitudinea de acceptare a lui Karen
contrasta cu cea a părinților bărbatului, care-1 lăudau
pentru capacitatea intelectuală și-i criticau orice scăpări.

OCJCk IUBIREA NU ESTE

ZJO DE AJUNS
 Desigur, acceptarea nu înseamnă orbire față de
defectele partenerului, însă într-o atmosferă de acceptare
puteți conlucra cu el sau ea pentru a rezolva orice
interferență ce vă împiedică să fiți apropiați unul de altul.
Rețineți că dacă iubirea dumneavoastră este condiționată
de „comportamentul adecvat“, nu puteți obține nicicând
apropierea posibilă câtă vreme iubirea este un dat, iar
comportamentul adecvat este un scop în atingerea căruia
acționați împreună.
Empatia este abilitatea de a te acorda la sentimentele
partenerului, pentru a experimenta, într-o anumită
măsură, durerea sau plăcerea resimțită de acesta,
suferința sau bucuria. Când oamenii sunt preocupați
de griji și copleșiți de emoție, fie că este tristețe, fie că
este euforie, își pot pierde temporar capacitatea de a
empatiza. în povestirea de la începutul cărții de față, Ted
era atât de preocupat de problemele lui de serviciu, încât
n-a fost atent la bucuria lui Karen generată de obținerea
unui client nou. Iar Karen, în fericirea ei, era deopotrivă
insensibilă și nu și-a dat seama de suferința și nevoia lui
Ted de a primi încurajări.
După consiliere, Karen a devenit mai atentă la preo­
cupările lui Ted, în special la teama lui de a fi respins și
abandonat. Prin urmare, ea a putut face un efort special
pentru a nu-1 mai lăsa pe Ted să aștepte sau să-l sune
dacă avea să întârzie. Pe de altă parte, Ted a devenit mai
conștient de dorința soției lui de a fi un spirit liber și, în
consecință, și-a temperat impulsul de-a organiza rigid
viața lor împreună. El a încercat să devină mai flexibil,
astfel încât să fie mai spontan la sugestiile de moment ale
lui Karen.
Receptivitatea față de preocupările și punctele vulne­
rabile ale partenerului — ca de pildă teama lui Ted de a
fi abandonat, teama lui Karen de a fi controlată — este
esențială dacă vreți să diminuați durerea și suferința

297
inutile ale acestuia. Deși unii oameni au în mod natural
o receptivitate mai crescută decât alții, aceasta este o ca­
litate ce poate fi cultivată. Dacă partenerul reacționează
exagerat la anumite lucruri pe care le faceți, de pildă, în
loc să fiți critic sau defensiv, puteți încerca să identificați
problema subiacentă. împreună cu partenerul, analizați
cu delicatețe fricile sau grijile sale secrete. Rezistați ten­
tației de-a pune orice reacție exagerată a partenerului pe
seama nevoii de control. încercați să înțelegeți că astfel
de exagerări sunt semnele unor vulnerabilități ascunse.
Karen, de exemplu, a descoperit că insistența lui Ted
în ceea ce privește punctualitatea provenea din teama lui
că femeii i s-ar putea întâmpla ceva rău, iar la rândul său,
bărbatul a descoperit că furia soției față de încercările lui
de a-i organiza viața izvorau din teama de a fi controlată.
Recunoașterea acestor „inhibiții“ nu înseamnă că nu
pot fi modificate. Într-adevăr, pe parcursul consilierii,
Ted a reușit să-și biruiască fricile că ar putea fi respins și
abandonat de Karen, care la rândul ei a scăpat de convin­
gerea că adaptându-se la unele dintre limitările lui Ted ar
ajunge să-și piardă libertatea și spontaneitatea.
înțelegerea este înrudită cu receptivitatea, dar duce
mai departe această calitate. Când partenerul vă poves­
tește despre o problemă, acesta se poate simți înțeles fără
să fie nevoie să înșire fiecare detaliu. în plus, înțelegerea
înseamnă a reuși să vezi evenimentele cu ochii celuilalt.
Când Karen a fost supărată în legătură cu purtarea
nesuferită a clienților ei, Ted a reușit să vadă problema la
fel ca soția sa, perspectivă care nu coincidea neapărat cu
modul lui de a privi lucrurile.
înțelegerea reciprocă este una dintre primele victime
ale unui conflict conjugal, dispariția sa fiind semnalată
de lamentarea „pur și simplu nu înțeleg de ce se poartă
în acest fel“. O parte a problemei este faptul că perechile
cu probleme acționează în mod neașteptat față de cei

0(10 IUBIREA NU ESTE

OE AJUNS
dragi: își asumă poziții dure, de exemplu, sau încearcă
să se păcălească sau să se înșele reciproc. O problemă
mai gravă este aceea că, pe măsură ce conflictul devine
mai aprins, partenerii sunt tot mai predispuși să inter­
preteze greșit sensul acțiunilor celuilalt. Nu trece multă
vreme și interpretările greșite acumulate copleșesc orice
înțelegere aveau partenerii în privința motivelor reale.
Există mai multe modalități de a respinge astfel de
neînțelegeri. Una constă în examinarea gândurilor
automate cu privire la soț/soție, pentru a vedea dacă
sunt rezonabile, logice și valide (v. capitolul 13). O altă
metodă este verificarea înțelegerii intențiilor soțului, așa
cum am descris în capitolul 8.
Tovărășia este apreciată la începutul relației, dar în
numeroase căsnicii pare să se stingă odată cu trecerea
timpului. Pe măsură ce soții devin mai preocupați de
griji precum asigurarea venitului familiei, îngrijirea
copiilor sau administrarea gospodăriei, aceștia au ten­
dința de a petrece mai puțin timp împreună, iar calitatea
timpului respectiv are de suferit. în capitolul 14 veți citi
despre Cliff și Judy, al căror sentiment de tovărășie era
slăbit de implicarea lui Cliff în slujba sa. Evaluând prețul
cerut de această implicare în defavoarea căsniciei, Cliff a
reușit să reaprindă scânteia în relație.
Plăcerea de a fi împreună este un bun de preț al
căsniciei pe care-1 puteți îmbunătăți printr-o simplă
planificare. Trebuie doar să vă gândiți la activități care vă
plac amândurora (o excursie împreună, decorarea casei,
vizionarea de spectacole) și să rezervați timpul pentru a
face aceste lucruri. Există plăcere și în satisfacția sim­
plului fapt de a fi împreună în momentele de zi cu zi ale
existenței. Urmărirea de emisiuni la televizor, plimbă­
rile și efectuarea treburilor obișnuite din gospodărie,
cum ar fi spălatul vaselor sau curățenia în casă, pot naște
un sentiment de „a fi împreună“.
 Intimitatea poate merge de la discutarea detaliilor
de zi cu zi ale vieții și de la încredințarea celor mai
personale sentimente pe care nu le-ați discuta cu nimeni
altcineva până la relația sexuală.
într-un fel, intimitatea este generată de grijă,
acceptare, receptivitate și înțelegere. în mod similar,
este subminată de înțelegeri greșite, de critici arbitrare,
precum și de lipsa receptivității. Când cuplurile se lasă
pradă criticii, pedepsirii sau controlării reciproce, parte­
nerii trebuie să ia în considerare ce pierd la nivel intim.
Când intimitatea este pierdută din pricina conflictelor și
a luptelor, odată cu ea piere și o importantă forță cu rol
de liant al căsniciei.
Prietenia se referă la interesul sincer acordat par­
tenerului ca persoană. Această calitate pare să devină
fie unilaterală, fie să dispară cu totul în multe căsnicii,
dacă nu chiar în toate. Unele studii au arătat că femeile
nu-și consideră soțul ca fiind cel mai bun prieten, ci mai
degrabă văd o altă femeie în acest rol. Dimpotrivă, majo­
ritatea soților își văd soția ca fiind cel mai bun prieten.30
Puteți cultiva prietenia concentrându-vă pe partener
ca persoană. încercați să scoateți la iveală lucrurile care
contează pentru ea sau pentru el. Adesea, construirea
acestei punți necesită diplomație. în capitolul 14,
de exemplu, discut despre „metoda întrebărilor de
lămurire“, o modalitate de a-1 determina pe partener să
discute despre experiențele sale.
Mulțumirea soțului sau soției este, desigur, crucială
pentru o căsnicie fericită, dar plăcerea ar trebui să fie
reciprocă. îi oferiți plăcere partenerului prin ceea ce
faceți, dar în egală măsură puteți împărtăși satisfacția
lui. Uneori trebuie să ieșiți de pe cărările bătătorite
făcând ceva special. De exemplu, Ted i-a făcut o mare
bucurie lui Karen vorbind cu mama ei la telefon, iar la
rândul ei, Karen a dorit să-i facă și ea o plăcere. în timp

OftA IUBIREA NU ESTE

OUU DE AJUNS
ce se aflau într-o librărie, ea a cumpărat un exemplar
al volumului Cincinnatus: George Washington and the
Enlightenment al autorului Garry Wills, despre care știa
că-1 fascinează pe Ted.
Mai târziu în acest capitol voi descrie cum partenerii
pot stabili un program clar pentru a face lucruri plăcute
unul altuia. O astfel de faptă poate cântări mult în
revitalizarea unei relații care stagnează.
Sprijinul oferit partenerului transmite sentimentul că
sunteți de încredere, un reazem pe care soțul sau soția
se poate baza în timpul perioadelor dificile. Este posibil
să subestimați semnificația simbolică a încurajării
partenerului atunci când este cu moralul scăzut sau a
ajutorării în rezolvarea problemelor când acestea devin
copleșitoare. A beneficia de ajutorul celuilalt în astfel de
momente poate avea un sens foarte profund, comuni­
când persoanei de lângă dumneavoastră că sunteți gata
să acționați ca susținător sau ca salvator.
Unele persoane, de pildă, sunt prea distante când
partenerul pornește într-o inițiativă nouă sau își asumă
noi responsabilități. Ezitarea lor în a-și asuma o atitu­
dine pozitivă poate submina inițiativa și sentimentul
de forță ale partenerului. Să luăm cazul ipotetic al unui
soț care încearcă să fie obiectiv, dar care soției îi apare
ca indiferent:

SOȚIA: Mi s-a oferit o șansă să promovez în postul de

contabil-șef. Ce crezi c-ar trebui să fac?
SOȚUL: Păi, tu ce-ai vrea să faci?
SOȚIA: Nu știu. Din pricina asta te întreb pe tine.
SOȚUL: Ei bine, trebuie să te decizi ce vrei să faci. Nu
pot hotărî eu în locul tău.

Soția îl percepe pe bărbatul ei ca fiind nepăsător,

dar într-o situație similară, Ken (care a urmat ședințe
de consiliere cu mine după problemele descrise în
capitolele anterioare) a reacționat față de Marjorie
sprijinind-o.

MARJORIE: Mi s-a oferit o șansă să promovez în postul

de contabil-șef. Ce crezi c-ar trebui să fac?
KEN: Asta e limpede un compliment. Probabil că
trebuie să fii mulțumită că Helen [șefa] are atât de multă
încredere în tine.
MARJORIE: Ei bine, poate ea are, dar eu nu am.
KEN: De-asta nu ești sigură ce să faci?
MARJORIE: Da, dacă aș avea mai multă încredere,
aș accepta.
KEN: N-ai fost lipsită de încredere la început în fiecare
post pe care l-ai avut, și după ce ai acceptat, ai scăpat de
neîncredere?
MARJORIE: Ai dreptate... deci crezi că lipsa mea de
încredere ține doar de emoțiile prin care trec și că ar trebui
să accept postul, dacă ăsta e singurul motiv care mă oprește
s-o fac?
KEN: Exact.

Ken a reușit să identifice problema lui Marjorie —

lipsa de încredere. Cu ajutorul întrebărilor chibzuite, el
a îndrumat-o către problema „emoțională“ subiacentă
și, indirect, i-a oferit sprijin, sugerând că el crede că este
capabilă să facă față noului post.
Ken ar fi putut să reacționeze entuziast și să o con­
vingă să accepte promovarea, însă această abordare ar fi
fost prematură și ineficientă dacă ea nu ar fi putut să se
confrunte cu adevărata problemă, și anume lipsa ei de
încredere. Tehnica folosită de el (mai întâi analiză, apoi
încurajare) poate fi foarte eficientă în sprijinirea unui
partener prin înțelegere și încurajare deopotrivă.

QHO IUBIREA NU ESTE

O UZ OE AJUNS
 Modul în care un partener îl sprijină pe celălalt
variază în mare măsură de la un cuplu la altul. Ceea
ce poate fi considerat sprijin în cazul unui cuplu,
pentru altul este o adevărată piedică. Deși cu toții ne
putem bucura de-o încurajare din când în când, ceea ce
reprezintă această încurajare depinde de personalitatea
fiecăruia și de dispoziție. De obicei, adresarea de
întrebări partenerului va ajuta la aducerea problemei
în prim-plan. Apoi va fi utilă urmărirea feedbackului,
a semnelor de acceptare sau de respingere. în general,
găsirea celei mai bune căi de a oferi sprijin necesită un
anumit număr de încercări și de erori.
Apropierea, evident, înseamnă mult mai mult decât
simpla proximitate fizică, deși numeroase cupluri se
plâng că nici măcar nu se văd de-ajuns. Pentru a demon­
stra acest lucru, o soție a sunat-o pe secretara soțului
pentru a stabili o întâlnire cu el.
Chiar și atunci când partenerii petrec mult timp
împreună, calitatea acelui timp poate fi lipsită de satis­
facții. Judy, de pildă, s-a plâns că și atunci când soțul
ei Cliff este acasă „nu este cu adevărat prezent“, ci se
gândește la alte lucruri. Preocuparea față de problemele
de serviciu, dificultățile financiare sau necazurile
provocate de copii pot cauza o distanță artificială între
parteneri, însă cel mai mare dușman este ostilitatea,
care poate crea o ruptură adâncă între cei doi.
Cu toate acestea, nu este obligatoriu ca sentimentele
de apropiere să dispară cu totul, ci ele pot fi revitalizate
cu puțină chibzuială. De exemplu, timpul petrecut
de parteneri discutând probleme importante despre
serviciu sau gospodărie, împărtășind planuri și scopuri
sau reflectând la victoriile și tragediile unei zile clădește
o apropiere spontană. în plus, gesturile drăgăstoase care
transmit afecțiune, acceptare și sprijin se pot îmbina,
făcându-i pe parteneri să se simtă mai apropiați.
URMĂRIREA COMPORTAMENTULUI
POZITIV

Este important pentru soți să fie conștienți de acțiu­

nile și de reacțiile partenerilor. Parcurgerea capitolului
11 v-a atras probabil atenția asupra tipurilor de lucruri
pe care soțul sau soția le-ar putea face pentru a însemna
ceva pentru dumneavoastră. Rețineți că e posibil ca par­
tenerul să realizeze deja unele dintre aceste lucruri fără
să le conștientizați întru totul. Pentru început, încercați
să observați metodic acțiunile partenerului menite să vă
facă pe plac. Mai târziu, când începeți să aveți „ședințe
terapeutice“ unul cu celălalt, îl puteți informa în legătură
cu acestea, sugerându-i și alte lucruri de mare însem­
nătate pentru dumneavoastră (vezi capitolul 14). De
asemenea, este de ajutor să scrieți într-un carnețel fiecare
situație în care partenerul face ceva ce vă place.
După ce le-am propus lui Ted și Karen să-și noteze lu­
crurile făcute de celălalt pentru mulțumirea partenerului
în săptămâna anterioară, Karen mi-a relatat următoarele:

1/ Ted a fost minunat. Am fost foarte supărată din cauza

unor clienți de-ai mei, sunt foarte nesuferiți. Cu toții
au păreri despre cum ar trebui să arate casa lor, dar nu
știu nici măcar principiile elementare ale designului
de interior. Mi-au făcut zile fripte și doi dintre ei
și-au anulat comenzile — după tot efortul pe care l-am
depus, au avut tupeul să se răzgândească! în orice
caz, i-am povestit lui Ted despre asta. A fost foarte
înțelegător. N-a încercat să-mi spună ce să fac. Mi-a
spus doar că dacă ar fi fost în locul meu, probabil că
și el s-ar fi simțit frustrat. A fost de acord că am clienți
cu care e dificil de lucrat. M-am simtit mult mai bine.

/ IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
2/ Când a venit acasă, peste tot era dezordine. N-am
avut timp să aranjez. în loc să se plângă în legătură cu
dezordinea, s-a apucat de treabă și a început să facă
ordine fără să spună nimic.
3/ Ted a vorbit cu mine în timp ce împătuream lenjeria,
așa încât n-a mai fost o treabă neplăcută.
4/ S-a oferit să facem o plimbare, lucru care mi-a plăcut.

Toate acțiunile lui Ted i-au fost pe plac lui Karen, care
a remarcat că „au fost ca niște cadouri“. Deși Ted a făcut
și în trecut lucruri similare pentru soția sa, ele s-au șters
din memoria ei din cauza imaginii negative pe care o
avea despre Ted.
Simpla ascultare a plângerilor lui Karen și faptul
că i-a oferit înțelegere au constituit o realizare majoră
pentru Ted, tendința lui naturală fiind să procedeze
exact pe dos. în trecut, în loc s-o asculte Într-adevăr pe
Karen, i-ar fi respins îngrijorările, spunându-i că nu e
nevoie să fie supărată, că sunt clienți care întotdeauna
acționează în această manieră și că ar trebui să încerce
să se obișnuiască.
în momentul în care el a venit acasă și a văzut
dezordinea, simțul ordinii al bărbatului a fost deranjat
și a vrut să-i reproșeze acest lucru lui Karen. Cu toate
acestea, ca urmare a consilierii, soțul și-a suprimat
tendința de a se plânge. în schimb, el a reflectat: „Ce
lucru matur pot face eu?“. S-a decis rapid să înceapă
să ordoneze lucrurile fără s-o întrebe pe Karen dacă să
facă acest lucru. Elementul important a fost nu acela că
i-a ușurat munca soției, ci sensul simbolic al gestului
pentru ea: el a fost receptiv la situația ei (avea foarte
mult de lucru), a fost cooperant și grijuliu, fără să
fie critic.
Ted a relatat următoarele:

305
1/ Marți-seară am ajuns acasă foarte obosit. Eram în­
cordat din pricina tuturor problemelor de la serviciu.
Karen m-a anunțat: „în seara asta ieșim în oraș“. Am
luat o cină frugală la un restaurant și apoi ne-am uitat
la un film, ceea ce m-a făcut să uit de problemele de la
serviciu.
2/ Karen a fost tandră de mai multe ori în timpul
săptămânii.
3/ Karen mi-a dus costumul la curățătorie.

Aceste întâmplări au avut mare însemnătate pentru

Ted, ele demonstrându-i că ea era interesată și dispusă
să-i facă pe plac.
Len și Harriet au avut și ei conflicte cu privire la
anumite subiecte (Len nu discuta în timpul meselor și
nu era deloc tandru în timp ce făceau dragoste; Harriet
era extrem de preocupată de cursurile ei). I-am rugat
să facă lucruri care să fie pe placul partenerului și să le
treacă într-o listă. Rezultatele au fost următoarele:

HARRIET

1/ M-a întrebat despre cum mi-am petrecut ziua.

2/ Mi-a făcut masaj.
3/ Mi-a spus că arăt bine când am fost la teatru.
4/ A făcut gesturi tandre înainte să facem sex.
5/ A lăsat ziarul și a stat cu mine în timp ce mă uitam
la televizor.

LEN

1/ M-a întrebat ce prieteni aș vrea să invit, apoi a pre­

gătit o cină delicioasă pentru petrecerea noastră.
2/ A cumpărat bilete la o piesă pe care voiam s-o văd.
3/ Săptămâna asta am făcut sex.

IUBIREA NU ESTE
Uț) DE AJUNS
4/ A ajuns devreme acasă în fiecare seară, astfel încât să
cinăm împreună.

S-a dovedit că Harriet și Len s-au acceptat reciproc în

mai mare măsură după o săptămână de astfel de „fapte
bune“. Asemenea gesturi mici își primesc recompensa,
deoarece au un sens simbolic profund.

RIDICAREA VĂLULUI DE PE OCHI

Mark Kane Goldstein, psiholog la universitatea

din Florida, a utilizat o metodă simplă de a ajuta
partenerii de cuplu să țină socoteala acțiunilor plăcute
ale partenerilor. Fiecare soț primește mai multe coli de
hârtie milimetrică pe care să noteze toate faptele plăcute
ale partenerului. Soții acordă puncte acestora, pe o
scară de la unu la zece, indicând gradul de satisfacție.
Goldstein a descoperit Că 70% din cuplurile care au
aplicat această metodă simplă au declarat că relația lor
s-a îmbunătățit.31
Simpla urmărire a micilor plăceri ale vieții casnice i-a
făcut pe parteneri să conștientizeze mai mult gradul de
satisfacție. înainte de efectuarea acestor observații sis­
tematice, cuplurile acordaseră note mai mici satisfacției
lor conjugale. Tot ce s-a schimbat a fost conștientizarea
faptelor. înainte de a ține o socoteală, partenerii subes­
timau plăcerile oferite de viața conjugală.
Puteți încerca să aplicați metoda doctorului Goldstein
pentru a afla dacă și dumneavoastră subestimați satis­
facția din căsnicie. Ca mulți dintre clienții mei, puteți
descoperi că aveți mai multe momente satisfăcătoare
decât credeți. Iar pe măsură ce relația dumnea­
voastră începe să se schimbe în mai bine, urmărirea

307
experiențelor plăcute vă oferă un punct de referință
pentru comparațiile ulterioare.
Goldstein mi-a arătat o altă tehnică pe care de atunci
am găsit-o ca fiind foarte utilă în cazul a numeroase
cazuri. Tehnica are ca scop eliminarea „ochelarilor de
cal“ care-i împiedică pe parteneri să vadă sau cel puțin
să aprecieze faptele plăcute ale partenerilor. Conform
acestei metode, atât soțul, cât și soția (sau doar unul
dintre ei) trebuie să aplice niște etichete adezive undeva
pe îmbrăcămintea partenerului, ca de pildă pe reverul
hainei sau pe guler. De fiecare dată când soțul, pe pildă,
face ceva care este pe placul soției, ea îndepărtează o
etichetă. Cuplurile țin socoteala numărului de etichete
eliminate în fiecare zi. De obicei, cele mai multe, dacă
nu toate etichetele, au fost scoase de pe haine până la
ora de culcare.
Deși această tehnică le poate părea simplistă unora,
rezultatele ei sunt extraordinare. Pentru a observa
acțiunile plăcute, partenerii încep să fie atenți unul la
celălalt. (Când erau furioși, tendința era să se ignore
reciproc.) Această metodă îi forțează pe soți să treacă
peste barierele care le obstrucționează vederea în ceea ce
privește faptele bune ale partenerului. Sarcina îi obligă
să urmărească acțiunile celuilalt pentru a le identifica pe
cele plăcute, iar apoi să facă ceva care să demonstreze
că au observat aceste fapte. La rândul său, acest lucru îi
ajută pe amândoi să întărească gesturile apreciate, astfel
încât ele să fie repetate și ținute minte. Nu mai puțin
important, tehnica lipirii și eliminării de etichete deter­
mină partenerii cuplului cu probleme să aibă un contact
fizic mai accentuat.
După ce ați observat o vreme comportamentul pozitiv
spontan al soțului sau soției, ar trebui să începeți să-i
comunicați ce altceva vi se pare plăcut. Acest lucru
ar trebui afirmat într-o manieră cât mai directă, fără

IUBIREA NU ESTE
OU O DE AJUNS
sarcasm, acuzații ori insinuări. De exemplu, evitați să
faceți solicitări condiționale, atacuri voalate, de genul
„aș vrea să m-ajuți să spăl vasele, dar renunță la expresia
aia chinuită de pe față“ sau „aș vrea să vorbești cu mine
când vii de la birou în loc să te grăbești să urmărești
știrile de la ora șase“.32 Cu o rugăminte simplă, aveți
mult mai multe șanse să obțineți ceea ce doriți.
Puteți face astfel de solicitări în timpul „ședințelor
de cuplu“, dacă îl puteți convinge pe partener să fie de
acord cu aceste întâlniri. (Aceste ședințe vor fi descrise
pe îndelete în capitolul 16.) în oricare dintre situații,
strategia principală în acest punct constă în accentuarea
elementelor pozitive din căsnicie. Eliminarea aspectelor
negative, deși este foarte importantă, se realizează
cel mai bine după ce s-a creat o atmosferă pozitivă.
Aplicarea principiilor din acest capitol va fi utilă.
Dacă nu sunteți dispus să aveți o ședință de cuplu
sau dacă este prematură, dar doriți totuși ca partenerul
să facă anumite munci casnice sau alte lucruri care vă
vor aduce plăcere, puteți pregăti liste scrise. O femeie,
de exemplu, mi s-a plâns: „M-am săturat până peste cap
să-l rog pe soțul meu să facă diverse lucruri“. La sugestia
mea, a întocmit o listă de lucruri pe care dorea să le facă
el și a lipit-o pe frigider. în scurt timp, el a bifat toate
elementele de pe listă! O altă femeie a scris în fiecare zi
una sau două rugăminți pe bilețele adezive și le-a lipit pe
oglinda de la baie, unde soțul avea să le vadă atunci când
se bărbierea.
însă simpla solicitare nu este de-ajuns. Ori de câte ori
partenerul face ceva pe placul dumneavoastră, ar trebui
să-i oferiți o recompensă — un bilețel cu aprecieri sau un
sărut, de exemplu. Recompensele reprezintă o abordare
mult mai bună decât pedeapsa pentru a schimba pur­
tarea soțului sau a soției.
 Lista de mai jos poate fi utilă în identificarea căilor
prin care dumneavoastră și soțul vă arătați reciproc
afecțiunea și grija. Scala este utilă, fiind un îndrumar
de evaluare a stării prezente și un mijloc de stabilire
a aspectelor ce pot fi îmbunătățite. Nu există scoruri
absolute pentru măsurarea relației.

EXPRESIILE IUBIRII

Citiți fiecare întrebare. Stabiliți cu ce frecvență ați putea răspunde

afirmativ la acestea și notați scorul în spațiul indicat:
(0) niciodată (1) rar (2) uneori (3) adesea
(4) aproape mereu (5) întotdeauna
Dacă vreuna dintre întâmplări nu se potrivește situației dumneavoastră,
treceți peste ea.

Sentimente de căldură
1/ Simțiți că sufletul vi se încălzește când îl vedeți pe
partener sau când vă gândiți la el?
2/ Aveți sentimente tandre când sunteți împreună?
3/Vă este dor de partener atunci când sunteți despărțiri?
Expresii ale afecțiunii
1/ Folosiți cuvinte de mângâiere cu partenerul?
____ 2/Vă exprimați afecțiunea prin cuvintele proprii?
3/Dați dovadă de afecțiune prin contact fizic — atingeri,
ținându-vă de mână și așa mai departe?
Grijă
1/ Sunteți preocupat de
a/ bunăstarea partenerului?
b/ plăcerea partenerului?
c/ durerea partenerului?
2/ încercați să-i arătați partenerului că vă pasă?
3/ Evitați să spuneți sau să faceți lucruri care-1 rănesc pe
partener?

IUBIREA NU ESTE
□ iU DE AJUNS
Acceptare și toleranță
1/Acceptați diferențele de opinie, gusturi și stil?
2/îl acceptați pe partener în totalitate, ca pe o persoană
cu puncte slabe și puncte forte deopotrivă?
3/Evitați să fiți critic sau să-1 pedepsiți pe partener
pentru greșelile lui?
Empatie și receptivitate
1/ Când partenerul este trist, simțiți că puteți împărtăși
sentimentul respectiv?
2/ Puteți simți că partenerul se simte rău fără să vi se
spună?
3/Puteți afla și respecta zonele sensibile ale
partenerului?
înțelegere
1/Credeți că puteți înțelege de ce partenerul este
supărat?
2/ Puteți vedea lucrurile prin prisma partenerului chiar și
atunci când nu sunteți de acord cu perspectiva sa?
3/Vă puteți da seama de ce este supărat partenerul atunci
când acesta se plânge?
Tovărășie
1/Vă place să faceți lucruri interesante împreună cu
partenerul?
2/Vă place compania partenerului atunci când faceți
treburi de rutină?
3/ Vă place să-l aveți pe partener prin preajmă când nu
faceți ceva anume?
Intimitate
1/ îi comunicați gândurile și sentimentele intime?
2/Vă simțiți confortabil să-i spuneți partenerului lucruri
pe care nu le-ați spune nimănui altcuiva?
3/Vă place ca partenerul să vi se destăinuiască?

Q11
Prietenie
1/ Sunteți interesat de partener ca persoană?
2/Vă place să știți care este opinia partenerului sau cum
se simte acesta?
3/Vă place să cereți părerile partenerului în legătură cu
problemele dumneavoastră?
Mulțumirea partenerului
1/ încercați să vă gândiți la lucruri pe care le puteți face
împreună și care să-1 facă fericit pe celălalt?
2/ încercați să faceți în așa fel încât să fiți mai atractiv?
3/ Spuneți sau faceți lucruri care să-i fie pe plac
partenerului?
Sprijin
1/încercați să-1 susțineți pe partener când acesta se simte
descurajat?
2/încercați să veniți în ajutor când celălalt este copleșit
de treburi?
3/Vă încurajați partenerul când acesta vrea să se implice
într-o inițiativă nouă?
Apropiere
1/Vă simțiți din punct de vedere emoțional apropiat de
partener?
2/Aveți un sentiment de apropiere față de partener chiar
și atunci când sunteți despărțiți?
3/Vă face plăcere să fiți în proximitatea fizică a
partenerului?

O *1 O IUBIREA NU ESTE
□ IZ OE AJUNS
MODIFICAREA
PROPRIILOR DISTORSIUNI

în capitolele anterioare am văzut cum interpretările

greșite duc la neînțelegeri, care la rândul lor contribuie
la declinul unei relații, dar interpretările eronate și
sensurile exagerate subiacente neînțelegerilor conjugale
pot fi corectate prin aplicarea câtorva tehnici de terapie
cognitivă. După cum am menționat anterior, aceste
tehnici sunt abilități care pot fi învățate, iar pe măsură
ce le practicați, vă puteți aștepta să dobândiți o îndemâ­
nare din ce în ce mai mare.
Unele tehnici pot fi utilizate separat de fiecare
partener, în timp ce altele funcționează cel mai bine
când sunt aplicate de amândoi. Următoarele sunt cele
pe care le puteți utiliza pe cont propriu: recunoașterea
și corectarea gândurilor dumneavoastră automate,
testarea predicțiilor și recadrarea perspectivei asupra
partenerului. După analizarea strategiei generale pe
care o puteți utiliza individual, voi descrie modul în care
dumneavoastră împreună cu partenerul puteți lucra
pentru a rezolva problemele conjugale și puteți crește
satisfacția reciprocă.

313
îndrumări generale

Ca punct de plecare, încercați să identificați situațiile

problematice și semnificațiile pe care li le atașați. De
pildă, să presupunem că perechea dumneavoastră vă
vorbește pe un ton țâfnos. Gândul automat poate fi
„partenerul meu nu este mulțumit de mine“. Trebuie să
fiți deosebit de atent pentru a surprinde frica ascunsă sau
îndoiala de sine, cum ar fi „am greșit cu ceva?“ sau „o să
mă certe?“. în continuare, identificați întreaga reacție
în lanț:1

Am făcut ceva greșit? (îngrijorare)

V
Partenerul nu are dreptul să fie supărat pe mine, (furie)
V
Partenerul se poartă mereu neprietenos.
V
Partenerul este o persoană ostilă și plină de ură.
V
Partenerul îmi va face viața un calvar.
V
Nu pot să suport așa ceva.
V
Căsnicia noastră este un eșec.
V
Nu voi reuși nicicând să fiu fericit(ă).

Rezistați tendinței naturale de a accepta aceste

gânduri ca fiind pur și simplu adevărate doar pentru
că „par evidente“ sau rezonabile. Analizați-le și căutați
dovezi care să vină în sprijinul lor, dovezi contradictorii,
explicații alternative și raționamente mai logice.

IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Opuneți-vă tentației de a aluneca în reacțiile dum­
neavoastră autosabotoare bine puse la punct, cum ar fi
represalii, defensivă sau retragere. Cedând tentației de-a
reacționa într-unul dintre aceste moduri, validați propria
interpretare negativă. Contraatacând, de exemplu, acți­
onați în baza presupunerii că partenerul dumneavoastră
greșește sau este rău intenționat, o presupunere care jus­
tifică reacția punitivă. Este mai probabil ca interpretarea
negativă să devină o convingere rigidă dacă acționați în
baza acestei presupuneri. Apoi, în următoarea situație
când se întâmplă un eveniment similar, este foarte
probabil să ajungeți la aceeași concluzie negativă, care
are șanse mai mici să fie corectată, chiar dacă este greșită.
Desigur, nu este întotdeauna fezabil, nici măcar de
dorit, să vă înfrânați exprimarea ostilității față de par­
tener. Unii oameni resimt o doză atât de mare de furie,
încât sunt supuși unei presiuni foarte mari în sensul
eliberării ei. în aceste circumstanțe, tehnicile speciale,
cum ar fi căutarea unui moment anume de exprimare a
ostilității, pregătirea unui plan, stabilirea limitelor de
timp și oferirea unor pauze ar putea fi de ajutor (vezi
„Alegerea 5: programarea ședințelor de aerisire“ din
capitolul 17).

CEI NOUĂ PAȘI

Mai jos sunt detaliate câteva recomandări pentru a

evalua dacă interpretările dumneavoastră și elaborările
pe care le construiri pe baza acestora sunt corecte. De
asemenea, veți găsi reguli pentru a putea decide dacă
interpretările pe care le faceți reprezintă probleme de
raționament (cum ar fi suprageneralizarea, abordarea de
tipul totul-sau-nimic sau citirea gândurilor).

315
 Există un număr de pași în aplicarea principiilor te­
rapiei cognitive pentru îmbunătățirea căsniciei. Fiecare
pas implică practici pe care cuplurile care au apelat la
mine le-au considerat foarte utile în gestionarea convin­
gerilor lor greșite și defetiste.

PASUL 1: FACEȚI LEGĂTURA ÎNTRE REACȚIILE

EMOȚIONALE Șl GÂNDURILE AUTOMATE

Aici, strategia principală este identificarea unei

reacții emoționale, corelarea ei cu situația sau eve­
nimentul relevant, precum și determinarea legăturii
ascunse — gândul automat — care le unește pe cele două.
Să ne gândim la următoarele incidente relatate de
Wendy și Hal:

> Wendy se uită la ceas și este furioasă.

> Hal conduce spre casă și brusc se simte neliniștit.
> Mai târziu, Hal discută cu Wendy și brusc se
simte trist.

Aceste emoții (anxietate, furie și tristețe) nu apar din

senin, deși uneori așa poate părea, ci se ivesc într-un
context specific. De exemplu, Wendy se simte furioasă
când se uită la ceas pentru că își dă seama că soțul ei o
lasă să aștepte. Pentru a arăta contextul reacției emoțio­
nale a lui Wendy, putem remarca următoarele:

Situație sau eveniment relevant Reacție emoțională

Wendy observă că soțul ei a întârziat. Furie

Deși pare plauzibil ca soția să fie furioasă sau

anxioasă dacă soțul ei nu ajunge la timp acasă, modul

IUBIREA NU ESTE
□ IO DE AJUNS
în care interpretează situația, mai degrabă decât situația
în sine, va determina ceea ce simte. în această situație,
ea ar putea avea orice varietate de emoții, în funcție de
semnificația personală dată evenimentului. O altă soție,
de exemplu, ar putea să se liniștească atunci când soțul
întârzie, deoarece ar avea mai mult timp pentru a-și
rezolva treburile personale.
Să ne gândim la următorul scenariu: Hal se îndreaptă
către casă, în mașină își dă seama că a-ntârziat și
este îngrijorat.

Situație sau eveniment relevant Reacție emoțională

Hal își dă seama că întârzie acasă. Neliniște

Așa cum vom vedea, observația lui Hal duce la un

gând specific, care la rândul său generează anxietate.
în cea de-a treia situație, Hal, după ce ajunge
acasă, se simte deodată trist când vorbește cu Wendy.
Evenimentul relevant este că Wendy sugerează să iasă să
mănânce în oraș în loc să cineze acasă.

Situație sau eveniment relevant Reacție emoțională

Hal înțelege că Wendy nu dorește să Tristețe
pregătească cina.

Dacă dumneavoastră completați acest formular, se

poate ca până în acest punct să fie ușor, pur și simplu
stabilind reacția dumneavoastră emoțională și situația
sau evenimentul relevant. Partea mai dificilă este urmă­
toarea: identificarea legăturii nevăzute — interpretarea
situației relevante (gând automat) — și a semnificației
simbolice conferite de dumneavoastră. Pentru a exersa,
încercați să ghiciți gândurile automate ale fiecărui par­
tener din aceste scenarii pe care tocmai le-am descris.

317
Acum verificați mai jos pentru a vedea dacă le-ați
ghicit corect.

Situație sau Gând automat Reacție

eveniment relevant emoțională
Wendy observă că Nu vrea să vină acasă. Furie
soțul ei a întârziat.
Hal observă că a Soția mea va fi Neliniște
întârziat. furioasă.
Wendy se hotărăște Nu-i pasă de mine. Tristețe
?
să nu mai pregătească
cina.

Deși fiecare dintre aceste gânduri poate fi corect,

ele sunt doar bănuieli sau ipoteze. De vreme ce astfel
de interpretări au o mare greutate în relație, precum și
în adecvarea reacției dumneavoastră, ele trebuie să fie
confirmate, așa cum este precizat în pasul 5.

PASUL 2: FOLOSIȚI-VĂ IMAGINAȚIA

PENTRU IDENTIFICAREA GÂNDURILOR

Vă puteți confrunta cu aceste emoții și gânduri auto­

mate nu doar când se ivește un eveniment tulburător,
dar și când vă închipuiți un astfel de eveniment. De
exemplu, imaginați-vă următoarea scenă cât mai aievea.
Pe măsură ce vă închipuiți scena, scrieți sentimentele și
gândurile pe care le aveți în legătură cu ea. Vă poate fi de
ajutor să vă concentrați asupra gândurilor și sentimen­
telor dacă închideți ochii după ce revedeți scena.

Ați avut treabă în oraș toată ziua, iar soțul sau soția
și-a făcut program să vă ia la ora 17.00 dintr-o anume
intersecție. Ajungeți la ora stabilită, dar soțul/soția nu este

O4 O IUBIREA NU ESTE
J IO DE ajuns
 nicăieri. Secundele trec, apoi minutele, iar partenerul încă
nu apare. Pe măsură ce se face tot mai târziu, continuați să
vă uitați la ceas: 17.10,17.15,17.20.

După ce v-ați imaginat scena pe îndelete, notați pe o

foaie reacțiile emoționale și gândurile automate.

Gând automat (interpretare) Reacție emoțională

V V
2/ 2/
3/ 3/

Persoanele care vizualizează acest scenariu au

gânduri și sentimente foarte diferite. Un bărbat s-a simțit
foarte îngrijorat și a reușit să identifice următorul gând:
„Poate că i s-a întâmplat ceva“. Dimpotrivă, o femeie s-a
simțit tristă când a făcut acest exercițiu. Gândurile ei au
fost: „Stau aici singură. E povestea vieții mele. Toată lumea
mă abandonează“. Un alt bărbat a relatat că era furios,
gândindu-se că „este tipic, niciodată nu ajunge la timp
la întâlniri“.
Să continuăm cu scenariul:

Vă uitați din nou la ceas. Este 17.25. Apoi observați un

automobil familiar oprind după colț. Vă recunoașteți soțul
sau soția, care vă spune veselă: „Știi, am uitat că trebuia să
te iau... tocmai mi-am amintit când mă duceam să mă tund“.

