Atmosfera (care este un cuvânt de origine greacă compus din athmos care înseamnă aer şi

spherein care înseamnă sferă) desemnează învelişul de aer al pământului, care este un înveliş
aproape în totalitate gazos dar care mai poate conţine şi urme de substanţe solide sau lichide sub
formă de suspensie fin dispersată [W]. Atmosfera terestră are o masă totală de cca. 4,9·1019 kg.

Fig. 1.1 Clasificarea şi plasarea straturilor atmosferei terestre [www. radioamator.eu]

După modul cum variază temperatura atmosferei în altitudine [W], atmosfera se poate
împărţi în cinci straturi (învelişuri) concentrice distincte (vezi figura 1.1), între se definesc şi zone
limită (de graniţă) disticte, denumite generic pauze, şi anume:

Fig. 1.2 Variaţia temperaturii în straturile atmosferei terestre [www. radioamator.eu]

 Fig. 1.3 Caracteristicile troposferei [COMET Program www.ucar.edu]

- troposfera – (de la grecescul tropein care înseamnă schimbător) este stratul situat adiacent
la scoarţa terestră, având grosimi între 0 km şi 7km, în zona polară, şi până la 17 km, la tropice,
adică în medie o grosime de 12 km; în troposferă (vezi figura 1.2), temperatura medie variază de la
15ºC, la suprafaţa scoarţei pământului, la -57ºC în tropopauză (care este zona de graniţă dintre
troposferă şi stratul următor denumit stratosferă, şi în care temperatura nu mai variază cu
altitudinea), iar presiunea variază de la 1 barr, la suprafaţa pământului, până la 200 mbarr, în
tropopauză; în troposferă se găseşte marea majoritate a aerului atmosferic (cca. 75% din masa
atmosferei); în troposferă, se manifestă fenomene meteorologice (vezi figura 1.3), care au loc
datorită unor procese naturale complexe cum sunt ciclul natural al apei şi procesele de transfer a
căldurii la suprafaţa pământului şi în atmosferă; ciclul natural al apei, se desfăşoară astfel (vezi
figura 1.4):

Fig. 1.4 Ciclul apei în atmosferă [COMET Program www.ucar.edu]

prin fenomene de evaporaţie (a apelor de suprafaţă, în special a oceanelor şi mărilor care ocupă
cca,70% din suprafaţa terestră) şi transpiraţie (a florei şi faunei), apa trece sub formă de vapori şi se
ridică în atmosferă, saturând-o cu umiditate sub forme specifice (nori, ceaţă, etc) după cum prin
fenomene de condensare vaporii de apă din atmosferă se întorc pe suprafaţa terestră sub formă de
precipitaţii, de unde o parte este absorbită de flora terestră, însă cea mai mare parte ajunge înapoi în
apele de suprafaţă (mai ales în oceane şi mări, care sunt marile depozite de apă ale planetei), direct
sau prin infiltraţii şi curgeri pe suprafeţele de uscat; se menţionează că aerul umed de la suprafaţa
pământului, devine din ce în ce mai uscat, odată cu creşterea altitudinii;
 Fig. 1.5 Procesele de transfer ale căldurii în atmosferă
şi la suprafaţa pământului [COMET Program www.ucar.edu]

