UNITATE DE ÎNVĂȚARE 4: MODUL SĂNĂTOS DE VIAȚĂ

Unități de conținut:
1. Modul sănătos de viaţă - noţiuni generale. Elemetele componente ale modului sănătos
de viaţă. Obiceiurile prejudiciabile sănătăţii.
2. Tehnici de formare, corectare și evaluare a modului sănătos de viață.
3. Regimul zilei și impactul lui asupra modului sănătos de viață. Steriotiul dinamic.
4. Concept de igienă. Componentele igienei preșcolarului. Norme de igienă personală și
colectivă respectate în instituția preșcolară.
5. Formarea deprinderilor cultural-igienice: metode, forme și etape de formare a
deprinderilor cultural-igienice.
6. Parteneriatul dintre grădiniță și părinți în cadrul formării MSV.

1. Modul sănătos de viaţă - noţiuni generale. Elemetele componente ale modului

sănătos de viaţă. Obiceiurile prejudiciabile sănătăţii

Modul sănătos de viaţă (MSV) presupune activitatea de toate zilele a omului care îi
permite menţinerea sănătăţii la un nivel cuvenit. Sub modul sănătos de viaţă se subînţelege
respectarea unui regim corect a zilei, somnul la timp, alimentaţia sănătoasă, excluderea
obiceirilor prejudicioase sănătăţii (alcoolului, drogurilor etc.), respectarea igienei personale şi
publice, posedarea cunoştinţelor şi deprinderilor ce permit de a preîntâmpina diferite boli,
cunoaşterea propriului organism.
Modul sănătos de viaţă mai cuprinde şi o activitate fizică adecvată (efor, activitate fizică;
plimbări etc.), cît şi munca intelectuală corect organizată.
Astfel, reieşind din cele relatate se conturează trei aspecte ale conţinutului MSV:
 MSV prezintă componentul de baza al modului obişnuit de viaţă, el include condiţii
normale de alimentaţie, trai, activitate şi odihnă, relaţii psihologice normale între semeni
şi cei din jur, atitudinea corectă faţă de sănătatea personală şi a celor din jur;
 MSV presupune sporirea nivelului culturii în muncă, odihnă, trai, relaţii şi comportare
adecvată pentru a fi totdeauna de folos societăţii;
 MSV prezinta un model (standard) de activitate care are scopul de a păstra şi imbunătăţi
starea sănătăţii, care este condiţia de bază pentru educaţia pentru sănătate şi educaţia
fizică.

Deci, Modul sănătos de viaţă este o noţiune complexă şi include mai multe componente
de bază: respectarea regulilor şi normelor igienice, regimul de instruire, muncă, odihnă,
alimentare, activitate motorie, lipsa deprinderilor dăunătoare, comportament ecologic
corect etc.

Obiceiurile prejudiciabile sănătăţii.

Formarea MSV nu epuizeză lista posibilelor deprinderi ce pot fi însuşite de un copil până
la vârsta maturităţii. Când vorbim depre deprinderi ale unui MSV ne referim la acel bagaj minim
de abilităţi care îi permit deţinătorului să desfăşoare o viaţă normală.

1
 Distingem mai multe domenii de deprinderi ale unui MSV care se formează pe
parcursul socializării copilului, instalându-se treptat şi contribuind la formarea unei personalităţi
sănătoase, adaptate din punct de vedere social şi cultural:
Domeniul deprinderilor de viaţă zilnică: nutriţie, comportamentul corect la masă
(planificarea meniului, cumpărarea alimentelor, prepararea mâncării, curăţenia bucătăriei şi
depozitarea mâncării), managementul şi siguranţa locuinţei.
Deprinderi privitoare la îngrijirea personală: promovează dezvoltarea fizică şi
emoţională armonioasă a copilului prin igienă personală, stil de viaţă sănătos, sexualitate corectă.
Domeniul deprinderilor privind gestiunea locuinţei şi folosirea resurselor comunitare:
se referă la acele arii de deprinderi necesare pentru ca un copil, viitor tânăr, să facă o tranziţie
pozitivă către comunitate. Sunt incluse gestiunea locuirii, transportul şi resursele comunitare.
Deprinderi privind managementul bugetului personal: se concentrează pe arii de
deprinderi care îi ajută pe copii să-şi formeze deprinderi financiare înţelepte; noţiuni despre
buget personal, abilităţi de consumator etc.
Deprinderi vizând dezvoltarea socială: se concentrează asupra modului în care copilul se
relaţionează cu ceilalţi prin dezvoltare personală, conştiinţă culturală, comunicare.
Deprinderi pentru integrare la diferite trepte ale procesului educaţional: se referă la
ariile de deprinderi care îi ajută pe copii să se adapteze la noi condiţii. Acest domeniu include
deprinderi privitoare la planificarea activităţilor, luarea deciziilor şi pregătire prin studiu.
Evitarea obiceiurilor prejudiciabile sănătăţii contribuie la consolidarea şi menţinerea
sănătăţii, formarea unui MSV, o mai bună adaptare la viaţa şi la cultura comunităţii.
Activitate. Identificaţi obiceiurilor prejudiciabile sănătăţii copiilor de vârstă preşcolară.

2.Tehnici de formare, corectare și evaluare a modului sănătos de viață

Educația privind stilul de viață sănătos în perioada copilăriei creează premisele câștigării
unor deprinderi sanogene care vor fi practicate pe toată durata vieții persoanei, favorizând
menținerea unei bune stări de sănătate pentru o perioadă cât mai lungă de timp (1).
Copiii care învață de mici să consume zilnic micul dejun, să mănânce fructe și legume, să
facă mișcare, să își prețuiască starea de sănătate, vor practica aceste deprinderi și în viața de
adult și își vor educa, la rândul lor, copiii pe baza acestor principii. În acest fel, putem spune că
investiția în educația copiilor are efecte peste generații și este, în fond, o premisă a dezvoltării
durabile a unei națiuni. Însă în cazul unui mod nesanogen se recomandă coretarea lui.
Modelul stadiilor schimbării
Modelul stadiilor schimbării oferă cadrul teoretic care permite înțelegerea și evaluarea
disponibilității și resurselor individuale și/sau de grup de a adopta un nou comportament
sănătos. Prin descrierea proceselor de schimbare sunt oferite implicit și strategiile stadiale care
facilitează adoptarea de către persoană/grup și practicarea de durată a noilor comportamente.
Acest model a fost dezvoltat de către Prochaska și DiClemente. Este unul dintre cele mai
populare modele de modificare comportamentală, utilizat cu succes de medici, psihologi,
educatori în sănătate în controlul greutății, nutriție, activitate fizică, al fumatului etc.
Fundamentarea modelului are la bază ideea centrală că modificarea unui comportament
indezirabil se realizează treptat, prin parcurgerea unor etape (stadii) susținute de informații,
convingeri, atitudini și valori diferite. Prin urmare, conceptul-cheie în cadrul acestui model este

2
acela de stadiu. Stadiile modelului sunt redate schematic în figura 4.1. Modificarea
comportamentală presupune parcurgerea următoarelor stadii :
1. stadiul de precontemplare : nu există dorința de schimbare sau comportamentul de risc
nu este con-știentizat ca fiind problematic ;
2. stadiul de contemplare : apare intenția de a schimba comportamentul de risc în
următoarele 3-6 luni, dar fără realizarea unui plan concret în acest sens, fără a învăța
modalități de a iniția modificări comportamentale ;
3. stadiul de pregătire pentru acțiune : apare intenția de a trece la acțiune în următoarea
lună, intenție care de multe ori este declarată explicit ; totodată, se explorează modalitățile
în care schimbarea poate fi realizată;
4. stadiul acțiuniiî n vederea realizării schimbărilor dorite (de exemplu, scăderea în
greutate) ; se învață modalități specifice de modificare sau diminuare a comportamentelor
de risc, se pun în aplicare aceste modalități și se înregistrează progresele obținute) ;
5. stadiul de menținere și practicare constantă a comportamentelor noi, achiziționate în
urma procesului de schimbare ;
6. evitarea recidivelor, adică a reluării practicării comportamentelor de risc. O etapă o dată
parcursă nu presupune de la sine și succesul ei ; în fiecare dintre cele 4 stadii
(contemplare, pregătirea acțiunii, acțiune și menținerea schimbării) pot să intervină
abandonul și reluarea practicilor anterioare. Aceste „devieri” de la traseul stadial nu
trebuie considerate eșecuri, ci noi oportunități de învățare în relația cu obstacole sau
tentații.

menținere
acțiune
pregătire R
E
contemplare C
Ă
precontemplare D
E
R
I

Figura 4.1. Modelul stadiilor schimbării.

Progresul de-a lungul stadiilor este atins prin diferite procese de schimbare, respectiv prin
ceea ce face o persoană pentru a-și modifica comportamentele, emoțiile și gândurile și a avansa
la o etapă urmă-toare. Identificarea stadiului în care se află o persoană la un moment dat permite
adaptarea intervenției astfel încât aceasta să răspundă nevoilor specifice de schimbare. Scopul
intervenției este acela de a ajuta persoana să progreseze de-a lungul stadiilor schimbării, să
prevină recidivele și să mențină pe termen lung achiziția dobândită.
Prochaska descrie stadiile schimbării ca fiind integrate într-un continuum cognitiv-
comportamental.

3
 Primele două stadii (precontemplarea șicontemplarea) sunt cognitive deoarece persoanele
aflate în aceste stadii „se gândesc” (sau nu), reflectă la modificarea comportamentală, evaluând
costurile și beneficiile implicate. Prin urmare, este recomandat ca tehnicile de modificare
comportamentală să se focalizeze pe aspectele cognitive relevante (de exemplu oferirea de
informații, provocarea convingerilor iraționale, formarea unui set cognitiv realist privind
consecințele comportamentelor de risc sau ale vulnerabilității proprii).
De cele mai multe ori, persoana aflată în stadiul de precontemplarenu conștientizează
consecințele negative ale comportamentelor de risc, nu va considera că aceste consecințe „se
aplică” și propriei persoane sau va simți că nu deține resurse și control asupra modificării
comportamentului. În acest stadiu, pe lângă tehnicile cognitive menționate sunt utile și tehnici de
persuasiune prin puterea exemplului unor persoane-model pentru cei în cauză sau prin
personalizarea factorilor de risc și oferirea de informații despre beneficiile adoptării
comportamentelor sanogene.
Stadiul de contemplarese caracterizează printr-o ambivalență cu privire la dorința de
schimbare.
Perspectiva schimbării stilului de viață determină o supraapreciere a costurilor schimbării
(de exemplu, timp, efort, costuri financiare, psihologice etc.). Potențarea motivației inițiale de
schimbare prin identificarea beneficiilor aduse de schimbarea comportamentală este strategia
cheie. Valorizarea stilului de viață sănătos, formarea unei atitudini cu valențe pozitive pentru
comportamente ce promovează sănătatea facilitează trecerea de la faza de contemplorare la
următorul stadiu.
Persoanele ajunse în stadiul de pregătire pentru acțiune au luat decizia să își modifice
comportamentul. De exemplu, o persoană care a decis să își schimbe dieta nesănătoasă poate să
înceapă deja în acest stadiu să reducă consumul de sare. Intervențiile se vor focaliza pe
planificarea modificărilor comportamentale și recompensarea eforturilor de schimbare. Totodată,
nu se va omite analiza posibilelor bariere (reale și percepute) care pot apărea pe parcursul
acțiunilor de schimbare și de asemenea, se vor discuta soluții pentru depășirea acestora.
Stadiul acțiunii presupune modificarea efectivă a comportamentului. Intervențiile vor
cuprinde în acest stadiu tehnici comportamentale de învățare a practicării noului comportament,
de automonitorizare (de exemplu, tehnica jurnalului), controlul stimulilor asociați cu
comportamentul indezirabil, contracondiționarea, recompensarea, utilizarea suportului social
disponibil. De asemenea, pot fi utilizate și tehnici cognitive precum refraiming‑ul(reîncadarea
situației) care ajută la perceperea dificultăților întâmpinate ca pe o sursă de informație pentru
perfecționarea strategiilor de schimbare și nu ca pe o barieră în calea acesteia.
Menținerea comportamentului și prevenirea „recidivelor”constituie stadiile finale în
cadrul procesului de modificare comportamentală. Pentru persoanele aflate în aceste stadii se vor
analiza strategiile care s-au dovedit cele mai eficiente (de exemplu, persoana va fi întrebată „ai
reușit să faci zilnic activități fizice. Ce crezi că te-a ajutat în acest sens ?”) și vor fi recompensate
modificările comportamentale realizate.
De asemenea, se va sublinia ideea că schimbarea comportamentului este un proces și,
prin urmare, recidivele sunt posibile și normale, fiind totodată și oportunități de învățare.
Educatorul va încuraja copiii/elevii în eforturile acestora de practicare a comportamentului
sănătos sau de modificare a celui cu risc și îi va ajuta să se focalizeze pe progresele înregistrate,
mai degrabă decât pe eșec.