Acum, scrieți pe o altă foaie de hârtie reacțiile emoțio­

nale și gândurile automate.

Gând automat Reacție emoțională

1/ V
2/ 2/
3/ 3/
 Probabil că nu v-a fost foarte greu să identificați
sentimentele și gândurile cu privire la situație. Mulți
soți care efectuează acest exercițiu se simt furioși și
indignați în acest punct al scenariului, având gânduri
de genul: „Ce tupeu are!“ sau „Nu are niciun drept să
mă trateze în felul acesta!“.
Este relativ ușor să identificați reacțiile atunci
când vă concentrați asupra lor, fără alte interferențe.
Probabil că într-o situație reală aveți aceleași gânduri,
însă din vreme ce ele apar atât de rapid — adesea
umbrite de furie — se poate să nu le remarcați din
cauza tensiunii de moment.

PASUL 3: EXERSAȚI IDENTIFICAREA

GÂNDURILOR AUTOMATE

Dacă sunteți atent la procesul gândirii, puteți identi­

fica gândurile automate în timp ce se ivesc în orizontul
conștiinței. Aceste mesaje interne generează reacții
emoționale, ca de pildă furie sau tristețe, precum și
dorințe, cum ar fi aceea de a vă certa partenerul — dar
care apoi se sting, în timp ce sentimentul sau dorința
persistă. însă majoritatea oamenilor consideră că
emoțiile se nasc direct din situație, iar aceștia nu iau
în seamă gândurile trecătoare care fac legătura dintre
situație și emoții și dorințe.
A învăța să recunoaștem gândurile automate este
o abilitate care poate fi stăpânită, deși competența
necesită exercițiu și perseverență. Totuși, veți beneficia
de o recompensă majoră pentru eforturile depuse,
deoarece prin dobândirea acestei deprinderi puteți
înțelege funcționarea internă a propriilor sentimente

IUBIREA NU ESTE
OZU DE AJUNS
și a mecanismelor interioare. Astfel, veți fi în mai mare
măsură stăpânul sentimentelor, și nu sclavul lor. Puteți
obține oarece control asupra circumstanțelor maria­
jului în loc să fiți controlat de ele.
Unele dintre cele mai comune gânduri automate
dintr-o căsnicie sunt enumerate mai jos, oricare dintre
soți putând avea unu. Verificați cât de multe ați avut
într-un moment sau altul.

I> Este fără speranță.

> Este întru totul egoist.
> Este inadecvat.
> Este slab.
> N-o să mă lase niciodată singur.
> Nu-și respectă niciodată promisiunile.
> E leneș.
> Este iresponsabil.
> Nimic din ce fac nu-1 mulțumește.
> Nu face nimic așa cum trebuie.

Desigur, simpla recunoaștere a gândurilor automate

nu netezește drumul către situația ideală, însă vă oferă
un instrument pentru modularea emoțiilor, putând
astfel gestiona mai eficient problema reală. în acest
scop, țineți la îndemână un carnet de notițe și când
trăiți o experiență neplăcută cu partenerul — sau cu
oricine altcineva — scrieți rapid o descriere scurtă a
situației sau a evenimentului relevant, reacția dum­
neavoastră emoțională și gândul automat, utilizând
modelul pe coloane din acest capitol.
După o perioadă scurtă de instrucțiuni, Tom și Sally,
pe care îi voi descrie mai pe îndelete în capitolul 18, au
realizat următoarea listă:

321
Situație sau Gând automat Reacție emoțională
eveniment relevant
Tom conducea Dacă facem Neliniște
mașina cu viteză accident?
prea mare.
V V
Face asta ca să mă Enervare
enerveze. Nu-i pasă
ce simt
Sally nu era acasă Voi fi singur în casa Tristețe și
când am ajuns eu. asta goală. singurătate
V V
S-o ia naiba! E Furie
mereu plecată la
vreo ședință. Ce mai
soție!

PASUL 4: FOLOSIȚI TEHNICA RELUĂRII

Dacă ați avut probleme cu identificarea gândurilor

automate dintr-o situație problematică, așa cum am
descris-o la pasul 3, încercați să retrăiți mental eveni­
mentul care v-a deranjat mai demult. Imaginați-1 cât mai
realist cu putință. Apoi încercați să surprindeți gândul
automat punând întrebarea-cheie: „Ce-mi trece prin
minte chiar acum?“
Mulți oameni care nu-și recunosc gândurile automate
în fierbințeala unui schimb tensionat de replici pot
identifica mai târziu aceste gânduri, când retrăiesc
evenimentul în minte. Acest set de reprezentări, într-un
anume sens, repune în scenă situația cu o viteză redusă
și vă acordă un răgaz pentru a repera gândurile care v-au
scăpat în situația inițială.

OOO IUBIREA NU ESTE

□ ZZ DEAJUNS
PASUL 5: PUNEȚI LA ÎNDOIALĂ
GÂNDURILE AUTOMATE

în acest moment vă puteți întreba cum simpla recu­

noaștere a gândurilor automate ca reacție la purtarea
aparent jignitoare a soțului sau soției vă va îmbunătăți
relația. Răspunsul este că, așa cum am mai văzut, reac­
țiile noastre emoționale sunt adesea disproporționate
față de situația reală, îndeosebi în contextul conjugal.
Pentru a stabili dacă gândurile dumneavoastră automate
sunt exagerări sau distorsiuni, trebuie să le supuneți
unui test.
Deși gândurile automate pot părea plauzibile și
corecte, se poate să nu reziste unei cercetări mai atente.
Pentru a măsura validitatea lor, puneți-vă următoarea
serie de întrebări:

> Ce dovadă există în favoarea interpretării mele?

> Ce dovadă există împotriva interpretării mele?
> Decurge în mod logic din acțiunile partenerului că
acesta a acționat din motivul pe care i-1 atribui eu?
> Există o explicație alternativă pentru comporta­
mentul său?

Să luăm un exemplu în care partenerul v-a vorbit

pe un ton țâfnos sau în alt mod prin care v-a jignit.
Puneți-vă următoarele întrebări:

1/ Se întâmplă din cauză că partenerul mi-a vorbit tăios

sau pentru că e supărat pe mine?
2/ Există explicații alternative pentru tonul vocii par­
tenerului (de exemplu, ar putea oare să fie răcit sau
răgușit)?
3/ Chiar dacă perechea mea e supărată, înseamnă că:
 a/ Nu mă iubește?
b/ Este mereu neprietenoasă?
c/ îmi va face viața un calvar?
d/ Am făcut ceva greșit?
4/ Ce dovezi există în sensul celălalt? Au fost
momente, recent, când partenerul meu a fost prie­
tenos sau iubitor?

PASUL 6: FOLOSIȚI RĂSPUNSURI RAȚIONALE

în exemplul de mai devreme a fost prezentat un

conflict între Wendy și Hal. Hal era neliniștit din cauză
că întârziase și a sunat să-i spună soției că era prins cu
treabă la birou. El s-a gândit: ,yafi supărată pe mine din
cauză că am întârziat și o să mă chinuiască. Treaba asta o
să fie un stres pentru relația noastră“. Wendy s-a gândit în
felul următor: „întârzie mereu. Nu ține seama de ceilalți.
Știe că și eu lucrez, dar sunt mereu acasă la timp“.
Când Hal a ajuns acasă, Wendy a sugerat că era prea
târziu să mai pregătească cina și că ar putea fie să ia
masa în oraș, fie să comande ceva pentru acasă. Hal
s-a enervat, gândindu-se: „Chiar nu-i pasă deloc de mine
sau de casă. E interesată doar de cariera ei“, și a simțit o
enervare și mai mare.
Mai târziu, fiecare dintre soți a completat un for­
mular pentru gândurile automate. De asemenea, au aflat
cum să răspundă la gândurile lor automate — să dea un
răspuns rațional acelor gânduri printr-un fel de dialog
interior. Iată câteva dintre gândurile lor și răspunsurile
raționale,
i 7 de contracarare:

QO
wZH
/ IUBIREA NU ESTE
UE AJUNS
 FORMULARUL DE GÂNDURI AUTOMATE AL LUI WENDY

Reacție Gând automat Răspunsuri

emoțională raționale
Furie Nu este corect — și eu Slujba lui e diferită.
trebuie să muncesc. Mulți dintre clienți îl
Dacă voia, putea caută după ce termină
ajunge acasă la timp. serviciul.
V V
Nu-i pasă cu adevărat Într-adevăr, a sunat
de mine. să anunțe că întârzie.
Faptul că întârzie nu
înseamnă neapărat
că nu-i pasă. în plus,
cea mai mare parte
a timpului dă cu
adevărat dovadă de
grijă și afecțiune.

FORMULARUL DE GÂNDURI AUTOMATE AL LUI HAL

Reacție Gând automat Răspunsuri

emoțională raționale
Furie Se răzbună pe mine. Chiar dacă este
Va strica toată seara. supărată, mereu
îi trece în câteva
minute.

Nu-i pasă de mine sau Doar pentru că nu

de casă. vrea să gătească nu
înseamnă că nu-i
pasă de mine sau
de căminul nostru.
Este o gospodină
excelentă și are grijă
de multe dintre
nevoile mele.
 V V
O interesează doar Vrea o carieră, dar
cariera proprie. spune că și relația
cu mine este foarte
importantă. De ce
n-aș crede-o?

Răspunsul rațional evaluează limita rezonabilității

gândului automat. De exemplu, în evaluarea gândului
automat „nu este corect“, Wendy și-a dat seama că, din
moment ce slujba lui Hal este diferită de a ei, ar fi mai
dificil ca el să vină acasă devreme. Astfel, ea a recunoscut
că gândul automat era bazat pe dovezi șubrede. în mod
similar, ea a respins gândul „nu-i pasă cu adevărat de
mine“ cu argumente contradictorii — „m-a sunat“ plus
„dacă întârzie nu înseamnă neapărat că nu-i pasă. în plus,
cea mai mare parte a timpului dă dovadă de grijă și afec­
țiune“. Identificarea replicii raționale vă ajută să vedeți
gândul automat așa cum este — ca reacție și interpretare,
și nu ca un „adevăr“ definitiv.

AFLAREA SEMNIFICAȚIEI

Wendy s-a supărat din cauză că Hal, de obicei foarte

vorbăreț, a fost tăcut după ce a ajuns acasă. Femeii i-a
fost greu să identifice motivul acestei mâhniri. Când
Wendy a folosit tehnica reluării instantanee, și-a dat
seama doar vag de motivul pentru care era tulburată.
Apoi am parcurs împreună cu ea pașii:

1/ Care este sensul purtării lui?

S-a săturat de mine.
2./ Ce înseamnă asta pentru mine?
Că poate vrea să divorțeze.

IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Când am analizat aceste sensuri ascunse, femeia a
spus: „Da, așa e. Exact asta e ceea ce cred“.
Revizuirea secvenței în acest mod vă ajută să deter­
minați semnificațiile ascunse din spatele reacției dum­
neavoastră, înțelegând de ce reacția este atât de aprinsă,
și totodată vă ajută pentru ca data viitoare când sunteți
supărat să vă surprindeți mai ușor gândurile automate.

PASUL 7: TESTAȚI-VĂ PREDICȚIILE

Wendy era supărată din cauza amestecului părinților

lui Hal. Am avut următoarea discuție:

WENDY: Soacra mea mă sună tot timpul. Mă verifică

mereu. Bănuiesc că nu are încredere în mine că am grijă
așa cum trebuie de iubitul ei fiu și de nepoți.
ATB: Există vreo altă explicație a comportamentului ei?
WENDY: Ah, știu la ce te referi. Poate că doar îmi arată
că e preocupată și vrea să fie de ajutor. Ei bine, aș vrea să-i
spun lui Hal ceva în legătură cu ea, dar mi-e teamă.
ATB: De ce ești îngrijorată?
WENDY: Mi-e teamă că dacă-i spun ceva despre
maică-sa, o să provoc o ruptură între mine și el.
întotdeauna mi-e teamă să mă cert cu el.
ATB: Haide să scriem pe hârtie ceea ce crezi, apoi
putem să testăm acest lucru. Părerea ta este că „dacă-i spun
soțului meu ceva despre mama lui, voi cauza o ruptură“. Ce
dovadă ai?
WENDY: Nu am nicio dovadă. întotdeauna e de partea
mea când am o dispută cu socrii.
ATB: Să zicem că facem o predicție și testăm convin­
gerea ta „dacă vorbesc cu soțul meu despre mama lui, acest
fapt va genera o ruptură“.

a?7
 WENDY: Probabil că Hal o să fie supărat, dar cred că o
să-i treacă.

Wendy a fost de acord să testeze această ipoteză

discutând cu soțul despre soacra ei. Când a analizat
obiectiv ipoteza unei rupturi, teama ei de o consecință
înfricoșătoare s-a mai diminuat. Totuși, pentru ca Wendy
să fie convinsă, a fost important să aibă o experiență
rectificativă reală. în plus, pentru a-și îmbunătăți relația
cu soțul, era esențial ca ea să se simtă mai liberă să
discute cu el astfel de subiecte sensibile.
După cum anticipase Wendy, Hal a fost deranjat de
faptul că ea a adus vorba de mama lui și i-a spus: „Mă
simt ca și cum aș fi între ciocan și nicovală“. însă a
înțeles că sentimentele lui Wendy trebuie respectate și s-a
oferit să discute cu mama lui despre această intruziune.
Femeia a apreciat acest gest important pe care soțul l-a
făcut pentru ea și, ca urmare, s-a simțit mult mai apro­
piată de Hal.

PASUL «: REÎNCADRAREA

Așa cum am descris în capitolul 3, când o relație o

ia la vale, partenerii încep să se vadă reciproc printr-un
cadru negativ, format dintr-un complex de trăsături
neplăcute („e rău și manipulativ“, „e iresponsabilă“) pe
care cei doi și le atribuie reciproc. Aceste atribuiri nefa­
vorabile își pun amprenta asupra modului în care parte­
nerul ofensat îl vede pe celălalt: acțiunile negative sunt
exagerate, iar cele neutre sunt percepute ca negative.
Chiar și faptele pozitive pot avea o coloratură negativă.
Reîncadrarea constă în reconsiderarea acestor calități
negative într-o lumină diferită. Uneori, de exemplu,
tocmai trăsăturile care i-au atras pe cei doi parteneri

QO0 IUBIREA NU ESTE

OZO DE AJUNS
ajung să fie văzute ca negative. Atributele pe care odi­
nioară le apreciați și admirați sunt în continuare acolo.
Problema este că încadrarea mentală negativă vă permite
să vedeți numai „partea proastă“ a acestor calități, nu și
avantajele lor.
Este important să fiți conștient că atunci când aveți
o confruntare cu soțul/soția, vor fi scoase în evidență
aspectele mai puțin dezirabile ale personalității dum­
neavoastră, conducând astfel la un cerc vicios în care,
în momentul respectiv, calitățile ajung să fie văzute ca
defecte. De exemplu, Sharon a fost atrasă de Paul pentru
că el era sociabil, maleabil și foarte amuzant. Paul, un
scriitor independent, întotdeauna pe punctul de-a „da
lovitura“, o plăcea pe Sharon pentru că era foarte sigură
pe ea, fiind o avocată convingătoare și competentă, care
nu le permitea colegilor și clienților să-i vorbească de
sus. După câțiva îmi de căsnicie, imaginea pe care o aveau
unul despre celălalt s-a schimbat. Paul a devenit „leneș,
iresponsabil și pasiv“; Sharon era văzută ca „insistentă,
critică și dominatoare“.
Ce s-a întâmplat? Când Paul n-a mai reușit să se ridice
la înălțimea așteptărilor lui Sharon cu privire la slujba
sa, femeia a făcut presiuni asupra lui pentru ca el să se
străduiască mai tare. Paul a perceput îndemnurile lui
Sharon ca fiind cicăleli și gesturi de control, și s-a retras
într-o pasivitate mai accentuată. Femeia a interpretat
retragerea lui ca un semn de lene și a devenit și mai
critică, ceea ce l-a determinat pe Paul să se retragă și mai
mult. Interacțiunea personalităților partenerilor este
crucială în crearea unor astfel de cercuri vicioase.
în lucrul cu fiecare dintre ei, am descoperit că înca­
drările lor negative erau reversul percepțiilor lor inițiale.
Reanalizând această latură pozitivă, Sharon și Paul au
reușit să recapete o parte dintre sentimentele lor pozitive
pe care le-au avut inițial unul pentru celălalt.33
 Aceasta este analiza perspectivelor opuse în cazul
lui Sharon:

Perspectivă negativă Latura opusă

Este dominatoare. De fapt este fermă, face o grămadă de
lucruri, contribuie la venitul familiei.
Este critică. Este aspră și incisivă, este o persoană
de un real succes, nu are de gând să mă
rănească.

Aceasta este analiza perspectivelor opuse în cazul

lui Paul:

Perspectivă negativă Latura opusă

Este leneș. Este relaxat și deschis.
Este prea pasiv. Mă acceptă întru totul.
Este iresponsabil. Mă admiră pentru ceea ce am făcut.
Transformă totul Are un simț al umorului extraordinar.
într-o glumă. Nu este Mă poate face să râd tot timpul când
suficient de serios. sunt supărată.

Când Sharon a reușit să-1 reîncadreze pe Paul în acest

mod, trăsăturile negative și-au pierdut din putere. Ea a
scris următoarea respingere a vechii ei încadrări:

Acum pot să accept faptul că el nu are un succes atât de

mare pe cât mă așteptam eu, însă eu m-am descurcat foarte
bine, așa încât nu avem nevoie de un venit suplimentar.
Bănuiesc că ceea ce este important pentru mine acum este
că mă iubește și mă acceptă. Nu mă cicălește așa cum o
făcea mama și nu mă critică niciodată. Dacă aș reuși să
nu-1 mai sâcâi, am putea să ne simțim bine, pentru că este
foarte amuzant. Știu că nu este foarte responsabil în ce
privește banii și nici cu privire la treburile din gospodărie,
dar pot să accept asta.

30 H IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Remarcați: Nu este necesar ca dumneavoastră și parte­
nerul să vă schimbați personalitățile pentru a avea o relație
mai armonioasă. în general, o modificare relativ mică de
comportament este suficientă pentru a întrerupe cercul
vicios. Pe măsură ce Paul a devenit mai activ în a-și
asuma responsabilitățile, Sharon nu l-a mai supus unei
presiuni la fel de mari. Ulterior, Paul s-a putut acorda
mai lesne la dorințele lui Sharon. Astfel de schimbări
pot apărea mai ușor într-o atmosferă de prietenie și
toleranță. Elaborând cele mai bune interpretări posibile
ale comportamentului celuilalt, soții pot cultiva procesul
reîncadrării.
Deoarece perspectiva lui Sharon asupra lui Paul
a devenit mai puțin negativă, și modul lui de a vedea
lucrurile a început să se schimbe. A devenit recunoscător
că ea putea compensa propriile lui slăbiciuni și s-a
simțit mult mai mândru față de cariera ei. în plus, când
a-ncetat să-l mai cicălească, el s-a ocupat în mod spontan
de treburile din gospodărie.
Astfel de schimbări nu apar peste noapte, dar reușind
să-și vadă partenerul din altă perspectivă, soții pot
recâștiga multe dintre sentimentele pozitive care i-au
adus împreună la început. în plus, „imaginea cea nouă“
poate spori prietenia și sprijinul, care în sine consoli­
dează reapariția perspectivei pozitive.

EXERSAREA EXPLICAȚIILOR ALTERNATIVE

Nemulțumirea lui Marjorie conform căreia Ken „se

răstește la mine tot timpul“ oferă punctul de plecare
pentru un alt exemplu de reîncadrare. La sugestia mea,
ea și-a notat interpretările cu privire la comportamentul
soțului în această ordine:

331
 Nu mă respectă.
V
îi face plăcere să mă reducă la tăcere.
V
Nu mă iubește.
V
Urăște femeile.

Marjorie a încercat să găsească o explicație benignă

pentru iritabilitatea lui Ken, însă n-a reușit. Femeia a
luat în calcul posibilitatea ca el să fie stresat din cauza
slujbei, însă a renunțat la explicație când iritabilitatea
a persistat și după ce stresul legat de serviciu a încetat.
Femeia a început să se gândească din ce în ce mai mult la
faptul că dispoziția arțăgoasă era „felul lui de a fi“. Apoi,
Marjorie a citit o carte numită Bărbați care urăsc femeile
și femeile care îi iubesc34 și totul a căpătat sens: soțul ei, pe
care-1 iubea atât de mult, „ura femeile“.
Din fericire, Marjorie s-a hotărât să-și exploreze
convingerile în detaliu, verificându-le împreună cu
soțul ei. Când i-a mărturisit despre ipoteza sa, ochii
lui s-au umezit și a spus că nu și-a dat seama că a fost
recalcitrant, deși a recunoscut că în ultimul timp fusese
„cu capsa pusă“.
Ken i-a explicat că atunci când ajungea seara acasă,
era încărcat de mânia acumulată în timpul orelor de
serviciu. Deși ostilitatea era de fapt orientată către șeful
său și unii dintre colegi, aceasta persista și acasă, de
unde rezulta și toleranța scăzută pentru oricare dintre
acțiunile soției care nu-i plăceau. Anumite obiceiuri ale
lui Marjorie, care înainte nu-1 deranjaseră pe Ken, acum
dădeau naștere ostilității. Deoarece era deja încărcat
negativ (mobilizat să atace), chiar și cea mai mică
frustrare, cum ar fi întârzierea cinei sau lipsa berii din

QOO IUBIREA NU ESTE

□ OZ DE AJUNS
frigider, era suficientă pentru a-1 stârni. Astfel, Marjorie
a devenit ținta unei ostilități orientate de fapt către alții.
După discuția purtată, prin care ea și-a verificat
convingerile (v. capitolul 12), Marjorie a reușit să-l
privească pe Ken într-o lumină diferită și în același timp
mai realistă. Ea a reîncadrat perspectiva asupra lui de
la „indiferent și urâcios“ la „stresat și supărat“, variantă
care era mult mai ușor de acceptat.

PASUL 9: ETICHETAREA DISTORSIUNILOR

Adesea, este util ca fiecare cuplu să-și eticheteze

diversele probleme de gândire, așa cum am descris
în detaliu în capitolul 8. Una dintre cele mai comune
distorsiuni este gândirea polarizată, de tipul „totul sau
nimic“ sau „ori așa, ori așa“. Dacă partenerul este mai
puțin iubitor decât de obicei, de pildă, ați putea con­
cluziona că nu vă mai iubește. într-o astfel de gândire
polarizată, orice mai prejos de cel mai dezirabil lucru
este etichetat ca nedorit. Nu există decât iubire totală
sau respingere totală, apreciere totală sau lipsă totală de
apreciere — o cale de mijloc nu este posibilă.
Generalizarea exagerată se referă la formularea
unei afirmații generale bazată pe un număr mic de
evenimente. Dacă soțul vă întrerupe, înseamnă că vă
întrerupe „mereu“. Dacă soția dă dovadă de o anumită
lipsă de respect, înseamnă că este întotdeauna „lipsită
de respect“.
„Vederea în tunel“, sau ecranarea, constă în selectarea
unui singur detaliu dintr-o experiență și eliminarea
celorlalte date, interpretând întregul eveniment doar pe
baza acelui detaliu. Exemplu: „Soțului meu nu i-a plăcut

333
mâncarea pe care i-am pregătit-o — s-a plâns că supa a
fost prea fierbinte“.
Personalizarea apare atunci când vă considerați vizat
de comportamentul partenerului, în ciuda faptului că
nu are nicio legătură cu dumneavoastră. Exemplu: „E
într-o pasă proastă. Probabil din cauză că e supărată
pe mine“.
Etichetarea negativă (globală) se manifestă când
aplicați o etichetă globală negativă unei persoane, nu
doar acțiunii persoanei respective. Exemple: „Este un
molâu pentru că n-a cerut o mărire de salariu“. „Este o
pisăloagă pentru că insistă să mă las de băut.“ De ase­
menea, oamenii pot folosi același tip de gândire greșită
și în autoevaluare: „Nu fac nimic așa cum trebuie,
întotdeauna încurc oamenii. Nu-s în stare de nimic“.

UN EXERCIȚIU PRACTIC

Pentru a dezvolta obiceiul utilizării acestor etichete

în privința propriilor dumneavoastră gânduri, este util
să exersați. în fiecare relatare sau afirmație de mai jos,
indicați tipul de problemă de gândire care a intervenit*:

Problemă de gândire
1/ De când m-a mințit, n-am mai avut 1/
încredere în ea.
2/ Soțul meu ori e aliatul meu, ori al 2/
părinților lui.
3/ Când soțul meu e furios, cred că e 3/
din cauza mea.
4/ Când mă fixează cu privirea, știu că 4/
mă critică.
5/ M-aș fi simțit bine la petrecere, dar 5/
soțul meu a întârziat.

Q Q / IUBIREA NU ESTE
□ DE AJUNS
6/ N-a vorbit prea mult în ultimul timp. 6/
7/ Nu i-a plăcut filmul pe cât mi-a 7/
plăcut mie — nu avem nimic în comun.
8 / Mă contrazice. E o dovadă că nu mă 8/
respectă.
9/ Iarăși ne-am certat. E îngrozitor. 9/
10/ Este obraznică pentru că mă lasă să 10/
aștept.

* RĂSPUNSURILE CORECTE: (1) generalizare excesivă, (2) gândire

polarizată (de tipul „totul sau nimic“), (3) personalizare, (4) citirea
gândurilor, (5) vedere în tunel, (6) gândire „catastrofică“, (7) generalizare
excesivă, (8) citirea gândurilor, (9) „îngrozire“, (10) etichetare negativă.

Aceste etichete vor fi utile la completarea fișelor

cu înregistrarea gândurilor. Adesea, este de ajutor
adăugarea unei alte coloane pentru a reține denumirile
problemelor de gândire specifice. încercând să apli­
cați acești termeni, probabil veți înțelege cât de des
interpretați greșit sau exagerați comportamentul soției
sau soțului, iar prin discutarea situațiilor în vederea
testării aplicabilității reale a termenilor, puteți dobândi
o obiectivitate mai sporită și puteți corecta concepțiile
false care alimentează problemele conjugale.
Să luăm următorul exemplu din analizarea unui
gând automat:

Eveniment relevant Gând automat Problemă

de gândire
Hal s-a răstit la Este nebun, Etichetare negativă.
mine în timp ce
făceam dragoste.
V V
întotdeauna se Generalizare
supără. excesivă
 V V
N-o să ne înțelegem Gândire
niciodată. „catastrofică“

După ce dobândiți suficientă experiență în analizarea

propriilor reacții, puteți lua în considerare lucrul
împreună cu partenerul asupra relației. Următoarele
două capitole discută în detaliu modalitățile în care
puteți lucra împreună cu celălalt pentru a îmbunătăți
comunicarea și înțelegerea, și pentru a modifica
tiparele autosabotoare.

IUBIREA NU ESTE
□ OO DE AJUNS
ARTA CONVERSAȚIEI

Doar puține experiențe sunt mai satisfăcătoare

decât a spune ceva vag sau dificil de exprimat și a ști că
partenerul înțelege exact ce vreți să spuneți. Capacitatea
de a conversa într-un limbaj privat — cu referiri obscure,
indicii ascunse, priviri pline de înțelesuri, ridicări din
umeri și clipit de ochi — reprezintă un tip cu totul
special de apropiere.
Conversația bine acordată exprimă esența modului
de relaționare. Fiecare persoană știe exact ce spune
cealaltă și resimte o acumulare treptată a plăcerii de a
putea vorbi liber, de a fi înțeleasă sau de a fi în acord cu
celălalt. Dialogul decurge lin, cu un ritm distinct, ase­
mănător întru câtva unui dans în care, pe rând, fiecare
partener conduce sau este condus în mod armonios.
în cuplurile cu probleme însă plăcerile conversației
sunt pierdute într-o ceață de nemulțumiri furioase,
indicii ratate și neînțelegeri. în loc de clipit cu sens,
aluzii spirituale și coduri private, apar priviri furioase,
referințe critice și amenințări voalate.
Cum s-a pierdut dialogul lin? Ritmul este tulburat
treptat când pe parcursul unei relații se acumulează

337
stiluri de conversație diferite, interese și perspective
conflictuale și neînțelegeri. Chiar și în cuplurile în care
partenerii erau bine acordați unul cu celălalt în anii de
început, aceștia pot descoperi mai târziu că până și cele
mai simple discuții sunt disonante din cauza interpretă­
rilor greșite, ducând invariabil la reproșul: „Nu asta am
vrut să spun“.35
Ori de câte ori Ken și Marjorie porneau o discuție,
mecanismele conversației se blocau. Unul dintre ei
încerca să însenineze atmosfera apăsătoare cu câte o
glumă, iar celălalt reacționa ca și cum aceasta ar fi fost
un obstacol. Fiecare tentativă de-a salva discuția nu
făcea decât să înrăutățească și mai mult lucrurile. Prin
urmare, cei doi evitau discuțiile serioase.
Cupluri asemenea lui Ken și Marjorie pierd din
vedere faptul că, în afară de relația lor sexuală, cele mai
intime schimburi apar atunci când conversează. De
vreme ce petrec mai mult timp vorbind unul cu celălalt
decât făcând dragoste, conversațiile lor sunt cruciale
pentru supraviețuirea și creșterea relației lor. Din
păcate, numeroase cupluri — probabil că majoritatea —
nu dețin abilitățile specifice comunicării conjugale și
astfel, pe neștiute, creează fricțiuni, neînțelegeri și
frustrări continue.
Chiar înțelesul discuției poate fi diferit pentru soț și
pentru soție. De pildă, un partener privește conversațiile
doar ca fiind un mediu pentru a lua decizii comune.
Totuși, celălalt le vede ca fiind cea mai profundă expresie
a relației în sine, oferind prilejul de-a împărtăși secrete,
de a da dovadă de interes față de problemele și reușitele
celuilalt și pentru a trăi solidaritatea și intimitatea.

QOQ IUBIREA NU ESTE

00 O »e ajuns
IDENTIFICAREA PROBLEMELOR
DE COMUNICARE

Observația conform căreia în cuplurile cu probleme

partenerii „nu comunică“ unul cu celălalt a devenit un
clișeu, însă conține un mare adevăr. Din moment ce „noi
nu comunicăm“ este o afirmație extrem de generală și de
vagă, este esențial să o traducem în probleme specifice,
pe care să le putem aborda.
Unele dintre obstacolele comunicării de succes, cum
ar fi întreruperea, ascultarea prea pasivă și divagarea
au fost descrise în capitolul 5. Alte dificultăți apar din
atitudinile specifice față de partener sau de subiectul
discuției. în continuare vom discuta unele dintre
aceste probleme.

PROBLEMĂ: „Nu pot să fiu sincer cu partenerul“.

Onestitatea totală nu este doar dificilă într-o relație,
este de-a dreptul imposibilă. Afirmația poate părea
paradoxală, din moment ce căsătoria este exact tipul
de relație care, pentru a fi reușită, presupune onestitate
totală. însă există mai multe motive pentru care acest
lucru nu funcționează. Fără ocolișuri, sinceritatea totală
poate fi la fel de devastatoare ca o palmă peste față.
O afirmație directă de tipul „nu am chef să vorbim în
seara asta“ poate fi ușor interpretată ca respingere. De
exemplu, în culmea furiei, un soț o percepe pe soție
în baza unei deformări intens negative; astfel, ceea
ce spune atunci când este furios nu este o afirmație
sinceră în mod obiectiv, ci o sinceritate deformată în
mod negativ.
Când este furios, soțul se află într-o stare cognitivă
unică: își vede soția — cel puțin temporar — ca pe un
adversar. încadrarea pe care o face mintea lui tinde să

339
amplifice faptele și trăsăturile negative ale femeii, să
ignore caracteristicile ei pozitive și să i le transforme
pe cele neutre în negative. Astfel de judecăți strâmbe și
exagerate reflectă modul în care el vede lucrurile exact în
acel moment, și nu felul în care el obișnuiește să își vadă
soția când nu este furios.
Astfel de remarci „sincere“, derogatorii, pot produce
răni profunde unuia dintre parteneri. Convingerea
trecătoare a partenerului iritat că vorbește sincer este
adesea o autoamăgire bazată pe trăirea lui subiectivă,
dar perechea care este ținta atacului va purta rana mult
timp după aceea.
O convingere înșelătoare despre relație este aceea
că oamenii ar trebui să fie mereu direcți și întru totul
onești. Adevărul are numeroase fețe și nuanțe care nu
pot fi nici analizate, nici exprimate cu ușurință, iar
adevărul gol-goluț poate fi distructiv. Atunci când se află
pe culmile furiei, oamenii sunt de multe ori foarte direcți
în a spune ce gândesc; după ce se calmează, văd lucrurile
destul de diferit. Totuși, așa cum arată următorul dialog,
persoana care recepționează critica „sinceră“ va con­
tinua să privească eticheta negativă ca fiind o expresie
autentică a adevăratelor sentimente ale partenerului.

TOM: De ce plângi?
SALLY: Mi-ai spus că sunt proastă.
TOM: Chiar n-am vrut să spun asta. Eram furios.
SALLY: Știu că tu chiar crezi că sunt proastă.
TOM: Nu-i adevărat. Eram supărat.
SALLY: Mereu spui că atunci când oamenii sunt nervoși
își exprimă adevăratele gânduri.

Este una dintre cele mai încâlcite probleme în ceea

ce privește „exprimarea fără inhibiții“ — mitul că senti­
mentele exprimate într-o stare emoțională intensă sunt

Q/ O IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
întru câtva mai autentice decât cele exprimate în alte
momente. Realitatea este că în momentele de emoție
crescută oamenii au cele mai reduse șanse să-și exprime
gândurile adevărate; ceea ce transmit sunt adesea
gânduri generate de un program primitiv de gândire
(descris în capitolul 9) — deformat de distorsiuni și
generalizări excesive — care nu este deloc similar cu
ceea ce gândesc într-o stare mai calmă.
Este ușor de confundat faptul de a fi sincer cu cel de a
fi direct. De exemplu, puteți răspunde în mod direct fără
a scoate la iveală cele mai intime gânduri și sentimente
cu privire la subiectul respectiv. Astfel, dacă cineva vă
întreabă despre starea familiei, puteți răspunde sincer
că este bună (vorbind despre sănătatea ei), fără să mai
adăugați că mariajul scârțâie sau că cei doi copii nu se
descurcă la școală. Răspunsurile simple și directe sunt
suficiente în majoritatea conversațiilor și nu necesită o
destăinuire totală.
Pentru majoritatea oamenilor, a fi evaziv oferă o
modalitate de autoprotejare. în loc de a spune ceea ce
vor, aceștia adresează o întrebare sau fac o afirmație pe
ocolite sau ambiguă, lăsând la latitudinea ascultătorului
să descifreze ceea ce vor să spună. Deoarece multe
persoane se plâng că partenerii lor sunt prea evazivi,
merită să înțelegem motivele acestei abordări.
Uneori, caracterul indirect al adresării se datorează
diferențelor stilistice din modul în care conversează
bărbații și femeile, ori fondului etnic sau cultural —
reputația pe care o au locuitorii din New England de-a fi
tăcuți, de exemplu. însă dincolo de stilul de conversație,
caracterul indirect constituie adesea o mișcare strate­
gică, un mod de-a rămâne pe un teritoriu sigur. Se poate
să vrem să ne exprimăm prudent astfel încât dacă nu
primim un răspuns pozitiv, să ne putem retrage cuvin­
tele sau să sugerăm că ne-am referit la altceva.
 Fiind evazivi, putem încerca apa cu degetul înainte
de-a ne arunca și de-a ne lua vreun angajament. Apoi,
în funcție de receptivitatea partenerului, putem fie să
avansăm, fie să ne retragem. în loc să ne lăsăm ideile să
zboare pur și simplu, lansăm sonde ca mod de-a observa
reacțiile și mai apoi dăm formă gândurilor în funcție
de acestea.
Astfel de diplomație conversațională este comună
în viața socială obișnuită, dar eșuează în relațiile con­
jugale. Unii dintre cei mai eficienți lideri din domeniul
afacerilor, de exemplu, par să aibă o iscusință în a ști
când să urmeze o line de acțiune, când să facă o pauză și
când să pună în scenă o retragere strategică. Totuși când
acești manageri au de-a face cu partenerii de viață, tehni­
cile lor bine puse la punct și trucurile de conversație par
să dispară brusc.
Desigur, în căsnicie oamenii se așteaptă să-și spună
oful celălalt în mod deschis, lucru care funcționează
în multe relații, cel mai adesea. Pe de altă parte, dacă
subiectul de discuție este sensibil, când există un con­
flict de opinie sau interes, sau când unul dintre parteneri
este obosit sau stresat, abordarea directă poate avea
efect de bumerang.

Ratarea mesajului. Uneori, un răspuns indirect la o

întrebare directă este formulat astfel încât să nu pară
nepoliticos. Când cel care întreabă face presiuni pentru
a primi un răspuns direct, se poate ca interlocutorul
să se enerveze, deoarece acesta vrea ca unele lucruri să
rămână nerostite. Să luăm ca exemplu următorul dialog
dintre Sue și Mike, ale căror medii de proveniență erau
foarte diferite și pe care i-am cunoscut mai demult. Ei se
confruntau adesea cu probleme când Mike avea reacții
prea directe la câte un subiect sensibil pentru Sue.

/ O IUBIREA NU ESTE
H-Z OE AJUNS
 SUE: îți place articolul pe care l-am scris?
MIKE: Cred că este foarte bun. Dar ar putea fi
îmbunătățit.
SUE: îmi spui că nu-ți place?
MIKE [iritat]: Ți-am spus că sunt de părere că e
chiar bun.
SUE: Atunci de ce ești așa de nemulțumit de mine?

în acest caz, Mike a dorit să dea un răspuns jovial la

întrebarea soției sale, și era preocupat de faptul că dacă
i-ar face o evaluare cu totul sinceră, Sue s-ar simți rănită.
De altfel, avea dreptate: ea a simțit calificativul lui ca
un indiciu că manuscrisul avea greșeli. Sue n-a putut
accepta răspunsul soțului la adevărata sa valoare pentru
că avea nevoie de o aprobare fără rezerve. Pentru Sue,
orice altceva însemna respingere.
A existat o nepotrivire între expectațiile lui Sue și
răspunsul lui Mike. Sue dorea să primească încurajări,
în timp ce Mike a crezut că avea nevoie de un ochi
critic. El ar fi putut răspunde la întrebarea consoartei
spunându-i mai întâi adevărul — „îmi place“ — și apoi
explicându-i ce anume i-a plăcut. Dacă în acel moment ea
ar fi cerut o părere critică, ar fi putut să-i ofere așa ceva,
însă altfel nu. în acest fel, Mike putea evita să-i lase lui
Sue impresia că nu-i place articolul.

PROBLEMĂ: „îmi lipsește spontaneitatea“.

Mulți oameni se plâng în legătură cu faptul că nu pot
fi spontani când discută cu soțul/soția sau că trebuie să
fie mereu în gardă, întrucât le e teamă că partenerul se
va supăra, se va simți jignit sau va deveni inhibat dacă
sunt ei înșiși. O soție îmi relata: „Trebuie să fiu atentă
la fiecare vorbă pe care i-o adresez soțului meu. Nu pot
fi eu însămi“. Un soț remarca: „Dacă nu pot fi direct
cu soția mea, atunci care mai este sensul căsătoriei?“.