4
 În general, pentru a progresa în direcția implicării în comportamenul nou vizat,
persoanele au nevoie de :
1. conștientizarea faptului că avantajele adoptării noului comportament depășesc costurile
menținerii celui vechi ;
2. încrederea că ei pot să realizeze și să mențină schimbarea comportamentelor în situațiile
care îi tentează să se reîntoarcă la vechiul comportament ;
3. strategiilecare pot ajuta în producerea și menținerea schimbării ; printre acestea
enumerăm :
 creșterea conștientizării prin educație, informare și feedback personal despre noul
comportament de sănătate ;
 autoreevaluare – realizarea faptului că acel comportament de sănătate este o parte
importantă a propriei persoane ;
 reevaluarea mediului – analizarea modului în care mediul proxim le afectează
comportamentul ;
 relații suportive – construirea de relații care să le sprijine modificarea
comportamentului ;
 recompensarea implicării în noul comportament ;
 controlul stimulilor din mediu.
Totodată, acest model se bazează pe o serie de evidențedespre natura schimbării
comportamentale și intervențiile de promovare a sănătății la nivel individual, de grup,
comunitar sau populațional :
 schimbarea comportamentală este un proces care se dezvoltă de-a lungul timpului prin
trecerea printr-o secvență de stadii ; programele de schimbare comportamentală trebuie
să asiste persoanele în toate stadiile ;
 stadiile pot fi consolidate, dar și deschise schimbării ;
 programele de schimbare comportamentală pot să activeze și să motiveze schimbarea
comportamentală prin facilitarea înțelegerii faptului că beneficiile adoptării noului
comportament depășesc costurile actualului comportament ;
 majoritatea persoanelor care la un moment dat constituie grupul/populația de interes
pentru educatorul în sănătate nu sunt pregătite pentru modificare comportamentală ; în
consecință, acestea au nevoie de sprijin pentru a-și stabili scopuri realiste în progresul
de la un stadiu la altul, pentru a-și identifica și mobiliza resursele de schimbare, pentru
a persista în schimbarea inițiată și pentru a menține și consolida achiziția
comportamentală pozitivă ; tocmai în acest sens, rolul cadrului didactic este foarte
important și formarea lui ca o persoană cheie în promovarea sănătății copilului și a
elevului devine un deziderat al oricărui sistem modern de învățământ și de sănătate.

3.Regimul zile şi impactul lui asupra modului sănătos de viață

Regimul zilei este ritmul vieţii, adică repartizarea în 24 de ore a tuturor activităţilor din
perioada de veghe, a somnului şi a alimentaţiei.
Regimul zilei pentru toate categoriile de vârstă se elaborează în baza următoarelor
principii igienice:
 alternanţa corectă în timpul zilei а diferitelor tipuri de асtivităţi (studii, odihnă,
antrenament, somn etc.);
5
  realizarea diferitor tipuri de activitate la o oră determinată;
 un somn adecvat şi suficient de odihnitor;
 alimentare regulată, suficientă şi adecvată conform activităţilor realizate;
 a folosi pe parcursul zilei diferite tipuri de activitate motorie (gimnastica igienică de
dimineaţă, pauze cu executarea unor exerciţii fizice, antrenamente, măsuri turistice,
plimbări etc.).
Deci, la baza modului sănătos de viață stă organizărea raţională a regimului copilului,
stabilirea celor mai favorabile raporturi dintre perioada de veghe şi somn.
Perioada de veghe este forma activă de activitate vitală, când majoritatea sistemelor şi
organelor fiziologice funcţionează intens şi este menţinută de activitatea centrului corespunzător
care se găseşte în zonele subcorticale ale creierului.
Somnul este o necesitate biologică a organismului care apare periodic la oameni şi
animale şi se caracterizează prin lipsa aproape completă a reacţiilor la acţiunea factorilor
exteriori. În timpul somnului organismul se odihneşte de activitatea psihică determinată de
bioritmul organismului. I. Pavlov considera, că în timpul somnului celulele cortexului cerebral şi
ale zonelor subcorticale învecinate sunt supuse unei inhibiţii totale, însă cercetările ultimilor ani
au constatat că în timpul somnului nu apare inhibiţia, ci activitatea creierului se restructurează,
totodată are loc redistribuirea funcţiilor anumitor zone. Somnul prezintă un fenomen complex,
care decurge în câteva faze, ce se repetă periodic, iar pentru ca organismul să se restabilească
complet e necesar ca ele să se repete şi să evolueze într-o anumită ordine.
În prezent sunt cunoscute câteva faze ale somnului lent şi rapid. Denumirea de „lent” şi
„rapid” reflectă caracterul encefalogramei – curbele înregistrării biocurenţilor creierului. În
starea de veghe curba indică prezenţa oscilaţiilor rapide, frecvente, de o amplitudine mică. În
etapa iniţială a somnului, când omul adoarme, amplitudinea oscilaţiilor creşte, iar frecvenţa lor
scade. Ulterior în timpul somnului curba biocurenţilor se schimbă – capătă un caracter de oscilaţii
rapide, asemănătoare cu cele din starea de veghe. Această fază a somnului rapid ori profund
durează 5-10 minute şi este însoţită de relaxarea musculaturii, mişcarea globilor oculari,
dereglarea pulsului, dispnee etc. Ea se repetă în timpul nopţii de circa 5 ori şi este însoţită de
visuri. Visele sunt rezultatul procesului de analiză a informaţiei, obţinute de diferite zone ale
creierului în perioada de veghe. Prin urmare, putem spune că creierul omului este un organ care
lucrează în continuu şi de aceea necesită condiţii favorabile pentru activitate.
Copii adorm mai repede decât adulţii. Aceasta se explică prin activitatea fizică şi
intelectuală intensă în perioada de veghe, cât şi prin faptul că celulele cortexului cerebral la
copii obosesc mai repede.
Cercetările funcţiilor glandelor endocrine au estimat că în perioada somnului rapid, profund
hipofiza elimină cea mai mare parte de hormoni ai creşterii, datorită cărui fapt se poate afirma că
copii cresc cel mai intens în această fază. Atitudinea grijulie şi individuală în organizarea
somnului este deosebit de necesară copiilor slăbiţi şi bolnavi. Somnul superficial nu asigură
odihna necesară organismului, de aceea el ca atare îşi exercită pe deplin funcţia numai în cazul
când este suficient de îndelungat, profund şi liniştit. Deoarece în perioada de veghe copii obosesc
repede, ei au nevoie de somnul de zi. Unii însă nu dorm ziua sau adorm greu, deseori drept
cauză a dereglării somnului servind lipsa concordanţei dinte procesele educative din familie şi
instituţii şi nerespectarea regimului zilei.
Printre factorii, care asigură dezvoltarea normală a organismului, o importanţă
primordială îi revine alimentaţiei integrale, care trebuie nu numai să compenseze energia
6
 consumată, dar şi să fie repartizată, administrată în corespundere cu vârsta copilului, starea de
sănătate şi tipul activităţii.
Educaţia copilului, care include complexul dezvoltării fizice, morale, intelectuale, prin
muncă şi estetice, trebuie să decurgă treptat: de la uşor - la greu, de la simplu - la compus, de la
concret – la abstract, fiind realizată sub formă de joc, diverse activităţi conform
particularităţilor de vârstă. Jocul copilului constituie prima etapă a activităţii lui conştiente, în
vârsta fragedă fiind caracteristice mai mult jocurile individuale, iar mai târziu - cele în grup şi de
sine stătătoare. Regimul poate fi considerat corect numai atunci, când el prevede o activitate
motorie raţională (jocuri mobile, exerciţii fizice, diferite mişcări) ce contribuie la funcţionarea
normală a sistemelor nervos, cardiovascular, la dezvoltarea şi perfecţionarea tuturor funcţiilor
organismului.
Activitatea este o cerinţă firească a copilului, însă ea trebuie dirijată cu pricepere,
orientând-o spre acţiuni individuale, dezvoltând interesul lui faţă de ceea ce face.
Activităţile speciale se organizează după un anumit sistem şi program organizat pe baza
principiilor igienice, pedagogice şi psihologice. Pentru fiecare grupă de vârstă există o anumită
metodică de organizare a activităţilor şi ele pot fi efectuate în mod individual, cu grupe mici şi
frontale. În acest sens este necesar ca odată cu vârsta activitatea să constituie o componentă tot
atât de stabilă a regimului de viaţă ca şi alimentaţia, somnul şi procedurile igienice, care sa fie
alternate ritmic.
Alimentaţia, somnul procedurile igienice contribuie nu numai la satisfacerea necesităţilor
organismului, ele au de asemenea şi o importanţă educativă, fiind interdependente: dacă se
încalcă regimul alimentaţiei, copilul va fi supraexcitat şi va adormi cu greu; după un somn rău el
va fi capricios, va reacţiona negativ la spălatul mâinilor, la îmbrăcare şi la primirea hranei.
Respectarea regimului este în strânsă legătură şi cu cronobiologia - ştiinţa despre
ritmurile biologice care au loc în procesele de activitate vitală a fiinţelor vii. S-a stabilit, că
toate procesele vitale care au loc în organismul omului decurg în mod ciclic, cu anumite ritmuri
şi perioade de intensificare şi scădere a activităţii unor organe şi sisteme în decursul zilei poate fi
considerat ca o adaptare, acordare a bioritmurilor organismului la condiţiile concrete ale
mediului.
Regimul raţional creează condiţii favorabile pentru formarea stereotipului dinamic şi
decurgerea proceselor fiziologice în corespundere cu ritmurile biologice, contribuie la
sporirea dezvoltării fizice, rezistentei organismului, favorizează menţinerea la un nivel înalt a
capacităţii de muncă, creează o stare psihoemoţională echilibrată, previne survenirea oboselii
şi a surmenajului.
Învăţătura lui I. Pavlov, rezultatele experimentelor fundamentale fiziologice permit de a
accepta regimul zilei ca un sistem de reflexe condiţionate, formând un steriotip dinamic.
Începerea şi terminarea diverselor activităţi la una şi aceeaşi oră contribuie la formarea unor
reflexe condiţionate stabile la copii. Datorită formării acestor reflexe la timp fiecare activitate
precedentă devine un excitant condiţionat, un semnal pentru activitatea următoare, pregăteşte
organismul pentru realizarea ei. Astfel, toate activităţile – ocupaţiile, alimentaţie, odihna etc. –
decurg uşor şi repede. Odată cu creşterea copiilor, cu schimbarea condiţiilor de trai unele reflexe
condiţionate dispar, apar altele noi, ce contribuie la formarea unui steriotip nou. Modificarea
steriotipului dinamic provocată de schimbarea regimului în cazul nerespectării lui, trecerea
bruscă de la un regim de vârstă la altul decurge cu greu, deseori este însoţită de emoţii negative,
senzaţii de nemulţămire la copii; pot apărea diferite simptome de nevroză. Aceste particularităţi
7
fiziologice determină cerinţele igienice principale faţă de regimul zilei: respectarea strictă a
regimului, neadmiterea schimbărilor şi trecerea treptată de la un regim de vârstă la altul. La
alcătuirea regimului trebuie să se ţină cont de vârsta copiilor, starea sănătăţii lor, particularităţile
individuale, datele despre durata somnului (tab. 4.1), diferitelor activităţi, intervalelor dintre
primirea hranei, ritmul biologic. Reglementarea elementelor regimului şi alternarea lor imprimă
vieţii şi activităţii copilului un ritm corespunzător.
Tabelul 4.1.
Durata somnului(ore) la diferite vîrste (ani), după Нriрсоvа А. G., 1990.
Vîrsta
Primele luni 1 an 2-3 4-5 6-7 8-10 11-12 13-16 17- 18 maturi
de viaţă ani ani ani ani ani ani ani
22-22 ore 16-17 14-15 13 12 11 10 9 8,5 8