343
O altă soție se plângea: „Când îi spun ceva soțului,
reacționează ca și cum l-aș biciui“.
Spontaneitatea depinde de anumite moduri automate
de vorbire. Este ca și cum am apăsa un buton și mași­
năria mentală ar intra în acțiune. Nu avem nevoie de
timp să ne gândim la ceea ce spunem. Mașinăria func­
ționează fără efort deoarece anumite tipare de vorbire
sunt atât de „înțelenite“, încât mesajul pur și simplu
alunecă, asemenea unui obiect care se rostogolește în
josul unui jgheab.
Dar să presupunem că dorim să schimbăm modul în
care vorbim cu soțul/soția — să devenim mai convin­
gători, de exemplu, sau mai diplomați. Ceea ce trebuie
modificat nu este ceea ce spunem, ci mai degrabă forma
și stilul în care o spunem. De pildă, întrebarea „când o
să fie gata cina?“ poate fi formulată în mod revendicativ,
tânguitor sau acuzator.
La început, abordarea unui mod mai diplomatic sau
mai asertiv poate părea forțată sau nefirească, dar dez­
voltarea unor noi obiceiuri de vorbire este asemănătoare
cu învățarea oricărei deprinderi, cum ar fi șofatul. Cu
câțiva ani în urmă, pe când eram în Anglia, îmi amintesc
foarte limpede că a trebuit să conduc pe partea stângă
a drumului și să iau curbe largi la dreapta și strânse la
stânga, ceea ce este cu totul opus față de deprinderile
de șofat din SUA. Și atunci, ca și când am învățat
pentru prima dată, a fost nevoie să mă concentrez în
permanență. După o vreme, noile obiceiuri mi-au intrat
în sânge și am putut conduce din nou mai mult sau mai
puțin automat. Pur și simplu am schimbat șablonul.
Rutinele de conversație sunt similare modelelor de
șofat automat care ne scutesc de sarcina de a monitoriza
fiecare mișcare de pe stradă. După ce aceste rutine au
fost însușite, conversația decurge fără efort, deoarece
noi am dezvoltat niște obiceiuri de vorbit. însă atunci

Q/ / IUBIREA NU ESTE
OHH DE AJUNS
când învățăm deprinderile, nu putem să nu facem
greșeli și să nu apelăm la corecții până ce nu ne-am
însușit șablonul final.
Când partenerul reacționează negativ la stilul
dumneavoastră de conversație, atunci vă aflați în
poziția unui șofer care trebuie să reînvețe să conducă
mașina; trebuie să reînvățați modurile de conversație.
Restructurarea tiparelor dumneavoastră de vorbire
seamănă cu învățarea unui nou mod de șofat. La început
poate părea un efort, dar în timp devine un automatism.
Un soț, de pildă, îi poate cere soției niște informații
în mod insistent, sau să-i spună să facă ceva pe un ton
ostil. Felul său de-a adresa întrebări poate fi transformat
astfel încât să sune mai puțin insistent — asta dacă
bărbatul este suficient de motivat. Pentru a ajunge la
acest rezultat, soțul trebuie să se „asculte pe sine“,
(înregistrarea și ascultarea conversațiilor dumnea­
voastră cu ajutorul unui reportofon poate fi de un real
ajutor.) Apoi, el poate corecta treptat tiparul, până când
noua cale devine automată.

Spontaneitatea politeții. Reacțiile noastre au tendința

să fie „ancorate în situație“, cu alte cuvinte să fie
determinate de contextele în care ne aflăm. De exemplu,
în relațiile de afaceri obișnuim să afișăm amabilitate și
diplomație. Cu partenerul nostru conjugal ne putem
exprima direct și critic. Reacțiile noastre în cadrul
căsniciei sunt cauzate parțial de semnificațiile suplimen­
tare pe care le acordăm relației și parțial de manierele
pe care le-am învățat în familia noastră de origine sau
chiar de exemplele de la televizor sau din filme. Mulți
soți și multe soții care susțin că ar trebui să facă modi­
ficări drastice pentru a deveni mai diplomați și amabili
erau întruchiparea manierelor în timpul perioadei de
cartare. Și aici este o problemă de „specific al situației“.
Manierele care se aplică îndeosebi în perioada de curtare
ajung să fie înlocuite pe parcursul căsniciei de un set
diferit de comportamente, personificând meschinăria,
nemulțumirile și atitudinea critică formate în copilărie.
Adevărata provocare constă în aducerea comporta­
mentului manierat din societate în interiorul căminului.
Pentru a învăța cum să vorbiți cu partenerul de viață
într-un mod nou, gândiți-vă cum ați adresa aceeași în­
trebare sau solicitare unei gazde sau unui oaspete. V-ați
alege vorbele într-un stil diplomatic, având totodată
un ton plăcut? Sau ați repune în scenă formulările și
eticheta folosite unul față de celălalt înainte de căsnicie?
Există probleme în inserarea acestor maniere conven­
ționale în relația conjugală dacă, în prezent, vă adresați
partenerului în mod obișnuit pe un ton revendicativ,
critic sau nemulțumit. în acest caz, este nevoie de efort
pentru modificarea tiparelor. Obiceiurile nu sunt ușor
de înlăturat, însă odată ce noile tipare sunt învățate,
veți putea fi mai politicoși în mod „spontan“ cu soțul
sau soția.

PROBLEMĂ: „Partenerul meu țipă la mine tot timpul“.

Unii oameni sunt intimidați de vocea puternică a
partenerului, pe care o interpretează ca pe un semn de
furie sau chiar de lipsă de educație. O soție, de pildă, a
fost crescută într-o familie care evita orice exprimare
deschisă a ostilității. Femeia a crescut crezând că expri­
marea manifestă a furiei era imorală, că era un păcat să
rănești o altă persoană. Când soțul ei se exprima uneori
pe un ton ridicat, femeia nu doar că se speria, dar simțea
că ceea ce făcea el era și imoral.
în astfel de cazuri, ambii parteneri pot lucra îm­
preună pentru a domoli tensiunea generată de vorbitul
tare. Partenerul rănit trebuie să recunoască faptul că
interpretează greșit tonul ridicat, identificând ostilitate

O/ IUBIREA NU ESTE
ЭЙО DE ^NS
și furie acolo unde nu există. în același timp, celălalt
partener poate încerca să vorbească mai încet. O soluție
mai elegantă ar fi ca partenerul mai fragil să se desensi-
bilizeze la vocea ridicată sau la exprimarea temporară a
mâniei, astfel încât să nu-1 mai deranjeze.

PROBLEMĂ: „Soțul meu este rupt de sentimentele lui și

urăște să m-audă vorbind despre sentimentele mele“.
„Soția mea mă interoghează mereu în legătură cu
sentimentele mele. Ea vorbește întruna despre emoțiile ei,
astfel încât vrea ca și eu să fac la fel. “
Pornind atât de la observații de rutină, cât și de la
studii științifice, se pare că, de obicei, bărbații și femeile
resimt și își exprimă sentimentele diferit unii față de
ceilalți. Femeile sunt mult mai înclinate să accentueze
latura emoțională a unei probleme conjugale, în timp
ce bărbații tind să analizeze situația la rece. Desigur,
așa cum se întâmplă în majoritatea generalizărilor,
este posibil ca în anumite cupluri să fie adevărat
exact contrariul.
Maijorie a venit de la serviciu foarte dezamăgită din
cauză că șeful ei n-a fost de acord cu un raport pregătit
de ea, vorbind îndelung despre cât de prost s-a simțit
și despre ce „nenorocit“ era acesta. Ken a încercat să
discute cu ea și s-o facă să se simtă mai bine.

MARJORIE: Am tot dreptul să mă simt prost. E un

nenorocit!
KEN: Nu poate fi atât de rău doar pentru că nu te-a
încurajat cu o bătaie pe umăr.
MARJORIE: Nu înțelegi nimic, nu-i așa? Are atitudinea
aia cum că nu există cineva suficient de bun pentru el.
Toată lumea din birou este supărată pe el.
KEN: Ăsta nu-i un motiv să te superi. Probabil că așa e
stilul lui.

347
 MARJORIE: De ce ești așa împotriva ideii că oamenii
au sentimente? Dacă ți-ai permite să ai și tu sentimente,
ai fi o persoană mai completă și ai putea să mă-nțelegi
mai bine.
KEN: Uite că o luăm de la capăt: întorci totul
împotriva mea.

Acest schimb de replici ilustrează o diferență tipică,

nu și universală, între bărbați și femei în ceea ce
privește modul de a-și exprima sentimentele. Marjorie
vrea să-i comunice lui Ken cât de rănită este din pricina
faptului că e ignorată de șeful ei. Ken are o abordare „ra­
țională“ a situației, în speranța că o va face să se simtă
mai bine. Cei doi își transmit reciproc semnale pe două
canale diferite. Marjorie vorbește despre sentimentele
ei și simte nevoia să fie alinată, iar Ken discută despre
fapte și despre nevoia de a fi realist. Fiecare dintre ei
crede că celălalt este complet pe lângă.
Din moment ce Marjorie a adus în discuție un
subiect care este atât de important pentru ea, ar fi fost
bine pentru Ken să se acordeze la frecvența ei, însă
adoptarea perspectivei ei i se pare stupidă bărbatului,
din cauză că el este de părere că nu e treaba sa să
discute purtarea șefului și că soția lui reacționează
exagerat. Totuși, pentru a fi de ajutor, Ken trebuie să
înțeleagă faptul că orgoliul soției sale este rănit, că ea
consideră că șeful a fost nedrept.
De exemplu, Ken ar putea spune: „înțeleg de ce ești
supărată, din moment ce te-ai străduit atât de mult să
redactezi raportul. Te așteptai la o anumită reacție și el
nici nu l-a luat în seamă“. Poate face această afirmație
fără să fie de acord cu concluzia trasă de Marjorie, doar
pentru a-i comunica faptul că îi înțelege trăirile; ar
putea rezona cu dezamăgirea ei fără să fie de acord că
șeful este un nenorocit și un om nedrept.

O/ O IUBIREA NU ESTE
OM) DE AJUNS
 Ca abordare alternativă, Ken ar fi putut să-i adreseze
o întrebare de genul: „De obicei ignoră rapoartele anga-
jaților?“. Totodată, Ken ar putea s-o ajute pe Marjorie
să-și exploreze sentimentele întrebând-o: „Ce atitudine
crezi că are față de raportul tău?“. Această întrebare are
șanse s-o determine să discute despre faptul că s-a simțit
neînsemnată și, probabil, ar scoate la iveală faptul că
acțiunile șefului au făcut-o să se îndoiască de propria
sa competență.
Există și alte reacții ale lui Ken care ar accentua
stresul lui Marjorie. Dacă el ar fi spus: „De ce te supără
acest lucru?“, probabil că ea ar fi ripostat, spunând:
„Cine nu s-ar fi supărat?“. Sau bărbatul putea face o
interpretare depreciativă: „De ce îți trebuie mereu
aprobarea celorlalți?“.
Ken trebuie să înțeleagă că atunci când Marjorie se
simte rănită, ea vrea un sprijin, un suporter, nu un psih­
analist. Utilizând abordarea „realistă“, el pare să scuze
purtarea șefului, ceea ce pentru Marjorie înseamnă că
nu are niciun drept să fie supărată. (Desigur, uneori
partenerul dumneavoastră nu are nevoie de sfaturi
practice și nu vrea să discute despre sentimente. Eșecul
în a înțelege preferința sa poate, de asemenea, să ducă la
dezamăgire și frustrare.)
Pentru multe femei este important să-l determine
pe soț să discute despre sentimentele lui. Comunicarea
sentimentelor le face pe multe soții să se simtă mai apro­
piate de soț și viceversa. Acest lucru are și rol egalizator,
demonstrând că și soțul, și soția au reacții emoționale la
suișurile și coborâșurile vieții.
Anumiți autori privesc reticența bărbaților în privința
propriilor sentimente ca un defect masculin inevitabil.36
Această convingere larg răspândită este adoptată de
numeroase soții: „Soțul meu este un bloc de granit.
Dacă și-ar da voie să simtă ceva, ar putea deveni și el

349
om“. Totuși, mulți soți nu acceptă ideea că nu sunt
compleți dacă nu-și dezvăluie sentimentele. De vreme
ce, în general, bărbații au o capacitate mai mică de
introspecție decât femeile, aceștia nu par să fie la fel de
conștienți de sentimentele lor precum femeile. Dar chiar
și un soț care nu este întru totul conștient de sentimen­
tele lui poate construi o punte către soție discutând
cu ea. Devenind mai acordat la sentimentele femeii,
este posibil ca, la rândul lui, și el să fie mai sensibil la
propriile sentimente.

PROBLEMĂ: „Conversația decurge fără probleme, dar

relația stagnează“.
Numeroase relații care la suprafață par de succes pot
fi nesatisfăcătoare pentru ambii parteneri. Ele funcți­
onează bine în ceea ce privește gestionarea finanțelor
familiei, luarea unor decizii majore referitoare la gospo­
dărie și la creșterea unor copii fericiți și bine adaptați.
Cei doi soți par să formeze un tot conjugal, fiind de fapt
plictisiți, ba chiar și nefericiți unul cu celălalt.
Din moment ce partenerii par să facă totul așa cum
trebuie, e necesar să privim dincolo de aparențe pentru
a le înțelege problemele. Printre numeroșii factori
responsabili de absența bucuriei și de declinul căsniciei
se numără și bogăția sau sărăcia conversației. Partenerii
nu mai aduc în discuție subiecte care-1 interesează
pe celălalt. în plus, degajarea și caracterul jucăuș din
discuțiile timpurii au dispărut. Cei doi nu se mai strădu­
iesc pentru a se distra reciproc.
Ce anume a lipsit conversația lor de bogăție și de
plăcere? în primul rând, în ciuda succesului aparent
al numeroaselor lor discuții, se poate să fi ajuns la
soluții pentru problemele familiei care implică un cost
prea mare pentru relație. în multe relații, o secvență
întreagă de mici blocaje generează stres. Aceste

3£Tfl
□U
IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
blocaje semnalizează totodată diferențe importante
între parteneri din punctul de vedere al perspectivei
și valorilor fiecăruia, diferențe pe care înțelegerile
aparente nu le rezolvă niciodată. Astfel, curgerea liberă a
conversației este inhibată de amenințările intruziunilor
conflictelor nerezolvate. Conversațiile perfect acordate
sunt întrerupte de semnale ale unei posibile neînțelegeri
care introduc tensiunea în comunicare.
în al doilea rând, deși este posibil ca partenerii să
ajungă la un consens în rezolvarea unor probleme
practice, conversația lor poate fi lipsită de trimiteri
la aspectele mai plăcute ale relației. Partenerii nu au
învățat să separe discuțiile de rezolvare a problemelor
de conversațiile plăcute. în acest mod, când unul dintre
parteneri începe o conversație cu o remarcă iubitoare,
celălalt se poate hotărî că este un moment bun pentru
a aduce în discuție un conflict. Prin urmare, există o
foamete de dialog care gravitează în jurul exprimării
sentimentelor de grijă, participare și iubire.

Amuzamentul, caracterul jucăuș, umorul. Unele

căsnicii se blochează în seriozitate, pierzând orice urmă
de veselie. Combinația de „îngrozire“, „catastrofare“
și lupte aruncă un văl de dramatism extrem asupra
relației. Astfel de cupluri, extenuate în urma alterca­
țiilor și acuzațiilor reciproce, se plâng că nu se mai
„distrează“ deloc.
Umorul este un ingredient important în relațiile
plăcute, un antidot important la îndârjirea generată de
certurile periodice. Un ofițer de stare civilă a descoperit
că atunci când întreba cuplurile ce anume îi lega pe par­
teneri, foarte mulți răspundeau: „Râdem împreună“.37
Este nevoie de o oarecare abilitate pentru a avea umor,
fără ca persoana să fie sarcastică sau acidă. Este mai util
să faci glume pe seama ta decât pe seama partenerului.
 Soții dintr-o căsnicie cu probleme uită adesea
tipurile de distracții care le plăceau înainte de apariția
conflictelor. Deși poate părea prozaic să pledăm pentru
plecarea în vacanțe (mai ales în călătorii fără copii),
acestea îi pot oferi cuplului timpul și spațiul necesare
pentru a redescoperi amuzamentul și, probabil, renaș­
terea unei căsnicii eșuate. Alte posibilități sunt sugerate
în volumul Intimate Play (Jocul intim) al psihiatrului
William Betcher.38

REGULI DE ETICHETĂ ÎN CONVERSAȚIE

Există reguli care pot face conversațiile mai plăcute și

totodată mai eficiente. Respectând aceste sugestii, veți
putea preîntâmpina tipurile de distorsiuni care pun bețe
în roate multor discuții.

Acordați-vă la frecvența partenerului.

V
Emiteți semnale că ascultați activ.
V
Nu întrerupeți interlocutorul.
V
Adresați întrebări bine țintite.
V
Folosiți diplomația și tactul.

£TO
3
IUBIREA NU ESTE
□Z OE AJUNS
REGULA 1: ACORDAȚI-VĂ
LA FRECVENȚA PARTENERULUI

Pentru a avea o discuție fructuoasă este nevoie ca

soțul și soția să fie acordați reciproc, să fie conectați unul
cu celălalt. Deși poate că cei doi vorbesc despre același
subiect, abordarea lor poate fi atât de diferită, încât nu
reușesc să stabilească un dialog cu sens.
Uneori, încercarea unuia dintre soți de a alina stresul
partenerului reușește să suscite rezultate opuse. Judy
este o artistă. într-o seară, era foarte supărată din cauza
problemelor avute în pregătirea unui eveniment și a
început să-i povestească soțului ei Cliff despre ele. Avea
nevoie de sprijinul, de încurajările și de compasiunea lui.
în schimb, Cliff a reacționat cu o rafală de instrucțiuni:
„în primul rând, trebuie să aduci toți oamenii laolaltă
într-un grup. în al doilea rând, trebuie să-i suni pe toți
cei implicați. în al treilea rând, trebuie să-l implici și pe
contabil, să verifice la bancă pentru a ști câți bani mai
ai. Apoi, ai putea contacta niște specialiști în PR. în al
cincilea rând, sună la galerie și verifică programarea“.
Judy s-a simțit respinsă de Cliff, gândindu-se: „Nu-i
pasă de ceea ce simt eu. Vrea doar să scape de mine“. Dar
din perspectiva lui, Cliff a crezut că i-a oferit tocmai
sfaturile de care avea nevoie. I-a dat cele mai bune
îndrumări, crezând că așa îi este de ajutor. Totuși, pentru
Judy, Cliff nu făcea decât să-și arate superioritatea, în
loc să-i ofere un sprijin. Ea dorea alinare și înțelegere
emoțională, în timp ce el era orientat către rezolvarea
de probleme.
Cum puteți găsi frecvența adecvată? Un element de
care trebuie să țineți seama este acela că abordarea care
funcționează în relațiile oficiale sau de afaceri poate da
rateuri într-o relație personală. Dacă, de exemplu, un soț
descoperă că sfaturile lui nu fac decât s-o enerveze pe
soție, ar trebui să reziste tentației de a-i spune ce să facă
și, în schimb, să încerce o altă strategie, cum ar fi să-i
arate că-i înțelege sentimentele. în plus, cu următoarea
ocazie în care soția îi relatează problemele cu care se
confruntă, el poate reține că nu este nevoie să se repeadă
să-i dea povețe decât dacă e limpede că asta își dorește
ea. Altfel, probabil că femeia are nevoie doar să-i comu­
nice ceea ce simte.
Cum ar fi putut Judy să se poarte altfel și să evite
capcana lui „nu mă-nțelege“? Pentru început, ar fi
putut anticipa tendința lui de a da sfaturi pragmatice și
didactice spunând: „Am o problemă. Cred că știu răspun­
surile, dar aș vrea să mă descarc, să vorbesc despre cum
mă simt, nu despre ce e de făcut. Bine?“. Prezentarea
problemei în acești termeni l-ar ajuta pe Cliff să explo­
reze sentimentele ei în loc să traseze un plan de joc.
Un avantaj al acestui tip de clarificări este acela că le
dă cuplurilor șansa să descâlcească țesătura complexă
de sensuri atașate unei anumite situații. Problemele lui
Judy aveau numeroase înțelesuri pentru ea: „Nu pot face
față la așa ceva... Chiar nu mă potrivesc... Stresul acestei
sarcini este prea mare... Nu pot suporta“. Când Cliff a inter­
venit cu sugestii practice, ea a cugetat: „Și el e de părere că
nu pot face față la așa ceva... nu-i pasă de ceea ce simt“.
Transpunând în cuvinte ideile asociate cu sentimen­
tele ei, Judy a reușit să observe singură că sentimentele
respective erau exagerate. în cazul în care Cliff ar fi
încercat să o liniștească imediat, ea n-ar fi avut prilejul
să evalueze aceste gânduri automate. Ascultând cu atenție
și apoi punând întrebări, el ar fi putut s-o ajute să-și
dea seama că exagera în acea problemă și că minimiza
capacitatea ei de-a o gestiona.
Desigur, există momente când partenerul vrea
sfaturi practice în loc de sprijin emoțional, deci trebuie

3£T□ Й/ IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
să fiți receptiv la semnale pentru a putea trece la
frecvența potrivită.

REGULA 2: EMITEȚI SEMNALE

CĂ ASCULTAȚI ACTIV

Uneori, o soție se va plânge că soțul nu o ascultă ni­

ciodată, în timp ce el protestează că a auzit fiecare vorbă
rostită de ea. Studiile au arătat existența unei diferențe
în funcție de sex: în timp ce ascultă, femeile sunt mult
mai predispuse să emită sunete de tipul „mhm, îhî“ și
„aha“, ceea ce indică faptul că urmăresc ce se discută, în
timp ce bărbații au tendința de a tăcea. Alte semnale, ca
de pildă expresiile faciale și gesturile subtile, îl infor­
mează pe partener despre faptul că sunteți pe aceeași
frecvență cu el.
Uneori, oamenii uită că a face conversație înseamnă
un schimb reciproc de informații și idei. A vorbi fără a
primi feedback este ca și cum te-ai adresa unui perete.
Dacă sunteți tipul tăcut, poate fi util să deprindeți
obiceiul de a oferi feedback nonverbal și de a nu-1 lăsa pe
partener să se întrebe dacă ascultați cu adevărat.

REGULA 3: NU ÎNTRERUPEȚI
INTERLOCUTORUL

întreruperile îi pot părea ceva foarte natural

persoanei care le face, însă pot trezi diverse gânduri
negative în cazul persoanei care este bruiată: „Nu mă
ascultă“, „nu prea o interesează ce am eu de spus“, „este
interesat doar să se audă vorbind“.

355
 Ca și în cazul altor tipare conversaționale, întrerupe­
rile pot face parte mai degrabă din stilul unei persoane
decât să fie o expresie a egocentrismului sau a dezacor­
dului, deși acest obicei este adesea interpretat astfel de
interlocutorul întrerupt. Și aici există o diferență de gen.
Bărbații tind să întrerupă interlocutorul mai mult decât
o fac femeile; ei întrerup în egală măsură alți bărbați și
alte femei. Prin urmare, soția care se gândește la expli­
cații negativiste pentru întreruperile soțului ei ar trebui
să nu uite că este posibil ca acestea să reprezinte, pur și
simplu, stilul lui de conversație. Cu toate acestea, per­
soana care întrerupe se poate abține de la a-și comunica
ideile până în momentul în care partenerul de discuție a
terminat de vorbit.

REGULA 4: ADRESAȚI ÎNTREBĂRI

BINE ȚINTITE

Adresarea de întrebări poate pomi o conversație și o

poate menține, dar în același timp o poate opri în mod
prematur. Unii oameni sunt reticenți sau inhibați și
au nevoie să fie stârniți pentru a fi atrași într-o conver­
sație. O întrebare bine formulată poate uneori să facă
minuni în a-1 determina pe partener să vorbească. însă
o întrebare adresată într-un moment nepotrivit, prea
iscoditoare sau irelevantă poate opri fluxul discuției.
Mulți oameni opresc conversațiile în mod inconștient
din cauza stilului lor de-a vorbi. Len, de pildă, răs­
pundea monosilabic la întrebări, cu „da“, „nu“ sau „nu
prea“. Până când nu i-a fost atrasă atenția asupra acestui
obicei, el a contracarat fără voie majoritatea încercărilor
soției sale de a-1 implica în conversație. De exemplu,

IUBIREA NU ESTE
OZJW DE AJUNS
după ce a ajuns acasă într-o seară, Harriet, soția lui, l-a
întrebat cum a petrecut seara.

HARRIET: Cum a fost partida de pocher?

LEN: Bună.
HARRIET: Cine a mai venit?
LEN: Ca de obicei.
HARRIET: Ați discutat despre ceva anume?
LEN: Nu prea.
HARRIET: Ai pierdut sau ai câștigat?
LEN: Nici, nici.

într-un astfel de caz, în loc să-și asalteze soțul cu

întrebări, Harriet ar fi putut face o remarcă generală,
dar bine țintită, urmată de o întrebare: „Nu reușesc să
pornesc o conversație cu tine. Preferi să nu vorbești sau
s-a întâmplat ceva?“
Cu un alt prilej, Harriet și-a folosit creativitatea
pentru a-1 face pe Len să vorbească.

HARRIET: Ce s-a întâmplat azi la spital?

LEN: Ca de obicei.
HARRIET: Ziceai că vei discuta proiectul de cercetare
cu directorul tău. Cum a fost?
LEN: Ah, chiar a avut niște idei bune... [continuă să
discute despre acest subiect o vreme].

Prima reacție a lui Len a fost o piedică a conversației,

dar cu o doză de tact și cu întrebări meșteșugite, Harriet
a reușit să-l stârnească. Această metodă a întrebării de
completare îi indică unui soț taciturn că ești cu adevărat
interesat. O primă întrebare poate părea superficială,
dar o serie de întrebări arată faptul că sunteți cu ade­
vărat interesat. Un început bun de conversație este să-i
cereți partenerului opinia cu privire la o problemă.
 EL: Mă întreb dacă ai vreo idee în legătură cu ce să fac
cu asistentul meu? întârzie mereu.
EA: Te-ai gândit să-l întrebi de ce întârzie mereu?
EL: Nu, dar aș putea s-o fac — e o idee bună.

Uneori, modul în care este formulată o întrebare

poate sugruma conversația. întrebările de tipul „de ce?“
sunt adesea bariere în conversație deoarece par să aibă
un ton acuzator: „De ce ai ajuns ieri târziu acasă?“, „De
ce ești îmbrăcat așa?“. Poate fi dificil ca uneori să evitați
întrebările de tipul „de ce?“; în acest caz, cel mai bine
este să găsiți o altă formulă de exprimare pentru ca
perechea să nu devină defensivă (vezi capitolul 5).

REGULA 5: FOLOSIȚI DIPLOMAȚIA

Șl TACTUL

Această regulă ar putea să pară nelalocul ei în relațiile

intime, dar practic toată lumea are puncte sensibile — și
chiar și un partener iubitor și bine intenționat le poate
răni. De exemplu, unii oameni sunt sensibili în ceea
ce privește înfățișarea lor, modul în care vorbesc sau
anumiți membri ai familiei lor. Dacă, de pildă, în timpul
conversației, o soție sugerează faptul că soțul ei este
supraponderal, că sora lui este imatură sau că el nu
vorbește corect gramatical, se poate să pună capăt unei
conversații plăcute. Această regulă nu înseamnă că
trebuie să mergeți tot timpul pe vârfuri, ci că este nevoie
să fiți atent și să judecați.
Cele mai multe sfaturi din acest capitol sunt valabile
pentru conversațiile obișnuite, nu pentru cele serioase
despre rezolvarea conflictelor și luarea de decizii. Am
ajuns la concluzia că în cazul în care cuplurile nu fac un

□ □o IUBIREA NU ESTE
de ajuns
efort pentru a separa clar conversațiile simple de cele
serioase, se alunecă adesea în discuții mai sobre care
răpesc o mare parte din atmosfera degajată a relației. în
capitolul următor voi discuta dificultățile care apar când
cuplurile se luptă cu problemele mai sus menționate
referitoare la rezolvarea conflictelor și luarea de decizii.

359
ARTA COLABORĂRII

LĂMURIREA DIFERENȚELOR

Uneori, partenerii ajung în poziții atât de opuse,

încât par incapabili de a ajunge chiar și la un com­
promis. Se proptesc în călcâie, ținând cu încăpățânare
la propriile lor puncte de vedere, pe care le consideră
eminamente rezonabile, cele ale partenerului fiind
lipsite de rațiune. Mai presus de orice, ei nu recunosc
sau nu acceptă faptul că dorințele sau nemulțumirile
partenerului pot fi legitime.
Să luăm următorul exemplu:

SALLY: Tom și cu mine nu ne înțelegem în nicio

privință. Ne dondănim din orice. Ne-am certat rău dacă să
deschidem sau nu fereastra pe timpul nopții.
TOM: Ea o deschide, eu o închid și ea o deschide din
nou. Pur și simplu nu pot să suport curentul rece. îmi
înrăutățește astmul.
ATB (către Sally): De ce crezi că Tom vrea ca fereastra să
rămână închisă?

IUBIREA NU ESTE
□ OU UE AJUNS
 SALLY: Spune că i se înrăutățește astmul. Se răsfață ca
un copil mic.
ATB (către Tom): De ce vrea să deschidă fereastra?
TOM: E disperată după aer curat. Crede că se călește.
Cu cât se face mai frig, cu atât îi place mai mult.
ATB: Ce stă în spatele pozițiilor voastre? Ce problemă
încercați să rezolvați?
SALLY: Nu suport aerul închis. Este atât de îmbâcsit,
încât mi se face greață.
TOM: Eu nu suport curentul.

Odată ce începe cearta, fiecare parte încearcă să

câștige puncte. Indiferent cine „câștigă“, adevărata
problemă a partenerilor este rareori rezolvată.
Impunerea unui punct de vedere nu rezolvă conflictele
subiacente. La ce soluție vă gândiți în privința problemei
cu fereastra?
în abordarea unui asemenea conflict este esențial
să încercați să clarificați poziția celuilalt și apoi să fiți
receptiv (în loc să vă opuneți) la sugestii, așa încât să vă
concentrați asupra problemei. Nu vă lăsați deturnați,
de exemplu, de înțepături (când vi se spune „răsfățat“
sau „obsedat de aer curat“). O abordare sistematică este
de ajutor în limpezirea situației. Adresarea de întrebări
specifice, așa cum am procedat în următorul schimb de
replici, ajunge la informațiile cruciale:

ATB: Acum știți că am mai parcurs aceste exerciții de

rezolvare de probleme. în primul rând, trebuie să clarificați
exact ce anume din această situație vă displace. Sally,
în două sau trei cuvinte, spune-mi de ce vrei ca odaia să
fie răcoroasă.
SALLY: Vreau să fie rece ca să nu mă sufoc.
ATB: Tom, pe scurt, ce anume nu-ți place la aerul rece?
TOM: Curentul.

361
 ATB: Deci acum știm că nu atât temperatura este cauza
dezacordului, cât circulația aerului. Sally, nu-ți place aerul
cald pentru că nu circulă. Tom, ție nu-ți place aerul rece
când fereastra e deschisă din cauză că te trage curentul.
Acum să propunem câteva soluții posibile.
TOM: Cred că am putea deschide fereastra câțiva
centimetri sau am putea instala un ventilator care să pună
în circulație aerul, sau am putea opri cu totul căldura în
casă și atunci camera ar fi cu adevărat rece.
SALLY: Niciuna dintre ideile astea nu este bună. Ce-ar fi
să te înfășori cu mai multe pături?
TOM: N-ar merge, pentru că tot aș respira aerul rece.
ATB: Mai există o soluție pe care n-a amintit-o ni-
ciunul... și anume să deschideți fereastra în baia de lângă
dormitor. în acest fel, Sally poate avea aer rece — care va
circula mai repede decât aerul cald și stătut. Iar Tom nu va fi
afectat de curent.

Cei doi au decis că este o soluție fezabilă. Apoi

am sugerat ca, pe viitor, în loc să presupună în mod
automat că partenerul nu are dreptate, este egoist sau
încăpățânat, să depună un efort sistematic de rezolvare
a problemei: (1) să definească ceea ce vor, (2) să
stabilească elementele specifice diferențelor dintre ei,
(3) să facă brainstorming pentru a genera o varietate de
soluții posibile și (4) să aleagă soluția care îi satisface pe
amândoi suficient de mult.

NIVELURI ALE DEZACORDULUI

De ce cuplurile pornesc conflicte care se transformă

în lupte deschise? Există două tipuri generale de certuri
conjugale. în primul tip nu există un dezacord evident
între parteneri, însă modurile în care cei doi vorbesc

IUBIREA NU ESTE
OOZ DE AJUNS
unul cu celălalt sunt atât de încărcate de tensiune, încât
mesajul este deformat. în cealaltă categorie de certuri
există un conflict real care trebuie rezolvat. Desigur,
majoritatea certurilor sunt o combinație de conflict
veritabil și comunicare defectuoasă. Disputele sunt
înrăutățite de faptul că, în vreme ce partenerii își asumă
poziții opuse, perspectivele unuia față de celălalt, dar și
față de problemă tind să fie puternic polarizate; astfel,
diferențele moderate se transformă în elemente aflate la
poli opuși. Pentru a diminua diferențele, este utilă identi­
ficarea tipului de conflict apărut.

DIFERENȚE ÎNTRE DORINȚE

Unele neînțelegeri sunt trecătoare. Se poate ca într-un

anumit moment unul dintre parteneri să aprecieze mân­
carea chinezească, iar celălalt mâncarea mexicană. Unuia
îi place să meargă la cinematograf, iar celălalt preferă să
stea acasă și să se uite la televizor. Sau unuia să-i placă
să facă conversație, iar celuilalt să citească ziarul. Când
astfel de dorințe nu reflectă dezacorduri și preferințe
fundamentale, ci doar diferențe de moment, ele sunt ușor
rezolvate, dacă nu cumva există deja oarecare tensiuni în
interiorul relației. în situația în care există, atunci diferen­
țele temporare referitoare la ce vrea fiecare partener pot fi
amplificate, transformându-se într-un adevărat conflict.

DIFERENȚE DE PREFERINȚE
SAU DE SENSIBILITĂȚI
»

Toate cuplurile diferă într-un oarecare grad în ceea

ce privește activitățile preferate. Multor soți le face o
deosebită plăcere să urmărească emisiuni sportive în
weekend, în timp ce soțiile preferă să petreacă timpul
împreună în mod mai intim. Odată cu maturizarea
căsniciei, este posibil ca gusturile partenerilor să devină
similare: o soție puțin interesată de sport „învață“ să
urmărească activități sportive, să participe la eveni­
mente sportive sau să joace tenis sau golf; un soț puțin
interesat de muzică sau literatură își dezvoltă gustul
pentru simfonii, operă și lectură. Desigur, oamenii
diferă nu doar prin ceea ce le place, ci și prin ceea ce
nu le place — lui Sally îi plăcea ca fereastra să fie larg
deschisă pe timpul iernii, în timp ce Tom nu suporta
așa ceva.

DIFERENȚE DE POLITICĂ,
DE ATITUDINE SAU DE FILOSOFIE

Unii parteneri au atitudini foarte diferite în privința

creșterii copiilor, bugetului, împărțirii sarcinilor, vacan­
țelor și alte asemenea. Un partener consideră că trebuie
să fie strict cu copiii, iar celălalt este adeptul toleranței;
un altul e de părere că a cheltui bani este o mare plăcere,
iar celălalt consideră că este un păcat; unul apreciază
vacanțele fără copii ca fiind o binecuvântare, pe când
celălalt privește acest lucru ca pe un moft. Când vine
vorba de probleme specifice, partenerii se pot înfige în
călcâie și își pot apăra punctele de vedere, pe de-o parte,
sau pot încerca să fie flexibili, îngăduitori și dispuși la
compromisuri, pe de altă parte.

Q£?/ IUBIREA NU ESTE

OUH DE ajuns
DIFERENȚE DE PERSONALITATE

Este ironic faptul că diferențele fundamentale de

personalitate care i-au atras pe doi oameni la început și
care au fost foarte apreciate în anii de început ai relației
pot deveni sursa problemelor odată cu trecerea timpului.
Vă puteți aminti un astfel de conflict gândindu-vă la
personalitățile lui Karen și Ted. Lui Karen îi plăcea
să facă lucruri sub impulsul momentului, în timp ce
personalitatea lui Ted necesita planificare și organizare
meticuloase. Diferențele lor de personalitate se reflectau
în diferențe de perspectivă — în modurile în care ei
priveau același eveniment și, în cele din urmă, în modul
în care se vedeau pe ei înșiși. Fiecare se vedea pe sine
ca rezonabil, dispus la compromisuri și flexibil, iar pe
celălalt ca nerezonabil, încăpățânat și rigid.

DIFERENȚE DE PERSPECTIVĂ

Uneori, cele mai nevinovate diferențe sunt exagerate

din cauza deosebirilor de perspectivă ale partenerilor.
Aceștia sunt atât de orbiți de propriul lor interes, încât
nu reușesc să perceapă soluții simple la problemele
lor. De exemplu, Sally și Tom aveau probleme cu
împărțirea muncii în gospodărie. Fiecare dintre ei era
atât de ocupat cu serviciul, încât timpul rămas pentru
treburile în casă era foarte redus. în mod interesant,
în timpul perioadei de curtare, cei doi n-au avut nicio
problemă în a face lucruri unul pentru celălalt, chiar și
când era vorba de un adevărat sacrificiu. Tom a stat la o
coadă foarte lungă pentru a cumpăra bilete la premiera
unui spectacol de operă și s-a îmbrăcat în ținută de

SAR
gală pentru a-i face pe plac lui Sally, iar ea îl însoțea în
ieșirile cu barca, deși avea rău de mare.
Totuși, după câțiva ani de la căsătorie, au început să
se gândească mai mult în termeni de interes propriu.
Această schimbare de la altruism la egoism a fost vizibilă
în modurile diferite în care se raportau la aceeași
problemă. Dificultatea era una „cognitivă“: fiecare
sesiza problema exclusiv din propriul punct de vedere și
niciunul nu se punea în locul celuilalt.
La câteva zile după o ședință de consiliere, Sally
și Tom au avut nevoie să facă niște cumpărături, dar
amândoi erau foarte ocupați. Au încercat să aplice
sugestiile mele cu privire la rezolvarea de probleme.

TOM: Din moment ce ești ocupată, va trebui să mă duc

la băcănie să fac cumpărăturile.
SALLY: Bine, o să fac lista de cumpărături.
TOM: Atunci mai bine fă o comandă prin telefon, ca să
nu mai aștept și să iau produsele într-o jumătate de oră.
SALLY: Nu am timp să sun. Sunt obosită și ocupată. N-o
să mori dacă lași acolo lista și aștepți prin magazin până
e gata.
TOM: Dar va trebui să stau la coadă. Știi că nu-mi place
să aștept. Ești nerezonabilă.
SALLY: Ba tu ești nerezonabil acum.

Sally și Tom au început să se certe cu privire la cine

nu este rezonabil și au uitat cu totul sarcina lor de a
încerca să clarifice diferențele și apoi să caute idei de
rezolvare. Niciunul dintre ei nu a fost atent la discon­
fortul creat celuilalt de planurile sugerate: Tom era
de-a dreptul chinuit când trebuia să aștepte, iar Sally se
simțea atât de presată de responsabilitățile gospodăriei
în acel moment, încât plasarea telefonică a comenzii ar
fi făcut ca povara să devină insuportabilă.

IUBIREA NU ESTE
□ OU DE AJUNS
 Câtă vreme cei doi au uitat să caute soluții posibile,
niciunul nu s-a gândit la cea mai rezonabilă — ca Tom
să sune și să facă comanda. Asta ar fi scutit-o pe Sally de
povara de a comanda telefonic și pe Tom de a aștepta la
coadă. Din moment ce Sally era persoana care suna de
obicei atunci când era nevoie de ceva, nu le-a venit ideea
să schimbe rolurile în această situație.
Partenerii din cuplu riscă adesea să vadă dezacor­
durile doar din propria perspectivă, fără să recunoască
faptul că și celălalt ar putea avea dreptate. Acest lucru
îi face să creadă că partenerii lor sunt încăpățânați,
dominatori și obtuzi, însă când ajung să vadă lucrurile
din perspectiva soțului sau a soției, își dau seama că
amândoi „au dreptate“, cel puțin raportat la cadrul de
referință al fiecăruia. Atât Sally, cât și Tom aveau drep­
tate, însă nu au reușit să vadă lucrurile din punctul de
vedere al celuilalt, întrucât erau blocati.

ADRESAREA DE ÎNTREBĂRI

Numeroase cupluri în care partenerii sunt devotați și

doresc să-și satisfacă reciproc dorințele sau nevoile nu
au reușit să dezvolte obiceiuri de dialog care să le ajute
să evite neînțelegerile. De exemplu, doar câteva cupluri
cu care am discutat utilizează tehnica întrebărilor într-o
manieră abilă.
Deși întrebările sunt o modalitate principală de
obținere a informațiilor, ele oferă și informații. Astfel,
partenerul care este întrebat poate confunda solicitarea
de informații cu oferirea de informații. Să analizăm o
conversație care a avut loc între Sally și Tom, fiecare
dintre ei încercând să se adapteze la nevoile celuilalt.
Sally observă că Tom este obosit; pentru a-și arăta

367
îngrijorarea și pentru a-1 înveseli, ea pornește următorul
dialog (remarcați că discuția începe cu o întrebare):

SALLY: Vrei să mergem în vizită la familia Baker în seara

asta?
TOM: Bine.
SALLY: Vrei cu adevărat să mergem?
TOM [cu voce puternică, iritată]: Am zis bine.
SALLY [rănită]: Dacă nu vrei să mergi, putem sta acasă.
TOM: De ce mă chinuiești?
SALLY [indignată]: Doar încercam să fiu grijulie, iar tu
transformi asta într-o ceartă.

Sally a remarcat că Tom era obosit și a crezut că ar

vrea să viziteze niște prieteni. Totuși, deoarece nu era
sigură că asta își dorește bărbatul cu adevărat, ea avea
rezerve cu privire la sugestia făcută și l-a întrebat pentru
a verifica.
Tom a perceput întrebarea de sondare ca un indiciu al
faptului că ea dorea cu adevărat să meargă și a simțit că
era controlat sau manipulat, însă a decis că ar fi o idee
bună să-i facă pe plac soției sale. în mintea lui, întrebarea
nu se referea cu adevărat la dorința lui de a merge în
vizită, ci urmărea să afle dacă o să fie de treabă și-i va face
soției pe plac. Așadar, în spiritul cooperării, a acceptat.
Sally, remarcând ezitarea în răspunsul lui, s-a gândit
că se poate să-l fi forțat în chip nechibzuit și, astfel, a
vrut să-i dea o șansă să renunțe. Totuși, Tom s-a simțit
încolțit. El încerca să-i facă pe plac, iar Sally îl presa și
avea să-l facă să pară „obtuz“ dacă el spunea că nu vrea
să meargă. Știa că ei îi place mai mult decât lui să facă
lucruri împreună cu alte persoane. Dorea să o mulțu­
mească și nu voia să fie „etichetat“ ca antisocial. Astfel,
întrebările ei l-au pus într-o postură neplăcută.

QftQ IUBIREA NU ESTE

«□()() DE AJUNS
 Reacția lui Tom i s-a părut lipsită de logică lui Sally.
De ce se supăra când ea încerca să afle care era dorința
lui? S-a întrebat ce i s-a întâmplat. întotdeauna i s-a
părut că el este foarte irațional atunci când era vorba de
activități sociale. Ostilitatea lui a înfuriat-o pentru că nu
părea doar ilogică, ci și nedreaptă.
Din cauza trecutului lor presărat cu neînțelegeri,
Sally și Tom trebuie să fie mult mai atenți la arta
adresării de întrebări. Deși întrebarea lui Sally părea cu
siguranță legitimă, faptul că aceasta cuprinde o sugestie
(„vizita la familia Baker“) înseamnă pentru Tom că soția
sa își urmărește propriile scopuri și că este manipula-
tivă, nu doar adresează o întrebare. Deși consilierea
suplimentară va aborda hipersensibilitatea lui Tom,
Sally ar fi putut evita chiar și acest conflict și ar fi
acordat prioritate dorințelor lui dacă ar fi utilizat un stil
diferit de adresare de întrebări. în locul acestei întrebări
închise, cu răspuns de tipul da sau nu, femeia ar fi putut
utiliza una dintre următoarele abordări:
întrebare deschisă: „Ce ai vrea să facem în seara asta?“.
Varianta poate funcționa, dar totodată poate da naștere
unui răspuns vag, de tipul „nu știu“.
întrebare cu variante multiple: începeți cu două
variante: „Ai vrea să ieșim sau să rămânem acasă?“. Dacă
Tom ar fi ales să iasă, Sally ar fi putut întreba: „Ai vrea
să mergem în vizită la cineva sau să ieșim în oraș doar
noi doi?“. Urmând această strategie de întrebări, ar fi
comunicat mai clar intenția de a-1 mulțumi și nu ar mai
fi părut manipulatoare.
Când Sally și-a dat seama că Tom reacționa negativ la
ideea ei, ar fi putut să renunțe, păstrând tăcerea o vreme,
astfel încât să-i ofere prilejul de a cântări propunerea,
dar din pricină că ea și-a asumat o responsabilitate prea
mare, a făcut presiuni și mai mari.

369
 Cu următoarea ocazie, Sally (după câteva ședințe de
antrenament împreună cu mine) a utilizat un stil diferit
de chestionare:

SALLY: Pari obosit. Ai vrea să mergem la film sau

preferi să stăm acasă?
TOM: Să mă gândesc... tu ce-ai prefera?
SALLY: în seara asta vreau să fac ce-ți place ție.

în acest caz, dialogul a fost limpede. A fost clar că

Sally îi oferea opțiuni lui Tom. La rândul său, Tom a
cerut o pauză să se gândească ce-și dorește cu adevărat,
dar în ideea că soția are motive ascunse, el a încercat
marea cu degetul, întrebând ce-ar dori ea. Atunci Sally
a avut ocazia să-i spună clar că voia cu adevărat să facă
ce-și dorea el.
Sally ar putea să se plângă: „De ce este mereu nevoie
ca eu să spun lucrurile în felul ăsta? De ce este atât de
sensibil încât reacționează negativ atunci când încerc
să fiu grijulie?“. Răspunsul, desigur, este că Tom e prea
sensibil la ideea de a fi controlat, dar punând întrebări
în mod iscusit, Sally a putut crea punți de încredere între
ea și Tom.

FLEXIBILITATEA

Unele cupluri care au multe în comun sunt tandre și

iubitoare când nu se ceartă, însă izbucnesc în situațiile
când trebuie să ia unele decizii simple, ca de pildă
organizarea timpului petrecut împreună. Este posibil ca
cei doi să-și conducă viața în funcție de niște principii
atât de rigide, încât orice rezolvare a conflictelor lor
pare imposibilă. Să luăm următoarea conversație pe care

IUBIREA NU ESTE
W/ U DE AJUNS
am avut-o cu un cuplu căsătorit de cincisprezece ani,
dar care nu reușea să scape de micile certuri nesfârșite.
Frances, bibliotecară, formula în permanență reguli și
restricții pe care Steven, reprezentant comercial de echi­
pamente audio, sociabil și isteț, le încălca în permanență.

FRANCES: Ne iubim foarte mult, dar nu cădem de acord

asupra niciunui subiect.
STEVEN: Suntem de acord în privința multor lucruri.
FRANCES: Uite cum o luăm iar de la capăt, uite cum nu
ești de acord cu mine! [Râd amândoi.]
ATB: Dați-mi un exemplu de dezacord.
FRANCES: Când ajung acasă de la serviciu, sunt lihnită
de foame, dar Steven nu sosește niciodată la timp, așa că
mâncăm târziu. Dacă ar vrea cu adevărat, ar putea să-și
pună la punct programul de serviciu.
STEVEN: Nu pot să-l stabilesc pentru că majoritatea
clienților vin târziu. Când ajung devreme acasă, mâncăm
împreună, dar uneori pur și simplu trebuie să iau
cina târziu.
ATB (CĂTRE FRANCES): în zilele în care Steven ajunge
târziu, ce-ar fi să mănânci singură — adică poți lua masa
când ajungi acasă, iar Steven poate mânca mai târziu.
FRANCES: Ah, n-aș putea să fac așa ceva... oamenii
căsătoriți ar trebui să ia masa împreună.
ATB: Sigur, este plăcut să mâncați împreună, dar dacă
insistența asta vă face să vă certați, nu ar fi mai bine să nu
aplicați regula respectivă?

în această situație, Frances a depus mult efort pentru

a-și schimba regulile. Ea avea tendința să vadă totul în
termeni absoluți. Orice schimbare în aceste imperative
(„trebuie să...“) constituia un păcat. După cum s-a
dovedit, regulile ei absolute au condus la ciorovăială și la
o revoltă mută din partea lui Steven.

371
 Steven a avut o mamă dominatoare. Copil fiind,
a dezvoltat o serie întreagă de strategii care să-i
submineze autoritatea și el utiliza în căsnicie aceleași
strategii și cu Frances. De exemplu, insistența ei de-a
mânca împreună, păstrarea unei curățenii imaculate în
casă și respectarea punctualității îl enervau pe Steven.
Ca reacție, el o submina întârziind atunci când nu era
nevoie, cheltuind banii mai nechibzuit decât și-ar fi dorit
ea și amânând rezolvarea treburilor casnice.
Conform diviziunii responsabilităților, Frances
avea grijă de buget, de credit și de conturile bancare,
în fiecare lună ea descoperea că Steven achiziționase
diverse lucruri fără ca mai întâi să se consulte cu ea.
Totuși, Steven se dădea neștiutor în fața acestor acuzații,
până în clipa în care ea a reușit să demonstreze că este
vinovat. Dacă standardele lui Frances erau absolute și
acțiunile ei dominatoare, reacția lui Steve era cea pe
care noi o numim „pasiv-agresivă“, cu alte cuvinte, prin
felul său pasiv, el o „agresa“ pe Frances, frustrând-o și
exasperând-o.
în cadrul terapiei, am reușit să-i conving să adopte o
abordare diferită unul față de celălalt. în cele din urmă,
Frances a fost de acord să testeze ipoteza că dacă și-ar
relaxa standardele, ar avea un trai mai armonios îm­
preună — un scop superior celui de-a respecta regulile.
Steven a fost de acord să nu mai fie atât de necinstit,
astfel încât Frances să-i „dea pace“.
Prezentarea acestui lucru ca pe un experiment
însemna că niciunul nu trebuia să-și ia un angajament
pe termen lung în direcția schimbării fără ca mai întâi
să știe ce recompensă îl așteaptă. Dacă experimentul
avea să funcționeze, aceste modificări puteau constitui
un stimulent pentru ca fiecare să mențină noile tipare.
Într-adevăr, experimentul a funcționat, iar Frances și
Steven au reușit să se împace mult mai bine.

0*70 IUBIREA NU ESTE

W/ X DE AJUNS
RELAXAREA STANDARDELOR RIGIDE
Șl A REGULILOR ABSOLUTE

într-o lume perfectă, am putea avea standarde

absolute și raționale care să ne călăuzească viața. Totuși,
standardele noastre sunt rareori perfect raționale,
iar lumea noastră este atât de complexă, încât foarte
puține standarde sunt absolute. De fapt, când oamenii
au etaloane rigide, este mult mai probabil ca acestea să
fie modelate pe baza observațiilor din copilărie — sau
împotriva acestora —, să fie derivate din sfaturi „de
specialitate“ (care pot avea o validitate îndoielnică) sau
din propriile frici și îndoieli interioare.
De altfel, cu cât standardele sunt mai inflexibile, cu
atât este mai probabil ca ele să fie bazate pe temeri și
pe îndoială de sine, și cu atât mai mult aderența la ele
este mai rigidă. Să luăm ca exemplu zonele comune
în care există riscuri mari ca partenerii de cuplu să se
ciocnească: diviziunea muncii, cheltuielile, petrecerea
timpului liber, familia și prietenii, copiii și sexul.
Nu există reguli absolute cu privire la împărțirea
muncilor din gospodărie. De exemplu, Frances se
aștepta ca ea să facă treburile casnice, iar Steven să se
ocupe de reparațiile din casă și din jurul ei. Cu toate
acestea, din moment ce Frances era mai des acasă când
instalatorii, electricienii și alți meșteri puteau veni, ar
fi fost mai eficient ca ea să se ocupe din când în când
de aceste detalii. Și chiar dacă lui Steven îi făcea uneori
plăcere să gătească, Frances susținea că aceasta era doar
sarcina soției.
Când cuplurile au dispute cu privire la cheltuieli,
este de obicei din cauză că unul dintre membrii cuplului
cheltuiește mai nesăbuit decât celălalt. De multe ori, așa
cum este și cazul lui Steven și Frances, acest fapt duce la

373
cicălirea unui partener pentru că a cheltuit excesiv și a
sabotat bugetul familiei.
Unele dintre cel mai des întâlnite standarde absolute
sunt legate de creșterea copiilor. Bazându-se pe propriul
trecut, fiecare dintre cei doi poate avea o perspectivă
foarte diferită cu privire la cea mai bună metodă de
creștere a copiilor — gestionarea aspectelor legate de
activitatea școlară, treburile în gospodărie, banii de
buzunar, timpul liber și prietenii. De fapt, același tip
de reguli care generează confruntări între părinți pot
produce deopotrivă conflicte între părinți și copii.
Creșterea copiilor necesită o flexibilitate deosebit de
mare. Nu există doi copii la fel; ceea ce funcționează cu
un copil poate fi contraproductiv cu celălalt. în plus, pe
măsură ce copiii cresc, regulile vechi nu se mai aplică
și strategiile care au funcționat în trecut nu mai dau
rezultate. Părinții trebuie să fie suficient de flexibili
pentru a schimba regulile și tehnicile folosite. în acest
sens, este necesar ca ei să fie suficient de adaptabili unul
la celălalt în modificarea propriilor reguli.

FRICI ASCUNSE Șl ÎNDOIALA DE SINE

Așa cum am văzut, fricile ascunse și îndoiala de sine

apar de multe ori când o persoană se agață cu rigiditate
de un set specific de idei. în stabilirea regulilor pentru
copii, de exemplu, Frances avea o idee subiacentă: „Dacă
nu-i crești exact așa cum trebuie, viața lor va fi un eșec“.
Prin urmare, avea un sentiment al responsabilității
copleșitor. Pe de altă parte, punctul de vedere al lui
Steven era următorul: „Copiii sunt mici doar o dată și ar
trebui să încercăm să ne bucurăm de ei cât mai mult cu
putință... dacă suntem prea aspri cu ei, nu se vor distra și

“/7 / IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
nu le va plăcea de noi“. Astfel, regulile lui Frances erau
orientate către inculcarea caracterului și a disciplinei,
în timp ce scopurile lui Steven erau orientate către
obținerea plăcerii și a armoniei.
Pe măsură ce punctele de vedere ale unui cuplu
devin polarizate, ele sunt mai greu de schimbat. Fiecare
partener tinde să-și considere punctul de vedere ca fiind
„corect“, iar pe cel al partenerului „greșit“. Această
etichetare poate căpăta o nuanță moralistă, astfel încât
partenerul se percepe pe sine ca fiind „bun“, iar pe
celălalt ca fiind „rău“. De fapt, atitudinile lui Steven și
Frances ar fi putut fi complementare, nu opuse. Copiii
au nevoie deopotrivă de disciplină și de distracție — iar
dacă părinții dau dovadă de flexibilitate în contopirea
acestor deziderate, pot oferi cea mai bună combinație.
De asemenea, și preocupările referitoare la bani pot
genera angoase și îndoială de sine. Frances avea o frică
ascunsă: „Vom da faliment din cauza modului în care
Steven cheltuiește banii“. Familia ei a avut probleme
financiare pe când Frances era mică și-i era teamă că
istoria se va repeta. Totuși, Steven considera că „trebuie
să te bucuri de bani atunci când ai“. Frica lui ascunsă era
că ar putea muri prea devreme, cum se întâmplase cu
mai mulți unchi ai săi, sau că ar putea deveni invalid și,
astfel, nu s-ar mai putea bucura de bani.

ÎNTREBĂRI PENTRU PROPRIA PERSOANĂ

Majoritatea oamenilor care au temeri ascunse precum

cele ale lui Frances sau Steven nu sunt conștienți de cât
de mult contribuie acestea la standardele și expectațiile
lor rigide. Totuși, cu puțin efort, aceste frici subiacente
pot fi identificate și evaluate din punctul de vedere al

375
validității. Frances, de exemplu, a folosit următoarea
direcție a întrebărilor pentru propria persoană (tehnica
„de ce“) pentru a dezgropa straturile gândirii ei, până ce
a ajuns la frica ascunsă aflată în centru:

AȘTEPTARE: Trebuie să fiu strictă cu copiii.

î: De ce?
R: Pentru că așa trebuie.
î: De ce?
R: Pentru că trebuie să aibă standarde bune.
î: De ce?
R: Pentru că o să aibă probleme dacă nu va fi așa.

După ce frica ascunsă („o să aibă probleme“) a fost

scoasă la iveală, Frances a trebuit să-și pună o serie de
întrebări pentru a-și testa această frică față de experiența
ei cu copiii:

î: Care este dovada faptului că vor avea probleme dacă

nu ești strictă?
R: Nu știu.
î: Strictețea garantează că ei nu vor avea necazuri?
R: Nu întotdeauna.
î: Ce se întâmplă când ești strict cu copiii?
R: Devin rebeli.
î: Crezi că o metodă alternativă — de exemplu să fii un
exemplu bun și să fii mai flexibilă — ar putea să le ofere
valorile adecvate?
R: Probabil.

în acest punct, Frances și Steven au încercat un

experiment: au conlucrat pentru a nu mai fi așa de
stricți (Frances) și pentru a deveni mai puțin indulgenți
(Steven), astfel încât să vadă cum funcționează acest

IUBIREA NU ESTE
□ / O OE AJUNS
program. în timp, Frances s-a mai relaxat și Steven a
devenit mai puțin îngăduitor cu sine și cu copiii — ceea
ce a făcut viața mai plăcută pentru ambii soți.

COMPROMISUL

Ajungerea la un compromis poate fi dificilă din mai

multe motive psihologice. De pildă, dacă o persoană ca
Frances are standarde deosebit de rigide, atunci orice
compromis înseamnă violarea acestor standarde și astfel
înfăptuirea unei acțiuni rele.
Printre alte semnificații psihologice, a face un
compromis este egal cu a ceda. Pentru Frances, a ceda
înseamnă nu doar a-și sacrifica propriile standarde,
transferând controlul lui Steven. Avea o teamă profundă
că dacă Steven deținea controlul, „atitudinea lui moale“
ar conduce la haos. Tocmai rigiditatea regulilor ei o
„proteja“ de la a mai trăi vreodată experiența haosului
apărut în familia ei când tatăl și-a pierdut slujba, iar
copiii și-au pierdut „busola“.
Pentru Steven, pe de altă parte, fiecare compromis
înseamnă o victorie totală pentru Frances. în conformitate
cu acest cadru se referință, diferențele lor reprezintă o
luptă pentru putere. Dacă Frances câștigă o concesie,
asta înseamnă o înfrângere pentru el. Steven resimte o
astfel de „înfrângere“ ca demoralizatoare, însemnând
o rană adâncă în stima de sine, în imaginea de sine.
Astfel, opunându-se lui Frances — chiar și pasiv — era o
modalitate de a-și menține intactă stima de sine.
Ambii parteneri erau dominați de fricile și îndoielile
personale. Reacția soției la ideea de compromis era:
„Dacă renunț, o să mă calce în picioare“ și „dacă am

377
dreptate și nu fac ceea ce e bine, ceva îngrozitor se va
întâmpla“. Steven se gândea: „Dacă face doar cum vrea ea,
atunci sunt un nimic“.

DINCOLO DE LUPTELE PENTRU PUTERE

Un alt factor al inflexibilității este consolidarea pozi­

țiilor în lupta pentru putere. Poate fi imposibilă găsirea
unui compromis până când fiecare nu devine conștient
că are o perspectivă rigidă și nu încearcă să înțeleagă
punctul de vedere al celuilalt.
Desigur, modificarea punctelor de vedere este
adesea dificilă. Pentru un partener această modificare
poate însemna: „Am pierdut bătălia“. Pentru un altul,
schimbarea perspectivelor poate necesita foarte multă
muncă interioară. Oamenii sunt adesea iritați că trebuie
să depună acest efort.
în mod interesant, cu cât sunt mai convinși de validi­
tatea pozițiilor lor, cu atât este mai mare posibilitatea ca
partenerii să treacă cu vederea ceva ce le contrazice con­
vingerile. în această situație, este util ca fiecare să încerce
să-și asume rezerva: „S-ar putea să nu am dreptate“.

ADAPTAREA

Niciun cuplu nu se potrivește perfect. Așa cum am

văzut, diferențele de stil sau temperament sunt adesea
tocmai trăsăturile care atrag doi oameni la început.
Totuși, mai târziu, exact aceleași diferențe pot îndepărta
partenerii. Astfel, însuflețirea și impulsivitatea lui
Karen, care îl încântaseră pe Ted la începutul relației,

0 IUBIREA NU ESTE
O/ O DE AJUNS
l-au deranjat ulterior; acestea au ajuns să reprezinte
frivolitate și superficialitate, tulburându-i rutina. Iar
capacitatea lui Ted de a organiza timpul liber îi plăcea
lui Karen înainte de căsătorie, în timp ce după aceea
aceste abilități organizatorice îi sugerau pedanterie
și obtuzitate.
Pe măsură ce căsnicia se maturizează, astfel de
diferențe pot deveni o parte componentă a relației, așa
încât, de pildă, impulsivitatea soției se îmbină perfect
cu nevoia soțului de-a planifica în avans. Totuși, pentru
a ajunge la o astfel de îmbinare, soții trebuie să accepte
următoarele lucruri:

1/ Există, inevitabil, diferențe semnificative între

parteneri.
2/ Trebuie să acceptați diferențele și să treceți cu
vederea punctele negative ale partenerului. Când
relațiile sunt furtunoase, multe dintre idiosincraziile
și particularitățile care erau mai de mult acceptate
sau nici măcar observate par să devină elemente de
enervare continuă.
3/ Când le observați dintr-o perspectivă diferită — prin
reîncadrare — se poate să descoperiți ceva atractiv în
aceste diferențe. De pildă, Sharon a ajuns să apre­
cieze cealaltă fațetă a lipsei de seriozitate a lui Paul:
întotdeauna o făcea să râdă.
4/ Valorificarea diferențelor întărește un parteneriat.
De pildă, Ted putea conta pe verva lui Karen pentru
a adăuga vivacitate parteneriatului lor, iar ea putea
conta pe organizarea lui Ted pentru a se asigura că
bugetul era echilibrat, că facturile erau plătite la timp
și că planurile de vacanță nu rămâneau în aer.

în relațiile de succes, fiecare dintre parteneri învață

să participe la activitățile favorite ale celuilalt și să-și

379
accepte reciproc particularitățile. în relațiile de lungă
durată, cei doi ajung chiar să semene unul cu celălalt
în ceea ce privește obiceiurile și preferințele, chiar și
expresiile faciale și înfățișarea.

STABILIREA PRIORITĂȚILOR

Problema stabilirii priorităților care vor fi urmate

într-o anumită situație este foarte delicată. Când parte­
nerii încearcă să fie conciliabili, ei pot fi înțeleși greșit
și, astfel, să se simtă abuzați sau tratați în mod nedrept.
Majoritatea cuplurilor înțeleg că nu se poate ca doar
unul dintre parteneri să facă ceea ce vrea, ci că trebuie să
existe un oarecare echilibru. Cu toate acestea, deciziile
nu pot fi luate doar pe baza unei formule rigide de tipul
„data trecută am făcut ce-ai vrut tu, acum este rândul
meu“. Se poate ca un soț să aibă sentimente foarte puter­
nice cu privire la o anumită activitate la un moment dat,
iar alteori să aibă o atitudine moderată față de acea acti­
vitate sau chiar să fie împotriva ei. Negocierile înțelepte
trebuie să ia în calcul nu doar preferința partenerului, ci
și intensitatea acelei preferințe.
Este utilă pentru amândoi declararea gradului în care
aderă la opțiunea respectivă. De exemplu, în loc să-și
întrebe soția ce i-ar plăcea să facă, soțul poate afirma:
„Am poftă să mergem la cinematograf în seara asta“.
Dacă soția obiectează spunând: „Eu nu prea am chef, dar
voi merge dacă vrei“, bărbatul poate răspunde cu un co­
mentariu sincer, cum ar fi „este foarte important pentru
mine“ sau „nu este atât de important“. în acest moment,
este esențial ca soțul să răspundă sincer, deoarece dacă
este nesincer, sarcastic sau criptic, negocierile ulterioare

QOh IUBIREA NU ESTE

O OU OEAJUNS
se pot bloca. Spunându-i soției ce anume crede el că
ar vrea să audă în loc să-i comunice ceea ce simte cu
adevărat, soțul transmite un mesaj confuz. în plus, soția
poate interpreta această ambiguitate ca pe un indiciu
al faptului că el nu este sincer și că ea nu poate avea
încredere în sinceritatea sentimentelor declarate de el în
discuțiile ulterioare.
Deși termenul de negociere poate părea impersonal
sau poate sugera existența unui conflict, cert este că
multe decizii implică negocieri. Adesea, îndeosebi în
etapele timpurii ale relației, partenerii sunt suficient
de acordați la dorințele celuilalt — și suficient de preo­
cupați să facă pe plac unul altuia — pentru a realiza în
mod subtil aceste negocieri și pentru a ajunge rapid la o
decizie reciproc satisfăcătoare.
Să ne gândim la Cliff și la Judy, ale căror negocieri
s-au împotmolit.

CLIFF: De ce nu sărim peste mersul la părinții tăi de

Crăciun anul acesta? Putem fie sta acasă, ceea ce ar fi
o ușurare pentru mine, fie am putea merge în vizită la
părinții mei.
JUDY: Tu nu vrei să-i vezi niciodată pe părinții mei. îi
eviți mereu și te plângi când mergem în vizită.
CLIFF: [Se opune la tot ce vreau eu.] Nu e adevărat. Am
fost la ei anul trecut de Crăciun, iar anul acesta au venit
deja de două ori la noi. [Ridică tonul.] E de-ajuns. E o
adevărată povară.
JUDY: Nu mai țipa la mine!
CLIFF: Cum țip? Nu-mi vine să cred. încerci să contro­
lezi tot ce spun sau ce fac.
JUDY: Iar începi. întotdeauna te plângi.
CLIFF: Nu te mai lua de mine!
JUDY: Mă înnebunești!
 Cum ar fi putut proceda diferit? Cliff și Judy ar fi
putut dezamorsa o problemă potențial explozivă stabi­
lind importanța relativă a dorințelor lor:

EL: Mă întreb dacă am putea să renunțăm să-i mai

vizităm pe părinții tăi anul acesta. Am fost îngrozitor
de obosit în ultima vreme și mi-ar plăcea să-mi trag
sufletul în perioada de Crăciun. Dacă vrem să sărbătorim,
putem să petrecem timpul cu ai mei [care locuiesc la o
stradă distanță].
EA: Chiar aș vrea să merg în vizită la părinții mei
anul acesta.
EL: Știi că am fost și anul trecut și că ne-am mai văzut
cu ei de două ori anul acesta.
EA: Știu, dar nu e cu adevărat Crăciun dacă nu sunt
alături de părinții mei.
EL: Cât de important este să mergem la ei și
anul acesta?
EA: Pe o scară de la unu la zece, e zece. Cât de impor­
tant e pentru tine să stai acasă?
EL: Pe o scară de la unu la zece, cred că e cam cinci.
EA: Păi cred că zece e mai mare. [Râde.]
EL: Da, ai dreptate.

Acest capitol a prezentat câteva principii de aplanare

a neînțelegerilor și de luare a deciziilor referitoare la
activitățile zilnice. în capitolul următor voi discuta
despre modul în care partenerii își pot clarifica deza­
cordurile în întâlniri care sunt special rezervate pentru
astfel de discuții.

OQO iubirea nu este

OOZ DE AJUNS
REZOLVAREA PROBLEMELOR

CLARIFICAREA DEZACORDURILOR

Unii parteneri sunt furioși unul pe celălalt atât de

mult timp, încât aproape orice dialog va include ran­
chiuna din fricțiunile anterioare. Capitolul 17 va aborda
moduri de-a limita această revărsare prin intermediul
„ședințelor de descărcare emoțională“, în care nemul­
țumirile și acuzațiile pot fi „eliberate“ în mod adecvat.
Astfel de sesiuni presupun reguli speciale pentru
stabilirea limitelor cu privire la exprimarea ostilității.
Dacă dumneavoastră și partenerul sunteți mereu furioși
unul pe celălalt astfel încât nu puteți discuta fără să
a lansa insulte, este recomandat ca mai întâi să citiți
capitolul 17.
Acest capitol vă va oferi sfaturi cu privire la rezol­
varea problemelor, cu alte cuvinte la cum să clarificați
și să răspundeți la nemulțumirile și solicitările partene­
rului. Respectând și practicând mai multe tehnici, veți
putea obține o imagine mai clară a unei probleme, astfel
încât să stabiliți un punct de pornire cât mai bun pentru

383
soluționarea sa. Nemulțumirile, conflictele și neînțelege­
rile sunt cel mai bine abordate, de obicei, în cadrul unor
ședințe speciale de rezolvare de probleme.
Printre sfaturile pentru clarificarea nemulțumirii
partenerului și pentru înțelegerea perspectivei sale se
numără următoarele:

1/ Nu încercați să vă apărați, să inventați scuze sau să

contraatacați.
Deși nemulțumirea partenerului poate fi exagerată și
să pară nedreaptă sau nerezonabilă, încercați să fiți cât
se poate de obiectiv — asumați-vă rolul de investigator
în locul celui de inculpat.

2/ încercați să clarificați cu precizie ceea ce ați făcut —

sau nu ați făcut — și l-a deranjat pe partener.
Este posibil ca pentru asta să fie nevoie de oarece
muncă de detectiv dacă partenerul face niște declarații
vagi, generale, cum ar fi: „Nu faci niciodată ce promiți“,
„ești o persoană răutăcioasă“ sau „ești plin de ură“.
Formularea unei întrebări de tipul: „Poți să-mi dai un
exemplu la obiect?“ este cheia clarificării. Reducerea
unei nemulțumiri globale la o problemă specifică vă
plasează într-o poziție mai bună din care să o rezolvați.

3/ Faceți un rezumat al nemulțumirilor partenerului.

Pentru a vă asigura că înțelegeți natura exactă a
îngrijorărilor soțului sau soției, oferiți-i feedback,
reformulând ceea ce pare a fi esența nemulțumirilor.
După aceste clarificări, puteți face un rezumat al nemul­
țumirilor pentru a stabili dacă le-ați înțeles.

Ca exercițiu de clarificare, le-am făcut lui Ted și Karen

o trecere în revistă a acestor principii și i-am rugat să
le aplice în prezența mea. Karen era furioasă pe Ted de

QO / IUBIREA NU ESTE
OOH- de AJUNS
câteva zile, însă a amânat discutarea enervării ei până la
întâlnirea pe care cei doi au avut-o cu mine. Discuția lor
s-a desfășurat după cum urmează:

KAREN [furioasă]: Strici tot cheful omului. Nu-ți place

să ieși în lume. Vrei doar să stai acasă și să te îngropi în
cărți.
TED [degajat]: Așa de rău sunt?
KAREN [întru câtva amuzată]: Ești mult mai rău
de-atât. Eu creionez o imagine mai optimistă.
TED: Poți să fii mai specifică?
KAREN: Știi foarte bine cât ești de antisocial.
TED: Nu sunt sigur de asta [cerând exemple]. Poți
să-mi dai un exemplu?
KAREN: Săptămâna trecută ți-am sugerat să sunăm
familia Brown și să-i invităm să meargă la film cu noi, iar tu
te-ai enervat din pricină că nu făcuserăm planuri din timp.
Dacă nu facem planuri pentru ceva cu câțiva ani înainte, nu
vrei să faci nimic.

în acest moment, Ted ar fi putut răspunde defensiv la

critica lui Karen, însă a încercat să respecte principiile
cu privire la descoperirea a ce poate fi o nemulțumire
legitimă. Fără să piardă din vedere problema ce trebuia
lămurită, Ted a reușit să orienteze conversația pe un
făgaș constructiv.

TED [făcând un rezumat]: Vrei să spui că ai vrea să fiu

mai flexibil — să fac lucruri sub impulsul momentului?
KAREN [încă iritată]: Da, dacă n-ai fi atât de rigid,
amândoi am fi mai fericiți.
TED [se abține să riposteze și încearcă să găsească o
soluție]: De fapt, nu aveam dispoziția să văd alți oameni în
seara aceea. Dar probabil ai crezut că sunt antisocial.
KAREN [încă nu renunță]: Dar se întâmplă tot timpul.
 TED: Poate că e ceva ce pot schimba.
KAREN [nesigură]: Bine.

Probabil că ați remarcat că Ted și Karen nu au

respectat toate regulile pentru a clarifica situația — Ted
a oferit prematur un alibi. Totuși, aceasta a fost prima
lor încercare și părea important ca Ted să explice senti­
mentele lui adevărate legate activitățile sociale. Soluția o
vom afla mai târziu.
O parte a motivului pentru care Karen era neîndu­
plecată în nemulțumirea ei era că insistența lui Ted
pe planificare îi frustra dorința ei de a face lucrurile
spontan. încă nu-și dădea seama că stilul ei impulsiv
se confrunta cu acela mai elaborat și structurat al lui
Ted. De fapt, stilul lui nu era mai rigid decât al ei, pur
și simplu era diferit, dar Karen a considerat imposibili­
tatea lui Ted de-a fi imediat de acord cu sugestiile ei ca
fiind un semn de rigiditate. Așa cum s-a dovedit, a fost
mai ușor pentru Ted să-și schimbe stilul decât pentru
Karen să și-l modifice pe-al ei.
Pe măsură ce discuția lor a continuat, Ted a scos la
iveală faptul că deși își dorea să aibă o viață socială mai
complexă, adesea se simțea stingher în prezența altora.
El credea că are nevoie de timp să se pregătească atunci
când se întâlnea cu alți oameni alături de care nu se
simțea în largul lui. Ted i-a mărturisit lui Karen: „M-am
gândit la spusele tale în legătură cu faptul că sunt rigid.
Nu cred că înțelegi. îmi place să ies în lume. Doar că nu
mă simt sigur pe mine din punct de vedere social“.
Acest schimb a avut două rezultate pozitive. Ted a
reușit să identifice cu precizie obiceiul care o deranja pe
Karen și a fost motivat să facă ceva în legătură cu acesta.
Pentru prima dată, Karen a simțit că Ted „o aude“. în
discuțiile ulterioare, ea avea să descopere, spre ușurarea
ei, că Ted era dispus să se implice neplanificat în

OQ IUBIREA NU ESTE
OOO DE AJUNS
activități de socializare, chiar dacă anxietatea lui socială
îi seca entuziasmul.
Pe scurt, arta clarificării constă în exprimarea liberă
a nemulțumirii partenerului și în punerea de întrebări
de lămurire în loc de a căuta tot soiul de scuze. Etapele
constau în a ne abține să găsim justificări și să contra­
carăm, în a identifica acțiunile specifice care provoacă
nemulțumirea și în a ajunge la un consens asupra
elementelor particulare ale incidentului deranjant. După
ce conflictul a fost clarificat în acest mod, următoarea
sarcină este găsirea de soluții.

ÎNȚELEGEREA PERSPECTIVEI
PARTENERULUI

Uneori, partenerii care urmează cu cele mai bune

intenții principiile comunicării adecvate observă că
discuțiile lor conduc numai la frustrare și mai mare, la
dialoguri inutile și la antagonism. Acest lucru se în­
tâmplă parțial din pricină că cei doi evaluează problema
și rolurile lor din perspective cât se poate de diferite. în
loc să clarifice dezacordurile, discuțiile nu fac decât să
le accentueze.
Deși reconcilierea presupune ca fiecare partener să
încerce să privească lucrurile prin ochii celuilalt, acest
lucru poate fi dificil, din moment ce perspectiva soțului
sau a soției poate fi greu de identificat și chiar și mai
greu de înțeles. în plus, perspectivele conflictuale pot
genera un asemenea antagonism, încât să pară imposibil
ca fiecare să-și asume o poziție obiectivă și să-i adreseze
celuilalt întrebări într-o manieră neutră. Cu toate
acestea, dacă unul dintre parteneri își asumă rolul de

387
investigator, dar nu de inchizitor, se poate să clarifice
punctul de vedere al celuilalt.
„Colectarea datelor“ poate fi facilitată dacă partenerul
în rol de investigator își motivează interlocutorul să-și
dezvăluie gândurile automate. Astfel, partenerul poate
verifica, de pildă, dacă interpretarea lui este corectă
(capitolul 13). Cu ajutorul diplomației și al unui rezervor
de intenții bune, partenerii ar trebui să-și poată face
o idee despre perspectiva celuilalt. După îndeplinirea
acestui obiectiv, cei doi sunt în poziția de-a se reconcilia
și de-a găsi o soluție practică.
Să ne întoarcem la Cliff și Judy. în cei cinci ani de
căsnicie, Cliff a fost comis-voiajor. Recent, a fost pro­
movat în funcția de director de vânzări și, prin urmare,
câteva ore de program sunt alocate vânzărilor, iar în
orele rămase îi supervizează pe ceilalți comis-voiajori.
Săptămâna unu: Judy se plânge că nu au avut prea
multe momente fericite împreună și sugerează să pe­
treacă mai mult timp împreună, acasă. Femeia se simte
oarecum pesimistă. Undeva ascunsă în mintea ei există
o îngrijorare permanentă: „Poate Cliff să se schimbe cu
adevărat?“. Cliff este de acord cu îngrijorarea lui Judy
și promite să-și modifice programul astfel încât să se
adapteze dorințelor ei. El solicită reducerea numărului
clienților și a numărului de ore petrecute în delegații. în
acest punct, comunicarea și intențiile lor sunt bune.
Două săptămâni mai târziu: Judy a devenit din ce în
ce mai nervoasă pe Cliff. Se gândește mereu: „Nu s-a
schimbat nimic... lucrurile devin din ce în ce mai rele, în
loc să se îmbunătățească... Cliff este blocat în același vechi
tipar... nu se va schimba nicicând, indiferent de cât de
des promite“.
Un apel telefonic pentru Cliff în timpul cinei preci­
pită o întrerupere a comunicării eficiente. Judy aude
discuția, în care se pare că soțul ei discută cu un client

O QQ IUBIREA NU ESTE
□OO DE AJUNS
potențial și pare dispus să se ocupe de situația lui. Ea se
gândește: „De ce continuă să vorbească... o să se răcească
mâncarea... știe că nu-mi place deloc să întrerupă mesele în
felul ăsta... a zis că va reduce numărul de clienți... nu pot să
am încredere în nimic din ce spune“.
După ce discuția telefonică se încheie, Judy și Cliff au
următorul schimb de replici (anterior l-am instruit pe
Cliff să fie investigator, iar el a încercat să aplice princi­
piile discutate cu mine în conversația cu soția sa):

JUDY: Ai spus că o să mai reduci din clienții pe care-i ai

[enervându-se, în loc să clarifice problema].
CLIFF: Dar acesta este unul foarte important și poate
aduce câștiguri foarte mari [defensiv].
JUDY: Mereu faci excepții. Ai spus că te vei schimba,
dar nu te-ai schimbat deloc [criticând].
CLIFF: Nu remarci niciodată lucrurile pozitive pe care
le fac. M-am schimbat în mai multe privințe în ultimele
două săptămâni, dar n-ai observat [contraatacând,
dar totodată prezentând informații noi — ceea ce este
inutil, din moment ce vorbele lui sunt percepute ca fiind
un contraatac].
JUDY: Nu am observat asta pentru că nu s-a întâmplat
nimic.
CLIFF: Nu e corect. Știi că stau mai mult timp acasă
dimineața. în plus, săptămânile trecute am refuzat mulți
clienți — doar că nu știi despre asta [oferind mai multe
informații].
JUDY: Doar pentru că petreci mai mult timp acasă nu
înseamnă nimic pentru mine. Lucrezi mereu la biroul tău.
în ceea ce mă privește, ești doar o siluetă care stă pe scaun
[ignorând datele noi și continuând să atace].
CLIFF: Tot ce vrei e să stau acasă, niciodată nu vrei să
plec de-acasă. Am crezut că dacă lucrez de-acasă, o să fii
mulțumită [ripostând].
 JUDY: Nu mă mulțumește câtă vreme nu pot să vorbesc
cu tine. Ești căsătorit cu slujba ta. Chiar și atunci când ești
acasă te gândești mereu la serviciu și tot timpul discutăm
numai despre munca ta.
CLIFF: Crezi că lucrez doar pentru că-mi face plăcere.
Nu înțelegi că fac asta pentru amândoi. Te porți ca și cum
ți-aș face în ciudă.