Prin somnul valoros din punct de vedere igienic se subînţelege somnul, a cărui durată şi
profunzime satisfac necesităţile fiziologice ale organismului.
Durata mai mică a somnului poate provoca diferite dereglări în starea de funcţionare a
celulelor cortexului cerebral, se modifică profund reactivitatea celulelor corticale, se dereglează
mobilitatea, echilibrul, intensitatea reacţiilor condiţionate, interacţiunea primului şi celui de al
doilea sistem de semnalizare, scade capacitatea de muncă.
Pentru recrearea deplină a organismului trebuie stabilită strict ora culcării şi deşteptării.
La stabilirea duratei somnului trebuie să se ia în considerare starea de sănătate şi de
dezvoltate fizică, particularităţile individuale ale copiilor. Copiii bolnavi, cu hiperexeitabilitatea
sistemului nervos şi cei care obosesc repede trebuie să doarmă mai mult decât cei sănătoşi.
Pentru ei este prevăzut şi somnul de zi.
Pentru ca somnul să fie profund copiii trebuie să fie deprinşi să se culce şi să se trezească
întotdeauna la aceeaşi oră, înainte de culcare să facă o plimbare, să se ocupe cu jocuri uşoare
care calmează sistemul nervos, să respecte regulile de igienă individuală şi de alimentaţie înainte
de somn, să doarmă într-un dormitor aerisit.
Somnul trebuie sa aducă relaxarea, dezintoxicarea trupului şi а minţii, după o oboseală
naturală, echilibrându-ne şi armonizându-ne cu natura. Fără somn nu ne putem reface forţele
pierdute şi toxinele formate în urma eforturilor continui, epuizează organismul. In timpul
somnului unele funcţii ale organismului încetinesc (respiraţia, pulsul etc.). Sоmnul normаl este
uşor sau profund, fiind reparator şi odihnitor, daca are durata suficientă.
Somnul este una dintre сеlе mai importante funcţii ale organismului. In cazul încălcării
orarului zilnic, аl oboselii poate să apară insomnia. In aceste condiţii se recomandă modificarea
practicării sportului, micşorarea solicitărilor.
Calitatea somnului se apreciază (pentru а fi notata în carnetul de autocontrol) după un
sistem de cinci puncte: foarte bun - 5, bun - 4, satisfăcător - 3, prost - 2, foarte prost - 1.
Se întâlnesc însă, adesea, tulburări de somn la majoritatea persoanelor prea obosite sau
solicitate nervos. Somnul poate fi astfel superficial, cu treziri frecvente, cu mişcări agitate, cu
vise urâte (chiar coşmaruri), cu obsesii, care sperie şi care pot produce palpitaţii şi transpiraţie în
timpul nopţii şi chiar strigăte de spaimă. Tulburările de somn sînt nu altceva decât imposibilitate
de a adormi imediat, trezirile frecvente în timpul nopţii, sau trezirea bruscă după un somn
insuficient. Aceste tulburări pot fi trecătoare, dar dacă au o durată mai lungă, atunci se
instalează insomnia care cere masuri de combatere. Somnul insuficient sistematic şi insomnia

8
sînt periculoase, deoarece conduc la istovirea sistemului nervos, la reducerea capacităţilor
cognitive, capacităţii de muncă, la slăbirea forţelor de protecţie ale organismului. Însă şi
dormitul prea lung nu este de dorit.
Recomandări:
 Somnul cere linişte, ore fixe, întuneric.
 Nu ne vom încărca stomacul cu hrană prea consistentă, mai ales seara.
 Este binе să mergem ре jos сеl puţin 20 minute înainte de сulсаrе sau să facem о
gimnastică uşоагă.
 Ne vom izola de lumina străzii prin jaluzele sau draperii, nе vom izola de zgomot
prin toate mijloacele (izolări fonice, covoare ре podea etc.).
 Саmеrа de dormit nu trebuie să fie supraîncălzită (se aeriseşte înainte de somn), аеrul
să fie umed (ре calorifer şi sobă se рun vase сu арă pentru vaporizare).
 Patul nu trebuie să fie moale şi nici рrеа înalt.
 Реrnа joasă nu oboseşte ceafa, сеа înaltă predispune lа artroză şi lа anchiloza gâtului.
 Ne învelim сu un singur pled, de lână, de calitate, călduгos şi uşог.
 Îmbrăcămintea pentru dormit va fi uşоагă, de bumbac sau de mătase, să fie largă şi
comodă.
 Înainte de сulсаге se vor citi doar cărţi uşоаге, plăcute, vesele, саrе nu excită
sistemul nervos noaptea.
 Seara se vor evita certurile, disсuţiile serioase сu probleme саrе dau de gândit, се pot
produce coşmaruri sau insomnie.
În general, regimul zilei creează condiţii optime реntru consolidarea sănătăţii şi sporirea
gradului capacităţii de munca. În cazul respectării stricte şi corecte а orarului zilnic se formează
un anumit ritm аl activităţii întregului organism. Aceasta maximalizeаză роsibilităţilе lui
funcţionale şi-i permite omului să realizeze cît mai eficient cele mai diferite activităţi creatoare.
Regimul zilei propus instituţiilor de educaţie preşcolară ordonează, alternează activităţile
educative zilnice (jocul, activităţile de dezvoltare intelectuală şi fizică) la anume ore optimale, ăn
conformitate cu ritmurile biologice. Pentru instituţia de educaţie preşcolară regimul zilei se
referă la intervalul de timp – 700- 1900 şi cuprinde componentele:

 700 primirea copiilor

 805 gimnastica de dimineaţă
 900 dejunul
 915 activităţi educative cu preşcolarii
 1115 plimbarea I
 1230 prînzul
 1245 somnul de zi
 1505 trezirea copiilor
 1515 gustarea
 1545 plimbarea II
 1700 cina
 1720 plecarea copiilor acasă

Procesul de cunoaştere, învăţare solicită din partea copiilor o activitate încordată a

cortexului cerebral. Excitabilitatea cortexului cerebral care determină un ritm biologic de
9
funcţionare ce variază în decursul zilei. La majoritatea copiilor sănătoşi cel mai înalt ritm
fiziologic se stabileşte între orele de dimineaţă de la 8 până la 12 şi în a doua jumătate a zilei,
între orele 16-18 (fig. 4.1). Studierea randamentului la proba de muncă, latenţa reacţiilor motorii,
capacitatea de diferenţiere o perioadă de randament maxim care coincide cu perioadele înalte ale
ritmului biologic (M. Antropov, N. Diacikov). Însă trebuie de menţionat că nu toţi copiii au un
astfel de bioritm de muncă. La unii din ei, îndeosebi la elevii de vârstă şcolară mică (N.
Diacikov), bioritmul optim se stabileşte la mijlocul zilei, la alţii el poate fi inert ori inversat.

Figura 4.1. Variaţiile excitabilităţii cortexului cerebral în decursul zilei.

La alcătuirea regimului e necesar de a ţine cont de bioritmul de funcţionare a

organismului şi în special de particularităţile sistemului nervos central.

Sterotipul dinamic la baza MSV. Lumea exterioară influenţează asupra organismului

printr-un sistem întreg de iritanţi simultani şi consecutivi. În multe cazuri un asemenea sistem se
repetă de mai multe ori, sau cum se obişnuieşte să se spună, devine stereotip. Stereotipul de
iritaţii, în cazul unui număr mare de repetări, are drept urmare formarea în scoarţa cerebrală a
unui mozaic corespunzător de focare de excitaţie şi inhibiţie, care apar şi se înlocuiesc unul
pe altul într-o consecutivitate permanentă.
Stereotipul extern duce la formarea unui sistem stereotip dinamic în activitatea
scoarţei; la condiţiile care se repetă scoarţa şi apoi întregul organism răspund prin acelaşi
sistem de procese, strict determinat şi tot odată mobil (dinamic). Stabilitatea şi mobilitatea
sînt două proprietăţi principale ale stereotipurilor. Mobilitatea lor constă în faptul că orice
schimbare în sistemul de iritanţi stîrneşte îndată o rectificare corespunzătoare în stereotipul
cortical.
Stereotipurile dinamice stau la baza unor deprinderi, cum este mersul, alergatul,
săriturile, patinajul, folosirea lingurii, cuţitului şi furculiţei în timpul mîncării ş.a. Oricît de
stabile ar fi aceste deprinderi, schema manifestării lor suferă din cauza unor obstacole apărute pe
neaşteptate. Cu alte cuvinte, stereotipul cortical se află sub controlul neîncetat al impulsurilor
aferente, care informează despre schimbările în mediul înconjurător sau în însuşi organismul.
Unele din ele cer schimbări urgente în stereotipul cortical.

10
 La copiii pînă la 3-4 ani stereotipurile corticale se formează foarte încet; ele nu sînt destul
de stabile, adesea se dereglează şi sînt foarte puţin mobile. La preşcolarul mare stereotipurile sînt
stabilite şi tot atît de mobile ca la cei vîrstnici.
Elaborarea stereotipului este o activitate analitico-sintetică complicată a scoarţei
cerebrale. Ea reprezintă o sarcină complicată şi uneori (în cazul unui stereotip complex) o sarcină
extrem de complicată pentru sistemul nervos. Menţinerea unui stereotip deja format însă nu
necesită încordare mare din partea activităţii corticale. Reprezentînd o formă deosebit de uşoară,
prin urmare, şi avantajoasă pentru organism a activităţii nervoase superioare, stereotipul dinamic
devine adesea foarte stabil, rezistent, se distruge şi se transformă greu.
Deprinderile reprezintă sisteme bine întărite sau complexe de reflexe condiţionate, legate
de stereotipul dinamic din scoarţa cerebrală. Orice muncă educativă şi instructivă creează în mod
obligator stereotipuri dinamice noi, care îmbogăţesc şi perfecţionează activitatea corticală.
În viaţa de toate zilele se pot întîlni multe exemple, ce ilustrează, pe de o parte,
dificultatea formării stereotipurilor complicate, iar, pe de altă parte – stabilitatea stereotipurilor
deja formate, dificultatea transformării lor. Copilul învaţă timp îndelungat să îmble, iar mai tîrziu
să alerge şi să sară; el nu capătă de odată deprinderea de a ţine în mîini un creion sau un toc şi să
le mînuiască. Este o muncă enormă să-l înveţi pe copil să fie îngrijit, să fie politicos, să respecte
cu stricteţe regimul zilei, adică să se scoale, să-şi facă patul, să facă gimnastică, să se spele ş.a.
întotdeauna la aceeaşi oră.
Deprinderile şi obişnuinţele formate şi întărite sînt îndeplinite de copil uşor şi cu plăcere
fără să-i stîrnească emoţii negative. Ele se păstrează mulţi ani şi constituie baza
comportamentului uman. Deprinderile motoare, căpătate în copilărie (de exemplu, patinajul,
cîntatul la pian), iar apoi neexersate timp de 20-30 de ani, se restabilesc uşor şi repede.
Exemplu de stabilitate a stereotipurilor complexe poate servi acea muncă colosală, pe
care o cere copilul, care, învăţînd să scrie, să cînte la pian sau să facă mişcări sportive, a căpătat
deprinderi greşite. Dificultatea transformării stereotipurilor obligă să se acorde o deosebită
atenţie metodelor de educare şi instruire în primii ani de viaţă.