în acest punct, Cliff face un pas înapoi pentru a

obține o perspectivă mai bună a ceea ce se întâmplă și
remarcă mai multe probleme. în primul rând, ambii
soți s-au atacat reciproc în loc să le clarifice disputa. în
al doilea rând, el își dă seama că nu a pus-o la curent pe
Judy cu privire la eforturile lui de a reduce volumul de
muncă. Cliff a presupus incorect, așa cum se întâmplă
în multe cupluri, că partenera și-a dat seama de faptele
lui constructive fără ca el să i le comunice. Totodată,
Cliff a înțeles greșeala făcută când s-a gândit că a lucra
acasă înseamnă mai mult timp petrecut împreună. în
sfârșit, își spune sieși că furia lui Judy este de înțeles,
având în vedere lipsa de informații.
Din fericire, Cliff trece la rezolvarea constructivă a
problemelor și încearcă să-și dea seama de poziția lui
Judy. El își asumă un rol de întrebător, reformulând
nemulțumirea ei:

CLIFF: Se pare că problema e că tu simți că nu-ți acord

întreaga mea atenție atunci când lucrez acasă. Când
vorbesc mult la telefon înseamnă că atenția mea e îndrep­
tată în altă parte. Nu-i așa? [Verificând ceea ce a înțeles.]
JUDY: Păi, nu-i vorba doar de atenție. înseamnă că
sunt mai puțin importantă pentru tine decât afacerile
tale. Dacă ai vrea cu adevărat, ai putea aranja lucrurile
mai bine.

OQH IUBIREA NU ESTE

□ DE AJUNS
 Judy este asigurată că soțul ei i-a înțeles poziția,
apoi el propune o sugestie constructivă: să facă planuri
clare pentru a petrece timp împreună, de exemplu să ia
periodic cina în oraș și să-și planifice o vacanță. Judy
acceptă, fiind totuși sceptică.
în această interacțiune se regăsesc mai multe
aspecte-cheie: (1) Judy a reușit să descrie problema în
termeni pe care Cliff să-i înțeleagă; (2) Cliff a reușit să-i
transmită faptul că el deja acționase în sensul acordului
lor și astfel a modificat convingerea soției sale cum că
el nu se poate schimba; (3) Cliff a înțeles perspectiva
lui Judy și a reușit să definească problema lor exactă —
calitatea, nu cantitatea de timp petrecut împreună;
(4) după definirea problemei, Cliff și Judy au căzut de
acord asupra unor acțiuni constructive. Judy este în
continuare sceptică din cauză că are nevoie de dovezi că
soțul ei va respecta planul stabilit.
Trebuie să avem în vedere faptul că idei cum ar fi
cina în oraș sau programarea unei vacanțe sunt adesea
propuse ca soluții pentru astfel de probleme, dar nu le
rezolvă în mod obligatoriu. Ele se transformă în eșec
atunci când cuplul adoptă o soluție fără să-și dea seama
exact care este problema. în unele cazuri, de exemplu,
se poate ca unul dintre soți să se simtă prea atașat
de celălalt și să vrea să petreacă timp singur. Uneori,
soluțiile premature sunt mai rele decât lipsa unei soluții,
deoarece atunci când nu au succes, sunt percepute ca
„încă un eșec“. Astfel, este esențial ca în cadrul discuți­
ilor de clarificare să vă asigurați că soluția este relevantă
pentru problema respectivă.
Deși nu este nevoie ca partenerii să se poarte ca niște
psihologi unul față de celălalt, aceștia pot ocoli unele
aspecte din relație dacă sunt conștienți de hipersensi­
bilitățile și convingerile simbolice ale partenerului. O
problemă care nu a fost dezbătută în discuția Cliff-Judy
a reprezentat-o nemulțumirea soției cum că nu este
apreciată. în spatele acestei nemulțumiri se ascundea
frica ascunsă că dacă ar avea nevoie disperată de ajutor,
nu s-ar putea baza pe Cliff. Dacă nu sunt gestionate,
astfel de frici pot sta în calea rezolvării problemelor,
în cazul de față, Judy ar trebui să-și descrie frica de
abandon, iar Cliff ar trebui să o abordeze, pentru ca
amândoi să ajungă la o soluție eficientă.

REGULI SPECIFICE PENTRU ȘEDINȚELE

DE REZOLVARE DE PROBLEME

Numeroase cupluri consideră utilă rezervarea unui

interval de timp pentru discutarea situațiilor sau a
problemelor. Probabil că cel mai bine este ca la prima
„ședință“ să discutați una sau două probleme, pentru
a nu-1 copleși pe partener și pentru a nu pomi o luptă
inutilă și neproductivă. Mai jos am enumerat sugestiile
generale pentru astfel de discuții.

1/ Stabiliți un moment specific pentru ședințele

de rezolvare a problemelor, când este liniște și
puteți vorbi pe îndelete. Unele cupluri preferă să
iasă la cină și să discute într-un loc mai ferit al
restaurantului.
2/ Nu dezbateți incidentele problematice de fiecare dată
când apar pe parcursul săptămânii; în schimb, faceți
o listă cu lucrurile pe care doriți să le discutați cu
prilejul ședinței speciale.
3/ Stabiliți punctele de discuție la începutul ședinței,
făcând o listă cu problemele sau solicitările de
discutat. în acest fel, nu-1 veți lua prin surprindere pe

0(10 IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
 partener pe parcursul discuției și nici nu veți uita să
discutați o anumită problemă.
4/ Vorbiți pe rând și discutați problemele separat. Când
este rândul dumneavoastră, explicați clar problema,
astfel încât partenerul să o înțeleagă. Reluați explica­
țiile dacă este nevoie.
5/ Sugerați soluții posibile la problema expusă.
6/ împreună cu partenerul, faceți un brainstorming
pentru a identifica alte rezolvări fezabile. încercați
să găsiți cât mai multe soluții cu putință și apoi să
le analizați din punct de vedere cost-eficiență. De
exemplu, angajarea unei persoane pentru menaj
poate fi utilă pentru un cuplu activ, însă costul
probabil ar produce un deficit financiar, creând și
mai mult stres. Unele sugestii ar putea genera soluții
utile pe termen lung, dar nu și pe termen scurt și
viceversa. De exemplu, mutarea într-o casă mai mare
poate fi un scop pe termen lung când bugetul familiei
va fi crescut substanțial, dar ar putea fi imposibil de
aplicat în viitorul apropiat.

Un pericol al concentrării pe probleme și conflicte

este acela că puteți ignora aspectele pozitive ale căsni­
ciei. în cadrul acestor ședințe este bine să rezervați un
interval de timp pentru a face un rezumat al evenimen­
telor plăcute din săptămâna anterioară, așa cum am
descris în capitolul 12.
în continuare am creat o listă de reguli specifice
pentru aceste „ședințe“, urmată de discutarea fiecărei
reguli. Aceste recomandări au fost utilizate cu un succes
considerabil de către mine și de către alți terapeuți.
Dumneavoastră și partenerul trebuie să citiți încă o dată
regulile înainte de-a începe „ședințele“. Apoi recitiți-le
a treia oară după fiecare „ședință“ și evaluați cât de bine
ați respectat fiecare element din listă.

393
 LISTĂ DE VERIFICARE PENTRU ȘEDINȚELE DE REZOLVARE
DE PROBLEME

Reguli pentru persoana care vorbește

1/ Fiți concis.
2/ Vorbiți la obiect.
3/ Nu insultați, nu învinuiri și nu lansați acuzații.
4/Nu etichetați.
5/ Nu folosiți termeni absolutiști.
6/ Formulați lucrurile în mod pozitiv.
7/Verificați deducțiile dumneavoastră cu privire la
acțiunile partenerului.
Reguli pentru ascultător
1/ Ascultați cu atenție.
2/ Oferiți feedback, indicând faptul că ascultați ce vi se
spune.
3/ încercați să înțelegeți miezul lucrurilor expuse de
partener.
4/ Nu fiți defensiv și nu contraatacați.
5/ Dacă vi se cere, clarificați motivele pentru purtarea
dumneavoastră și nu vă căutări scuze.
6/ Nu psihanalizați motivele partenerului.
7/ Identificați puncte de acord, precum și puncte de
dezacord.
8/ Cereți-vă scuze dacă v-ați jignit în mod evident
partenerul.
9/ Faceți un rezumat cu voce tare a ceea ce credeți că vrea
să spună interlocutorul.

Aceste reguli se bazează pe principii pe care ar trebui

să le înțelegeți când încercați să le aplicați.

3(1 / IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
PRINCIPII PENTRU PERSOANA CARE VORBEȘTE

> Fiți concis. încercați să fiți cât mai concis cu putință

în ceea ce aveți de spus. Limitați-vă la aspectele esențiale.
Eu recomand „regula de două propoziții“ — limitarea
afirmației la două propoziții — de vreme ce adesea
este posibil să comunicați aspectele esențiale în câteva
cuvinte bine alese. Acest lucru reduce la minimum
materialul contraproductiv și ostil.

> Vorbiți la obiect. Evitați remarcile vagi și generale.

De exemplu, în loc să vă plângeți „aș vrea să fii mai
ordonat“, spuneți „aș dori să pui prosopul pe suport
după ce-1 folosești“.

> Nu insultați, nu învinuiți și nu lansați acuzații. Este

mai util să respectați regula nonculpabilizării: „Avem o
problemă. Să vedem ce putem face pentru a o rezolva“.
Să zicem că sunteți mecanic: observați un șurub slăbit
care trebuie strâns și, pur și simplu, sugerați o acțiune de
reparare fără să învinuiți pe cineva.

> Evitați tendința de a folosi etichete de tipul „neîn­

demânatic“, „egoist“ sau „neglijent“, care adesea sunt
generalizări exagerate și pun chestiunea discutată în
umbră. Ba mai rău, acestea pot fi provocatoare și nu fac
decât să saboteze ședința de rezolvare a problemelor

> Nu folosiți termeni absolutiști, cum ar fi „niciodată“

sau „întotdeauna“. De obicei, aceștia sunt incorecți și vor
fi combătuți, din moment ce e greu să spui că partenerul
nu face niciodată un anumit lucru sau face întotdeauna un
alt lucru. Dacă folosiți aceste cuvinte absolute, stârniți o
ceartă sterilă și vă îndepărtați de subiectul discuției.

395
 > Încercați să spuneți ce anume v-arface plăcere, în loc
să criticați. De pildă, puteți spune: „Mi-ar plăcea dacă
m-ai ajuta să spăl vasele“, în loc să vă plângeți că „nicio­
dată nu mă ajuți cu vasele“.

> Nu încercați să ghiciți intențiile partenerului.

Presupunerile dumneavoastră s-ar putea să fie greșite în
cele mai multe cazuri, ceea ce nu va face decât să-l deran­
jeze pe partener. Dacă sunteți de părere că acesta este
iritat pe dumneavoastră, este mai bine să spuneți: „Am
senzația că ești supărat pe mine“, în loc să-l acuzați că
încearcă să se răzbune prin faptul că nu este de ajutor.
Când vă testați convingerile cu privire la lucruri făcute
de soț sau soție, nu uitați că acestea sunt presupuneri,
nu fapte. Este inutil să vă bazați pe o psihanaliză ieftină
a motivelor partenerului.

PRINCIPII PENTRU PERSOANA CARE ASCULTĂ

> Găsiți puncte în care sunteți de acord sau unde

există o înțelegere reciprocă, astfel încât să nu păreți un
adversar: „Este adevărat că am fost preocupat de serviciu
în ultimul timp“. „înțeleg că dacă în drum spre casă mă
opresc să beau un pahar, te deranjează.“

> Nu luați în considerare afirmațiile negative ale

partenerului. Când partenerul este rănit sau furios, este
mai probabil ca acesta să abordeze problema în termeni
exagerați și acuzatori. încercați să vă concentrați pe
cauza furiei și să ignorați învinuirile și criticile.

t> Puneți-vă întrebări. Uneori, nemulțumirea

partenerului pot fi clare pentru el, dar nu și pentru

QQft IUBIREA NU ESTE

yjț) OEAJUNS
dumneavoastră. întrebați-vă: „Ce vrea să spună soțul
sau soția mea?“

> Verificați dacă ați înțeles nemulțumirea partenerului.

De pildă, puteți spune următoarele: „Cred că-mi spui că
nu mai suporți amestecul mamei mele“ sau „vrei să spui
că o să te ocupi tu de plata facturilor?“

> Clarificați motivele dumneavoastră dacă sunteți de

părere că partenerul le-a interpretat greșit. De exemplu,
puteți spune: „Am vrut Într-adevăr să te sun, dar am
simțit că trebuie să termin treaba înainte să plec de
la birou“.

> Nu vă fie teamă să spuneți că vă pare rău. Iubirea

presupune exprimarea părerii de rău față de rănirea in­
voluntară sau intenționată a partenerului. Comunicarea
acestui sentiment este importantă.

TRANSPUNEREA NEMULȚUMIRILOR
ÎN SOLICITĂRI

Pe măsură ce ședința de rezolvare a problemelor

se desfășoară, veți face progrese mai mari dacă vă
concentrați pe ce anume doriți să obțineți, nu pe ceea ce
partenerul face greșit. într-o întâlnire cu Sally și Tom,
am încercat să le arăt cum să abordeze problemele pe
care le au.

ATB: E clar că amândoi aveți nemulțumiri. Să vedem

cum le puteți transpune în solicitări.
SALLY: Este vorba de mersul în diverse locuri.
El ajunge mai mereu târziu acasă, așa că trebuie să

397
compenseze timpul pierdut fugărindu-mă înspre locul
unde vrem să ajungem.
TOM: Glumești? Când ajung acasă, ea e aproape
dezbrăcată, apoi țipă la mine că am întârziat.
SALLY: Păi, adevărata problemă e că mă scoate din
minți felul în care conduce mașina — parchează blocând
intrările, trece pe interzis. Și când mă gândesc la cum
apasă pe accelerație... Avem noroc că încă suntem în viață.
TOM: Mă tot sâcâi. Ar trebui să stai în spate, acolo
unde ți-e locul, și să dai indicații de-acolo.
SALLY: Dacă n-aș zice nimic, nu știu ce-ar face — mereu
încearcă să accelereze la punctele de taxare, fiind gata să
intre în barieră înainte să se ridice.
TOM: Păi, o dată bariera se ridica foarte încet și din
întâmplare am dat peste ea...
SALLY: Ai lovit-o pentru că ai apăsat pe accelerație în
timp ce introduceai moneda...
ATB: Să ne oprim puțin. Sally, încearcă să ne spui ce
vrei tu de la Tom.
SALLY: Nu vreau decât să conducă mai încet, să nu
meargă ca nebunul și să facă în așa fel încât să putem
ajunge cu zece minute mai târziu.
TOM: Și atunci n-o să mă mai cicălești?
ATB: Așteaptă o clipă. Asta e solicitarea ta principală
pentru Sally?
TOM: Păi... fata asta aleargă și tot aleargă. Nu are nici­
odată un moment de relaxare. Trebuie să fie ea cea care le
face pe toate și care se oferă voluntară. Nu poate să spună
nu... Cum o roagă cineva să organizeze un eveniment de
caritate sau o reuniune de liceu — ea trebuie să accepte.
ATB: Poți să traduci aceste lucruri într-o dorință?
TOM: Da, aș vrea să mai încetinească ritmul.
SALLY: A decis că ce fac eu nu este important.
ATB: Se poate să mai reduci din angajamentele pe care
ți le-ai luat?

Q IUBIREA NU ESTE
JuO DE AJUNS
 SALLY: înainte se plângea că nu sunt niciodată acasă
seara, iar când stăteam acasă, își petrecea tot timpul în
atelierul său.
ATB: Sally, crezi că e posibil să stai serile mai mult
acasă?
SALLY: Pentru el e în regulă să se ofere să antreneze
liga de juniori sau grupa de cercetași — dar când o să pot și
eu să fac ce-mi doresc?

Este evident că Sally și Tom își apără propriile lor

interese. Totuși, pe măsură ce ședința avansa, cei doi au
putut ajunge la un compromis — Tom va încerca să fie
mai punctual și să conducă mai încet, iar Sally va sta mai
mult timp acasă.
în majoritatea căsniciilor, doleanțele se acumulează
pe parcursul mai multor luni și a mai multor ani. Când,
în cele din urmă, sunt spuse cu voce tare, acestea iau
forma nemulțumirilor, a criticilor sau a acuzațiilor. în
general, soții și soțiile își dau seama că au mai multe
șanse să obțină cooperarea partenerului — și să dimi­
nueze propria iritare — dacă își transpun nemulțumirile
în revendicări. De altfel, ca parte integrantă a ședințelor
de clarificare (vezi capitolul 15), este de dorit ca parte­
nerii să-și noteze solicitările specifice. De pildă:

Nemulțumire sau critică Solicitare

Mi se întoarce stomacul pe
dos când mănânci cu gura
deschisă.
Bucătăria arată ca o cocină.
Nu te suport când bei prea
mult și apoi vrei să facem
dragoste. Ești dezgustător.
Te rog să mesteci alimentele cu
gura închisă.
Poți spăla vasele dimineața,
înainte să pleci la serviciu?
Mi-ar plăcea să facem dragoste
când nu ești băut.

399
Nemulțumire sau critică Solicitare
Nu suport respirația ta urât Am cumpărat niște apă de
mirositoare. gură pe care o putem folosi
amândoi.
Ești atât de neglijent! Ai putea să folosești scrumiera
Indiferent cât de mult fac curat, și să îți agăți pe umeraș hainele
tu lași în urmă un dezastru. pe care nu le folosești?
Mereu îți piepteni părul în Ai putea să ai mai multă
chiuvetă, înfundând scurgerea. grijă să nu-ți piepteni părul
deasupra chiuvetei?
Te-ai îngrășat atât de mult, Ce-ar fi să ții regim?
încât te-ai urâțit foarte tare.
Nu suport să stai cu bigudiuri Ai putea să te speli pe cap altă
în păr la cină. dată, astfel încât să nu mai vii
cu bigudiuri la masă?
Ești atât de preocupat de Crezi că am putea rezerva o
serviciul tău, încât nu mai perioadă de timp doar pentru a
putem discuta. vorbi sau să luăm cina în oraș
într-o seară?

SOLICITĂRI VENINOASE

Când formulați solicitările, încercați să evitați

punerea la zid sau înțepăturile.39 De exemplu, o soție
spune, oarecum disprețuitor: „Aș vrea să duci gunoiul în
fiecare dimineață... sigur, numai dacă poți să-ți răpești
câteva minute din programul tău prețios“. Soțul spune:
„Aș vrea să stai și să vorbești cu mine când vin acasă...
numai că asta ar însemna să nu mai vorbești taman
atunci la telefon“. O soție afirmă sarcastic: „Te-aș ruga
să-1 ajuți pe Andy la teme, dar știu că asta este o povară
teribilă pentru tine“. Astfel de împunsături gratuite
nu fac decât să saboteze mesajul pe care încercați
să-l transmiteri.

/ flfl IUBIREA NU ESTE

MJU DE AJUNS
 încercați să aveți mereu în minte importanța for­
mulării afirmațiilor la persoana I, în loc să vă adresați
la persoana a Il-a. Este mai bine să spuneți: „Mă supăr
atunci când vii târziu acasă fără să mă anunți“ în loc
de „mă enervezi mereu când vii acasă târziu fără să mă
anunți“. în mod similar, este mai bine să spuneți: „Mi-ar
plăcea mai mult dacă mi-ai povesti ce s-a întâmplat la
serviciu“ decât „niciodată nu-mi spui ce s-a întâmplat
la serviciu“. începerea propoziției cu Eu în loc de Tu are
tendința de-a reduce nuanțele acuzatoare.
Discuția lui Tom și Sally cu privire la petrecerea
timpului era plină de nemulțumiri de-o parte și de alta,
însă după mai multe săptămâni, cei doi au devenit
experți în a transpune nemulțumirile în solicitări. I-am
sugerat să-și noteze pe hârtie solicitările. Sally a realizat
următoarea listă:

t> Povestește-mi ce-ai făcut în timpul zilei fără să fie

nevoie să te întreb de fiecare dată.
> Oferă-te să mergi cu mine la plimbare în unele seri.
> Vorbește cu mine în timp ce calc rufele.
> Oferă-te să scoți copiii la plimbare când vezi că am
multă treabă sau joacă-te cu ei.
t> Când te duci să-ți iei ceva de băut din frigider, în-
treabă-mă și pe mine dacă vreau ceva.
> Vino să luăm prânzul împreună o dată sau de două
ori pe lună.
> Tunde gazonul.
t> Oferă-te să-i duci pe copii la școala de duminică.

Tom a întocmit și el propria listă:

> Nu pomi discuții telefonice nesfârșite cu mama ta

când sunt eu acasă.
> Nu închide ușa când te duci să lucrezi în birou.

401
> Masează-mi spatele.
> Inițiază preludiul.
> întreabă-mă și pe mine înainte de-ați lua angajamente
sociale.
> Sună-mă în timpul zilei.
> Nu cheltui cu cârdul de credit descoperit.
> în unele seri, du copiii la culcare înainte să ajung
acasă, astfel încât să putem bea un pahar și să luăm
cina singuri.

Afirmații generale, de tipul „încearcă să fii mai

grijuliu“ sau „fii mai tandru“ nu sunt transpuse imediat
în acțiune. Este indicat să fiți specific. Sensul simbolic al
unei acțiuni specifice contează cel mai mult, și dacă nu
faceți ce-ar dori soțul sau soția să faceți, este posibil să
nu transmiteți nicicând mesajul că vă pasă.
Chiar și având cele mai bune intenții, se poate ca
dumneavoastră sau partenerul să folosiți uneori remarci
caustice în discuțiile de rezolvare a problemelor. în
aceste momente ar fi mai bine să urmăriți gândurile
dumneavoastră automate și să vă reamintiți regulile
vorbitorului și ale ascultătorului.
în continuare ne vom concentra pe Judy și Cliff, a
căror relație a avut și ea de beneficiat de pe urma ședin­
țelor de rezolvare a problemelor. Cliff a urmat ședințe de
consiliere maritală, iar Judy a participat la o singură în­
tâlnire. Cu toate acestea, Cliff a putut aplica elementele
învățate în terapie. Chiar dacă doar unul dintre parteneri
a lucrat în mod activ asupra problemelor conjugale, s-au
înregistrat progrese notabile. într-o seară cei doi au avut
următoarea discuție:î

JUDY: M-am săturat să fac toată munca în gospodărie,

să îngrijesc grădina, să mă ocup de reparații și să mențin

/ IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 totul pe linia de plutire. Nu te mai interesează nimic. Nu
vezi niciodată lucrurile din jurul tău. Nu vezi vălmășeala.
Pur și simplu te bazezi pe mine în toate privințele. Știu că
lucrezi, dar măcar atunci când ești acasă aș vrea să mă pot
baza pe tine să mă ajuți — ca de pildă să strângi lucrurile
murdare, să faci unele sarcini fără ca eu să-ți cer asta. Știi
ce e de făcut. Urăsc să mă țin tot timpul de capul tău. Mi-ar
plăcea să mai iei și tu inițiativa.
CLIFF: [Iar începe cu cicâlitul, dar voi încerca să fiu calm.]
Eu sunt de acord. Mi-ar plăcea să te ajut. Hai să vorbim
puțin și să-mi spui ce anume vrei să fac.
JUDY: Nu numai că trebuie să fac totul singură, dar mai
trebuie să-ți și spun ce să faci. După atâta timp, ar trebui să
știi cu ce aș vrea să mă ajuți. Dacă te-ar interesa, ai ști ce e
de făcut [atribuie motive rău intenționate comportamen­
tului lui Cliff].
CLIFF: [fi place să critice, nu să se concentreze pe
problemă.] Fac și eu unele lucruri. Fac multe lucruri, dar
trebuie să știu ce anume consideri tu important. M-am
ocupat mult de grădină...
JUDY: Tu faci doar partea distractivă.

în acest moment, cei doi nu reușesc să rezoneze. Cliff

încearcă să urmeze regulile, dar așa cum se va vedea în
următoarea parte a dialogului, este deturnat și devine
participant la schimbul de împunsături.

CLIFF: [Nu reacționa. Află ce vrea.] Nu vrei mai bine

să-mi spui direct ce-ai vrea să fac și să vedem ce se
întâmplă?
JUDY: Știi toate cutiile alea stivuite în sufragerie? Mă
deranjează că n-au fost duse de acolo — pur și simplu nu
mai suport. Cât mai trebuie să treacă încât să fii suficient de
deranjat ca să muți cutiile alea?
 CLIFF: [Iar se tot ia de mine.] O să treacă o veșnicie...
pentru că nu mă deranjează. Va trebui să-mi spui ce alte
lucruri te deranjează.
JUDY: Nu-ți displace pentru că nu ești acasă toată ziua
ca să vezi dezordinea.
CLIFF: [Nimic nu-i de-ajuns, indiferent cât de mult mă
străduiesc. Mereu o să fie ceva care s-o deranjeze.] Lucrurile
de acest fel nu mă deranjează pentru că, în ceea ce mă
privește, nu e dezordine. O să le mut cu plăcere dacă
asta vrei.
JUDY: Nu poate fi adevărat. Nu pot să cred că nu vezi
lucrurile astea.

Mulți oameni nu pot crede că partenerul lor nu

sesizează anumite lucruri care lor le sar în ochi, astfel
încât atribuie acțiunile acestuia unei lipse de interes.

CLIFF: [Hai, mai rezistă puțin.] Bine, voi face tot

posibilul ca să văd mai bine lucrurile astea, dar nici mie
nu-mi plac multe chestii pe care le faci tu.
JUDY: Cum ar fi?
CLIFF [verificând motivele soției]: Am observat că mi-ai
lăsat hainele murdare în capătul scării. Bănuiesc că era un
test ca să vezi cât o să dureze până le iau de-acolo.
JUDY: Așa e.
CLIFF [oferind o soluție]: Pur și simplu nu-mi plac
astfel de jocuri. O să încerc să fiu mai atent la diverse
lucruri, dar vreau să încetezi să mă testezi tot timpul.

în cele din urmă, Judy și Cliff au fost de acord cu acest

rămășag, ajungând în timpul ședințelor de clarificare
la etapa de scriere a listelor de solicitări, așa cum au
procedat Sally și Tom. Acest tip de târguială a funcționat
cu rezultate bune pentru Judy și Cliff, modificându-le
tiparul de certuri, cicăleli și resentimente.

/ IUBIREA NU ESTE
UH DE AJUNS
 Din dialogul de față, poate părea că Judy este parte­
nerul mai puțin rezonabil. Deși a fost mai iritabilă decât
Cliff, de fapt se afla sub o presiune mult mai mare. Pe
lângă responsabilitățile ei pentru gospodărie și îngri­
jirea casei, Judy lucra cu jumătate de normă de acasă,
ținând contabilitatea mai multor medici. Astfel, femeia
suporta o presiune dublă, pe de-o parte generată de
slujbă și pe de altă parte de responsabilitatea treburilor
casnice (v. capitolul 18). Adesea, partenerul care-și
asumă responsabilitatea primară — de pildă rolul de
stăpân al casei — resimte un stres mai mare decât cel al
slujbei. Într-adevăr, acest sentiment al responsabilității
s-a acumulat, făcând-o pe Judy, care se percepea drept
principala responsabilă pentru treburile domestice, mai
iritabilă și mai puțin rezonabilă.
Când cei doi au pus la cale un sistem nou de împăr­
țire a treburilor casnice, Judy a reușit să-și inverseze
imaginea negativă pe care o avea despre Cliff. Sensul
simbolic al participării mai active a lui Cliff la treburile
domestice a avut un efect important asupra soției sale.
Faptul de a ști că soțul ei este un adevărat partener
și aliat i-a insuflat mai multă energie și i-a crescut
toleranța la stres. Deși volumul ei de muncă nu a scăzut
substanțial, Judy s-a simțit mai calmă, ceea ce a ajutat-o
să capete o atitudine mai rezonabilă față de soțul ei.
Răbdarea lui Cliff a fost recompensată: a ajutat cuplul să
iasă cu bine din acea perioadă dificilă.

405
ÎMBLÂNZIREA FURIILOR

„O ceartă bună răcorește atmosfera — așa credeam,

înainte, când ne certam bine, sexul era excelent. Acum,
ne certăm îngrozitor și nu mai avem deloc parte de
sex... înainte, după ce ne certam, ne redescopeream,
ne simțeam mai apropiați și abia așteptam să mergem
în pat. Dar acum furia durează la nesfârșit, iar eu nu
mai vreau să-l văd. Pur și simplu nu pot uita lucrurile
urâte pe care mi le-a spus.“ Astfel își descrie Marjorie
indignarea față de Ken.
Deși exprimarea furiei poate părea utilă într-o etapă
sau alta a căsătoriei, alteori poate fi tulburătoare. Și
când se transferă de la o activitate la alta, oră de oră, zi
de zi și săptămână de săptămână, atunci este distruc­
tivă. în acel moment, cuplul trebuie să treacă la acțiune
pentru a supraviețui.
Majoritatea covârșitoare a căsniciilor nefericite
au fost distruse de ostilitatea reciprocă. Vrăjmășia
continuă modifică percepția unui soț sau a unei soții
față de partener. Așa cum a afirmat Marjorie: „Când
mă gândesc la el, nu văd decât chipul lui furios și pe el

/ OCÎ IUBIREA NU ESTE

*+Uv OE AJUNS
urlând la mine.“ Când partenerii dau dovadă de astfel de
furie, li se pare firesc să-și dorească să se atace reciproc.
Desigur, mânia are rolul ei. Atitudinea idealistă față
de furie — aceea că nu ar trebui exprimată niciodată —
este nerealistă. Uneori, expresia furiei poate avea un rol
adaptativ, ba chiar salvator. De exemplu, o soție abuzată
și chinuită poate să descopere că a fi furioasă în mod
deschis este o cale de a se proteja pe sine. (Este la fel de
adevărat că adesea exprimarea furiei de către victimă îl
enervează și mai mult pe agresor.)
Unii oameni sunt de părere că exprimarea furiei este
cea mai eficientă cale — singura, de fapt — care poate
influența o altă persoană. Totuși, se poate ca aceștia
să nu-și dea seama că exprimarea furiei poate genera
rezultate preponderent negative. în plus, nu modifică
atitudinile interlocutorului și poate reprima doar
temporar un comportament nedorit — care reapare când
amenințarea pedepsei a dispărut.
Uneori, în căsnicie sentimentele de gratitudine,
iubire și afecțiune par să-și fi pierdut influența. Unul
dintre parteneri poate simți că nu are suficient de multe
interacțiuni plăcute cu celălalt — de exemplu, există
prea puțin timp petrecut împreună sau prea puține
îmbrățișări. Sau celălalt ia de bune anumite acțiuni
plăcute, fără să se gândească să răspundă pe măsură.
Ca expresie a declinului plăcerii (considerând plăcerea
ca modalitate de consolidare a acțiunilor dezirabile ale
partenerilor), există o posibilitate mai mare ca soții să
recurgă la pedeapsă ca mijloc de control.
Un alt „avantaj“ aparent al exprimării furiei este
eliberarea tensiunii. După o ceartă serioasă, este posibil
ca ambii parteneri să fie relativ relaxați și să se poată
implica în activități mai prietenoase, chiar erotice. Cu
toate acestea, costul certurilor poate fi însemnat; se

407
poate ca ambii parteneri să țină minte cuvintele dure sau
chiar loviturile timp de mulți ani.
Așa cum certurile intense conduc la îndepărtarea
partenerilor, sentimentele lor tandre par să se dimi­
nueze. Acest fenomen rezultă din faptul că atitudinile
negative generează emoții neplăcute, ca de pildă indig­
nare sau tristețe, iar cele pozitive generează sentimente
plăcute, cum ar fi iubirea sau fericirea. Când atitudinile
se schimbă din pozitive în negative, sentimentele se
schimbă în aceeași direcție.
Retezând de la rădăcină ostilitatea sau măcar contro­
lând expresiile ei, numeroși soți și soții își pot schimba
imaginea reciprocă de la una negativă la o alta pozitivă.
Am fost de multe ori surprins să observ revenirea sen­
timentelor afectuoase și a iubirii, care păreau cu totul
dispărute din cauza intensității ostilității partenerilor.
în general, cuplurile se străduiesc din răsputeri să
reducă la minimum răbufnirile de furie. Din moment
ce ostilitatea se bazează adesea pe neînțelegeri sau
cel puțin pe exagerări, există un risc maure să agraveze
problemele în loc să le rezolve. în plus, rănile provocate
cauzează o parte din suferința căsniciilor cu probleme.
Când vă exprimați nemulțumirea, încercați să utilizați
modalități de comunicare a propriei opinii așa încât să
reduceți la minimum efectele nedorite asupra partene­
rului. Unele dintre acestea vor fi discutate mai târziu în
acest capitol.

SURSA PROBLEMEI: DUMNEAVOASTRĂ

SAU PARTENERUL?

Când se ceartă, soții văd aproape întotdeauna par­

tenerul ca fiind de vină. Totuși, așa cum s-a observat în

/ ÎHl IUBIREA NU ESTE

CE AJUNS
cercetările sistematice, afirmațiile unui arbitru imparțial
indică faptul că deși soții sunt de părere că partenerul
este dificil, neglijent sau antagonist — și ei sunt cei
răniți — ambele părți contribuie la conflict.40
însă problema nu constă doar în felul în care cei doi
membri ai cuplului se comportă unul față de celălalt.
Așa cum vom vedea, de multe ori (dar nu întotdeauna)
ostilitatea se naște din surse interne (să ne gândim,
de pildă, la neînțelegerile și la erorile de raționament
apărute din ciocnirea perspectivelor partenerilor).
Când soții se ceartă, confruntarea lor este adesea
atribuită unui conflict de stil sau de tabieturi. „Karen și
Ted se ceartă din pricină că ea întârzie de obicei, iar el
nu suportă să aștepte“. „Judy și Cliff se ceartă din cauză
că el își lasă hainele pe unde apucă, iar Judy trebuie să le
strângă.“ La prima vedere, certurile par că Într-adevăr iz­
vorăsc din astfel de diferențe, care se reduc la probleme
de tipul promptitudinii sau ordinii. Totuși, dezacordul
cu privire la astfel de valori sau obiceiuri nu pare sufi­
cient pentru a produce certurile atât de grave care apar
de cele mai multe ori. La urma urmei, nu este o tragedie
dacă Ted trebuie s-o aștepte pe Karen — de multe ori, el
îi așteaptă pe alții fără să se enerveze — sau când Cliff își
lasă puloverul pe scaun în loc să-l pună în cuier.
Paradoxul este că deși conflictele de acest tip sunt
extrem de grave, adesea niciunul dintre parteneri
nu-și dă seama care este motivul pentru care se ceartă.
Problemele de punctualitate versus lipsă de punctuali­
tate, de ordine versus dezordine, deși aparent se află în
centrul conflictului, sunt doar niște aspecte periferice.
Centrul furtunii nu constă în neplăcerea propriu-zisă
de a aștepta sau de a aduna hainele, ci în convingerea că
faptele respective „demonstrează“ că partenerul este
iresponsabil, insensibil sau lipsit de respect. Fiecare
partener este perceput ca un delincvent: Ted și Judy
pentru că vor să controleze și sunt pretențioși, Karen
și Cliff deoarece sunt neglijenți și iresponsabili. Nu
faptele în sine generează probleme și rupturi grave, ci
interpretările mai mult sau mai puțin eronate pe care le
face cuplul.
Așa cum am arătat mai devreme, furia este generată
de semnificațiile simbolice atașate de parteneri acțiunilor
celuilalt. Ted credea că dacă soția lui l-ar respecta cu ade­
vărat, ar ajunge la timp, întrucât știa că el se îngrijorează
când ea întârzie. Pornind de la îngrijorările lui cu privire
la faptul că i s-ar fi putut întâmpla ceva, Ted a născocit
o regulă: „N-ar trebui să mă lase s-o aștept“. Când
Karen a întârziat, Ted s-a înfuriat pe ea că n-a respectat
regula — chiar și când știa că are un motiv întemeiat.
Ted s-a gândit: „Știe cât de important este pentru mine să
fie punctuală. Din moment ce a-ntârziat, nu-i pasă deloc de
sentimentele mele“.
Sensurile pe care soții și soțiile le atașează eveni­
mentelor sunt modelate de valorile și de viciile descrise
în capitolul 2. Conform acestor standarde, o anumită
acțiune, de exemplu, poate arăta că unul dintre parteneri
este responsabil, respectuos și grijuliu sau, dimpotrivă,
iresponsabil, lipsit de respect și indiferent. Din moment
ce comportamentele favorabile par să fie luate ca de la
sine înțelese în anumite perioade ale vieții, acțiunile
nefavorabile prezintă un risc mai mare de-a fi observate
și de-a li se acorda o interpretare simbolică — și totodată
negativă. Așadar, greșelile sau ofensele unuia dintre soți,
deși mult mai rare decât gesturile sale serviabile, pot face
o impresie mai puternică și mai de durată.
Deși partenerii citesc adesea gândurile, atribuindu-i
motive nedemne celuilalt, de fapt ei sunt orbi la
gândurile și atitudinile reale ale acestuia din urmă (v.
capitolul 1). Astfel, multe conflicte conjugale grave sunt
desfășurate de doi combatanți orbi care se luptă cu niște

/ *111 IUBIREA NU ESTE

m DE AJUNS
imagini fanteziste proiectate asupra celuilalt. Deși
orientate către imaginea închipuită, atacurile lovesc
persoana reală.