3.Concept de igienă. Componentele igienei preșcolarului. Norme de igienă personală

și colectivă respectate în instituția preșcolară

Termenul de “higiena” vine de la Hygeia, fiica lui Asclepius (zeul medicinei), zeiţa
sănătăţii şi curăţeniei în Grecia antică. Igiena este ştiinta care se ocupă cu promovarea şi
menţinerea sănătăţii individului şi comunităţii.
“Igiena” are mai multe aspecte:
 igiena personală - deprinderi de viaţă sănătoasă, curăţenia corpului şi a hainelor,
alimentaţie sănătoasă, un regim echilibrat de odihnă şi mişcare;
 igiena gospodăriei - pregătirea în condiţii igienice a alimentelor, curăţenia, iluminarea şi
aerisirea casei;
 igiena muncii - măsuri care au ca scop eliminarea riscurilor apariţiei bolilor profesionale
şi a accidentelor);
 Igienă publică - supravegherea alimentării cu apă şi alimente, prevenirea răspândirii
bolilor infecţioase, eliminarea gunoaielor menajere şi a apelor reziduale, controloul
poluării aerului şi a apei;
11
  igiena mentală - recunoaşterea factorilor psihologici şi emoşionali care contribuie la o
viaţă sănătoasă.

Igiena corporală. Igiena corporală sau individuală are drept scop curăţenia şi îngrijirea
pielii şi derivatelor sale (unghi, păr), a gurii şi dinţilor, ochilor, nasului, urechilor precum şi
igiena diferitelor sisteme (digestive, respirator, cardiovascular, renal, reproducător).
Pielea omului este importantă, deoarece protejează restul corpului de lovituri, bacterii şi
deshidratare. Pielea este, de asemenea, flexibilă şi rezistentă. Eliminarea sebumului, transpiraţiei,
depunerilor de praf, depunerilor de celule moarte ale pielii, precum şi prezenţa unui număr mare
de bacterii, sunt surse de impurificare a pielii. Pielea murdară are un miros neplăcut, este grasă,
pe ea apar focare de infecţie, paraziţi, precum păduchii, râia etc. Pentru a evita aceasta este
necesar de a o menţine permanent în curăţenie.
Pielea are multiple funcţii - senzorială, respiratorie, excretorie, de termoreglare, ocupând
o suprafaţă mare pe care se depozitează cu mare uşurinţă impurităţi fizice, chimice sau numeroşi
microbi, crescând riscul infecţilor. Pielea curată prezintă un exterior plăcut.
Curăţenia pielii se asigură cu uşurinţă prin spălarea ei cu apă şi săpun. În afara efectului
de curăţenie locală, spălarea asigură tegumentelor şi o intensificare a circulaţiei sângelui precum
şi o acţiune calmantă asupra sistemului nervos, creând o stare de bună dispoziţie.
Îngrigirea pielii constă în spălarea ei parţială sau totală cu folosirea săpunului şi a
diferitor preparate cosmetice. Curăţenia generală a pielii cuprinde întreaga suprafaţă a corpului şi
se face iarna de 2-3 ori pe săptămînă, iar vara - zilnic. Ea se obţine prin spălarea întregului corp
în cadă, duş sau la baia cu aburi, cu apă caldă şi săpun şi ştergerea cu un prosop. Prosopul
trebuie să fie întotdeauna curat. Fiecare persoană trebuie să aibă burete propriu, un prosop pentru
corp şi altul pentru faţă, care sunt de folosinţă personală.
Baia/spălarea parţială este destinată numai anumitor parti ale corpului care sunt exouse
mai mult la murdărie - faţa, gât, mâini, fosa axilară (subsuori, organelle genital, anus. Baia
parţială se practică zilnic sau chiar de mai multe ori în cursul zilei. Spălatul corpului, de regula,
se face de sus în jos.

Igiena mâinilor şi picioarelor. Trebuie acordată atenţie curăţeniei mâinilor şi

picioarelor.
Îngrijirea mâinilor. În activitatea zilnică, mainile acumulează cantităţi uriaşe de microbi,
pe care, cu uşurinţă, îi introducem în corpul nostru. Pe această cale se răspandesc mai multe boli
transmisibile şi mai ales hepatita epidemică, toxiinfecţiile alimentare, diverse diarei, ouă de
viermi intestinali, ciuperci provocatoare de boli. Iată de ce este riscant să mîncăm alimente cu
mâinile nespălate, să ne jucăm la ochi sau să introducem degetele în nas. Numai spălarea de mai
multe ori pe zi cu apă şi săpun a mâinilor, înainte de masă, poate îndepărta microbii. Spălatul
mâinilor trebuie să se facă cu apă şi săpun şi neapărat sub apa curgătoare, şi nu din lighean. După
udarea mâinilor cu apă, acestea se săpunesc bine pe toate părţile, iar după ce se lasă săpunul, se
freacă mîinile una de alta şi pe faţă şi pe dos, cât şi printre degete, apoi se clătesc, se săpunesc
din nou, după care săpunul se clăteşte şi se pune curat pe sapunieră. Mâinile se mai freacă o dată
şi se clătesc bine cu apă, apoi se inchide robinetul. După aceasta se şterg mâinile cu un prosop
curat, personal.

12
 Ingrijirea unghiilor de la mâini. Unghiile, dacă nu sunt tăiate scurt, constituie cel mai
bun “deposit” pentru micrabi şi ouă de viermi intestinali, în special oxiuri şi limbrici, care nu
sunt vizibili cu ochiul liber şi îşi găsesc adesea adăpost sub unghiile murdare. Prin ducerea
mâinii la gură, aceştia pătrund în gură, apoi în intestin, praducându-se astfel infestarea. Unghiile
murdare şi lungi sunt mare pericol. De altfel, mâinile murdare sunt în general punctul de plecare
pentru n umeroase boli cu poartă de intrare digestivă. Când se spală mâinile, trebuie să curaţim şi
să spălăm spaţiile de sub unghii şi cutele din jurul unghiilor pentru a îndepărta murdăria care se
depune cu multă uşurinţă. Este recomandabil ca spălarea acestor spaţii sa o facem cu ajutorul
unei periuţe. Unghiile la mâini se taie scurt (marginile trebuie sa fie rotunjite) peste fiecare 4-5
zile.

Îngrijirea picioarelor
• Pentru întreţinerea curăţeniei picioarelor se recomandă zilnic înainte de culcare să se facă o
baie a picioarelor cu apă şi săpun.
• Transpiraţia exagerată a picioarelor produce un miros neplăcut. Ea poate fi evitată prin
spălarea frecventă, chiar de doua ori pe zi, a picioarelor cu apă şi săpun şi schimbarea
ciorapilor. Se vor schimba zilnic ciorapii; la necesitate şi mai des; nu se vor folosi ciorapi
din fibre sintetice; încălţămintea va fi pe cât posibil din piele naturală.
• Tăierea unghiilor la degetele picioarelor se face săptămânal. Pentru a preveni incarnarea
lor (pătrunderea unghiilor în pielea degetelor), se taie drept.
• Activităţile îndelungate în poziţia în picioare, dar şi încălşămintea prea strâmtă pot duce la
dezvoltarea piciorului plat.

Igiena părului. Se asigură prin pieptănatul şi periatul zilnic şi spălarea o dată pe

săptămână sau de câte ori este nevoie cu apă caldă şi şampon adaptat tipului de păr (uscat,
normal, gras). Pielea capului produce mult sebum, transpiră mult, reţine uşor pulberi (praf,
funingine) din atmosferă şi din acest motiv, baia cu săpun sau cu şampon de păr se impune cel
puţin o dată pe săptămână, mai mult chiar, în timpiul caniculei spălarea capului este recomandată
la 2-3 zile sau chiar zilnic.
Periatul părului se efectuează cu o perie nu prea aspră, pentru a nu zgâria pielea capului.
Periile din păr alb de porc sunt cele mai bune.
Pieptănatul se face cu pieptenele care trebuie să aiba dinţi nu prea deşi, ca să nu smulgă
părul. De asemenea, dinţii pieptenului trebuie să nu fie prea ascuţiţi pentru ca să nu zgârie pielea.
Pieptenele şi peria trebuie să fie obiecte de uz strict personal şi nu se împrumută nimanui,
deoarece se pot transmite boli ale pielii şi părului. De asemenea, ele vor fi păstrate perfect curate.
La anumite intervale vor fi spălate cu apă caldă şi săpun pentru a evita îmbâcsirea părului cu
13
murdăria rămasă pe aceste obiecte.
Spălatul părului se face la fiecare 4-5 zile, vara mai des, cu apă caldă, evitându-se apa rece
sau fierbinte. De regulă, se foloseşte şampon special pentru părul uscat, gras sau normal. Există
şampoane uscate (praf), şampoane fluide şi şampoane cremă. Pentru copii e recomandabil
şamponul pentru copii.
Şampoanele trebuie intrebuinţate cu măsură. Nu trebuie turnat fără măsură pe cap. Părul se
şamponează de două ori. Şamponul se aplică pe pielea capului şi, cu vârful degetelor, nu cu
unghiile, se freacă repede, apoi se clăteşte în multe ape. Părul normal pretinde nu numai
curăţenia lui, dar şi folosirea unor preparate care sa-l întărească (lotiuni etc.).

Pentru a avea un păr sănătos se recomandă:

• Părul trebuie spălat în mod regulat de la rădăcină până la vârf. Părul se clăteşte foarte
bine, înainte de a aplica balsamul.
• Vara părul trebuie protejat de soare, praf, etc. prin purtarea unei căciuliţe, berete,
pălarioare sau umbrele.
• Iarna părul trebuie protejat de frig, purdînd căciuliţă etc. pe cap.
• Uscarea părului se face ştergandu-l bine cu prosoape uscate şi încălzite, apoi la soare
sau lângă o sursă de caldură: uscător electric.
• După spălarea pe cap, este bine să nu ieşim afară din casă, decât numai în caz de
necesitate şi numai dupa 5-6 ore, pentru a evita răceala.

Ştiai cui îi place sa trăiască în părul murdar? În părul murdar şi nespălat se pot ivi
oaspeţi nepoftiţi: păduchii. Bineînţeles nimeni nu vrea să găzduiască asemenea vietăţi nedorite
care fac mult rău sănătăţii.
Păduchile este o insectă foarte periculoasă. El trăieşte cel mai bine în apropierea capului, pe
rufărie şi pe haine, în parul de pe cap, în părţile păroase ale corpului, dar numai la oamenii
murdari şi neglijenţi. Acolo unde este curăţenie, păduchii nu se cuibăresc.
Păduchile se hrăneşte numai cu sângele omului pe care îl înţeapă. Lăcomia păduchilor este
considerabilă: ei efectuează cel puţin 2-3 prânzuri de sânge pe zi. Despărţiţi de om şi deci de
hrană, păduchii mor repede. Sugând sângele unui om bolnav, păduchile se infectează şi el cu
microbi. Aceştia se înmulţesc în organismul său şi când păduchile vine în contact cu pielea
omului sănatos, microbii se elimină prin excrementele insectei. Prin scărpinare, frecare, strivirea
păduchiului, microbii sunt introduşi în pielea omului sănătos, pătrunzând în sângele său şi-l
infectează.

14
 Igiena ochilor. Ochii cer o protecţie specială. Ochi trebuie feriţi de praf şi murdărie;
trebuie evitat frecatul ochilor cu mâinile murdare. După spălarea lor zilnică cu pleoapele închise
se sterg cu prosoape proprii curate; trebuie interzisă utilizarea unui singur prosop de către mai
mulţi copii deoarece se pot transmite boli (conjunctivita). Ochii bolnavi de: conjunctivită se
înroşesc, secretă un lichid apos şi perturbă vederea.

Când ştergem ochii, trebuie să mişcăm uşor prosopul să nu apăsăm. În cazurile cînd
lăcrimăm sau plângem din diverse motive, trebuie să ştergem ochii cu o batistă foarte curată.
Dacă simţim în ochi un corp străin, trebuie să clipim des fără a freca ochiul. Pleoapele şi
lacrimile vor scoate corpul străin din ochi. Obiceiul de a freca ochii cu mâinile este nesănatos,
deoarece, chiar dacă mâinile au fost spălate de curând, ele pot fi contaminate cu diverşi microbi
pe care îi introducem fără sa vrem în ochi.
Încăperile neaerisite, pline de praf, fum sunt duşmanii sănătăţii ochilor, ducînd la
usturimea, la iritarea acestora
În timpul cititului, scrisului (activităţi) e necesar să facem pauze de 1-2 minute la
intervale de timp de 20-30 minute, practicâd exerciţii diverse. Este important ca poziţia corpului
să păstreze distanţa dintre ochi şi carte de circa 30-40 cm.
Ochiul trebuie ferit de lumina prea puternică – a nu se citi/desena în lumina solară directă
şi nici să se citească la lumină insuficientă – sub 100-150 lucsi, deoarece ochiul oboseşte şi se
pot produce tulburări.
Dacă lucrăm la birou, vom avea grijă ca lumina din timpul zilei să cadă din partea stîngă,
iar lumina artificială să cadă de sus în jos. Ochiul trebuie ferit de lumina prea puternică (nu se
citeşte în bătaia razelor solare sau în fata becului electric care nu este protejat cu glob de sticlă
lăptos).
Obiceiul de a citi în vehiculele care zdruncină (autobus, tren, maşină etc.) este dăunător şi
trebuie evitat.
În timpul băilor de soare, din cauza nisipului, a vântul a apei de mare, a soarelui puternic,
ochii se pot irita. De aceea, după fiecare expunere la soare îi vom spăla cu apă.
În timpul verii sau al iernii cu zăpadă însorită, ochii trebuie protejaţi prin ochelari
speciali sau ochelari de soare.
Dacă vă ustură ochii, daca vi se înceţoşează privirea, consultaţi fără întîrziere un medic
oftalmolog.
• Ochii sunt foarte importanţi pentru om şi cer o protecţie special.
• Lacrimile conţin apă, sare şi o substanţă care distruge microbii ajunşi la ochi.

Igiena urechilor. Urechile trebuie îngrijite zilnic pentru prevenirea îmbolnăvirii, care
poate duce cu timpul la pierderea auzului, deaceea trebuie respectate o serie de reguli de igiena:
• spălatul cu apa şi săpun se va realiza zilnic: în ureche, în pavilionul urechii şi regiunea
retroauriculară (din spatele urechi), deoarece acestea sunt locuri unde se depune praful
împreună cu sudoarea, ceea ce provoacă mancarimi şi impiedică auzul. E necesar, pe cât
e posibil, evitarea pătrunderii apei în ureche. Urechile se şterge cu colţul prosopului;
• urechea se va curăţa cu tampoane mici de vată muiate în alcool şi strânse bine. Nu se
15
 permit curăţarea urechei cu ace de cusut, scobitori, chibrite, agrafe, creioane sau orice
alte obiecte ascutiţe, căci acestea provoacă zgârieturi care se pot infecta şi uneori chiar
perforează timpanul. Nu introduceţi iî urechi niciun fel de obiecte!

• în anotimpul răcoros evitaţi să mergeţi cu capul descoperit. Feriti-vă de curent, iar în caz
de vânt, viscol sau ploaie, protejati-vă urechile cu tampoane de vată şi căciuliţă etc.;
• protejaţi urechea de lovituri şi înţepături. Evitaţi să vă loviţi peste urechi, să vă trageţi de
urechi. Zgomotele puternice lângă ureche, pocniturile aproape de ureche sau alte glume
proaste pot provoca îmbolnaviri grave ale urechii. Nu strigaţi la urechea unei persoane;
dacă în ureche s-a format dopul de cerumen, el se poate scoate de către medic. Nu
îndepărtaţi dopul de cerumen cu ajutorul unor obiecte tari sau chiar ascutiţe.

Igiena nasului. Nasul este un organ foarte important şi trebuie protejat, respectând
anumite reguli:
• respiraţi pe nas şi nu pe gură! În nas aerul este încălzit, umezit şi curăţat de praf sau
microbi;
• suflatul nasului se va face numai în batistă (şerveţel), suflând întâi o nară şi apoi
cealaltă. Gestul va fi făcut cât mai discret cu putinţă, fără zgomot. Suflatul nasului cu
zgomot este inestetic.
• nasul nu se sterge cu mâna!
• batista trebuie sa fie curătă şi utilizată ori de câte ori este nevoie;
• şervetelul de unică folosinţă după utilizare se aruncă la coşul cu gunoi;
• batista nu se imprumută, este - un obiect de uz strict personal;
• batista va fi schimbata zilnic;
• batista trebuie dusă la nas sau la gură atunci când se strănută sau se tuşeşte, pentru a
împiedica răspândirea microbilor unor boli contagioase care se transmit pe cale
respiratorie;
• nu introduceţi în nas degetele şi nici orice alte obiecte care vă pot zgâria;
• în cazul unor hemoragii sau lovituri în nas, anunţă-i pe cei din jur;
• evitaţi contactul cu persoane care au afecţiuni nazale; în cazul guturaiului sau a gripei,
se recomandă evitarea aglomeraţiilor.

Igiena dentară.Dinţii trebuie îngrijiţi zilnic. Dinţii neingrijiţi se acoperă cu un strat de

16
substanţă lipicioasă, formată dintr-un amestec de resturi de mâncare, salivă şi germeni, cum ar fi
bacteriile. Bacteriile se hrănesc şi se inmulţesc cu zaharurile din alimente. În urma acestor
procese, bacteriile eliberează acid.
Smalţul dinţilor este foarte rezistent, însă sensibil la atacul substanţelor chimice. Acidul
distruge smalţul, apoi dentina, până când pătrunde în pulpa dintelui.

Acest proces duce la carii, iar dacă pulpa dintelui este atinsă şi nervii senzitivi ai acesteia
se inflamează, apare durerea. Deteriorarea dinţilor începe de obicei, în porţiunile cele mai
vulnerabile ale smalţului, fie între dinţi, unde tartrul este greu de îndepărtat, fie în partea
inferioară a fisurilor (mici crăpaturi) din coroane. Dacă procesul de deteriorare continuă,
atacurile substanţelor chimice şi ale germenilor avansează, prin pulpa dintelui şi prin canalul
rădăcinii, în osul maxilarului. Inflamaţia care va urma, însoţită de puroi şi presiuni asupra osului,
poartă numele de abces dentar.
Perierea şi curăţarea dinţilor. Există mai multe metode de prevenire a cariilor. Una
dintre ele este înlăturarea tartrului, germenilor, acidului şi resturilor de mâncare, prin perierea
dinţilor. Acesta este unul dintre cele mai importante aspecte ale igienei orale, care este vitală
pentru îngrijirea corectă a dinţilor. În general, periuţa de dinţi ar trebui să indepărteze tartrul şi
resturile de mâncare, de la gingie la partea superioară a dinţilor, pentru ca acestea să nu fie
blocate între gingii şi dinţi. Se recomandă şi o mişcare circulară a periuţei. Acesta trebuie să
cureţe toată suprafaţa dinţilor, inclusiv porţiunile greu de atins dintre dinţii alăturaţi. Se
recomandă folosirea unei paste de dinţi de calitate. Cele mai importante perieri se fac dimineaţa
la prima oră şi seara, inainte de culcare, această acţiune durând cel putin două-trei minute,
urmată eventual de clătirea gurii cu apa.

17
 Mijloace de igienă a cavităţii bucale
Periuţele de dinţi se folosesc pentru a înlătura resturile alimentare şi depozitele dentare
moi (placa dentară) de pe toate suprafeţele şi din spaţiile interdentare. Partea activă a periuţei se
face din fibre sintetice elastice şi moi, care nu se îmbibă şi se usucă repede. Periuţele se
recomandă să fie păstrate în pahare individuale cu partea activă în sus.

Pastele de dinţi pot fi împărţite în două grupuri: igienice şi curativo-profilactice, care

exercită o acţiune anticarioasă asupra dinţilor.
Prafurile de dinţi au în fond proprietăţi de curăţare.
Aţa dentară este un fir ceruit care se ţine între degete şi se strecoară între dinti şi pe
suprafaţa acestora pentru a îndepărta tartrul, resturile de mâncare şi alte impurităţi. Aţa dentară
se introduce în spaţiile interdentare şi prin mişcări de la maxilar spre partea masticatoare a
dinţilor se înlătură depunerile moi.
Scobitoarele de dinţi se folosesc pentru a îndepărta resturile alimentare din spaţiile
interdentare.
Înlăturarea mecanică a resturilor de hrană prin masticarea unui măr, morcov, etc. care
ulterior se înghite.
Mijloacele de prevenire a cariilor
 Placa bacteriană trebuie să fie eliminată zilnic printr-un periaj minuţios completat cu
trecerea printre dinţi a aţei dentare.
 Zilnic dimineaţa şi seara, după fiecare masă, spalaţi-vă dinţii şi clătiţi-vă gura.
 Dinţii trebuie spălaţi mişcand periuţa de sus în jos, de jos în sus, dinăuntru în afară, la
dreapta şi la stânga. Periatul durează în medie 1-3 minute.
 Periuţa de dinti este strict personală, nu se împrumută.
 Folosiţi paste de dinţi cu fluoruri.

18
  Este interzisă scobirea în dinţi cu ace, spargerea în dinţi a alunelor, nucilor sau a
sâmburilor de fructe, a bomboanelor, tăierea aţei în dinţi, a sârmei etc., fiindcă se poate
trauma smalţul dinţilor.
 Nu consumaţi alimente prea fierbinţi şi nu beţi apa prea rece imediat. Trecerea bruscă de
la alimentele reci la foarte fierbinti şi invers poate provoca fisuri ale smalţului dentar.
 Respectaţi o dieta săracă în zaharuri. Reduceţi pe cât posibil dulciurile în raţia alimentară
(zahăr, bomboane, dulceaţă, torturi etc.).
 Administrarea de fluor (în apă, în sare sau în comprimate).
 Consumaţi cît mai multe legume şi fructe proaspete, lapte şi branză cu conţinut scăzut în
grăsimi.
 Nu evitaţi cabinetul dentar! Un control preventiv este binevenit de două ori pe an.
 Depistarea şi tratarea cariilor dentare, încă de la inceputul lor, feresc dinţii de distrugere
şi de complicaţii grave pentru sănătatea întregului organism.

Igiena îmbrăcămintei. Igiena îmbrăcămintei îşi are rolul său bine determinat în
menţinerea permanentă a stării de sănătate a organismului, presupunând în primul rând o
îmbrăcăminte curată şi în al doilea rând adecvată activităţilor ce urmează a fi desfăşurate.
Scopul îmbrăcămintei este protecţia de frig şi soare. Pentru climatul obişnuit al ţării
noastre, îmbrăcămintea uzuală reprezintă între 5-10% din greutatea corpului la bărbaţi şi între 3-
5% la femei; ea acoperă aproximativ 60-80 % din suprafaţa corporală.
Îmbrăcămintea joacă rolul unui strat izolator între corpul uman şi temperatura ambiantă,
creând un microclimat optim în care funcţiile organismului – circulaţia sangvină, respiraţia,
activitatea locomotorie, să se desfăşoare în condiţii cât mai apropiate de normal.
Împotriva frigului, organismul se apără reducând pierderile de căldură, ajutat fiind însă şi
de o îmbrăcăminte adecvată acestui scop, confecţionată din ţesături de lână sau bumbac. O
îmbrăcăminte bună permite păstrarea unei treimi din cantitatea totală de căldură pe care
organismul o pierde continuu prin fenomene fizice de conducţie sau de radiaţie. Iarna este de
preferat o îmbrăcăminte din mai multe straturi de veşminte decât una formată dintr-un singur
veşmânt, dar foarte gros; este cazul hainelor din stofă de lână, căptuşite cu vatelină, în locul
hainelor groase de blană, care încălzesc excesiv unele zone ale corpului, stânjenindu-i în mare
măsură mişcările.
Împotriva căldurii excesive, organismul se apără prin creşterea transpiraţiei.
Îmbrăcămintea adecvată în acest scop va fi confecţionată din materiale subţiri, de preferat de
mătase, de bumbac, in, cânepă sau chiar fibre artificial, lejeră pe corp şi în culori deschise. Atât
vara cât şi iarna, în spaţiul subvestimentar se acumulează, ca rezultat al metabolismului ţesutului
cutanat, cantităţi apreciabile de bioxid de carbon (2-3 g/zi), precum şi gaze cu efecte nocive
asupra organismului.
Transpiraţia, în afra faptului că permite pierderea unei cantităţi de căldură, duce odată cu
aceasta şi la eliminarea unei cantităţi importante de apă şi a unor diverse subsatnţe metabolice,
care sunt eliminate în exterior prin evaporare. Din acest motiv, primul strat al îmbrăcămintei
trebuie confecţionat dintr-un material absorbant, bumbacul fiind cel mai bun, care după absorbţie
elimină transpiraţia şi păstrează apoi un mediu uscat în jurul corpului.
Pantalonii prea strâmţi duc cu timpul, prin compresiunea continua a coapselor şi
gambelor, la apariţia unor tulburări circulatorii la nivelul membrelor inferioare.
Nu de puţine ori, normele igienice intră în contradicţie cu moda, aceasta din urmă
19
neţinând cont de particularităţile indivizilor sau de necesităţile igienice.