REZOLVAREA PROBLEMEI INTERNE

Ca un prim pas în reducerea furiei reciproce din

relație, trebuie să determinați gradul în care propriile
dumneavoastră acțiuni mentale alimentează problema,
întrucât există posibilitatea crescută să fi interpretat
greșit acțiunile partenerului, este înțelept să faceți acest
pas. Puteți măsura gradul în care furia izvorăște din
propriul dumneavoastră psihism adresându-vă întrebări
specifice și folosind tehnici pe care le-am descris deja în
capitolele anterioare.

1/ Când începeți să vă simțiți furios, întrebați-vă:

„Este justificată furia mea? Este adecvată sau nu?
Se bazează pe propriile mele probleme sau pe o
problemă reală din relație?“ Adesea, puteți răspunde
la aceste trei întrebări pe baza experiențelor anteri­
oare, în special a celor în care la momentul respectiv
furia părea întemeiată, dar mai târziu s-a dovedit a fi
exagerată, nepotrivită sau rău intenționată.
2/ Apoi întrebați-vă următoarele lucruri:
a/ „Care sunt gândurile mele automate?“
b/ „Cum interpretez acțiunile partenerului, acor-
dându-le semnificații care poate că nu există?“
c/ „Interpretarea mea se bazează pe o evaluare
obiectivă a comportamentului soțului meu, sau
doar pe sensurile pe care i le dau eu? Interpretarea
mea este o consecință logică a faptelor? Există
explicații alternative?“
 Modalitățile de gestionare a acestor gânduri auto­
mate au fost descrise deja în capitolul 13, și poate
fi util să vă reamintiți cum să utilizați tehnica celor
două coloane în evaluarea furiei față de partener.
3/ Dacă furia dumneavoastră pare întemeiată — cu
alte cuvinte, dacă ați interpretat corect comporta­
mentul soțului sau soției și este evident jignitor —,
întrebați-vă dacă poate fi rezultatul erorilor
dumneavoastră de gândire, ca de pildă viziunea în
tunel, abstracția selectivă, gândirea de tipul „ori-ori“,
generalizarea excesivă, exagerarea, citirea gându­
rilor, „îngrozirea“, „diabolizarea“ sau „catastrofarea“.
4/ De asemenea, întrebați-vă dacă există un element de
mulțumire în găsirea unui motiv pentru a vă ataca
soțul sau soția. Poate că vă simțiți bine să-l vedeți
chinuindu-se sau părând rănit sau vinovat. Totodată,
este posibil să vă placă să vă răzbunați, arătându-vă
mușchii sau creându-vă un avantaj. în timp ce aceste
„satisfacții“ sunt trăsături intrinseci ale victoriei,
trebuie să le evaluați și din punctul de vedere al
câștigurilor pentru relație.

SCHIMBAREA MODULUI DE GÂNDIRE

Până în acest moment, am analizat dacă gândirea

dumneavoastră — în special în situația în care implică
semnificații exagerate, neînțelegeri și erori de
gândire — contribuie la intensitatea furiei. Deoarece
astfel de factori joacă de obicei un rol anume, ar trebui
să încercăm să analizăm gândurile și sensurile aflate în
spatele furiei.
Rezumând etapele aplicării tehnicilor specifice
terapiei cognitive la propria dumneavoastră gândire:

/40 IUBIREA NU ESTE

H» |Z DE AJUNS
1/ Analizați propriile gânduri automate și notați reac­
țiile dumneavoastră. Căutați erorile de gândire.
2/ Reîncadrați imaginea soțului sau soției.
3/ încercați să priviți din perspectiva partenerului.
4/ Comutați-vă atenția.

GÂNDURI AUTOMATE Șl REACȚII

RAȚIONALE (REÎNCADRAREA)

Mai jos sunt enumerate gândurile automate ale

multor parteneri. Aceste gânduri reprezintă „înca­
drarea“ partenerului — cu alte cuvinte, interpretarea
acțiunilor acestuia în așa fel încât să pară vinovat de o
„infracțiune“.
încercând să găsească cea mai bună interpretare
cu putință, partenerii au reușit să vadă diferit aceleași
infracțiuni. Aducerea acțiunilor partenerului într-o
lumină pozitivă a fost descrisă deja ca „reîncadrare“.
Reîncadrarea nu se referă la „puterea gândirii pozitive“,
ci la procesul obținerii unei imagini mai echilibrate —
și, prin urmare, mai realiste — a soțului sau a soției,
luând în considerare sensurile favorabile și pe cele
nefavorabile ale acțiunilor sale. Mergând dincolo de
aceste aspecte, se poate să vă fie de ajutor să înțelegeți
perspectiva partenerului și să verificați împreună cu
acesta ce anume ați înțeles.

Gând automat Reacție rațională

A ieșit să bea cu băieții. Asta Asta îl ajută să se relaxeze. De
arată că nu-i pasă de mine sau fiecare dată când bea o bere cu
de copii. prietenii înainte să vină acasă,
e într-o dispoziție mai bună.

413
Gând automat Reacție rațională
Este o mamă îngrozitoare. îi Este foarte afectuoasă și copiii
lasă pe copii să-și facă de cap, o iubesc. în plus, sunt copii
iar ei o iau razna și fac prostii cuminți și nu fac probleme cu
fără să fie pedepsiți. adevărat. Este normal pentru
copii să facă prostii, totul e în
regulă în ceea ce-i privește.
E cicălitoare în toate privințele. De fapt, este o gospodină
excelentă și exigentă. Dacă
n-ar fi așa, probabil că ar fi
imposibil de locuit în casa asta.
Vorbește cu toată lumea De fapt, este foarte sociabilă
când călătorește. Vrea să-i și face ca excursiile să fie mai
cucerească pe toți. plăcute.
Este un zgârcit. Numără fiecare Gestionează foarte bine
bănuț pe care-1 cheltuiesc eu. veniturile. Cineva trebuie să se
ocupe de bugetul familiei.

Gândurile automate și reacțiile raționale sunt ilus­

trate în următorul fragment din raportul de caz al lui
Cliff și Judy.

SCENARIU: Cliff era obișnuit să-și lase diverse lucruri

(cutii, reviste, scrisori vechi, haine) pe scaune, pe masa
din sufragerie sau pe jos — în loc să le pună la locul lor
sau să le arunce la gunoi. Judy, sătulă să strângă în urma
lui, s-a hotărât să lase lucrurile așa cum erau, aștep-
tându-se ca soțul ei — înțelegând că nu este servitoarea
lui — să strângă singur lucrurile. Femeia credea că el
este conștient de dezordine, la fel ca ea, și că trebuia
confruntat cu faptul că ea nu mai avea „să strângă toate
mizeriile din urma lui“.
Pe de altă parte, pe Cliff nu prea îl deranja dezor­
dinea. în mod obișnuit, el făcea curățenie în salturi, de
obicei când acumularea depășea propriul său prag, mult
mai ridicat, de suportabilitate a dezordinii. înainte de

IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
căsătorie, Cliff făcea ordine aproximativ o dată pe săptă­
mână și avea tendința continuării acestui tipar și după
aceea. Totuși, Judy era mai sensibilă la dezordine și avea
o filosofie de tipul „curăț pe măsură ce se face dezor­
dine“. Când femeia i-a spus soțului că nu mai suportă să
strângă după el, el a izbucnit și a plecat.
Certurile lor nu aveau ca subiect stilurile sau filosofiile
conflictuale, ci sensurile atribuite de fiecare acțiunilor
celuilalt. Astfel, „ofensa“ inițială adusă de Cliff se definea
prin interpretarea lui Judy cu privire la lăsarea lucrurilor
prin casă. Femeia a avut mai multe gânduri automate ca
răspuns la „dezordinea“ făcută de Cliff. Aceste gânduri au
determinat reacția ei, o critică la adresa lui Cliff. Ulterior,
bărbatul a reacționat la critica ei cu propriul său set de
gânduri automate. Cu toate acestea, amândoi au învățat
să-și eticheteze și să-și evalueze gândurile automate.
Le-au notat, le-au etichetat și au creat răspunsuri rațio­
nale, așa cum vedem în continuare:

Gând automat al lui Judy Reacție rațională a lui Judy

Mereu lasă lucruri prin casă.
Se așteaptă să fiu servitoarea
lui — să fac totul.
Nu-1 interesează cum mă
simt eu.
Când se retrage, nu pot să-i
mai spun nimic — este plin de
ostilitate.
Gândire de tipul totul sau
nimic. Uneori adună lucrurile.
Și probabil are dreptate când
spune că nu le observă — din
moment ce nu-1 deranjează.
„Citirea“ gândurilor. Nu știu
ce așteptări are. Aș putea să-1
întreb.
Personalizare. Doar pentru că
e neglijent, nu înseamnă că
nu-i pasă de mine.
Generalizare excesivă. Este
foarte sensibil când i se spune
să facă ceva. îi aduce aminte de
mama lui. Cea mai mare parte a
timpului este tandru și grijuliu.
 Pe măsură ce Judy își nota gândurile automate, a
început să-și redobândească obiectivitatea, iar când a
început să se gândească la răspunsurile raționale, per­
spectiva ei asupra lui Cliff — ca egoist, neglijent și indo­
lent — a început să se modifice. Femeia a reușit să vadă
că picase în capcana gândirii de tipul „totul sau nimic“, a
suprageneralizării, a citirii gândurilor și a personalizării,
în plus, a reușit să sugereze explicații alternative pentru
comportamentul soțului, care păreau mai plauzibile
decât acele motive pe care le invocase inițial.
După ce și-a terminat tema, s-a simțit ușurată și
mai afectuoasă față de Cliff. Identificându-și gândurile
automate și trecându-le prin filtrul logicii, ea a reușit
să-și schimbe perspectiva. în loc să-1 vadă pe Cliff ca fiind
în totalitate rău, a reușit să-1 vadă ca în mare parte bun,
având unele defecte.
Acum să trecem în revistă gândurile automate ale lui
Cliff și reacțiile raționale.

Gând automat al lui Cliff Reacție rațională a lui Cliff

Mă cicălește mereu.
îi face plăcere să mă anihileze.
Mă tratează ca pe un copil.
Generalizare excesivă. Se
poartă așa doar când nu fac
unele lucruri.
Citirea gândurilor. Nu există
nicio dovadă că-i place să facă
asta. De fapt, se enervează.
Spune că nu-i place să mă
cicălească.
Citirea gândurilor. Nu vrea să
se poarte cu mine ca și cum
aș fi un copil, dar nu-mi place
tonul ei. Pot să vorbesc cu
ea despre asta. Principala ei
obiecție se referă la ordine, nu
pretinde ca eu să fac absolut
tot ce vrea ea.

/ 4É? IUBIREA NU ESTE

de ajuns
 Atât Judy, cât și Cliff și-au dat seama că atunci când
și-au notat gândurile automate și răspunsurile raționale
furia lor s-a redus foarte mult și au reușit să-și discute
problemele fără să se supere unul pe celălalt. în discu­
țiile lor, Judy și-a adresat o serie de întrebări — având
un succes destul de notabil — care au ajutat-o să rămână
concentrată pe problema lor:

t> Ce încearcă să-mi spună Cliff?

> Care este adevărata problemă aici?
> Este nevoie să răspund la fiecare comentariu critic?
> Ce vreau să obțin din această discuție?

Din când în când, discuția devenea mai aprinsă, iar

Judy și-a dat seama că trebuie să-și răspundă la următoa­
rele întrebări:

> Discuția devine neproductivă?

t> Este momentul să facem un rezumat al opiniilor
contrare în loc să ne certăm în legătură cu ele?
> Ar trebui oare să încerc să clarific perspectiva
lui Cliff?
l> Ar fi mai bine să facem o pauză acum, sau poate să
amânăm discuția?

Abordarea de mai sus este susținută de cercetarea

sistematică privind cuplurile cu probleme. Psihologii
Donald Duffy și Tom Dowd, de pildă, au ajuns la con­
cluzia că pacienții care au învățat o metodă de acest fel
au dat dovadă de o reducere mult mai mare a furiei lor,
comparativ cu un grup de pacienți care nu au beneficiat
de învățarea acestei tehnici.41

417
CÂȘTIGURI Șl PIERDERI
DE PE URMĂ EXPRIMĂRII FURIEI

Va trebui să decideți singur dacă per total certurile

conjugale merită osteneala. Nu uitați că aveți opțiuni:
puteți alege să vă exprimați mânia sau să n-o faceți. Dacă
vă hotărâți asupra primei variante, puteți alege și cum
anume să vă manifestați. în cazul în care este exprimată
într-un mod în care pur și simplu comunică faptul că
sunteți supărat sau deranjat de comportamentul parte­
nerului, furia va avea costuri mai mici decât dacă are ca
scop amenințarea sau umilirea celuilalt.
Nu uitați că nu există o regulă conform căreia trebuie
neapărat să vă exprimați furia. Dacă vă abțineți, în
general, furia va dispărea — și poate vă bucurați că n-ați
făcut-o cunoscută. în timp ce așteptați să dispară, aveți
prilejul să evaluați dacă mânia este iscată de fapta soțului
sau a soției sau de sensul dat de dumneavoastră — de
exemplu, puteți stabili mai bine dacă vreți să pedepsiți
partenerul pentru ceea ce probabil a fost o simplă
greșeală sau pentru modul greșit în care ați interpretat
evenimentul. De pildă, după ce i s-a potolit furia, Ken și-a
dat seama că a greșit crezând că lui Marjorie nu-i pasă
de el doar pentru că a neglijat să-i ducă la curățat cos­
tumul — femeia era îngrijorată din cauza unor probleme
de serviciu, iar această preocupare a făcut-o să uite.
Astfel, Ken s-a bucurat că nu i-a reproșat lui Marjorie
neglijența cu care a tratat rugămintea lui.
înainte de-a vă vărsa furia pe soț sau pe soție, între-
bați-vă următoarele lucruri:

1/ Ce mă aștept să câștig făcând reproșuri, pedepsind sau

criticându-mi soțul/soția?

/ IUBIREA NU ESTE
IO DE AJUNS
2/ Ce pierd folosind aceste tactici? Chiar dacă există
rezultate bune pe termen scurt, există rezultate pe
termen lung care pot fi negative? De exemplu, chiar
dacă celălalt renunță sau capitulează în acest moment,
există posibilitatea ca în viitor relația să devină mai
neplăcută sau mai distantă din punct de vedere
emoțional?
3/ Ce rost are ca eu să-l conving pe partener? Care-i cea
mai bună modalitate să fac așa ceva? Am șanse să
reușesc prin reproșuri sau acuze?
4/ Există căi mai bune decât pedeapsa pentru a-1 influența
pe partener — de pildă, o discuție serioasă despre acți­
unile sale sau oferirea unei „recompense“ (un zâmbet
sau un compliment) atunci când face ce-mi place?

Pentru a vă ajuta să evaluați costurile și beneficiile

exprimării furiei, am elaborat o listă pe care o puteți
folosi ca să estimați dacă beneficiile acestei acțiuni vor
fi mai mari decât pierderile. Cea mai bună manieră de a
determina valoarea generală a exprimării furiei este prin
evaluarea experiențelor anterioare. Utilizați lista pentru
a evalua câștigurile și pierderile din episoadele de certuri,
continuați să o consultați și actualizați-vă răspunsurile
după conflictele viitoare.

LISTA PENTRU EVALUAREA GESTULUI DE EXPRIMARE A OSTILITĂȚII

Gândiți-vă la cea mai recentă ocazie în care v-ați exprimat furia și încercați
să stabiliți efectele pozitive sau negative. S-ar putea să fie nevoie să
discutați cu soțul sau soția pentru a stabili cum să răspundeți la multe
dintre aceste întrebări, din moment ce o parte a fiecărui răspuns depinde
de reacția partenerului. Bifați afirmațiile adevărate:

Efecte pozitive ale exprimării furiei mele

1/ Partenerul s-a purtat mai frumos după episodul
respectiv.

419
 2/ M-am simțit mai bine.
3/ Partenerul meu s-a simțit mai bine.
4/ Faptul că am ripostat m-a protejat când partenerul a
devenit abuziv.
______ 5/Pot spune că soțul/soția m-a auzit cu adevărat, ceea ce
nu se întâmplă când vorbesc normal.
6/Am resimțit o eliberare a furiei și o scădere a tensiunii.
7/Atmosfera s-a detensionat și am putut să ne îndreptăm
atentia către alte lucruri.
8/ Ne-am iubit mai mult după o „ceartă bună“.
9/ Am rezolvat disputa.
Efecte negative ale exprimării furiei mele
1/Am fost mai ineficient, mai neîndemânatic sau
chiar incoerent când mi-am expus argumentul sau
nemulțumirea.
2/Am spus sau am făcut lucruri pe care le-am regretat
mai târziu.
3/ Partenerul a minimalizat sau a discreditat validitatea
celor afirmate de mine, respingând ideile mele ca fiind
bazate pe emoție sau pe lipsă de raționalitate.
4/ Soțul/soția nici măcar n-a auzit mesajul meu, din
cauză că era acoperit de un nor de ostilitate.
5/ Partenerul a răspuns doar la violența mea și a răspuns
cu aceeași monedă.
6/ Partenerul a fost rănit de atacul meu.
7/Am intrat într-un cerc vicios de atac și contraatac.

Dacă vă hotărâți să vă exprimați furia, aveți de ales

dintre mai multe tactici, unele fiind mai eficiente decât
altele, pentru a vă reduce enervarea și, simultan, pentru
a vă transmite mesajul. De exemplu, afirmația „sunt
furios pe tine“ poate avea un efect mai constructiv decât
atacarea personalității partenerului sau păstrarea tăcerii.
Chiar dacă decideți în favoarea utilizării unor
strategii neostile (clarificare, rezolvarea de probleme)

4 OH
ZU
IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
pentru a discuta cu partenerul, acest lucru nu garan­
tează că celălalt se va abține de la a folosi tactici ostile.
(Următoarea secțiune va oferi sugestii cu privire la
reducerea furiei soțului sau soției.)
Este util să învățați să faceți distincția între declara­
țiile provocatoare și cele constructive. Pentru început,
încercați să vă exprimați într-o manieră mai puțin
instigatoare: referiți-vă la fapte în loc să lansați critici,
încercați să vă susțineți punctul de vedere în loc să-1
reduceți la tăcere pe partener. Iată câteva exemple:

Afirmații provocatoare Afirmații constructive

Ești măgar că mă întrerupi
când vorbesc cu mama la
telefon.
Ești îngrozitoare când mă
critici în fața copiilor.
Ești prea indolent ca să stingi
lumina când ieși din încăpere.
Ai mult tupeu să iei mereu în
batjocură felul în care vorbesc.
Mă deranjează foarte
mult când îmi întrerupi
conversațiile la telefon.
Când mă critici în fața
copiilor, mă deranjează că-mi
subminezi autoritatea.
Aș vrea să stingi lumina când
ieși din încăpere.
Mă enervezi când mă tachinezi
în legătură cu accentul meu.

DEZAMORSAREA OSTILITĂȚII
PARTENERULUI

Când unul dintre parteneri este furios pe celălalt,

cum trebuie să reacționeze acesta din urmă? Dacă soțul
începe să țipe la soție, ar trebui să țipe și ea la el? Sau să
iasă din cameră? Sau poate că ar trebui să pună mâna pe
o vază și s-o arunce în direcția lui?
Trebuie să vă împăcați cu faptul că deși v-ați înfrânat
furia excesivă orientată către partener, este posibil ca și

421
acesta să aibă o problemă cu gestionarea mâniei. Puteți
alege să dezamorsați starea de furie a celuilalt pornind
de la faptul că vă creează o stare neplăcută, că sunteți
preocupat de o posibilă escaladare într-un abuz grav și/
sau că furia nu este bună pentru niciunul dintre dum­
neavoastră. Nu uitați că aveți mai multe opțiuni și vă va
fi cel mai bine dacă o alegeți pe cea mai responsabilă.
Decizia dumneavoastră trebuie să se bazeze mai puțin
pe ceea ce vă vine să rostiți sau să faceți și mai mult pe
ceea ce va servi cel mai bine intereselor pe termen lung.
Mai jos sunt enumerate unele dintre metodele ce pot
fi folosite pentru dezamorsarea furiei partenerului:

1/ Clarificați problema, așa cum am descris în capitolele

15 și 16. încercați să descifrați sau să aflați de la
partener ce anume îl deranjează.
2/ Liniștiți-vă partenerul. Acceptați critica acestuia
(fără să fie nevoie să fiți de acord cu ea) și insistați pe
calmarea lui, astfel încât să puteți rezolva problema.
3/ Concentrați-vă pe rezolvarea problemei.
4/ Distrageți atenția partenerului.
5/ Stabiliți ședințe de descărcare emoțională.
6/ leșiți din încăpere sau din casă.

VARIANTA 1: CLARIFICAREA PROBLEMEI

Așa cum am arătat în capitolele 15 și 16, adevărata

problemă a partenerului poate fi atât de adânc îngropată
într-un nor de acuzații și critici, încât se poate să n-o
depistați. Dacă răspundeți la reproșurile partenerului
prin contraatac, este puțin probabil ca problema să se
rezolve. Pe de altă parte, ignorarea vociferărilor și a
tiradelor — fără să răspundeți cu partea dumneavoastră

/ OO IUBIREA NU ESTE
H’Z.Z. DE AJUNS
de furie — vă va ajuta să ajungeți într-o poziție mai bună
pentru a descoperi sursa supărării. A nu fi prins într-un
schimb de săgeți poate fi una dintre cele mai dificile
sarcini, însă poate furniza cel mai mare câștig pentru
căsnicia dumneavoastră.

VARIANTA 2: LINIȘTIREA PARTENERULUI

Având de-a face cu pacienți furioși, terapeuții au

descoperit modalități de-a le potoli furia, care sunt utile
și în conflictele conjugale. în principiu, aceste metode
constau în reducerea nivelului furiei partenerului, insis­
tând asupra faptului că aceasta vă împiedică să înțelegeți
problema și să vă faceți util. Următorul exemplu de
calmare a partenerului este ilustrat de Marjorie, care a
fost instruită să gestioneze inflamările lui Ken.

KEN [cu voce foarte puternică și înfățișare deosebit

de amenințătoare]: M-am săturat de tot! Nu faci nimic
din ce-ar trebui și pur și simplu nu mă pot baza pe tine
la nimic!
MARJORIE [liniștită, oferind o sugestie directă]: Știu
că ești furios, dar nu înțeleg care este problema câtă vreme
țipi la mine. Hai să ne așezăm și să vorbim despre asta.
KEN: Tot ce facem este să vorbim. Tot ce vrei tu să faci
este să vorbim. Numai vorbe și nicio faptă!
MARJORIE: Uite ce e, chiar nu știu ce anume te
deranjează, dar nu te aud când țipi la mine. Așază-te și
spune-mi fără să țipi.
KEN: Nu țip! Vreau doar să îți revii.
MARJORIE: Sunt dispusă să vorbesc cu tine despre
asta. Te liniștești ca să putem vorbi și să nu mai țipi
la mine?

423
 KEN: Nu pot să înăbuș ceea ce simt.
MARJORIE: Atunci hai să vorbim mai târziu, când nu
mai ești nervos. Vreau să rezolvăm treaba asta, dar nu pot
dacă tu urli la mine.
KEN: Vreau să o rezolvăm chiar acum.
MARJORIE: Atunci te rog stai jos și nu mai țipa, ca să
putem rezolva problema.
KEN [mult mai calm]: Bine. M-am liniștit și nu țip.
Acum te rog să-mi spui de ce nu este nicio cămașă curată în
dulap? Știi că azi am o întâlnire de afaceri și am nevoie de
o cămașă curată.

în această situație, Marjorie a fost asertivă — nici

supusă și nici ostilă. A luptat cu armele ei, căutând
o rezolvare a problemei, și a refuzat să se implice în
acuzații. Din moment ce ea era partenerul care deținea
controlul, a reușit să atingă acest scop. Pe măsură ce
Marjorie și-a perfecționat modul de-a gestiona furia lui
Ken, s-a simțit mult mai puțin vulnerabilă; în cele din
urmă, prin intermediul rezolvării de probleme, a reușit
să reducă frecvența și intensitatea izbucnirilor lui Ken.
Deși poate părea că unul dintre soți controlează
situația cu ajutorul țipetelor și al criticilor, celălalt poate
prelua controlul fiind calm și constant. Persoana mai
puternică nu este cea care face mai mult zgomot, ci aceea
care, cu calm, îndreaptă conversația în sensul definirii și
rezolvării problemelor.

VARIANTA 3: CONCENTRAREA
PE REZOLVAREA PROBLEMEI

Numeroase episoade conflictuale constau din supă­

rarea unuia dintre parteneri în legătură cu o problemă și

/ O/ IUBIREA NU ESTE
oe ajuns
învinuirea celuilalt, pe de-o parte, și din răspunsul aces­
tuia din urmă la învinuire, și nu la problemă. Desigur,
tendința obișnuită a unuia dintre membrii cuplului de-a
învinui sau de-a acuza este în sine o problemă, care ar
trebui discutată într-o ședință de rezolvare de probleme.
Din păcate, când un partener este supărat, de obicei și
celălalt reacționează nervos și ostil.
De pildă, Robert era în mijlocul operațiunii de înlo­
cuire a unui bec al cuptorului și nu-și găsea șurubelnița.
A certat-o pe Sally, acuzând-o că n-a pus-o la locul ei.
Femeia putea răspunde implicându-se pe picior de
război. în acel moment, cei doi s-ar fi îndreptat către
o altă ceartă despre treburile din gospodărie. Totuși,
ea a înțeles că Robert este supărat pe ea. Derulând în
minte un scenariu, Shelly a prevăzut reacția soțului ei în
situația în care ea i-ar fi întors acuzațiile; prin urmare,
s-a hotărât să-și concentreze eforturile în sensul rezol­
vării problemei în loc să se confrunte cu el.

ROBERT: Ce s-a întâmplat cu șurubelnița mea? Mereu o

iei și n-o mai pui la loc.
SHELLY: [întotdeauna dă vina pe mine. îmi vine să-i zic:
„Nu știu ce s-a întâmplat cu nenorocita aia de șurubelniță“,
dar atunci el o să răspundă: „Nu știi să repari lucruri. De ce-mi
iei mereu șurubelnița?“. Iar eu o să zic: „Mereu mă critici“. El
va răspunde: „Am motive întemeiate“. Apoi eu o să mă simt
rău. E mai bine să mă concentrez pur și simplu pe problemă.]
Stai așa, când ai folosit-o ultima dată?
ROBERT [distras din starea lui de enervare și intrând
în jocul întrebărilor]: N-am folosit-o de săptămâna trecută.
SHELLY: N-ai făcut niște reparații aseară?
ROBERT: Ăăăă, cred că am folosit-o aseară.
SHELLY: Unde anume?
ROBERT: Nu știu... în pivniță.
SHELLY: Mai bine o cauți acolo.

425
 După cum s-a dovedit, Robert a descoperit șurubelnița
în pivniță, acolo unde o lăsase cu o seară în urmă.
Alegând să pună întrebări în loc să contraatace, Shelly
a reușit să dezamorseze o parte din furia soțului și să
găsească o soluție la problemă. Manevra ei a apărat-o de
la a fi certată și i-a domolit furia față de Robert. într-una
din ședințele lor de rezolvare de probleme, Shelly a adus
în discuție tendința lui de-a da vina pe ea ori de câte ori
acasă exista o problemă. Robert a fost de acord cu obser­
vația și a depus un efort constructiv astfel încât să încerce
să rezolve problemele în loc să explodeze.
Acest caz demonstrează că nu este necesar să cedați
impulsului de-a recurge la represalii când partenerul
este enervat. Veți da dovadă de o putere mai mare și de
stăpânire de sine (dar și de control asupra situației)
dacă ocoliți confruntarea și vă concentrați pe problema
imediată. Rămânând calm, veți putea să-l ajutați pe
celălalt să înțeleagă caracterul deplasat al ieșirilor
sale furioase.

VARIANTA 4: DISTRAGEREA
ATENȚIEI PARTENERULUI

Mulți oameni aflați într-o stare de furie oarbă se pot

calma dacă atenția le este atrasă în altă direcție. Un soț
poate să-și distragă soția, cel puțin temporar, schimbând
subiectul. Desigur, ea poate protesta, afirmând că el evită
subiectul problematic, însă el se poate oferi să revină mai
târziu asupra lui. Cu toate acestea, distragerea nu funcți­
onează întotdeauna. Ca și în cazul altor tehnici, trebuie
să vă bazați pe abordări de tipul încercare-eroare.
Uneori, utilizarea judicioasă a umorului poate fi
de ajutor în detensionarea unui moment foarte dificil.

/ IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
Alteori, o simplă retragere — fără a-i răspunde partene­
rului — poate potoli un conflict.
Alte tehnici cum ar fi să-i spuneți soțului sau soției
să nu mai țipe, să se liniștească sau să se relaxeze sunt
adesea folosite, însă de multe ori pot da rateuri dacă
perechea nu suportă așa ceva. Cel mai bine e să cereți o
pauză și să sugerați ca amândoi să tăceți câteva clipe.

VARIANTA 5: PROGRAMAREA ȘEDINȚELOR

DE DESCĂRCARE EMOȚIONALĂ

Uneori, problemele unui cuplu sunt atât de tensio­

nate, încât partenerii nu pot discuta fără să se enerveze.
Chiar dacă cei doi decid să discute „ca două ființe umane
inteligente“, senzația de furie poate fi atât de puternică,
încât de îndată ce încep să vorbească, aceasta să iasă
la suprafață. Cuvintele alese cu grijă devin acide și, pe
măsură ce provocarea reciprocă sporește, cei doi recurg
la ceartă în loc să clarifice sau să rezolve disputele.
Acesta este un semnal al faptului că cei doi au nevoie de
o ședință în care să fie liberi să-și exprime ostilitatea —
ședința de descărcare emoțională.
Un alt argument pentru ședințele de descărcare
este faptul că unele persoane nu pot discuta despre
problemele stresante decât atunci când sunt furioase.
De exemplu, o soție poate fi deranjată de unele acțiuni
ale soțului ei, însă alege să le ignore. Totuși, se poate ca
incidentele repetate de acest fel să o chinuiască într-atât
încât până la urmă ajunge să le discute deschis.
în unele cazuri, este posibil ca ea nici măcar să
nu-și dea seama că este deranjată de anumite acțiuni
(sau inactivități) ale soțului. Chiar și așa, femeia poate
resimți o oboseală generală, o tristețe și un pesimism pe

/.97
care nu le poate explica. (Un astfel de caz este descris în
capitolul 9). Iată câțiva pași practici pe care îi puteți face
în ședințele de descărcare emoțională:

1/ Stabiliți o oră și un loc unde amândoi să vă puteți

exprima fără să vă temeți că vă aude cineva.
2/ Stabiliți un interval de timp pentru fiecare ședință
de descărcare. Cel mai bine este o durată de 15-20 de
minute.
3/ Vorbitorul nu trebuie întrerupt de celălalt atunci când
se exprimă.
4/ Vorbiți pe rând, dar stabiliți dinainte cât timp va
vorbi fiecare. Stabilirea unui interval de timp —
uneori nu mai lung de patru sau cinci minute — poate
împiedica escaladarea în altă rundă de certuri.
5/ Rezervați o marjă pentru pauze, pe care fiecare
partener le poate solicita atunci când are nevoie.

CE TREBUIE FĂCUT ÎN ȘEDINȚELE

DE DESCĂRCARE EMOȚIONALĂ

Acceptați-vă furia. Mulți oameni nu sunt conștienți

de semnele timpurii ale ostilității lor. Există anumite
semne subiective care se pot constitui în indicii. O
femeie, de exemplu, și-a dat seama că atunci când
deschidea un subiect delicat, simțea o sincopă în
bătăile inimii. După câteva minute, trăia sentimente
de furie. Observându-și îndeaproape reacțiile, a reușit
să detecteze faptul că mușchii brațelor, în special
bicepșii, se încordau. De asemenea, a început să simtă
un tremurat interior. Stomacul i se strângea și, din când
în când, simțea cum tot trupul i se contractă. Uneori
chiar tremura.

/ O0 IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Oamenii pot învăța să-și observe tonul vocii, cât de
tare vorbesc, precum și alegerea cuvintelor și a frazelor.
Adesea, ei descoperă că și-au atacat mișelește soțul sau
soția fără să-și dea seama.
Este posibil să treceți prin simptomele ostilității fără
să vă dați seama de ele atâta timp cât nu vă observați mai
atent. Cum poate o persoană să fie ostilă fără să-și dea
seama? Răspunsul constă în faptul că, odată ce persoana
intră în poziția de luptă (capitolul 9), aceasta va fi acapa­
rată de pregătirile mentale și fizice (să atace sau să fugă),
astfel încât nu va mai fi conștientă de propria persoană.
Dispoziția de atac este exprimată parțial prin per­
cepția adversarului în termeni negativi și parțial prin
mobilizarea corpului. Astfel, sincopa în bătăile inimii și
tensiunea musculară fac parte din mobilizarea pentru
atac. Cuvintele furioase și tăioase fac și ele parte din
atacul propriu-zis.

CE TREBUIE EVITAT ÎN ȘEDINȚELE

DE DESCĂRCARE

Pentru ca ședințele de descărcare emoțională să fie cât

de cât constructive, trebuie să existe un acord cu privire
la controlul gradului de exprimare a ostilității. Dacă
aceasta merge prea departe, distruge ocazia de-a cădea
la pace, putând duce chiar la pagube ireparabile — fie
din cauza cuvintelor deosebit de dure, fie din cauza unui
atac fizic. în continuare, iată câteva reguli de bază pentru
aceste ședințe:

1/ încercați să evitați condamnarea extremă a partene­

rului. în general, este mai bine să spuneți: „Fapta ta
de zilele trecute m-a enervat foarte tare“ în loc de „ești

429
 un partener bun de nimic“. Perechea poate empatiza
cu dumneavoastră când sunteți supărat din cauza
unei întâmplări neplăcute. Aceasta poate rezona cu
sentimentele dumneavoastră de durere, dar nu și cu
denigrarea sau sfidarea.
2/ încercați să nu vă insultați partenerul.
3/ Nu vă legați de zonele sensibile ale soțului sau ale
soției. De pildă, dacă partenerul este sensibil la
aspecte precum greutatea sau obiceiurile de băut, nu
atacați aceste sfere decât dacă sunt relevante pentru
nemulțumirea dumneavoastră.
4/ Nu invocați cazuri anterioare de comportament
defectuos decât dacă sunt esențiale pentru ceea ce
încercați să comunicați.

Chiar dacă ședințele de descărcare emoțională au ca

rol exprimarea mai liberă a furiei, trebuie să existe niște
limite. Evident, orice formă de atac fizic este scoasă din
discuție, dar chiar și atacurile verbale pot scăpa de sub
control și conduce la pagube ireparabile atât pentru
partener, cât și pentru relație. Pentru a preveni escala­
darea conflictului până la un nivel nedorit, trebuie să fiți
vigilent cu privire la păstrarea exprimării furiei în cadrul
unor limite. Dacă unul dintre parteneri merge prea
departe, celălalt trebuie să-i atragă atenția și să insiste
pe cumpătare.

RĂMÂNEREA ÎN ZONA ADECVATĂ

în procesul enervării, soții și soțiile pot trece —

uneori foarte rapid — dintr-o zonă temperată, în care
fiecare dintre cei doi este destul de lucid și obiectiv în
privința partenerului, într-o zonă foarte încinsă, unde

/ Ofl IUBIREA NU ESTE

■4OU ajuns
nu mai au nicio urmă de obiectivitate și de distanță,
nemaiputând gândi limpede. Zonele pot fi definite de
gradul de furie și control al partenerilor. Le-am etichetat
cu galben pentru cald, roșu pentru cea mai intensă furie
și albastru pentru temperat.

ZONA GALBENĂ [CALDĂ]

în această zonă vă simțiți furios față de partener,

dar vă puteți controla gândirea și acțiunile. Dețineți
un oarecare control asupra a ceea ce veți spune și când
anume veți spune. Scopul dumneavoastră este să-i
demonstrați soțului sau soției că sunteți furios și că
vă spuneți păsul, dar nu cu costul deteriorării relației.
Vă dați seama când ați ajuns prea departe și, la nevoie,
puteți face un pas înapoi.
Deși enervat, puteți evalua afirmațiile rezonabile
făcute de partener și sunteți capabil să realizați că nu
aveți o gândire logică. Dacă partenerul vă spune ceva
contrar concluziilor la care ați ajuns, puteți evalua
această informație fără să porniți un contraatac.
înțelegeți că scopul ședinței este de-a ajuta relația,
nu de a-1 răni pe partener, dar știți și că nu puteți
discuta dezamăgirea și neplăcerile fără să simțiți și să
exprimați furia.
Este utilă respectarea unor reguli care să împiedice
intrarea în zona fierbinte. Printre acestea se numără
luarea unor pauze (urmează să le discutăm în curând)
și schimbarea subiectului atunci când lucrurile se încing
prea tare.

ZONA ROȘIE (FIERBINTE]

Cei care au intrat în această zonă prezintă o inten­

sificare a simptomelor din zona galbenă. Gândirea și
acțiunile dumneavoastră sunt mai puțin controlate.
Aveți o perspectivă extrem de neagră asupra partene­
rului. Gândirea vă este tulburată, extremă, nerezonabilă
și ilogică.
în această zonă, pare că partenerii și-au pierdut
capacitatea de a-și da seama că sunt lipsiți de logică sau
că distorsionează evenimentele trecute sau viitoare.
Chiar și când li se dau informații rectificative care le
contrazic în mod evident convingerile, sunt incapabili
să-și modifice părerile. (O femeie și-a descris procesele
cognitive astfel: „Mintea mea e varză. Pur și simplu nu
pot gândi ca lumea; judecata mea este dată peste cap“.)
în zona roșie, conținutul afirmațiilor este marcat
de denunțări, acuzații și execuții. Cuvintele furioase
se transformă în injurii, amenințări de violență și/sau
intenții de rupere a căsniciei. Uneori, amenințările
ajung la „o să te omor“. Celălalt partener poate arunca
gaz pe foc răspunzând „știu că ți-ar face plăcere“.
în zona fierbinte, furia se poate materializa într-un
atac real, așa cum am descris în capitolul 9. Gary, de
pildă, își permitea să-și atace soția când era în zona
roșie, gândind: „Din cauza ei am ajuns așa“.

ZONA ALBASTRĂ (TEMPERATĂ)

încercați să intrați în această zonă înainte de termi­

narea ședinței de descărcare emoțională. Elementele
zonei albastre sunt similare cu cele ale ședinței de rezol­
vare de probleme. Puteți auzi nemulțumirile exprimate
de partener și le puteți formula pe ale dumneavoastră
într-o manieră coerentă, eventual transpunând acele
nemulțumiri în solicitări specifice (capitolul 16). Vă dați
seama când nemulțumirile partenerului sunt valide și
puteți indica — în mod rezonabil și calm — când sunt
greșite sau exagerate.

/ O O IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
 Amândoi orientați discuția către stabilirea unui acord
comun și încercați să găsiți modalități de reconciliere
a nemulțumirilor. Discutați cum să modificați com­
portamentele problematice și puneți bazele rezolvării
conflictelor și a problemelor.