Igiena încălţămintei. Rolul încălţămintei este de a proteja piciorul de temperatura solului

pe care calcă şi de traumatismele mecanice - lovituri, tăieri, arsuri, etc.
Încălţămintea trebuie să respecte configuraţia anatomică a piciorului şi să fie lejeră; să
permită mişcarera degetelor şi să fie cât mai strânsă în spate, pentru a fixa bine piciorul în mers.
Încălţămintea prea stâmtă, pe lângă faptul că produce mari neplăceri la mers, duce cu
timpul la apariţia de leziuni cutanate (rosături), degerături (în timpul iernii), schiopătat,
îngroşarea glezenei sau chiar deformarea degetelor.
Încălţămintea prea largă determină apariţia de inflamaţii şi apoi leziuni datorate frecării
piciorului în timpul mersului, iar în cursul sezonului rece piciorul nu va fi niciodată cald, din
cauza pătrunderii cu uşurinţă a aerului rece, eventual şi a zăpezii, prin spaţiul larg dintre pielea
piciorului şi încălţăminte.
La copii, datorită faptului că procesul osificării nu este încheiat, încălţămintea nepotrivită
duce la deformări ale plantei sau ale degetelor şi cu timpul şi la tulburarea circulaţiei periferice
(picioare reci, vinete), cu trnaspiraţie abundentă şi urât mirositoare sau chiar la apariţia unor
procese infecţioase interdigitale, de etiologie în special micotică (cauzate de ciuperci parazite).
Materialul ideal din care se recomandă confecţionarea încălţămintei este pielea naturală,
aceasta fiind impermeabilă pentru apă, ferind piciorul de umezeală, este maleabilă, mulându-se
pe picior, dând o notă estetică plăcută încălţămintei.
Dezavantajul este că împiedică evaporarea transpiraţiei, astfel recomandându-se vara
încălţăminte din pânză. Cea mai bună talpă de încălţăminte este cea din piele de bovine, fiind
suficient de groasă pentru a proteja piciorul contra asperităţilor solului şi neîmpiedicând, decăt în
mică măsură transpiraţia piciorului.
De multe ori există o contradicţie între utilitatea încălţămintei şi modă, această
contradicţie fiind mai evidentă la încălţămintea feminină.
O încălţăminte confortabilă uşurează mersul, munca şi viaţa cotidiană.
Este recomandabil pentru adolescente să poarte pantofi cu tocuri late şi joase şi numai în
împrejurări deosebite, să poarte pantof înalt, deoarece un astfel de toc purtat intempestiv duce la
deformarea piciorului, a bazinului şi chiar a coloanei vertebrale.
Încălţămintea va fi purtată de regulă peste o şosetă sau ciorap tricotat, confecţionat, pe cât
posibil, din bumbac sau amestec cu fibre sintetice. Rolul ciorapului este de a atenua frecarea
pielii piciorului de pantof, de a absorbi transpiraţia, iar în sezonul rece de a menţine căldura şi a
împiedica apariţia degerăturilor. Ciorapii se vor schimba cât de des, preferabil zilnic în timpul
călduros; baia zilnică a picioarelor trebuie să fie urmată obligatoriu de schimbarea ciorapilor.

Igiena locuinţei. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră locuinţa ca locul

unde omul îşi petrece cea mai mare parte a timpului şi îşi reface forţa de muncă, munceşte şi se
distrează în mod cât mai plăcut. OMS a stabilit 3 condiţii pe care trebuie să le îndeplinească o
locuinţă pentru a fi considerată salubră şi anume:
 să satisfacă nevoile fiziologice şi psihologice ale organismulii uman;
 să nu aducă nocivităţi ca infecţii, infestaţii, intoxicaţii şi accidente;
 să asigure confortul necesar individului şi familiei sale.
Pentru a corespunde acestor condiţii orice locuinţă trebuie să respecte anumite
recomandări sanitare şi anume:
20
  solul pe care se construieşte o locuinţă trebuie să fie salubru cu apă subterană, la 1 m sub
fundaţie, uşor înclinat pentru a permite scurgerea apelor de şiroire;
 orientarea locuinţei cea mai bună petru zona noastră este cea sudică, sud-estică şi sud
vestică;
 materialele de construcţie pot fi naturale şi artificiale dar trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii: să fie termoizolante, hidroizolante, fonoizolante, să fie rezistentă şi
pe cât posibil ignifugă (oferă rezistenţă la ardere), uşor de itreţinut şi curăţat; planificarea
interioară; OMS consideră că ar fi ideal ca numărul de încăperi să fie egal cu numărul de
persone, sau eventual minus 1 încăpere; psihologii consideră că ar fi ideal ca numărul de
încăperi să depăşească cu cel puţin una numărul de persoane;
 anexele locuinţei obligatorii sunt bucătăria şi baia cu WC, care trebuie să aibă ventilaţie
în exterior;
 ambianţa termică sau microclimatul reprezinză totalitatea factorilor de mediu care
ifluenşează schimbul de căldură între organism şi mediul său înconjurător.
Factorii care formează ambianţa termică sunt: umiditatea aerului, temperatura aerului,
mişcarea aerului, temperature obiectelor şi suprafeţelor.
În cazul unui aer cald, care are temperatură crescută, umiditate crescută şi mişcare redusă
şi o radiaţie pozitivă organismul reacţionează prin: creşterea frecvenţei şi amplitudinii
respiratorii; creşterea frecvenţei pulsului; scăderea tensiunii arteriale; creşterea cantităţii de apă
pierdută prin transpiraţie şi odată cu ea şi cea a sărurilor minerale; scăderea diurezei (cantităţii
de urină); scăderea secreţiilor digestive, inclsiv a acidului clohidric cu apariţia de dispepsii,
apariţia oboselii, a adinamiei, care poate merge până la lipotimie.
În cazul unui aer foarte cald pot apărea şi fenomene mai grave ca şocul termic datorită
înmagazinării de căldură în organism şi creşterea temperaturii corpului până la 42-43 grade sau
a colapsului termic sau prăbuşirea tensiunii arteriale datorită vasodilataţiei periferice foarte
puternice.
În cazul unei ambianţe termice reci caracterizată prin temperatura aerului scăzută,
umiditate crescută, mişcarea aerului puternică şi radiaţia negativă a organismului reacţionează
prin: scăderea şi amplitudinea respiraţiei cu creşterea consumului de oxigen; scăderea frecvenţei
pulsului şi creşterea tensiunii arteriale datorită vasoconstricţiei periferice; creşterea cantităţii de
urină eliminată şi a frecvenţei micţiunilor şi frecvenţei apariţiei hematuriei; apariţia de contracţii
musculare şi creşterea termogenezei pentru a suplinii pierderea de căldură.
Locuinţa are multiple influenţe asupra organismului. Unele boli digestive infecţioase ca
febra tifoidă, dizinteria, diareile de toate feluurile şi chiar hepatita virală pot fi legate de locuinţă
în special de aprovizionarea cu apă, îndepărtarea rezidiilor lichide şi solide, păstrarea
alimentelor, mai ales a celor perisabile (care se alterează uşor) etc.
Aerisirea camerelor constituie o obligaţie elementară de igienă, asigurându-se pe timpul
verii prin deschiderea largă a geamurilor, iar iarna prin deschiderea mai deasă a acestora. De
asemenea vara este recomandată folosireA perdelelor sau jaluzelelor pentru a păstra răcoarea şi
umbra.
Geamurile trebuie s ă fie în permanenţă curate pentru a permite pătrunderea în interior a
razelor solare. Curăţenia camerei va fi făcută zilnic, de preferinţă în lipsa copilului, cu
aspiratorul, cu cârpa umedă pentru a preveni ridicarea prafului în încăpere.

Igiena digestiei
21
 Igiena gurii şi a dinţilor presupune în primul rând curăţarea lor după fiecare masă, pentru
a îndepărta particulele alimentare rămase printre dinţi. Dinţii trebuie curăţaţi cu periuţă şi pastă,
deoarece resturile alimentare rămase printre dinţi dezvoltă o floră bogată, printre care sunt şi
microorganismele patogene.
Lipsa acestor măsuri de igienă duce la apariţia cariilor dentare, diferitelor infecţii ale
cavităţii bucale şi a stomacului, ceea ce afectează digestia. Alimentaţia corespunzătoare are un
rol benefic asupra funcţionării tubului digestiv şi a altor organe, asigurând o dezvoltare şi o
funcţionare bună a întregului organism.
Regulile de igienă necesare pentru întreşinere unei stări bune de sănătate se referă la:
 igiena mucoasei bucale şi a dinţilor;
 masticare suficientă a alimentelor;
 calitatea alimentelor şi a apei de băut;
 evitarea toxiinfecţiilor alimentare, a fumatului, a alcoolului etc.; fumatul, alcoolul şi
condimentele inhibă sensibilitatea gastrică, irită mucoasele, produc o salivaţie abundentă,
hiperaciditate gastrică, apariţia ulcerului gastroduodenal etc.;
 temperatura alimentelor - o temperatură prea mare sau prea mică diminuează
sensibilitatea receptorilor gustativi;
 consumarea unei ape nepotabile duce la apariţia de tulburări grave digestive.

Igiena respiraţiei
Datorită unor particularităţi pe care le are sistemul respirator la copii, aceştia sunt mai
dispuşi la îmbolnăviri decât adulţii. Deoarece căile respiratorii şi plămânii au un diametru mai
mic, aceştia favorizează stagnarea diferitelor secreţii ale mucoasei şi înmulţirea microbilor.
Cutia toracică, muşchii respiratori şi plămânii sunt mai puţin dezvoltaţi la copii, dar
intensitatea proceselor metabolice sunt mai crescute decât la adulţi şi ca urmare, necesarul de
oxigen din ţesuturi este asigurat printr-o frecvenţă respiratorie mai mare.
Pentru stimularea creşterii volumului cutiei toracice şi a elasticităţii sale, pentru o
dezvoltare corespunzătoare a muşchilor respiratori, se foloseşte în primul rând gimnastica
respiratorie, jocurile şi plimbările în aer curat. Este absolut înterzis ca gimnastica respiratorie să
se facă într-o atmosferă poluată cu praf sau gaze, ori infectată cu microorganisme.
Exerciţiile trebuie alese în aşa fel încât să destindă la maximum cutia toracică, cu
participare tuturor grupelor musculare implicate. Mişcările ritmice rapide trebuie să alterneze cu
cele lente, de destindere, astfel încât programul să nu obosească, ci să învioreze. În timpul
exerciţiilor trebuie asigurată o respiraţie corectă, nazală. Respiraţia pe gură poate duce la infecţia
căilor respiratorii, deoarece aerul intră nepurificat de praf şi microbi, neîncălzit şi cu umiditate
mai mică.
Căile nazale trebuie să fie permeabile pentru aer; pentru a asigura o bună respiraşie,
mucozităţile şi praful se elimină prin suflarea uşoară a nasului în batistă, evacuându-se fiecare
nară pe rând. Nu este permisă curăţarea nasului folosind degetele, deoarece în acst caz se asigură
vehicularea microbilor şi apariţia unor boli: furunculul nazal, guturaiul, vegetaţii adenoide,
deviaţii de sept etc.