LUAREA DE PAUZE

în timpul ședințelor de descărcare afectivă, este

posibil să vă confruntați cu dificultatea controlării
gândirii. Vă dați seama că este greu să gândiți logic în
legătură cu ce veți spune sau să vă exprimați clar. De
asemenea, puteți avea dificultăți în a urmări spusele
interlocutorului.
Dacă recunoașteți unele dintre aceste semnale, atunci
este momentul să vă retrageri temporar, făcând o pauză.
Sugestia mea este ca fiecare cuplu să stabilească dinainte
durata pauzelor, de obicei fiind suficiente cinci minute.
Fiecare partener trebuie să fie de acord cu regula care
spune că fiecare poate solicita o pauză ori de câte ori e
necesar. Dacă cinci minute nu sunt suficiente, atunci
soțul sau soția poate avea o pauză mai lungă.
în cazul în care o ședință de descărcare emoțională
necesită mai mult de două pauze, probabil că varianta
cea mai bună este întreruperea ei și amânarea discuției
până ce lucrurile s-au calmat.

VARIANTA 6: PĂRĂSIREA ÎNCĂPERII SAU A CASEI

Uneori, există un risc atât de mare de prejudicii

permanente fizice sau psihologice, încât se poate să

433
trebuiască să plecați de lângă partener până când furia
se diminuează. Puteți merge în altă cameră sau, dacă
partenerul vă urmărește, puteți părăsi locuința.
în cazul în care conduceți în timpul unei discuții
aprinse, este mai înțelept ca pasagerul să se mute pe
bancheta din spate. Ca ultimă opțiune, unul dintre
dumneavoastră poate coborî din mașină. în paranteză
fie spus, automobilul este probabil cel mai nefericit loc
pentru a avea o ședință de descărcare afectivă, nu doar
din cauza spațiului redus, ci și deoarece există un mare
risc privind siguranța când șoferul este prea furios. Dacă
vă aflați în mașină, alte opțiuni sunt să porniți radioul
sau să păstrați tăcerea pentru o anumită perioadă.

IUBIREA NU ESTE

4 DE AJUNS
PROBLEME SPECIALE

Acest capitol va explora o serie de probleme speciale

care există în numeroase căsnicii disfuncționale, dar
nu în toate. Deși aceste dificultăți sunt grave și pot
contribui la declinul relației, adesea pot fi depășite dacă
partenerii le înțeleg și aplică tipurile de tehnici cognitive
descrise în capitolele anterioare.

SCĂDEREA DORINȚEI SEXUALE

Scăderea sau pierderea dorinței sexuale în căsnicie

este mult mai des întâlnită decât cred oamenii.
Un studiu a arătat că și în rândul persoanelor care
sunt fericite în căsnicie cel puțin 40% au declarat o
scădere a interesului și a dorinței sexuale odată cu
trecerea timpului.42
Există numeroase motive pentru această diminuare,
în general, dragostea nebunească din timpul curtării
hrănește flăcările dorinței; pe măsură ce această iubire
nebună dispare, intensitatea pasiunii se diminuează.

435
Odată cu maturizarea căsniciei, alte interese ale
partenerilor devin mai presante, cum ar fi câștigurile
financiare, căminul și viața de familie — lucruri ce
absorb o parte din energia care înainte era canalizată în
sfera romantică. Treptat, rolurile de aducător de venit și
de gospodină câștigă teren în fața rolului de iubit(ă). în
cele din urmă, oboseala și stresul serviciului, creșterea
copiilor, treburile casnice, problemele medicale și
abuzul de substanțe tind să sece dorința sexuală.
Totuși, factorii majori în reducerea dorinței sexuale
după căsătorie sunt de ordin psihologic, provenind din
atitudini față de propria persoană, față de sex și față
de partener. De pildă, îndoiala de sine, care se poate
reflecta într-un sentiment de inadecvare sau în teama
de eșec, se poate transfera și în activitățile sexuale. Sau
e posibil ca o persoană să aibă anumite îngrijorări cu
privire la sex.
Unele persoane al căror aspect fizic nu se ridică la
nivelul idealurilor lor pot fi rușinate sau autocritice,
evitând astfel să facă dragoste. Se poate ca unei femei să
nu-i placă dimensiunea sânilor ei sau forma coapselor;
similar, un bărbat poate fi preocupat de circumferința
abdomenului sau de picioarele lui subțiri. Temându-se
că nu arată suficient de feminin sau de masculin — cu
alte cuvinte, că nu sunt atractivi —, acești indivizi încep
să fie critici cu propria persoană, ceea ce se reflectă în
exprimarea inhibată a pulsiunii lor.
Mai mult decât atât, numeroși soți și soții sunt
preocupați de capacitatea lor de a avea o performanță
adecvată, de a se mulțumi pe sine și pe partener. Această
„anxietate de performanță“ devine o profeție autoîm-
plinită: fiind foarte preocupați de performanța lor, ei
își răpesc toată plăcerea sexului. în cele din urmă, sexul
ajunge mai degrabă o încercare sau un test, așa încât
pierd orice dorință pentru această activitate.

/ Oft IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
 Problemele inerpersonale dintre parteneri sunt o
sursă frecventă de probleme în viața lor sexuală. Una
dintre cele mai evidente probleme este discrepanța între
preferințe — când, unde, cum, cât de mult și cât de des.
Dorințele opuse cu privire la sincronizare, frecvență sau
diversificarea sexului dau naștere la resentimente, anxie­
tate sau sentimente de vinovăție. Aceste emoții neplăcute
se pot extinde și contamina viața sexuală a cuplului.
Sentimentele negative nu interferează în mod obliga­
toriu cu dorința sexuală. Mulți oameni consideră că sexul
este o descărcare bine-venită care alungă sentimentele
de anxietate, furie sau teamă, însă când aceste trăiri
sunt orientate către partener, ele pot fi accentuate în
loc să fie eliberate prin intermediul sexului. Uneori, ele
inhibă excitarea sexuală. Există, desigur, excepții — când
sentimentele de furie sunt dispersate prin ceartă, de
exemplu, iar pasiunea partenerilor este astfel stârnită.
Un amestec de atitudini față de partener poate
interfera cu sentimentele dumneavoastră sexuale. De
pildă, persoanele care consideră sexul ca fiind „o treabă
serioasă“ sau cele care sunt deprimate pot prezenta o
inhibare a apetitului sexual. Sau dacă sunteți de părere
că partenerul se folosește de dumneavoastră, că nu-i pasă
de sentimentele dumneavoastră sau că nu face sufici­
ente gesturi, se poate să resimțiți o blocare automată
a libidoului.
Pierderea dorinței în sine poate conduce la neînțele­
geri care complică și mai mult aspectul sexual, cât și cel
nesexual al relației. Ken, de exemplu, a interpretat faptul
că Marjorie și-a pierdut interesul pentru sex ca o moda­
litate pasivă de a-1 pedepsi, de a-1 face să se simtă vinovat
că a țipat la ea. Martin credea că atunci când Melanie
l-a refuzat, ea a încercat să controleze modul în care
făceau dragoste, să-l forțeze să fie mai romantic. Wendy
a interpretat scăderea interesului sexual al lui Hal ca un

437
semn al faptului că nu-i mai păsa de ea. Desigur, în unele
cazuri astfel de interpretări pot fi valide, dar adesea sunt
greșite. Deși oamenii nu se abțin în mod voluntar, ei se
pot debloca în mod voluntar dacă utilizează metodele
corecte.
în următorul chestionar am enumerat unele gânduri
negative automate declarate de pacienții clinicii
noastre. Aceste tipuri de gânduri apar la multe persoane
căsătorite în timp ce fac sex, ele interferând cu dorința
sexuală și cu satisfacția partenerilor. Aceste idei, care de
obicei reflectă atitudinile despre sine, despre partener
sau despre sex în general, pot fi corectate utilizând
aceleași tehnici aplicate la gândurile automate descrise
în capitolul 13. Corectând aceste atitudini negative și
interpretări greșite, cuplurile descoperă că dorință lor
sexuală poate fi din nou activată.
Citiți afirmațiile din chestionar și selectați acele
gânduri și atitudini care reprezintă propria dumnea­
voastră ideație din timpul activității sexuale. Tehnicile
terapiei cognitive pot fi utilizate pentru reducerea impac­
tului atitudinilor respective asupra vieții dumneavoastră
sexuale (vezi capitolul 13). Un exemplu al posibilității de
utilizare a metodelor cognitive în acest scop se găsește în
secțiunea ce urmează acestui chestionar.

GÂNDURI NEGATIVE AUTOMATE ÎN TIMPUL ACTULUI SEXUAL

Citiți fiecare afirmație și specificați cât de frecvent aveți aceste gânduri în

timp ce faceți sex:
(0) niciodată (1) rar (2) uneori (3) adesea
(4) de cele mai multe ori (5) tot timpul

îndoieli despre sine

___ Unele părți ale trupului meu nu sunt atractive.
___ Corpul meu nu este suficient de senzual.
___ Nu mă pricep la așa ceva.

/ OQ IUBIREA NU ESTE
H’OO DE AJUNS
___ Nu o să am orgasm.
___ Nu-mi voi satisface partenerul.

îndoieli legate de partener

___ Te grăbești prea mult.
___ Nu te interesează decât propria ta plăcere.
___ Ești prea mecanic.
___ Mă întreb la ce te gândești.
___ Mi-e teamă că te voi dezamăgi.
___ Sunt îngrijorat că te vei supăra dacă ne oprim.
___ Mă deranjează că nu ești excitat.
___ Cât mai durează?
___ Nu mă simt bine, dar mi-e teamă să-ți spun.
___ Te străduiești prea tare — aș vrea să te relaxezi.
___ Sunt îngrijorat că nu vei ajunge la orgasm.
___ Aș vrea să-ți placă mai mult.
___ Vorbești prea mult.
___ Ce bine ar fi fost dacă nu era atât de important pentru tine.
___ Nu prea-mi place.
_ :_ Asta e tot ce te interesează.

Imperative („trebuie“)
___ Simt că trebuie să fac orice îmi place.
_ _ Ar trebui să-mi placă mai mult.
___ Mi se cere să mă excit.
___ Amândoi ar trebui să reușim.
___ Mă simt obligat să-ți ofer un orgasm.
___ Trebuie să am orgasm.

Negativism
___ Pur și simplu nu am chef.
___ De ce ar trebui să mă intereseze?
___ N-o să meargă.
___ Aș putea foarte bine să renunț.
___ Fac asta doar că să-ți fac pe plac.
___ Fac mișcările care trebuie, dar nu au niciun sens pentru
mine.
___ Sunt prea obosit.
___ E nevoie de prea mult efort.
___ Să fiu al naibii dacă o să-ți fac pe plac.

439
 Fie că aveți adesea multe dintre aceste gânduri și
atitudini, fie că doar câteva dintre ele apar în mod
frecvent, ele vă pot umbri sentimentele legate de sex,
secându-vă apetitul sexual normal, existând chiar
posibilitatea să vă facă să evitați întru totul viața
sexuală. Folosiți tehnicile descrise în capitolul 13 pentru
a contracara impactul negativ al acestor atitudini.
Anticiparea lipsei de plăcere sau a indiferenței poate
spori odată cu trecerea anilor. Aceasta este alimentată
de convingeri de tipul „sexul este o corvoadă“ sau „sexul
este doar pentru partenerul meu — de ce ar trebui să mă
implic?“. în următoarea secțiune voi descrie metodele
pe care unii parteneri le-au folosit pentru a contracara
aceste gânduri și atitudini care interferau cu satisfacția
lor sexuală.

AUTOTERAPIE PENTRU
PROBLEMELE SEXUALE

Există unele lucruri evidente pe care cuplurile le

pot face pentru a crește dorința și plăcerea sexuală,
cum ar fi metodele propuse în capitolele 14,15 și 16
destinate îmbunătățirii comunicării. Deși poate fi dificil
la început, puteți folosi aceste tehnici pentru a discuta
dorințele reciproce cu privire la când și cât de des să
faceți sex. De asemenea, puteți aborda subiecte sensi­
bile, precum diferențele de stil și preferințele fiecăruia
cu privire la elemente cum ar fi preludiul, poziții și tipul
preferat de stimulare. Ca modalitate de a sparge gheața,
îl puteți întreba pe partener despre ce anume îi place
și nu-i place, înainte de-a face afirmații referitoare la
propriile dumneavoastră preferințe.

/ / fi IUBIREA NU ESTE
U de ajuns
 Unele dintre tehnicile de îmbunătățire a vieții
sexuale — ca de pildă relaxarea, stimularea treptată a
corpului, concentrarea pe senzații — sau de depășire a
unor probleme specifice nu fac obiectul volumului de
față.43 Tehnicile cognitive care pot rezolva probleme
sexuale includ corectarea unor atitudini și interpretări
greșite, precum și utilizarea vizualizării (imageriei)
pentru a crește nivelul de excitare.
Gary și Beverly aveau o căsnicie satisfăcătoare în
multe planuri, însă se confruntau cu dificultăți când
el își atingea pe neașteptate soția, o lua în brațe și o
mângâia. Uneori, Beverly făcea grimase și se retrăgea.
Gary se simțea jignit și uimit — de obicei, Beverly era
plină de căldură și tandră față de el.
Totuși, această descriere simplă nu conține nicio
informație despre ce anume a cauzat problema lor — ce
gândeau ei. în timpul unei ședințe, am aflat următoarea
informație: Beverly era îngrijorată că, uneori, când
Gaiy o îmbrățișa, el voia să „meargă până la capăt“,
în loc să se bucure de apropiere, ea se întreba: „Ce
urmează?“. Deoarece Beverly nu voia ca „iubirea“
să meargă mai departe în momentul respectiv, ea se
retrăgea, gândind: „Nu face asta în numele afecțiunii.
Nu vrea decât sex“.
Interpretarea ei era greșită. Pentru Gary îmbrăți­
șările jucăușe însemnau afecțiune, nu o invitație la
a face dragoste. Când Beverly îl refuza, el își spunea:
„Nu-i pasă de mine“ și se retrăgea, se îmbufna și nu
mai vorbea cu ea. Prin urmare, amândoi și-au pierdut
o mare parte din dorința de intimitate. Le-am sugerat
să-și noteze gândurile automate la apariția următorului
incident și să încerce să aibă o reacție rațională. La
următoarea ședință, fiecare dintre ei a adus foaia de
hârtie pe care-și notase reacțiile:
 GÂNDURILE LUI BEVERLY

Situație Gând automat Sentiment Reacție rațională

G ary s-a dat Vrea să facem Furie încearcă să fie
la mine. sex. Ce nepăsător tandru. Nu știu
e. Nu vede că dacă vrea mai
sunt ocupată? mult. Dacă nu
vreau, pot să-i
spun.

GÂNDURILE LUI GARY

Situație Gând automat Sentiment Reacție rațională

Beverly Voiam doar să o Rănit Este tandră în alte
s-a retras îmbrățișez. Nu e momente. Acum
când am deloc tandră. Ce nu vrea să piardă
îmbrățișat-o. are? Poate că nu timpul. Nu e chiar
mă iubește. așa de grav.

După ce Beverly și Gary și-au notat gândurile auto­

mate și reacțiile raționale, le-au discutat între ei. Ei și-au
dat seama că au înțeles greșit comportamentul celuilalt
și au fost de acord ca Gary să continue să-și exprime
în mod liber afecțiunea. Dacă era interesat în ceva mai
mult, avea să aștepte un semnal de la Beverly cum că și
ea e interesată.
Cazul lui Gary și Beverly ilustrează unul dintre
modurile în care partenerii diferă adesea. Unul dintre
ei poate reacționa față de un mesaj tandru resimțind o
dorință sexuală, în timp ce altul poate simți că expri­
marea afecțiunii este satisfăcătoare în sine. Dacă soțul
face uneori presiuni în sensul continuării preludiului cu
un act sexual, soția poate resimți fiecare gest tandru ca
pe o seducție, gândind: „Nu e interesat decât de sex“.
Mai jos am enumerat câteva gânduri automate tipice
pe care oamenii le au în timp ce fac sex, precum și
reacțiile raționale pe care le-au avut față de acestea:

442 IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
Gând automat Răspuns rațional
Am sânii prea mici. Nu-1 deranjează. De ce m-ar
deranja pe mine?
Nu prea-mi face plăcere. De obicei îmi place mult. Nu
mă pot aștepta să fie la fel de
fiecare dată.
Aș vrea ca ea să fi avut orgasm. Mi-a spus de multe ori că-i
place intimitatea. Dacă mă
aștept să aibă orgasm, se va
simți presată.
Este atât de încordat. Aș vrea Aș putea să vorbesc mai târziu
să se relaxeze. cu el despre asta și să-i spun că
nu e ceva grav.
Durează o veșnicie până când îi Oamenii au ritmuri diferite.
vine cheful. Ce are? Pot să mă adaptez ritmului ei
până când va fi pregătită.

Unii oameni cu apetit sexual redus nu au nicio

fantezie sexuală în timpul preludiului, deși au fantezii
când se masturbează. Alții cred că fanteziile sexuale
constituie o sursă importantă de stimulare sexuală. Dacă
aveți dificultăți în a vă excita, poate fi util să încercați cu
evocarea unei fantezii în etapa preludiului. Unii oameni
se simt vinovați sau neloiali dacă au fantezii romantice
despre altcineva în afara partenerului; cu toate acestea,
astfel de fantezii sunt, în general, firești și nu trebuie să
stârnească sentimente de vinovăție.
Unele cupluri citesc material erotic ca sursă de
stimulare, altele găsesc că vizionarea de filme pentru
adulți îi excită. Dacă aceste sugestii nu sunt eficiente,
este recomandat să apelați la ajutor de specialitate.

INFIDELITATEA

în volumul American Couples, apărut în 1983, socio­

logii Philip Blumstein și Pepper Schwartz estimează că

443
cel puțin 21% din femei și 37% din bărbați au avut o
relație extraconjugală în primii zece ani de căsnicie.44
Cu toate acestea, autorii subliniază că până și partenerii
care au avut relații în afara căsniciei consideră mono-
gamia ca fiind un ideal.
în ciuda faptului că relațiile extraconjugale par destul
de comune, ele pot avea un efect devastator asupra
celuilalt partener — și asupra căsniciei în sine — dacă
sunt descoperite. Desigur, astfel de relații nu doar
destramă o căsnicie deja instabilă, dar totodată pot fi un
simptom. Consilierii conjugali și avocații specializați în
divorțuri afirmă că majoritatea covârșitoare a clienților
lor recunosc că au avut aventuri cu puțin înainte de
dezmembrarea relației lor sau în timpul acesteia.
De ce o aventură are efecte atât de traumatizante
asupra partenerului jignit, în special când incidentul
este atât de des considerat de partenerul infidel ca
neînsemnat? Răspunsul se află în sensul simbolic al
aventurii. în niciun alt caz gândirea de tipul „totul sau
nimic“ nu este mai manifestă decât în probleme legate
de infidelitate: un partener este ori fidel, ori infidel, altă
variantă nu există. O singură aventură este de-ajuns
pentru ca acesta să fie etichetat ca necredincios, la fel
cum o persoană care a furat o dată este considerată
hoață sau o persoană care este prinsă o dată mințind
poate fi văzută pentru totdeauna ca mincinoasă.
La fel cum legătura căsătoriei este simbolul iubirii, ne
facem o idee referitoare la sensul simbolic al unei relații
extraconjugale pornind de la cuvintele utilizate de către
partenerul jignit: trădare, înșelare, dezamăgire. Nici chiar
aceste cuvinte nu surprind întru totul sentimentul devas­
tator pe care-1 trăiesc unii dintre partenerii răniți — este
ca și cum întreaga țesătură a vieții lor a fost ireparabil
distrusă. Dincolo de acest sentiment de devastare apar
îndoieli cu privire la propria dezirabilitate, adecvare

/ / / IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
sau valoare: „Evident am dat-o în bară într-o anume
privință... bănuiesc că nu mă vrea nimeni“, declara cu
lacrimi în ochi un soț înșelat. în plus, acești parteneri au
adesea mândria adânc rănită sau se simt ca și cum le-a
fost furat un bun de mare preț.
Fără a ierta sau accepta infidelitatea, soțul rănit
poate încerca să-și vadă trauma în perspectivă. Gândirea
polarizată de tipul „totul sau nimic“ face ca partenerul
„trădat“ să perceapă situația ca fiind mult mai amenin­
țătoare pentru căsnicie decât este de fapt. Acest lucru
este adevărat îndeosebi în acele cazuri în care un soț, de
pildă, a avut o serie de aventuri.
Desigur, este important să recunoaștem faptul că
amenințarea nu este imaginară: o singură astfel de
aventură se poate transforma în ceva mult mai de durată,
prezentând o amenințare serioasă la adresa căsniciei. Cu
toate acestea, partenerul trădat poate reacționa la orice
astfel de ofensă ca și cum ar fi o amenințare majoră.
Numeroase cupluri vin la consiliere după descope­
rirea infidelității. Când un astfel de comportament este
simptomul unei perturbări în căsnicie, consilierul poate
ajuta cuplul să-și lămurească problemele și astfel să
reducă probabilitatea reapariției unui astfel de incident.
De pildă, Dan era un agent de vânzări foarte ocupat,
care-și petrecea toată ziua la serviciu. De obicei, pleca
de acasă la ora 6 dimineața și nu se întorcea decât seara,
după ora 8 sau 9. Barbara, soția lui, avea program
scurt și a devenit din ce în ce mai nemulțumită de cel
al soțului, care-i fura din timpul petrecut împreună.
Relațiile lor sexuale s-au rărit drastic, făcând-o pe ea să
se simtă pustiită, plictisită și tânjind după satisfacție.
Barbara s-a înscris în mai multe organizații. în timp,
ea s-a împrietenit cu un alt membru al uneia dintre
ele care se despărțise recent de soția lui. Pe măsură ce
relația lor s-a dezvoltat, noul ei prieten i-a făcut avansuri
sexuale. în momentul respectiv, nevoile de apropiere
și intimitate ale Barbarei, nefiind satisfăcute de Dan,
au ieșit la suprafață. în plus, Barbara era o persoană
supusă, cu o nevoie excerbată de-a fi pe placul altor
oameni. Acești factori laolaltă au fost mai puternici
decât prudența ei: a avut o singură aventură sexuală cu
noul ei prieten, după care s-a simțit foarte vinovată.
Dan a început să suspecteze că Barbara a avut ceva
mai mult decât o relație platonică cu acest bărbat. După
ce a interogat-o, ea s-a simțit atât de vinovată, încât a
izbucnit în lacrimi și i-a relatat exact ce s-a întâmplat.
Dan a fost „distrus“ și i-a spus că el nu putea rămâne
într-o căsnicie în care nu mai avea încredere în soția sa.
Totuși, după ce jignirea și furia lui s-au domolit, cei doi
au hotărât să apeleze la consilierea de cuplu.
Când m-au consultat, era evident că se impunea o
schimbare substanțială în prioritățile și planificarea lor,
pentru a repara pagubele provocate în relație. Dan a fost
de acord să reducă timpul petrecut la serviciu. în acest
răstimp, Barbara a fost încurajată să găsească alte surse
de satisfacție; astfel, a început să urmeze cursurile de la
universitatea locală — un lucru pe care dorea să-l facă de
multă vreme.
Reacția lui Dan a fost tipică pentru mulți soți răniți,
ale căror perspective s-au modificat astfel încât să o facă
pe partenera aventurieră să pară întru totul rea (vezi ca­
pitolul 8). Fiecare acțiune a celui care a greșit este mereu
evaluată prin această prismă. Brusc, calitățile care
înainte au fost admirate sunt acum negative, superficiale
sau înșelătoare.
Unul dintre primii pași corectori constă în încercarea
de reîncadrare a perspectivei partenerului prejudiciat
asupra celui care a înșelat. Greșeala este cu adevărat un
păcat de neiertat? La început, aceasta a fost părerea lui
Dan, însă când a încercat să privească diferit lucrurile,

/ / £? IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
a trebuit să recunoască faptul că jignirea nu era atât
de mare pe cât părea la început. El și-a dat seama că
mai mulți dintre prietenii lui căsătoriți „își făcuseră de
cap“ și considera asta acceptabil — câtă vreme nu au
fost prinși. De fapt, cu mai multe prilejuri și el a fost
tentat să aibă o aventură, deși circumstanțele nu i-au
permis. El a recunoscut, de asemenea, că discutase cu
Barbara, glumind pe jumătate, despre posibilitatea unei
aventuri — ca modalitate de a obține un „consimțământ
prealabil“ de la ea pentru situația în care în viitor avea
să apără o astfel de ocazie, însă nu s-a așteptat niciodată
ca această discuție să-i fi deschis ei ușa pentru o relație
extraconjugală.
De altfel, astfel de conversații între soți și soții nu
sunt chiar rare. Blumstein și Schwartz consemnează
în studiile lor de caz că soții și soțiile interpretează
complet diferit aceste conversații; soții trag concluzia că
au primit consimțământul de la soții, în timp ce ele cred
că și-au făcut cunoscută opoziția față de posibilitatea ca
soțul lor să aibă o aventură.45
Dan și-a dat seama că dacă el ar fi avut o relație
extraconjugală, n-ar fi simțit că e cu adevărat infidel sau
trădător. Așadar, în mod logic nu-i putea aplica Barbarei
aceleași etichete. Această recunoaștere l-a ajutat să
„dedramatizeze“ evenimentul: acțiunile Barbarei nu
mai erau „îngrozitoare“. Deși el se agăța de convingerea
că Barbara greșise foarte grav față de el — trădându-i
încrederea —, a conștientizat că acțiunile ei erau de
înțeles, dată fiind problema reală a căsniciei lor. Când a
realizat care este cauza faptei soției sale, Dan a fost întru
câtva ușurat — nu însemna că nu poate fi iubit.
De asemenea, este important să nu considerăm
evenimentul ca având proporții „catastrofice“. Dan
a afirmat: „N-o să mai pot avea niciodată încredere
în ea“. El și-a spus că odată ce ea traversase hotarul

/./.7
infidelității, o putea face la nesfârșit. însă el a reușit să
judece rațional: dacă ea intenționa sincer să se dedice
îmbunătățirii relației, nu exista niciun motiv ca soția să
caute satisfacție în afara căsniciei.
în timp ce Dan reîncadra imaginea negativă pe care o
avea despre Barbara, el a trecut de la a o vedea pe soția
lui ca fiind de neîncredere, iresponsabilă și impulsivă la
a o privi ca pe cineva care a făcut o greșeală și căreia îi
pare cu adevărat rău. A decis că poate rămâne alături de
ea, chiar dacă el n-a uitat niciodată greșeala ei. Totuși,
înainte de-a ajunge în acest punct, Dan a fost obligat
să analizeze sensurile profunde ale infidelității soției
și să-și învingă nevoia de răzbunare. Pe măsură ce se
gândea la semnificația simbolică, bărbatul a înțeles că
aventura ei l-a făcut să se simtă neajutorat, ca și cum
ieșise cu totul de sub controlul lui și ca și cum dacă
Barbara s-ar fi hotărât să facă ceva, el nu ar fi avut nicio
influență asupra acțiunilor ei.
Sentimentul de neajutorare al lui Dan nu este atât de
exagerat pe cât pare. Oamenii căsătoriți trebuie că au
un sentiment conform căruia partenerul nu va încălca
anumite bariere și, în egală măsură, că au un anumit
control — că își pot influența partenerul astfel încât să
nu facă ceva care să-i rănească. încrederea fundamen­
tală, descrisă în capitolul 11, îi conferă partenerului
siguranța că relația are cea mai mare însemnătate și că
nu va fi sacrificată pentru un capriciu sau pentru satisfa­
cerea unei nevoi proprii.
Totodată, Dan a fost de acord că relația Barbarei
l-a forțat să-și pună întrebări. Era atrăgător așa cum
credea el? Dacă ea a putut să-i facă asta, se prea poate
ca el să nu fie o persoană plăcută; probabil că nu era
atrăgător, că nu putea avea o relație intimă și că avea să
sfârșească abandonat și singur. Dan a înțeles că durerea
și dorința lui de răzbunare izvorau în mare parte din

/ / Q IUBIREA NU ESTE
H-A-O DE AJUNS
aceste sentimente de nevrednicie. Când a reușit să-și
stăpânească îndoielile referitoare la propria persoană
privindu-se mai realist, a scăzut dorința lui de-a o
pedepsi pe Barbara pentru că i-a cauzat această durere.
L-am îndemnat pe Dan să încerce să înțeleagă punctul
de vedere al soției sale, să înțeleagă felul în care singu­
rătatea din căsnicie a făcut-o să fie vulnerabilă. Atunci
când a reușit să se identifice cu ea, a putut să o ierte. O
astfel de iertare este esențială pentru reconciliere.
Dan a rămas întru câtva neîncrezător în Barbara,
însă au fost de acord ca ea să facă tot posibilul pentru
a-i potoli suspiciunile. Femeia a acceptat ca atunci când
avea o întâlnire, să-l anunțe cu precizie unde se ducea
și cu cine, urmând să-l sune dacă urma să întârzie. în
același timp, Dan a trebuit să învețe să tolereze incerti­
tudinea de a nu ști unde se află Barbara în fiecare clipă.
Cei doi au trecut în revistă alte posibilități de a-și face pe
plac reciproc și de a-și arăta unul altuia că le pasă (ca­
pitolul 12). De pildă, au început să-și cumpere cadouri
unul altuia, să iasă în oraș pentru a lua micul dejun și să
planifice îmbunătățiri ale casei. De asemenea, au făcut
planuri pentru excursii în timpul unor weekenduri pre­
lungite, însă cel mai important este că au fost de acord
să aibă ședințe regulate de rezolvare a problemelor care
să le permită să-și descarce — și să rezolve — tensiunile.

STRESUL

într-o căsnicie există numeroase elemente de stres,

orice combinație a acestora putând afecta relația. în
anii de început, partenerii care anterior nu au locuit
împreună trebuie să ia nenumărate decizii, de la cele
mai mici detalii (ca de pildă împărțirea rafturilor din
baie) până la unele majore (cum ar fi unde-și caută o
locuință). De asemenea, apar și probleme de ajustare
a programului de muncă, a meselor și a bugetului. Din
moment ce, invariabil, există unele diferențe în ceea
ce privește preferințele, obiceiurile și stilurile, luarea
deciziilor, concesiile și compromisurile pot produce
tensiuni. Cuplurile care locuiesc în apropierea părin­
ților unuia dintre parteneri se confruntă cu probleme
frecvente din categoria celor avute cu socrii, acestea
adăugându-se la dificultățile perioadei de adaptare.
Următorul moment stresant apare, de obicei, odată
cu nașterea primului copil, un eveniment care poate
disloca relația conjugală în mai multe moduri. Nașterea
și îngrijirea primului copil aduc o povară considerabilă
asupra mamei. Efectele asupra tatălui sunt mai puțin
evidente, el putând avea sentimente depresive legate de
tulburarea relațiilor conjugale.
Proaspăta mamă se confruntă adesea cu o modificare
a echilibrului dintre ceea ce oferă și ceea ce primește.
Pentru multe femei, sarcina, nașterea și îngrijirea tim­
purie a copilului implică renunțarea la surse importante
de satisfacție și siguranță, fără să primească substitute
echivalente. Mama însărcinată poate fi obligată să-și
restrângă implicarea la locul de muncă, în preocupări
sociale și în alte activități sportive sau recreaționale.
Pe măsură ce-și canalizează atenția și energia către
nou-născut, timpul petrecut cu soțul, perioadele deo­
sebit de tandre, toate acestea pot fi diminuate.
în timp ce există gratificări evidente în a avea un
copil, proaspăta mamă resimte adesea o pierdere netă a
satisfacției și a controlului asupra propriei vieți, precum
și o creștere simultană a presiunii și a responsabilității,
în ciuda modificărilor treptate ale rolurilor tradiționale
de mamă și tată, greul treburilor casnice și îngrijirea
copilului sunt suportate de mamă.46

/ Cfl IUBIREA NU ESTE

HDU de ajuns
 Pentru multe femei, discrepanța dintre ceea ce
trebuie să suporte — încărcătura fizică și psiholo­
gică — și ceea ce primesc în schimb — apreciere și
sprijin — poate fi exprimată printr-un dezechilibru
emoțional, ca de pildă o depresie. Soții nu sunt imuni la
aceste modificări ale relației. Ei pot resimți o pierdere
a afecțiunii, a interesului și a empatiei — însoțită, de
obicei, și de o rărire a raporturilor sexuale. Cercetările
au arătat că o mare proporție a soților și soțiilor resimt
o depresie ușoară în timpul acestei tranziții. Pe de altă
parte, mulți bărbați se simt mai apropiați de soțiile
lor. Ei se implică participând la cursuri pentru viitorii
părinți, fiind prezenți la naștere și ocupându-se de o
parte din activitățile de îngrijire a copilului, cum ar fi
schimbarea scutecelor, hrănirea și îmbăierea. Adesea,
soții devin mai demonstrativi față de soțiile lor după
nașterea primului copil (deși nu este obligatoriu ca acest
lucru să se întâmple și la nașterile ulterioare).
Alte perioade dificile apar în creșterea copiilor, ca
de exemplu în adolescență și în plecarea de acasă a
tinerilor. Implicarea crescută sau modificările de carieră
pentru unu sau pentru ambii părinți, boala sau chiar
decesul părinților partenerilor și, în cele din urmă,
resentimentele pot genera momente de stres conjugal.
Momentul apariției unui anumit stres poate avea un
efect profund asupra căsniciei. Să luăm de exemplu
soțiile care urmează diferite cursuri academice.
Cercetătorii au descoperit că atunci când era prezent
un anumit factor, căsniciile femeilor care mergeau la
facultate aveau tendința de a se încheia după începerea
studiilor. Astfel, la femeile care aveau copii înainte de
facultate sau în timpul acesteia exista un risc mai mare
de divorț decât la cele care aveau copii după terminarea
studiilor. Totuși, prezența unui soț care le sprijinea
avea tendința de-a neutraliza stresul pentru femeile

451
care urmau facultatea — însă nu-1 scădea la cele care
aveau deja copii. Cercetătorii au ajuns la concluzia că
dezmembrarea căsniciei a fost cauzată parțial de stresul
rezultat când soțiile au încercat să-și echilibreze cariera
cu rolul de mamă.47 Printre alți factori care au contribuit
la acest aspect s-au numărat dificultățile soților în a face
față schimbării rolurilor soțiilor lor.
Rezumând, fiecare etapă a căsniciei are propriile
sale presiuni, pierderi și factori stresanți, iar stresul
în sine afectează capacitatea partenerilor de-a
gestiona problemele.

STRESUL Șl GÂNDIREA ERONATĂ

Știm cu toții că atunci când suntem stresați devenim

mai iritabili și mai predispuși către a ne pierde con­
trolul. Totuși, se poate să nu ne dăm seama de faptul că
suntem mai înclinați spre a gândi eronat și că acest lucru
este responsabil în parte pentru furia și iritabilitatea
noastră excesive. Același tip de gândire eronată acțio­
nează în situații de stres și când unul dintre parteneri
îl încadrează negativ pe celălalt — vederea în tunel,
generalizarea excesivă, „catastrofarea“.
Acest proces este ilustrat de Laura — șef al departa­
mentului de PR al unei instituții de stat frecvent atacată
de media — care mi-a mărturisit: „Când lucrurile merg
bine la slujbă, nu mă deranjează nimic la Pred. Nu poate
face nimic greșit. Când am probleme la serviciu și sunt
foarte stresată, e imposibil să facă ceva ca lumea. Nu văd
decât defectele lui și tâmpeniile pe care le face. Tot ce
întreprinde e anapoda“.
în astfel de momente, partenerul stresat pare să fie la
cel mai înalt nivel al lipsei de toleranță. Laura a relatat

/ЕГО IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
o discuție cu Fred care a avut loc atunci când era expusă
unei presiuni considerabile la serviciu. El îi promisese
că repară un scaun, dar uitase în repetate rânduri să
cumpere o unealtă care-i trebuia în acest scop.

FRED: Ah, nu! Iar am uitat.

LAURA: Cum adică ai uitat? Ai mai uitat o dată, iar de
data asta te-am și sunat să-ți amintesc.
FRED: îmi pare rău. Am fost ocupat și am uitat. Nu prea
mi-e gândul la astfel de lucruri.
LAURA: N-ar fi trebuit să uiți!
FRED: Am avut un pacient la urgență imediat după ce-ai
sunat, și pur și simplu mi-a ieșit din cap,
LAURA: îți pasă mai mult de pacienții tăi decât de mine!
FRED [enervându-se]: Nu-i adevărat! Exagerezi.

Când o persoană este supărată, aceasta are tendința

de-a refuza explicațiile benigne („nu am uitat“, „pacient
la urgență“) și de a se agăța de interpretări negative,
cum ar fi „nu-ți pasă de mine“. (în mod interesant,
persoanele care nu sunt uituce sunt deosebit de suspici­
oase în legătură cu partenerii care invocă uitarea.)
Un alt efect al stresului este pierderea controlului
asupra gândirii și comportamentului. Oamenilor stresați
le este mult mai dificil să-și tempereze interpretările
extreme, să-și corecteze distorsiunile și să-și regleze
modul de exprimare a sentimentelor. în astfel de
momente este mai probabil ca aceste persoane să
folosească un limbaj agresiv — ba chiar să-și atace fizic
partenerul — sau să se retragă cu totul. Când stresul
conduce la consumul de alcool, combinația dintre cele
două poate fi explozivă, generând o manifestare violentă
a furiei.
Oamenii stresați prezintă și un șablon copilăresc de
gândire și acțiune, numit „regresie“. Laura a remarcat
următoarele: „Când la slujbă îmi merge bine, mă bucur
de relația cu Fred. Nu mă simt presată. Pot face lucrurile
așa cum vreau. Dar când sunt stresată, mă agăț de el, mă
bazez în totalitate pe el, am nevoie mereu de el“.

ANTIDOTUL LA STRES

Ce-ar trebui să faceți când sunteți „stresați“? Primul

sfat pe care vi-1 pot da este ca în primul rând să evitați să
vă stresați. Aplicând unele principii ale terapiei cogni­
tive descrise în această carte, veți putea preîntâmpina
mai des apariția stresului. De exemplu, mulți oameni
ajung în această stare din pricină că ei au o perspectivă
„catastrofică“ sau „îngrozită“ asupra unor dezamăgiri
sau frustrări. „Este îngrozitor că echipa mea n-a făcut
treaba la timp“ și „carnetul cu note mediocre al lui
John arată că n-o să reușească în viață“ sunt două astfel
de exemple. Interpretări exagerate de acest tip sunt
resimțite sub forma tensiunii crescute în corp și, în cele
din urmă, te sleiesc de puteri — iar dumneavoastră nu
mai aveți energia fizică de a vă tempera emoțiile sau
corecta gândirea extremă. De asemenea, puteți alunga
stresul contracarând gândurile automate cu răspunsuri
raționale.
Imperativele („trebuie să...“) constituie un alt meca­
nism mental care vă epuizează resursele: îndemnurile
continue de tipul „fă aia“, „nu fă ailalta“ își cer plata.
Reanalizarea acestor imperative și reducerea lor la niște
niveluri realiste vă vor elibera de o presiune inutilă.
Când vă aflați deja sub presiunea stresului, există
câțiva pași pe care îi puteți face pentru a-i minimiza
impactul. Mai întâi trebuie să recunoașteți semnele

/ / IUBIREA NU ESTE
HUH OE AJUNS
stresului — tensiune, neatenție, irascibilitate, dificultăți
de somn. înțelegând că sunteți predispus să reacționați
exagerat sau să interpretați greșit ceea ce spun sau
fac oamenii, vă puteți apăra de necazuri acordându-le ce­
lorlalți prezumția de nevinovăție, evitând confruntările
inutile și ocolind subiectele evident controversate din
discuțiile cu partenerul — până când veți fi mai odihnit
și mai relaxat.
Există mai multe modalități prin care vă puteți calma
și prin care vă puteți restabili resursele dumneavoastră
mentale. Una dintre ele este rezervarea unei perioade de
timp departe de problemele pe care le aveți. Unii oameni
consideră că o plimbare îndelungă îi ajută să se liniș­
tească. Anumite forme de relaxare sau de meditație, ca
de pildă cele recomandate de Herbert Benson în volumul
The Relaxation Response (A reacționa prin relaxare), sunt
utile pentru mulți oameni.48
Ce puteți face când partenerul dumneavoastră este
stresat? în primul rând, trebuie să recunoașteți unele
dintre semnele menționate mai devreme: nervozitate,
neliniște și tendința de-a interpreta greșit spusele
interlocutorului. în această perioadă, evitați conflictele
și confruntările care nu sunt necesare. De asemenea,
încercați să oferiți un fel de distragere — o formă favo­
rită de recreere sau distracție.
Când ambii parteneri sunt stresați, poate că cel mai
bine este să amânați discutarea preocupărilor impor­
tante sau luarea unor decizii majore. De asemenea, este
un moment bun să practicați acordarea prezumției de
nevinovăție partenerului. Dacă trebuie să vă confruntați
cu un comportament deosebit de dificil, de pildă, găsiți
explicații benigne („e foarte stresat“) în locul celor
negative („întotdeauna îmi închide gura“).