Igiena circulaţiei
Starea de sănătate şi dezvoltare normală a sistemului cardiovascular sunt influenţate
puternic de buna funcţionare a glandelor endocrine. Tulburările endocrine şi în specila cele
22
tiroidiene sunt dăunătoare inimii. Insuficienţa vitaminei B1 scade forţa de contracţie a inimii.
Nicotina stimulează o secreţie abundentă de adrenalină, cu creşterea pulsului, a tensiunii
arteriale, spasme vasculare, scleroza vaselor prin depunere de colesterol etc.
Antrenarea inimii trebuie făcută, prin exerciţii fizice raţionale şi accesibile.
Antrenamentul activităţii cardiovasculare se realizează prin exerciţii fizice zilnice, prin sport şi
prin muncă fizică regulată. Eforturile fizice mari şi de lungă durată pot duce la hipertrofia
patologică a miocardului.
Somnul normal are mare importanţă pentru igiena inimii deoarece în timpul somnului
inima lucrează cu o intensitate mai mică decât în timpul zilei

Igiena sistemului reproducător

Exigenţa igienei intime creşte odată cu înaintarea în vârstă a individului. Băieţii vor spăla
cu apă şi săpun întregul penis şi regiunea perianală şi genitală, cu deosebire şanţul
balanoprenupţial (dintre gland şi corpul penisului), loc pentru stagnarea secreţiilor şi în
consecinţă apariţia de iritaţii şi chiar infecţii locale.
La fete situaţia este şi mai imperativă. Ele îşi vor spăla organele genitale externe tot cu
apă şi săpun, prin mişcări uşoare din faţă înspre anus, pentru a împiedica infectarea vulvară cu
microbi sau paraziţi aduşi din regiunea anală.
După spălarea organelor genitale, ştergerea se face cu un prosop curat, de folosinţă strict
personală. La fetele tinere la care s-a a instalat ciclil menstrual curăţenia locală riguroasă este
obligatorie ori de câte ori se schimbă tamponul igienic sau, în lipsa acestuia, de cel puţin trei ori
pe zi.
În timpul menstruaţiei, fetele vor evita efortul fizic susţinut, sportul de performanţă, statul
prelungit în picioare, consumarea de medicamente care favorizează sângerarea (aspirina,
trombostopul). Baia generală este recomandată doar sub formă de duş.

5. Oboseala. Surmenajul. Profilaxia lor

Prima sursă de diminuare a calității funcționale a organismului uman este oboseala, care
apare în cortexul cerebral.
Oboseala este o stare complexă ce apare în întreg organismul ca o consecinţă a muncii
intense, îndelungate şi se manifestă obiectiv prin scăderea capacităţii de muncă, iar subiectiv
printr-un complex de senzaţii neplăcute. Oboseala este reversibilă.
Există mai multe forme de oboseală:

 după eforturi fizice (muncă, sport, alte activităţi fizice), ca urmare a oboselii prin lipsa
de substanţe nutritive şi oxigen;
 după suprasolicitări intelectuale, atunci când atenţia scade, reducându-se puterea de
concentrare şi de reacţie;

23
  ca urmare a anumitor tulburări organice, de exemplu în anemia feriprivă (lipsa de fier)
sau carenţe de B12, în hipotensiunea arterială, în disfuncţii hepatice şi /sau biliare – sub
formă de oboseală manifestată de dimineaţă, în bolile virale şi inflamatorii (gripă,
reumatism etc.);
 în cazul unei tulburări provocate de alimentaţie sau de digestie, însoţită de stări de
tensiune nervoasă; de asemenea: în cazurile de subnutriţie (alimentaţie insuficientă) care
au ca urmare depresiuni nervoase şi stări de apatie;
 oboseala cronică, de origine virală, care durează mai multe luni în şir.

Fiziologul rus I.Pavlov a satbilit că celulele nervoase au o capacitate de muncă limitată.

După acest hotar urmează ”protecția existenței celulelor nervoase” prin apariţia oboselii.
Oboseala este o stare a organismului care se caracterizează prin scăderea capacităţii fun-
cţionale a cortexului cerebral, dereglarea interacţiunii centrelor nervoase corticale şi subcorticale
şi scăderea nivelului de funcţionare a diverselor sisteme şi organe ale organismului. Rolul
principal în survenirea oboselii aparţine sistemului nervos central care determină scăderea
capacităţii funcţionale a celulelor nervoase şi slăbirea capacităţii de muncă.
Oboseala la copii decurge în 2 etape:
 prima etapă - slăbeşte procesul de inhibiţie activă internă;
 a doua etapă - scade nivelul procesului de excitabilitate şi creşte procesul de inhibiţie.
Starea de oboseală se manifestă prin:
 reducerea calității muncii (crește numărul de erori în timpul rezolvării diferitor
probleme, scrierii dictărilor etc.);
 diminuarea atenției;
 diminuarea receptivității organelor de simț;
 micșorarea volumului productivității;
 diminuarea capacității de a diferenția;
 mișcări fără motive;
 micșorarea tonusului muscular, fața palidă, ochii tulburi;
 somnolență la lecții și noaptea – insomnie;
 cefalee, diminuarea memoriei etc.

Frecvent, starea de oboseală se confundă cu starea de osteneală cu toate că aceste noțiuni

sunt înrudite, totuși ele nu sunt identice.
Osteneala prezintă o exprimare selectivă a oboselii. Ea se manifestă prin slăbiciuni, lipsa
dorinței de a activa etc.
O altă stare este cea de extenuare sau istovire care reprezintă o predispoziție spre obosire
mai rapidă. Această stare apare la copiii care au suportat diferite maladii grave, care sunt
insuficient alimentați, la care durata somnului nocturn este redusă etc.
Factorii care provoacă apariția oboselii pot fi grupați în: factori interni, factori ai mediului
ambiant din încăperi și regimul de ocupații, care sunt redați în tabelul 5.
Tabelul 5.
Grupele principale de factori ai oboselii.
Grupul de factori Factorii
Factori interni  suportarea a diferitor boli infecțioase și cronice;

24
  dereglări a organelor de simț, endocrine;
 efort static al mușchilor spinali și cervicali;
 intensificarea funcțiilor unor organe, sisteme, analizatori etc.
Factori ai mediului  creșterea concentrației dioxidului de carbon;
ambiant din încăperi  sporirea valorii temperaturii aerului;
 folosirea mobilierului incomod în timpul ocupațiilor;
 un nivel sporit de zgomot;
 hârtia manualelor necalitativă și imprimarea slabă a textului etc.
Regimul de ocupații  nerespectarea regimului rațional al zilei;
 lipsa odihnei reglamentate și insuficiența duratei ei;
 suprasolicitarea: numărul mare de ore pe zi, efortul intelectual la
unele obiecte (matemarică, chimie, fizică etc.), durata prea mare
de timp pentru pregătirea temei pentru acasă și a celui extrașcolar
– frecventarea diferitor secții, cercuri;
 durata redusă a somnului de noapte etc.

Deci semnificaţia biologică a oboselii constă în menținerea vieții celulelor nervoase, de

apărare a organismului de extenuarea excesivă a capacităţii funcţionale. Cele mai eficace măsuri
de prevenire a apariției oboselii sunt: odihna reglamentată și, mai ales, somnul de noapte;
respectarea regimului optim de activitate.
Fenomenele de oboseală dispar după odihnă, însă dacă odihna nu este suficientă şi nu
reuşeşte să înlăture toate manifestările oboselii, atunci se realizează o sumaţie care duce la
oboseală cronică sau surmenaj.
Surmenajul este o stare, care creează o discordanţă vădită între modificările fiziologice
din timpul lucrului şi perioada de restabilire. Surmenajul determină micşorarea rezistenţei
organismului faţă de acţiunea factorilor externi nefavorabili – faţă de germenii patogeni, toxine.
Surmenajul poate cauza boli ale sistemului nervos central ca nervozitate de surmenaj, neurastenii
etc.
Surmenajul se manifestă prin:
 scăderea mai pronunţată a capacităţii de muncă intelectuală (scade atenţia, memoria
etc.),
 dereglări neuropsihice (tulburarea somnului, frică, isterie),
 scăderea rezistenţei organismului modificări esenţiale ale nivelului de reglare a
sistemului vegetativ (aritmie, vegetodistonie, hipo- sau hipertonie).

Esenţa surmenajului este elucidată de mai multe teorii:

 După I.M. Secenov, surmenajul – este rezultatul dereglării activităţii celulelor scoarţei
cerebrale.
 După N. E. Vvedenski – mobilitatea funcţională, adică capacitatea ţesuturilor de a
reproduce ritmul maxim al excitanţilor, pe care ele le percep, elucidează esenţa oboselii .
 P. Pavlov a determinat surmenajul ca o acţiune automată a inhibiţiei interne.

Cele mai importante cauze ale surmenajului sunt: organizarea incorecta a procesului de
activitate/muncă şi odihnă; necorespunderea efortului activităţolor vârstei, particularităţilor
25
individuale ale organismului; nerespectarea cerinţelor igienice faţă de regim şi a condiţiilor de
instruire. Apariţia surmenajului necesită întreruperea lucrului mai mult timp şi tratament
medical!
Excitarea frecventă, excesivă a centrelor dereglează procesele nervoase, care nu
reacţionează la excitaţie şi apare ca rezultat inhibiţia lor. Conform teoriei lui A. A. Uhtomski,
surmenajul nu poate fi identificat cu inhibiţia, deoarece el se prezintă ca o dereglare, temporară,
a funcţiilor organismului, coordonării mişcărilor, proceselor metabolice, o diminuare a
capacităţii de muncă a organismului. Inhibiţia în acelaşi timp asigură decurgerea normală a
proceselor fiziologice, asigură menţinerea capacităţii de muncă.
Inhibiţia este “o linişte activă”.
Rolul scoarţei cerebrale în apariţia surmenajului a fost pus în evidenţă prin starea de
hipnoză. Dacă omului în stare de hipnoză i se insuflă că el ridică o greutate mare până ce
oboseşte, el întradevăr oboseşte foarte repede, deşi a ridicat o greutate nu mai mare de 200 gr. Şi
în condiţii obişnuite capacitatea de muncă variază vădit sub influenţa factorilor externi (cuvânt,
muzică etc.).
Conform datelor lui C. M. Bîkov şi colaboratorilor, activitatea musculară îndelungată,
reflexele condiţionate scad, şi se intensifică procesele inhibitorii. Activitatea musculară moderată
măreşte considerabil excitabilitatea corticală, pe când supracapacitatea inhibă reflexele
condiţionate.
În timpul lucrului static, excitabilitatea corticală diminuează şi sporeşte succesiv inhibiţia.
Este cunoscut, că lucrul static, deşi nu necesită un consum mare de energie, e foarte obositor.
Aceasta are loc datorită excitării permanente a unora şi aceloraşi centre, iar suprasolicitarea lor în
cele din urmă provoacă surmenajul şi inhibiţia.
Activitatea îndelungată, monotonă determinând aceeaşi excitabilitate, în urma inducţiei
negative, condiţionează trecerea celulelor nervoase din starea de excitaţie în inhibiţie. Încă I. M.
Secenov a remarcat că uneori mişcările automatizate acţionează ca hipnoza, induc somnul.
Profesorul V. Manassein, scria: “Nimic nu oboseşte atât de repede sistemul nervos ca
gândurile uniforme, senzaţiile, mişcările monotone”.
Pentru profilaxia surmenajului se recomandă respectarea rațională a regimului zilei, somnul
de o durată necesară conform vârstei, plimbări în aer liber, alimentația echilibrată etc.

6. Stresul şi gestionarea lui

„Cor ne edito!” - nu-ţi roade inima”.

Stresul este un termen de origine anglo-saxonă. Teoria stresului a fost formulată în 1936
de medicul canadian, celebrul savant al Univesrităţii McGill din Montreal, laureat al premiului
Nobel Hans Selye (1907-1982).
Stresul reprezintă o stare de încordare, o reacţie nespecifcă de apărare a organismului
la acţiunea factorilor nefavorabili ai mediului înconjurător.
Stresul este tot ceea ce ne înconjoară, este viaţa noastră. După H. Carruthes (1980) omul
modern suferă peste 100 de stresuri pe zi. Putem oare trăi fără stres? Datele ştiinţifice vizează că
nu. Viaţa nu suportă stabilitate, care şi este sursa stresului. Deci, evitarea completă (izbăvirea
totală de stres) a stresului survine odată cu moarte.
Conform datelor statistice în SUA 90% din populaţie se află în stare de stres puternic
permanent, din ei: 60 îl simt 1 – 2 ori pe săptămână, 30% - aproape zilnic. 2/3 din vizitele la
26
medic sînt determinate de simptoame la baza cărora stă stresul. Din populaţia ţărilor CSI 70% se
află în stare de stres permanent, 1/3 – în stare de stres puternic. Datorită stresului permanent
aproximativ 90% din populaţie se îmbolnăveşte de sindromul oboselii cronice. Simptoamele
acestui sindrom se aseamănă cu simptoamele SIDA-ei: obosire rapidă, slăbiciune de dimineaţă,
„nisip” în ochi, insomnie, tendinţă spre singurătate, conflictualitate etc.
Eustres şi distres.
Stresul este un proces nespecific, de tensiune a întregului organism, apărută în urma
unui dezechilibru datorat acţiunii agenţilor stresanţi, solicitărilor mediului şi posibilităţilor
organismului.
Distresul - stresul ce depăşeşte o intensitate critică, cu valori ce variază în limite largi
de la individ la individ. Este provocat de supraîncărcări, suprastimulări prelungite, care
depăşesc resursele fiziologice şi psihologice personale, rezultând scăderea performanţei,
insatisfacţii, dereglări psihosomatice şi fizice.
Eustresul are consecinţe favorabile pentru organism. Agenţii stresori sunt stimuli plăcuţi,
ce determină trăiri psihice plăcute. După Iamandescu (10, p.25), eustresul este generat de stări
psihice, cu tonalitate afectivă puternic exprimată şi mai ales cu durată prelungită. Derevenco dă
o definiţie eustresului considerând că acesta „desemnează nivelul unei stimulări neuroendocrine
moderate, optime, care menţine echilibrul şi tonusul fizic şi psihic, al persoanei, starea de
sănătate şi induce o adaptare pozitivă la mediu. Eustresul este stresul stimulant indispensabil
pentru viaţă şi pentru menţinerea funcţiilor mentale şi fizice, necesare desfăşurării activităţii
umane”
Stresul desemnează starea sistemului.
Agentul stresant - situaţia agresoare, dar sunt importante caracteristicile agenţilor
stresori:
 severitatea agentului stresor – măsura în care el afectează homeostazia persoanei,
aprecierea severităţii realizându-se în funcţie de experienţa anterioară a subiectului;
 natura agentului stresor – cu cât stimulul e mai nou, reacţia va fi mai intensă, pentru că
noutatea generează anxietate şi subiectul nu are un răspuns pregătit;
 momentul impactului cu situaţia – iminenţa confruntării este mai stresantă ca asumarea
ei;
 probabilitatea apariţiei situaţiei stresante - incertitudinea are efecte mai stresante decât
certitudinea pesimistă a iminenţei confruntării cu o situaţie stresantă.
Iamandescu, analizând agenţii stresanţi, arată că sunt reprezentaţi de: intensitate, durată,
noutate, bruscheţea cu care acţionează.
Subiectul, prin evaluare, dacă stabileşte că agenţii stresori sunt nocivi, reacţionează
emoţional prin anxietate, iar la nivel cognitiv şi voliţional, prin acţiuni adaptative. Reevaluările
determină noi reacţii emoţionale, comportamentale şi cu evoluţie în zona stresului psihic.
Deci, factorii stresogeni de intensitate moderată, având un caracter favorabil – determină
eustresul, pe când cei cu caracter predominant nociv determină distresul.
Impactul stresului asupra organismului uman.
După Hans Selye stresul descris sub denumirea de „Sindrom general de adaptare” (SGA)
evoluează prin trei stadii distincte: reacţia de alarmă (RA), stadiul de rezistenţă (SR), şi stadiul
de epuizare (SE), însoţite de modificări fiziologice şi biochimice.
El compară fazele succesive ale SGA cu succesiunea celor trei etape ale existenţei
umane: copilăria în care rezistenţa este scăzută, maturitatea – când organismul este adaptat şi
27
rezistenţa este intensă; şi bătrâneţea – când adaptarea diminuează în continuu şi în cele din
urmă survine epuizarea, decesul (moartea).
În faza reacţiei de alarmă, care se suprapune reacţiei de emergenţă, rezistenţa generală a
organismului scade sub cea medie. Are loc mobilizarea generală a forţelor de apărare a
organismului, caracteristică fiind eliminarea hormonilor corticosuprareanli în fluxul sangvin
(adrenocorticotrop şi glucocorticoizi). Dacă agentul nociv este foarte intens şi incompatibil cu
viaţa, organismul nu se poate afla multă vreme în starea de alarmă se epuizează şi survine
moartea (fig. 2)

Figura 2. Fazele stresului.

Prin urmare faza de alarmă trece prin două etape:

I – faza de şoc se caracterizează prin: hipotermie, inhibiţia SNC, reducerea tonusului
muscular, hemoconcentraţie, creşterea permiabilităţii membranelor celulare (mai ales capilare),
fenomene de catabolism (distrofie, scădere în greutate), echilibru azotat negativ, hipoglicemie,
leucocitoză urmată de leucopenie, limfo – şi euzinopenie, hemorgaii gastrointestinale, involuţia
timusului;
II - faza de contraşoc se caracterizează prin fenomene în ansamblu opuse celor din faza
de şoc: creşterea presiunii arteriale, hiperglicemie etc., creşterea activităţii morfologice (mitotice
şi poliferative) şi fiziologice (a corticosuprarenalelor cu eliberarea mărită de hormoni
corticosuprarenali).
Dacă organismul supravieţuieşte se instalează starea de rezistenţă, cu caracter adaptiv,
care se deosebeşte vădit de prima.
În stadiul de rezistenţă – procesele de apărarea sunt mai adecvate (corespunzătoare)
situaţiei date. În această fază are loc concentrarea şi circumscrierea în spaţiu a stării de stres, iar
capacitatea de rezistenţă creşte peste medie, hormoni corticosuprarenali se menţin la un nivel
sporit în sânge. Glucocorticoizi, care circulă în sânge duc la formarea rezistenţei organismului la
acţiuni nefavorabile.
Predomină procesele anabolice, de sinteză în corticosuprarenale, precum şi în alte
ţesuturi. În majoritatea situaţiilor creşte rezistenţa faţă de alţi agenţi stresogeni.
Dacă factorii stresogeni continuă să acţioneze urmează faza a treia, starea de epuizare.
Adaptarea nu mai poate fi menţinută şi simptoamele seamănă cu cele caracteristice reacţiei de
alarmă. Rezistenţa diminuează din nou sub medie, iar îndată ce stresul se epuizează rezervele
organismului - viaţa încetinează.
28
 În această fază suprarenalele încetează să mai producă cantitatea necesară de
glucocorticoizi, pe care Selye îi coonsidera hormoni adaptativi (de protecţie), şi starea
organismului se înrăutăţeşte.
În acest stadiu prevalează fenomenele de uzură şi distrofie, echivalente, în parte, cu cele
din senescenţă.
Caracterul trifazic al SGA se explică prin faptul că „energia de adaptare” a organismului
este finită şi epuizabilă. Stocul de energie de adaptare nu este măsurabil, dar diferă vădit de la
individ la individ.
Repercusiunile (efectele) stresului:
 plan fizic: oboseală persistentă, greaţă, tremur al muşchilor, mişcări involuntare, dureri
de cap, probleme de vedere, scrâşnit din dinţi, slăbiciune, actul de micţiune frecvent,
afecţiuni fizice nespecifice, constipaţie, diaree, extremităţi reci şi umede;
 plan afectiv: anxietate, vinovăţie, suferinţă, negare, frică, nesiguranţă, pierderea
controlului, deprimare, teamă, sentimentul de a fi copleşit, furie intensă, iritabilitate,
agitaţie;
 plan cognitiv: învinovăţirea celorlaţi, derută, atenţie redusă, vigilenţă crescută sau
scazută, lipsă de concentrare, probleme de memorie, capacitate redusă de rezolvare a
problemelor, capacitate redusă de gândire abstractă, dificultate în luarea deciziilor,
gândire obsesivă, stări meditative;
 plan comportamental: instabilitate în activităţi, lipsa de participare/ retragere, izbucniri
emoţionale şi fizice, suspiciune, modificari ale obiceiurilor de comunicare, pierderea
sau creşterea apetitului, consum crescut de alcool/droguri, incapacitatea de a se
odihni, exces de sensibilitate la mediu, ritm, insomnie, coşmaruri, cumpărături în exces,
ca urmare a unui impuls.
Stresul nu poate fi evitat, dar poate fi gestionat!
Primul element pentru adaptarea la stres - este antrenamentul cognitiv:
 înţelegerea cauzei stresului mai degrabă decât tratarea simptomelor ;
 confruntarea situaţiei percepute cu realitatea ;
 conştientizarea posibilităţii de schimbare ;
 acţiune în conformitate cu dorinţa.

Managementul stresului
I. Jinga în lucrarea ,, Managementul instituţiilor educaţionale” identifică trei tipuri de
strategii de management al stresului:
 strategii referitoare la cerinţe: manipularea percepţiei şi a cerinţelor faţă de subordonaţi,
aceasta presupunand influenţarea cerinţelor de către cadru didactic/manager, indicarea
modalităţilor de realizare a lor (formularea cerinţei, dar şi acordarea de indicaţii asupra
modului de rezolvare), gradarea creşterii dificultăţii cerinţelor, negocierea alocării
resurselor pentru îndeplinirea unor sarcini, schimbarea sarcinii sau a procedurii de
realizare, dacă situaţia impune aceasta, utilizarea unei comunicări adecvate în formularea
şi prezentarea cerinţelor;
 strategii referitoare la capacităţi: evaluarea şi îmbunătăţirea percepţiei asupra acestora.
Se urmăreşte motivarea pentru activitate şi pregătirea sau antrenamentul; trebuie sa
învăţam să facem faţă stresului şi sa ne obişnuim cu el în diferite situaţii, pentru că frica
de a nu reuşi duce la descreşterea performanţelor individuale;
29
 strategii referitoare la răspunsuri: se urmăreşte atenuarea răspunsurilor
disfuncţionale ale copiilor (subordonaţilor) la solicitări; pot fi răspunsuri fiziologice,
psihologice şi comportamentale. În modificarea răspunsurilor fiziologice şi psihologice
se poate interveni recurgând la diferite tehnici de relaxare sau meditaţie, fie în timpul
activităţii, fie în pauze speciale.

O atenţie deosebita trebuie acordată variabilelor din zona de confort:

 încărcătura activităţii: prea multă sau prea puţină activitate sunt stresante (în general,
performanţele cele mai bune le avem când activitatea/munca este moderată);
 claritate a descrierii activităţilor/muncii şi criterii de evaluare (nu este bine să avem prea
multa rigiditate);
 variabile fizice: spaţiul de activitate/muncă trebuie să asigure o zonă de confortcopiilor,
luând în considerare temperatura, zgomotul, lumina, poluarea, corepunderea mobilierului
etc.;
 responsabilitatea: se referă la cantitatea de control asumată a persoanei care este
importantă pentru realizarea însărcinărilor; nici subîncarcarea nici supraîncărcarea nu
sunt benefice;
 varietatea sarcinilor: activităţile care sunt plicticoase, repetitive şi monotone tind să fie
mult mai stresante;
 contactul uman: unele însărcinări cer mai multă interacţiune cu alţi copii decât altele;
stresul este cel mai redus când există o potrivire între interesul interesul copiilor în
interacţiunea cu ceilalţi şi cu cerinţele educatorului.
 probleme fizice: unele activităţi solicită mai mult fizic decât altele;
 probleme psihologice: prea multe probleme mentale pot conduce la frustrare şi epuizare,
iar provocarea mentală diminuată poate duce la plictiseală.

Tehnici de management al stresului:

 Gândeşte pozitiv – trebuie să învăţăm să gândim pozitiv!
 Ai grijă de tine prin alimentaţie sănătoasă şi exerciţii fizice regulate!
 Fă exerciţii de relaxare sau de meditaţie!
 Controlează-ţi perioadele de cădere!
 Fă pauze!
 Nu uita să faci în fiecare zi ceva care te bucură!
 Acceptă situaţiile pe care nu le poţi controla!
 Dacă este necesar, apelaţi la un specialist!

30
31