455
FAMILII ÎN CARE AMBII PARTENERI
MERG LA SERVICIU

Un număr din ce în ce mai mare de femei căsăto­

rite — peste jumătate din numărul total — se află acum
în câmpul muncii.49 Prin urmare, se acordă o atenție
sporită problemelor cu care se confruntă familiile în
care ambii parteneri sunt angajați. într-un anumit sens,
sintagma „parteneri angajați“ nu este chiar corectă, de­
oarece în aceste familii este vorba de mai multe slujbe —
două dintre ele sunt remunerate, în timp ce a treia,
munca în gospodărie, nu este. (Evident, în unele familii
atât treburile gospodărești, cât și creșterea copiilor sunt
realizate cu ajutor de specialitate: menajera, dădaca.)
Psihologii sociali Rena Repetti și Carol Piotrkowski
au realizat cercetări asupra familiei în care ambii par­
teneri sunt angajați și se ocupă și de treburile casnice.
Ei au descoperit că atunci când soțiile sunt satisfăcute
de slujba lor, sunt mai mulțumite și în căsnicie și au
un sentiment mai bun față de copii, comparativ cu cele
care stau acasă cu copiii. Cu toate acestea, femeile care
muncesc declară, asemenea soților cu slujbă, că au
tendința de-a aduce acasă tensiunile, dezamăgirile și
frustrările de la serviciu.50 O soție spunea: „Când deschid
ușa seara, sunt altă persoană decât cea care a plecat
de-acasă de dimineață“.
într-un studiu realizat asupra femeilor angajate,
Blumstein și Schwartz au descoperit că în majoritatea
cazurilor soțiile au continuat să fie responsabile pentru
cea mai mare parte din munca din gospodărie, pe
lângă slujbele lor plătite. Chiar și când soțul nu era
angajat, făcea semnificativ mai puține munci casnice
decât soția care muncea. în plus, când soții au fost de
acord ca responsabilitățile gospodăriei să fie împărțite

/ IUBIREA NU ESTE
HJV DE AJUNS
în mod egal, au continuat să aloce mai puțin timp
activităților de rutină, cum ar fi gătitul, spălatul rufelor
și aprovizionarea cu alimente. Blumstein și Schwartz au
concluzionat: „Ideea de împărțire a responsabilităților
s-a dovedit a fi un mit“.51

PROBLEME PSIHOLOGICE

Deși două salarii contribuie la confortul material

al cuplului și oferă o flexibilitate mai mare în ceea ce
privește cheltuielile, cele două slujbe pot agrava pro­
blemele psihologice și interpersonale ale partenerilor.
Laura, de pildă, era mulțumită de felul în care se ocupa
de gospodărie atunci când a obținut slujba, însă s-a
supărat când Fred nu a acordat decât o atenție sporadică
îndatoririlor domestice. De fapt, Fred era ranchiunos
că Laura îi spunea ce să facă și îl supraveghea în timp
ce muncea.
Laura mi-a spus: „Singura zonă în care dețin con­
trolul este bucătăria. Există un mod corect și unul greșit
de-a îndeplini o sarcină. Niciodată nu pune farfuriile
cum trebuie pe rafturi. Amestecă paharele înalte cu cele
scunde și cu cănile. în plus, nu așază ca lumea farfuriile
în mașina de spălat vase“.
Până în acest moment, pare să fie vorba de un simplu
conflict al standardelor, care putea fi rezolvat dacă Fred
acorda o atenție crescută sarcinilor lui sau dacă soția
își relaxa așteptările. însă dincolo de problema practică
există o dificultate psihologică. Să analizăm sensul avut
pentru Laura:

Cred că el consideră că este sub demnitatea lui să facă

astfel de treburi. Le face, dar nu-i pasă cu adevărat cum

457
 anume. Nu mă deranjează să le fac eu, dar asta nu e în
regulă. Practic, nu prea se gândește la mine.

Observăm aici că sunt implicate aspectele legate de

statut și respect. Acum să analizăm și nemulțumirea
lui Fred:

Este obsedată de treburile casnice. întotdeauna mă

spionează ca să vadă dacă am lucrat bine. Recunosc că
nu-mi stă gândul la asta — am deja un șefia locul de
muncă. Totuși, aspectul principal e că Laura se tot leagă
de chestia asta cu egalitatea. Totul trebuie să fie egal. Când
ajung acasă de la serviciu și ea e în toiul treburilor, cum ar
fi schimbarea scutecelor, se oprește imediat și spune că-i
rândul meu — chiar înainte să-mi agăț haina în cuier!

Să parcurgem dialogul lor:

LAURA: Fred, nu mă tratezi ca pe un egal. încerci

mereu să te eschivezi, astfel încât eu trebuie să fac toată
treaba. Nu-ți sunt inferioară.
FRED: Vreau să te ajut cu tot ce e nevoie.
LAURA: Nu faci asta pentru mine, o faci pentru noi,
FRED: Sunt dispus să fac jumătate din treabă. Dar când
văd că nu ești mulțumită cu felul în care fac lucrurile, mai
bine angajez o menajeră.
LAURA: Deja ai o menajeră — pe mine! Te folosești
mereu de mine. N-am nicio problemă să-mi fac partea mea
de treburi, dar tu vrei să angajezi un alt servitor să se ocupe
de partea ta. Asta nu e egalitate.
FRED: Egalitatea nu înseamnă să-mi spui tot timpul ce
să fac.

Ceea ce observăm aici nu este o simplă dispută

cu privire la diviziunea muncii, ci o confruntare a

/ ET 0 IUBIREA NU ESTE
oe AJUNS
personalităților. Ca parte a dezvoltării ei personale și
a dorinței de-a fi mai independentă de Fred, Laura s-a
angajat cu o normă întreagă. Cu toate acestea, conflictul
personalităților nu a fost rezolvat de autonomia
dobândită la locul de muncă, ci s-a desfășurat în arena
treburilor domestice, unde asperitățile și sensibilitățile
lor au ieșit la suprafață.
Laura era sensibilă în două privințe: voia asigurări
că Fred îi apreciază contribuțiile și dorea să fie respec­
tată — și deopotrivă tratată — ca „ființă umană egală“.
Pe de altă parte, Fred era sensibil la orice semăna cu
dominație sau control din partea ei. A răspuns răzvră-
tindu-se la verificările Laurei cu privire la cum își făcea
treaba. Prin urmare, el muncea fără tragere de inimă,
subminând planul stabilit de comun acord.
Strategia mea abordată în consiliere a fost una dublă.
I-am arătat Laurei că deși susținea principiul egalității,
ea nu-1 trata pe Fred de la egal la egal când îi monitoriza
activitatea sau când îi spunea „acum e rândul tău“.
Laura a înțeles că, în ciuda diviziunii muncii, ea prelua
comanda pentru a verifica dacă lucrurile au fost făcute
cum se cuvine. Apoi, a înțeles că felul în care aborda
treburile casnice era dominat de imperative („trebuie
să...“) și de felul cum aplica aceste imperative soțului ei.
I-am subliniat că Fred era dispus și capabil să-și facă
treaba, dar că supravegherea ei îi submina moralul,
distrugându-i motivația. Pe de altă parte, Fred trebuia
să-și depășească sensibilitatea față de feedbackul Laurei.
în cele din urmă, el a înțeles că soția lui nu încearcă să-l
domine, ci să se asigure că el își face treaba bine.
în timp, Fred a înțeles că putea negocia aranjamen­
tele cu Laura fără să-și sacrifice independența. în mod
similar, când femeia a reușit să vadă situația din punctul
de vedere al soțului ei — că el o percepea ca fiind prea
autoritară —, a reușit să-și tempereze supravegherea.

459
Femeia a înțeles că sfidarea lui provenea din sensibili­
tatea lui Fred față de a fi controlat, și nu din faptul că el
o percepea ca inferioară.
Rezumând, când ambii parteneri sunt salariați, ei
pot rezolva conflictele folosind aceleași instrumente
analitice pe care le-am descris în capitolele anterioare.
Mai întâi, definiți punctele specifice generatoare de
conflict, apoi stabiliți sensurile conflictelor pentru
dumneavoastră și pentru soț. în al treilea rând, încercați
să vă revizuiți propriile perspective și în al patrulea rând
să vă gândiți la soluții.

CÂND CEI DOI DEVIN TOT MAI DISTANȚI

Există posibilitatea apariției unei probleme — în

special în familiile în care muncesc ambii parteneri — pe
măsură ce aceștia se schimbă și se maturizează în timp.
Astfel, membrii unui cuplu cu o relație apropiată se pot
înstrăina atunci când unul dintre ei sau amândoi devin
mai independenți sau dezvoltă interese, gusturi sau
valori care nu sunt împărtășite de celălalt. Uneori, astfel
de diferențe fac ca partenerii să-și piardă atractivitatea
unul față de celălalt.
Mărie, o femeie de treizeci și cinci de ani dintr-o
căsnicie în care ambii parteneri munceau, m-a consultat
cu privire la divorțul de soțul ei. Ea a relatat următoarea
povestire: „La început l-am venerat pe soțul meu.
Michael reprezenta tot ce visasem. Era înalt și puternic
și foarte sigur pe el. Când l-am văzut în încăpere, m-am
topit toată. Eram căsătoriți de aproximativ zece ani când
m-am angajat la o firmă de publicitate. Am cunoscut
oameni noi și interesanți, zi de zi, și abia așteptam
să mă duc la serviciu. Dar când mă-ntorceam acasă,

/ IUBIREA NU ESTE
ui)U de ajuns
nu aveam niciun subiect de discuție cu soțul meu. Am
început să-l văd cu adevărat pe Michael pentru prima
dată. Era obtuz și plictisitor. Nu vedeam decât că stă
la televizor cu o cutie de bere în mână sau tolănit pe
canapea. încă îl iubesc, într-un fel, dar nu-1 mai respect“.
Mărie și-a modificat criteriile în baza cărora îl evalua
pe Michael, iar odată cu această modificare, admirația ei
a scăzut. Mărie provenea dintr-o familie din Puerto Rico
tradiționalistă și patriarhală. Când Michael și Mărie s-au
căsătorit, ei au recreat patriarhatul, cu Michael în rolul
autoritar și cu Mărie în ipostaza femeii supuse. însă
după ce a-nceput să lucreze, rolurile lor s-au egalizat.
Mărie nu l-a mai văzut pe Michael ca simbol al autori­
tății și a devenit acut conștientă de defectele lui.
Consilierea oferită lui Mărie a constat din două părți:
prima a fost evaluarea însușirilor bune și rele ale soțului
ei, stabilind ce anume voia femeia de la viață și cum
anume se aștepta să obțină respectivele lucruri. Femeia
a realizat o listă cu trăsăturile dezirabile și indezirabile
ale soțului:

Trăsături neplăcute Trăsături plăcute

E un neisprăvit. Mă iubește.
Nu îl interesează altceva M-a sprijinit să mă angajez.
decât sportul.
Nu mă ajută niciodată cu Este tandru.
munca în gospodărie.
Uneori e necioplit. Este un tată bun.
Lucrează mult la serviciu.
Se pricepe să repare lucruri.
Este de încredere.
Nu se înfurie niciodată.

Pe parcursul reevaluării lui Michael, Mărie a realizat

că elementele pozitive erau mai numeroase decât cele
„rele“. Atunci când l-a comparat în mod sistematic cu
bărbații de la serviciu — pe care-i admira —, a observat
că acestora le lipsesc calitățile „veritabile“ pe care le avea
soțul ei. într-una din comparații, mi-a relatat: „Joe este
interesant și foarte inteligent, dar și foarte nevrotic,
foarte emoțional și nu o respectă deloc pe soția lui. Viața
alături de el ar fi palpitantă, însă n-ar dura“.
Pe măsură ce Mărie și-a reexaminat noile valori și l-a
reevaluat pe Michael, a început să aprecieze mai mult
virtuțile lui, iar respectul pentru el i-a crescut din nou.
De asemenea, a ajuns să realizeze că nu era necesar ca
ea să-și îndeplinească toate nevoile prin intermediul
unei singure persoane. își putea păstra relația conjugală
tandră și în același timp să se bucure de stimularea
intelectuală oferită de alte persoane.
Am avut doar două ședințe cu Mărie, însă dacă
problema n-ar fi fost rezolvată atunci, l-aș fi consulat și
pe Michael și apoi pe amândoi, împreună. Este posibil
ca Michael să se fi depărtat de Mărie din cauză că se
simțise nedorit și neapreciat, iar acea parte a nemulțu­
mirii lui Mărie a fost un rezultat al acestei distanțări. La
al doilea interviu, Mărie a afirmat că se hotărâse să se
implice mai mult în relația cu Michael; a înțeles că soțul
ei e un „diamant neșlefuit“ și a stabilit că trebuie să-și
îmbunătățească atitudinea față de el.
în alt caz, reacțiile lui Harold la schimbările survenite
în felul de a fi al soției sale Carol au ridicat un alt tip de
problemă. El s-a plâns: „Nu vorbește decât despre ce
oameni grozavi întâlnește la serviciu. I-am cunoscut —
sunt o adunătură de ciudați. Nu vorbește decât despre
munca ei. Și-i invită acasă pe oamenii ăia tot timpul. Se
poartă ca și cum ar aparține unui cult sau așa ceva“.
în acest caz, Carol nu dorea ruperea căsniciei —
de fapt, nu vedea că ar fi vreo problemă în cuplu. Harold,
în schimb, se simțea dat la o parte și-i privea pe colegii
soției lui ca pe niște „țipi de pe altă planetă“. Consilierea

/ £*) IUBIREA NU ESTE

HDZ oeajuns
a cuprins trei pași meniți să-l ajute să-și restructureze
viața personală și socială: (1) Carol trebuia să-și limiteze
timpul în care discuta despre serviciul ei, (2) Harold
trebuia să aibă o perioadă de timp egală în care să
discute despre munca lui și (3) ei trebuia să stabilească
de comun acord pe care dintre prieteni să-i invite acasă.

DIMINUAREA STRESULUI ÎN FAMILIILE

ÎN CARE AMBII PARTENERI MERG LA SERVICIU

în mod inevitabil, stresul resimțit de unul dintre

parteneri se revarsă și asupra relației. în cazul părinților
care au serviciu, o modalitate eficientă de reducere a
stresului ar fi ca soțul/tatăl să micșoreze volumul de
muncă în gospodărie al soției/mamei și să o ajute să
rezolve conflictul dintre slujbă și rolul de mamă. De
exemplu, el poate explica faptul că nu se așteaptă ca ea
să facă o „treabă perfectă“ ca soție și mamă câtă vreme
este angajată cu normă parțială sau întreagă — și că nici
ea nu se poate aștepta la așa ceva de la propria persoană,
în plus, participând mai activ în gospodărie, el poate să-i
atenueze tensiunea stârnită de „neglijarea“ copiilor și
a treburilor casnice. în același timp, soțul/tatăl trebuie
să-și rezolve propriul conflict dintre slujbă și responsa­
bilitățile casnice.
Mai multe programe de gestionare a stresului au avut
succes în privința reducerii tensiunii din căsniciile în
care ambii parteneri muncesc.52 Unul dintre acestea are
ca scop restabilirea unui echilibru adecvat. Pașii-cheie
sunt următorii:

1/ Sublimați aspectele pozitive. Concentrați-vă asupra

beneficiilor oferite de slujbă: un sentiment mai accen­
tuat al împlinirii personale, capacitatea de a le oferi
 mai multe oportunități culturale și educative copiilor
și o egalitate mai mare între soț și soție. Studiile au
arătat că mamele care muncesc sunt mai mulțumite de
viața lor decât cele care nu sunt angajate.
2/ Stabiliți prioritățile. Deoarece conflictele dintre viața
de familie și solicitările slujbei sunt inevitabile, aveți
nevoie de niște principii de urmat în rezolvarea
conflictelor. De pildă, unii oameni se ghidează după
maxima: „Nevoile familiei sunt cele mai importante“.
3/ Fiți pregătit să faceți compromisuri. Este imposibil să
atingeți un ideal în ceea ce privește familia și slujba
deopotrivă. Sunt necesare mai multe compromisuri —
de exemplu, mai puțin timp petrecut cu copiii sau
la slujbă decât ați dori, ori sacrificarea ocaziilor de
avansare apărute la locul de muncă. Rețineți că este
practic imposibil să obțineți în ambele planuri cele
mai bune rezultate, însă asta nu înseamnă că nu
merită să vă străduiți să ajungeți la cel mai bun echi­
libru între diversele activități.
4/ Separați rolul de familist de cel de angajat. încercați pe
cât posibil să faceți acest lucru. De exemplu, Marjorie
se simțea vinovată când se afla la serviciu, gândindu-se
că ar trebui să stea mai mult cu copiii, iar când era cu
copiii, se simțea vinovată că nu lucrează la proiectele
de serviciu. A fost nevoie să învețe să separe timpul
alocat slujbei de cel liber — să nu se gândească la copii
când era la serviciu și viceversa, să nu fie preocupată
de serviciu când își petrecea timpul cu copiii.
5/ Stabiliți standarde realiste. Unele persoane consideră
că locuințele lor trebuie să fie la fel de imaculate ca
atunci când nu aveau copii sau când ambii soți aveau
slujbe. Poate că uneori e bine să scădeți standardele și
să acceptați un anumit grad de dezordine.
6/ Organizați sarcinile domestice. Uneori, povara tre­
burilor domestice poate fi ușurată prin reatribuirea

/ O/ IUBIREA NU ESTE
H OH oe ajuns
 sarcinilor, soțul și copiii ocupându-se de activitățile
care în mod tradițional sunt în responsabilitatea
femeii. Fiți cât mai concret(ă) cu putință atunci când
faceți împărțirea responsabilităților gospodărești.
Numeroase familii completează sarcinile fiecăruia
într-un tabel special. încercați să limpeziți zonele
ambigue, ca de pildă care dintre părinți este respon­
sabil de culcarea copiilor.
7/ încurajați o atitudine participativă a partenerului. în
acest caz, puteți aplica tipul de relație de ajutorare
amintit în capitolele anterioare. Discutați periodic
cu partenerul despre cum să vă ajutați reciproc la
realizarea activităților respective — de acasă sau de
la serviciu. Problemele casnice merită același respect
și aceeași atenție precum problemele de serviciu. Un
număr mare de persoane relatează despre o mare
ușurare când partenerul le ascultă nemulțumirile,
oferindu-le un umăr pe care să plângă, totodată
sfătuindu-i și încurajându-i.
8/ încercați să mențineți un echilibru între responsabilități
și recreere. Nu uitați că dacă lucrați amândoi pentru
a avea un standard de viață mai ridicat, ar trebui să
utilizați o parte din venitul suplimentar pentru a vă
bucura de viață. în cazul în care vă cheltuiți toate
resursele psihologice, veți avea prea puțină energie
pentru activitățile care vă fac viața mai echilibrată și
mai plăcută.

DIFICULTĂȚI ÎN REFACEREA MARIAJULUI

Având în vedere că mai mult de jumătate din căsnicii

se termină printr-un divorț și că 83% din bărbații
divorțați și 75% din femeile divorțate se recăsătoresc,
problemele cuplurilor formate din parteneri recăsătoriți
necesită o atenție specială.53
Familiile recăsătorite au un set anume de dificultăți
indiferent cât de compatibili sunt soții. O problemă
des întâlnită pentru mulți dintre ei implică loialitățile
membrilor familiei. Poate fi neclar cine se află „în
interiorul“ familiei și cine „în afară“, iar criteriile de
demarcare pot varia în mintea diferiților membri ai
familiei. De exemplu, copiii se pot considera ca fiind
neloiali părintelui absent dacă se vor bucura de com­
pania părintelui vitreg. Pe de altă parte, un tată vitreg se
poate simți vinovat că petrece mai mult timp cu copiii
vitregi și că încearcă să cultive o relație mai apropiată. O
astfel de situație poate duce la resentimente din partea
propriilor săi copii.
Problema loialității se vede și în tendința copiilor
proveniți din părinți diferiți și care trăiesc sub același
acoperiș să se considere ca fiind două familii, nu una.
Este posibil ca aceștia să spună lucruri de tipul „nu
ești fratele meu“ sau „nu te adresa așa mamei mele“54,
dintr-o înclinație de a menține limitele bazate pe loiali­
tatea față de familiile anterioare.55
Strâns legată de loialitate este problema competiției,
care se poate manifesta în numeroase forme. De
exemplu, apar lupte între copiii naturali și cei vitregi,
în încercarea de-a câștiga atenția unuia dintre părinți,
în plus, părinții naturali pot fi în competiție pentru
favorurile copilului lor. Apar adesea și favoritisme — de
pildă, mama vitregă îl protejează mai mult pe copilul
ei biologic.
Se poate ca părinții recăsătoriți să aibă abordări
diferite cu privire la creșterea copiilor. Ei trebuie să
relaționeze cu copiii partenerului fără să fi avut ocazia
să stabilească seturi de reguli și activități pe când aceștia

/ IUBIREA NU ESTE
«+OO DE AJUNS
erau mici. Brusc, ei trebuie să colaboreze ca părinți fără
să fi avut răgazul să se pregătească.
Deși părinții recăsătoriți doresc să lucreze ca echipă,
ei sunt stânjeniți de tendința părintelui biologic de a-și
asuma rolul de disciplinare a copiilor naturali. Cutare
părinte va spune: „Este fiica mea — mă ocup eu de ea“.
Când părintele vitreg încearcă să impună o regulă, copiii
îi pot pune la îndoială dreptul de-a o face când regula
diferă de cele stabilite de părintele natural — generând,
astfel, o ceartă.
Cuplurile recăsătorite trebuie, de asemenea, să cadă
de acord asupra unor probleme de tipul celor privind
autonomia permisă copiilor, ora de întors acasă și
restricțiile programului de somn, precum și gradul în
care copilul are voie să-și exprime furia față de unul
dintre părinți.
Conflictele care se nasc din diferențele de opinie
privind creșterea copiilor pot conduce la coaliții
instabile: într-o situație, soția îi ia apărarea soțului
împotriva copilului natural al acesteia, altcândva copiii
naturali și cei vitregi se aliază împotriva unuia dintre
părinți, sau soțul este de partea copiilor săi naturali,
împotriva soției.
Un cuplu recăsătorit s-a confruntat cu un conflict
atunci când copiii adolescenți ai soțului, care locuiau
cu mama lor naturală, au venit în vizită pe neașteptate,
după orele de școală. Mama vitregă a fost de părere că ar
fi trebuit ca ei să-și anunțe vizita, iar tatăl considera că
ar trebui să vină oricând poftesc, fără să fie constrânși
s-o prevină pe noua soție. Soțul și soția s-au jignit unul
pe altul și s-au acuzat reciproc că sunt nepăsători.
Numeroasele probleme care se ivesc în viețile
cuplurilor recăsătorite pot fi gestionate cu succes, însă
necesită capacități crescute de luare de decizii și de

467
acordaj. Ședințele dese de luare de decizii, asemenea
celor descrise în capitolele anterioare, sunt foarte utile,
în plus, noii soți trebuie să-și dea silința pentru a nu
le permite conflictelor să interfereze cu activitățile
lor parentale.
Unii experți afirmă că procentul de divorțuri în
rândul cuplurilor la a doua căsătorie este aproape la
fel de mare ca în cazul celor aflați la prima căsătorie.56
Cu toate acestea, sunt de părere că dacă partenerii sunt
pregătiți pentru problemele psihologice care apar, le pot
rezolva. Unele dintre probleme se concentrează în jurul
convingerilor fundamentale ale partenerilor recăsătoriți
cu privire la viața de familie și al explicațiilor lor pentru
cauzele problemelor apărute în rândul membrilor
familiei.57 Printre aceste explicații și convingeri se
numără și următoarele:

> Noua noastră familie ar trebui să fie mai fericită decât

precedenta.
> Copiii mei vitregi ar trebui să mă vadă ca fiind „noua
mămică“ (sau „noultătic“).
O Copiii nu mai sunt loiali dacă se atașează de
părintele vitreg.
> în cazul în care copiii mei țin la părintele natural
(absent), înseamnă că nu pot să țină și la mine.
t> în noua noastră căsnicie nu trebuie să existe
conflicte.
> Trebuie să fim părinți vitregi și naturali perfecți.

Tendința de-a găsi vinovați în momentul în care apar

dificultăți este mai complexă în familiile recăsătorite.
Adesea, vina este pusă pe seama fostului soț: „Fiul tău
s-ar comporta mai bine dacă fosta ta soție l-ar lăsa în
pace“ sau „fostul tău soț e prea indulgent cu fiica ta“.
Cuplurile recăsătorite trebuie să evite să mai caute

IUBIREA NU ESTE
DE AJUNS
vinovați și, în schimb, să încerce să trateze fiecare
dificultate ca pe o problemă ce trebuie rezolvată. Când
partenerii diferă între ei, trebuie să negocieze. Chiar
mai mult decât în cazul familiilor inițiale, persoanele
recăsătorite trebuie să lămurească împărțirea res­
ponsabilităților, să elaboreze orare sistematice și să
stabilească prioritățile.
Viața în cazul persoanelor recăsătorite necesită
numeroase compromisuri, însă acestea pot fi obținute
numai dacă partenerii sunt dispuși să le facă. Ei trebuie
să fie receptivi la tensiunile și nevoile reciproce,
cultivând totodată un nivel extraordinar de răbdare
și toleranță. Luând în calcul aceste intenții bune,
cuplurile recăsătorite pot ajunge la un grad de stabili­
tate și fericire considerabil mai bun în comparație cu
prima căsătorie.
NOTE

1. Mai multe studii au indicat eficiența abordării

cognitive în problemele conjugale. Astfel de
programe accentuează aptitudinile de rezolvare
a problemelor, îmbunătățesc comunicarea și
clarifică așteptările nerealiste, atribuirile eronate
și interpretările greșite. Unele programe au avut
succes în prevenirea stresului conjugal negativ: D.
Duffy și T. Dowd, „The Effect of Cognitive-Behavioral
Assertion Training on Aggressive Individuals and Their
Partners“, Southern Psychologist 3 (1987): 45-50; H.
J. Markman et al., „Prevention of Marital Distress: A
Longitudinal Investigation“, Journal of Consulting and
Clinical Psychology 56 (1988): 210-217.
2. Newsweek (15 iulie, 1987): 15.
3. Frank Sinatra, „As Time Goes By“. (N.t.)
4. P. Noller, „Misunderstandings in Marital
Communication: Study of Nonverbal
Communication“, Journal of Personality and Social
Psychology 39 (1980): 1135-1148; P. Noller, „Gender
and Marital Adjustment Level Differences in
Decoding Messages from Spouses and Strangers“,

/ *7 fl IUBIREA NU ESTE
«4 / U DE AJUNS
 Journal of Personality and Social Psychology 41 (1981):
272-278; P. Noller, Nonverbal Communication
and Marital Interaction (New York: Pergamon
Press, 1984); J. M. Gottman, Marital Interaction:
Experimental Investigations (New York: Academic
Press, 1979).
5. C. Schaap, „A Comparison of the Interaction of
Distressed and Nondistressed Married Couples
in a Laboratory Situation“, in K. Halweg și N. S.
Jacobson, coord., Marital Interaction: Analysis and
Modification (New York: Guilford), pp. 133-158.
6. Versurile unei melodii din 1968 înregistrate de
grupul de R&B The Fantastic Four. (N.t.)
7. S. Peele, Love and Addiction (New York: New
American Library, 1976).
8. Melodie pop compusă în 1979 de C.B. Sager și P.
Allen și lansată de Frank Sinatra. (N.red.)
9. C. Gilligan, In a Different Voice: Psychological Theory
and Women’s Development (Cambridge, MA: Harvard
University Press, 1982).
10. R. Berley și N. Jacobson, „Causal Attributions in
Intimate Relationships“, in P. Kendall, coord.,
Advances in Cognitive-Behavioral Research and
Therapy, vol. 3. (New York: Academic Press, 1984);
N. Epstein, „Depression and Marital Dysfunction:
Cognitive and Behavioral Vantages“, International
Journal of Mental Health 13 (1984): 86-104; N.
Epstein, J. L. Pretzer și B. Fleming, „The Role of
Cognitive Appraisal in Self-Reports of Marital
Communication“, Behavior Therapy 18 (1987):
51-69.
11. K. Homey, Neurosis and Human Growth (New York:
W. W. Norton, 1950).
12. A. Ellis, Reason and Emotion in Psychotherapy (New
York: Lyle Stuart, 1962).
13. J. Fawcett și R. York, „Spouses’ Strength of
Identification and Reports of Symptoms during
Pregnancy and the Postpartum Period“, Florida
Nursing Review 2 (1987): 1-10.
14. Epstein, Pretzer și Fleming, „The Role of Cognitive
Appraisal...“, ed. cit.
15. Noller, „Gender and Marital Adjustment Level
Differences“, ed. cit.
16. D. Maltz și R. Borker, „A Cultural Approach
to Male-Female Miscommunications“, în J. J.
Gumperz, coord., Language and Social Identity
(Cambridge: Cambridge University Press, 1982),
pp.196-216.
17. D. Tannen, That’s Not What I Meant (New York:
Ballantine Books, 1986).
18. Maltz și Borker, „A Cultural Approach to
Male-Female Miscommunications“, ed.cit.
19. Tannen, That’s Not What I Meant, ed. cit.
20. C. Rubenstein și M. Jaworski, „When Husbands Rate
Second“, Family Circle (mai 1987).
21. T. R. Tyler și V. Devinitz, „Self-Serving Bias in
the Attribution of Responsibility: Cognitive vs.
Motivational Explanations“, Journal of Experimental
Social Psychology 17 (1981): 408-416.
22. J. Piaget, Judecata morală la copil (Chișinău: Cartier,
2006).
23. F. Fincham et al., „Attribution Processes in
Distressed and Nondistressed Marriages,“ Journal
ofAbnormal Psychology 94 (1985): 183-190; H.
Jacobson et al., „Attributional Processes in
Distressed and Nondistressed Married Couples“,
Cognitive Therapy and Research 9 (1985): 35-50;
Noller, „Gender and Marital Adjustment Level
Differences“, ed. cit.

Z ,UB|REANUESTE
/ “/70 AJUNS
24. D. Burns, Feeling Good (New York: New American
Library, 1980).
25. G. Bach și P. Wyden, The Intimate Enemy (New York:
Avon Books, 1968).
26. A. Ellis, How to Live with and without Anger (New
York: Reader’s Digest Press, 1977); C. Tavris, Anger:
The Misunderstood Emotion (New York: Simon &
Schuster, 1982).
27. Fincham, „Attribution Processes“, pp. 183-190;
A. Hollyworth-Monroe și H. Jacobson, „Causal
Attributions of Married Couples“, Journal of
Personality and Social Psychology 48 (1985): 1398-
1412; Jacobson et al., „Attributional Processes“.
28. W. Ickes, „Sex-Role Differences and Compatibility
in Relationships“, în W. Ickes, coord., Compatible
and Incompatible Relationships (New York:
Springer-Verlag, 1985), pp. 187-208.
29. E. Erikson, Childhood and Society (New York: W. W.
Norton, 1964).
30. Rubenstein și Jaworski, „When Husbands Rate
Second“, ed. cit.
31. M. K. Goldstein, „Research Report: Annual Meeting
of the Association for the Advancement of Behavior
Therapy“ (New York, octombrie 1972).
32. R. Stuart, Helping Couples Change (New York:
Guilford Press, 1980).
33. Numeroși terapeuți cognitivi au utilizat această
analiză a „fețelor monedei“ — a perspectivelor
opuse. Janis Abrahms, Susan Joseph și Norman
Epstein au utilizat eficient această abordare. Cea mai
completă descriere a fost oferită de Janis Abrahms în
cadrul unui seminar, la întrunirea anuală a Asociației
pentru Dezvoltarea Terapiei Comportamentale de la
Boston din noiembrie 1987.

473
34. Carte de S. Forward și Joan Torres (București:
Curtea Veche, 2011). (N.t.)
35. Tannen, That’s Not What I Meant, ed. cit.
36. De exemplu: L. Rubin, Intimate Strangers: Men and
Women Together (New York: Harper & Row, 1984).
37. Informare personală din partea ofițerului de stare
civilă Phyllis W. Beck, de la Curtea Supremă din
Pennsylvania.
38. W. Betcher, Intimate Play: Creating Romance in
Everyday Life (New York: Viking, 1987).
39. R. Stuart, Helping Couples Change (New York: W. W.
Norton, 1985).
40. Gottman, Marital Interaction, ed. cit.; Rosenstorf et
al., „Interaction Analysis of Marital Conflict“, in K.
Halweg și N. S. Jacobson, coord., Marital Interaction:
Analysis and Modification (New York: Guilford
Press), pp. 159-181.
41. Duffy și Dowd, „The Effect of Cognitive-Behavioral
Assertion Training“, ed. cit.
42. E. Frank, C. Anderson și D. Rubenstein, „Frequency
of Sexual Dysfunction in «Normal» Couples“, New
England Journal of Medicine 299(3) (1978): 111-115.
43. L. G. Barbach, For Yourself: The Fulfillment of Female
Sexuality (Garden City, NY: Anchor Books, 1976);
H. S. Kaplan, The New Sex Therapy: Active Treatment
of Sexual Dysfunction (New York: Brunner/Mazel,
1974); M. Scarf, Intimate Partners: Patterns in Love
and Marriage (New York: Random House, 1987);
B. Zilbergeld, Male Sexuality (New York: Bantam
Books, 1978).
44. P. Blumstein și P. Schwartz, American Couples (New
York: William Morrow, 1983), p. 583.
45. Blumstein și Schwartz, American Couples, ed. cit.
46. Ibidem.

/ ’“1 f IUBIREA NU ESTE

DE AJUNS
 47. S. K. Houseknecht, S. Vaughn §i A. S. Macke,
„Marital Disruption among Professional Women:
The Timing of Career and Family Events“, Social
Problems 31(3) (1984): 273-284.
48. H. Benson, The Relaxation Response (New York:
William Morrow, 1975).
49. Blumstein §i Schwartz, American Couples, ed. cit.,
p. 118.
50. C. S. Piotrkowski §i R. L. Repetti, „Dual-Earner
Families“, Marriage and Family Review 7(2/3) (1984):
99-124.
51. Blumstein §i Schwartz, American Couples, ed. cit.,
p. 118.
52. D. A. Skinner, „The Stressors and Coping Patterns
of Dual-Career Families“, in H. I. McCubbin,
A. E. Cauble §i J. M. Patterson, coord., Family
Stress, Coping, and Social Support (Springfield, IL:
Charles Thomas, 1982), pp. 136-150.
53. A. J. Cherlin, Marriage, Divorce, Remarriage
(Cambridge, MA: Harvard University Press, 1981),
p. 29.
54. L. A. Leslie §i N. Epstein, „Cognitive-Behavioral
Treatment of Remarried Families“, in N.
Epstein, S. E. Schlesinger §i W. Dryden, coord.,
Cognitive-Behavioral Therapy with Families (New York:
Brunner/Mazel, 1988).
55. E. B. Visher §i J. S. Visher, A Guide to Working with
Stepchildren (New York: Brunner/Mazel, 1979).
56. R. Stuart §i B. Jacobson, Second Marriage: Make
It Happy! Make It Last! (New York: W. W. Norton,
1985).
57. C. J. Sager et al., Treating the Remarried Family (New
York: Brunner/Mazel, 1983).

i 475
BIBLIOGRAFIE

Bach, G. §i Wyden, P. The Intimate Enemy. New York: Avon

Books, 1968. Barbach, L. G. For Yourself: The Fulfillment
of Female Sexuality. Garden City, NY: Anchor Books,
1976.
Benson, H. The Relaxation Response. New York: William
Morrow, 1975.
Berley, R. §i Jacobson, N. „Causal Attributions in Intimate
Relationships.“ In Advances in Cognitive-Behavioral
Research and Therapy, vol. 3, coordonat de P. Kendall.
New York: Academic Press, 1984.
Betcher, W. Intimate Play: Creating Romance in Everyday Life.
New York: Viking, 1987.
Blumstein, P. §i Schwartz, P. American Couples. New York:
William Morrow, 1983.
Burns, D. Feeling Good. New York: New American Library,
1980.
Cherlin, A. J. Marriage, Divorce, Remarriage. Cambridge:
Harvard University Press, 1981.
Duffy, D. §i Dowd, T. „The Effect of Cognitive-Behavioral
Assertion Training on Aggressive Individuals and Their
Partners.“ Southern Psychologist 3: 45-50.
Ellis, A. How to Live with and without Anger. New York: Reader’s
Digest Press, 1977.

/ 7C IUBIREA NU ESTE
/ U OEAJUNS
Epstein, N. „Depression and Marital Dysfunction: Cognitive
and Behavioral Vantages.“ International Journal of
Mental Health 13: 86-104.
Epstein, N.; Pretzer, J. L.; §i Fleming, B. „The Role of Cognitive
Appraisal in Self-Reports of Marital Communication.“
Behavior Therapy 18: 51-69.
Erikson, E. Childhood and Society. New York: W. W. Norton,
1964.
Fawcett, J. §i York, R. „Spouses’ Strength of Identification
and Reports of Symptoms during Pregnancy and the
Postpartum Period.“ Florida Nursing Review 2:1-10.
Fincham, F.; Beach, S.; §i Nelson, G. „Attribution Processes
in Distressed and Nondistressed Marriages.“ Journal of
Abnormal Psychology 94:183-190.
Frank, E.; Anderson, C.; and Rubenstein, D. „Frequency of
Sexual Dysfunction in,Normal’ Couples.“ New England
Journal ofMedicine 299(3): 111-115.
Gilligan, C. In a Different Voice: Psychological Theory and
Women’s Development. Cambridge: Harvard University
Press, 1982.
Gottman, J. M. Marital Interaction: Experimental Investigations.
New York: Academic Press, 1979.
Hollyworth-Monroe, A. §i Jacobson, H. „Causal Attributions
of Married Couples.“ Journal of Personality and Social
Psychology 48:1398-1412.
Homey, K. Neurosis and Human Growth. New York: W. W.
Norton, 1950.
Houseknecht, S. K.; Vaughn, S.; §i Macke, A. S. „Marital
Disruption among Professional Women: The Timing
of Career and Family Events.“ Social Problems 31(3):
273-284.
Ickes, W. „Sex-Role Differences and Compatibility in
Relationships.“ In Compatible and Incompatible
Relationships, editat de W. Ickes. New York:
Springer-Verlag, 1985.
Jacobson, H., et al. „Attributional Processes in Distressed and
Nondistressed Married Couples.“ Cognitive Therapy and
Research 9: 35-50.

£77