procesele de transfer a căldurii în atmosferă şi la suprafaţa pământului au loc astfel (vezi figura
1.5): practic toată energia care ajunge pe pământ provine de la soare; acest flux de energie
interacţionează mai întâi cu atmosfera, o parte din energie fiind absorbită în special de vaporii de
apă şi de moleculele de ozon, o altă parte fiind dispersată de aerosoli, o altă parte este reflectată de
de nori iar o ultimă parte travessează atmosfera şi ajunge pe suprafaţa scoarţei terestre unde în
funcţie de caracteristicile acesteia este reflectată sau absorbită; acest flux de energie, de natură
electromagnetică ondulatorie, se transferă sub formă de căldură între suprafaţa terestră şi atmosferă
prin fenomene de conducţie, convecţie şi radiaţie: fenomenele de conducţie sunt semnificative mai
ales la suprafaţa uscatului, deoarece aerul şi apa sunt medii slab conducătoare de căldură, încălzirea
uscatului sub acţiunea energiei provenite de la soare conducând şi la încălzirea locală a mediilor
atmosferice şi acvatice adiacente; fenomenele de convecţie sunt semnificative mai ales în mediile
fluide (atmosferic şi acvatic) producând mişcării ale straturilor de aer şi apă; în atmosferă
fenomenele de convecţie produc mişcări de ridicare a zonelor cu aer mai cald (a căror densitate este
mai scăzută) şi de coborâre a zonelor cu aer mai rece (a căror densitate este mai ridicată); astfel în
figura 1.6 este prezentată mişcarea globală a aerului din troposferă, datorată fenomenului de
convecţie, combinată şi cu efectele date de rotaţia Pământului (este de remarcat fenomenul de
deviere a direcţiei vânturilor, care sunt mişcări ale aerului atmosferic paralele cu suprafaţa globului,
către dreapta în emisfera nordică şi către stânga în emisfera sudică, drept consecinţe ale efectului
Coriolis al mişcării de rotaţie a globului); şi

Fig. 1.6 Mişcările curenţilor de aer în troposferă rezultate datorită fenomenului de convecţie
combinat cu mişcarea de rotaţie a Pământului [COMET Program www.ucar.edu]
transferul de căldură în oceane şi mări produce fenomene de convecţie care au ca efect producerea
curenţilor oceanici calzi (dintre care cel mai cunoscut este Gluf Stream-ul), care circulă de la
ecuator către poli care produc o serie de fenomene meteorologice specifice dintre care cel mai
important este încălzirea climatului din zonele pe care le străbat sau a curenţilor oceanici reci care
circulă de la poli către ecuator şi care produc răcirea climatului din zonele pe care le străbat;
curenţii oceanici au o influenţă semnificativă şi asupra caraterului mişcărilor aerului, mai ales la
suprafaţa scoarţei terestre; de menţionat că viteza vânturilor creşte pe măsură ce altitudinea creşte;
fenomenele de radiaţie se produc mai ales datorită caracterului ondulator electromagnetic al
energiei provenite de la Soare; spectrul fluxului radiant de energie provenit de la soare fiind
concentrat în domeniul vizibil, adică unde cu lungimea de undă de 400 – 700 nm (cu pondere de
43%), în vecinătatea sa inferioară, adică radiaţii UV, cu lungimea de undă mai mică decât cea a
undelor luminoase (cu pondere între 7 – 8%) şi în vecinătatea sa superioară, adică radiaţii
(preponderent radiaţii IR), cu lungimea de undă mai mare decât cea a undelor luminoase (cu restul
de pondere de 49 – 50%); din acest spectru, radiaţiile UV, datorită energiei lor foarte ridicate, au o
acţiune dăunătoare directă asupra organismelor biologice, iar acţiunea radiaţilor IR are ca efect
acumularea de căldură; în ansamblul său, atmosfera terestră, prin mecanismele sale specifice
absoarbe în foarte mare măsură radiaţile UV (prin acţiunea stratului de ozon din stratosferă) şi IR
(prin acţiunea unor gaze care se găsesc aproape în totalitate în troposferă, cum ar fi bioxidul de
carbon CO2, vaporii de apă H2O, metanul CH4, oxidul de azot N2O şi alte câteva, care absorb
căldura sub formă de radiaţii incidente IR, după care o radiază din nou în toate direcţiile, prin
anihilând în mare parte tendinţa de radiere a căldurii în afara troposferei şi producând un efect de
acumulare şi conservare a căldurii în interiorul acesteia, acest fenomen fiind denumit generic “efect
de seră”), dar este în mare măsură transparentă pentru radiaţiile vizibile, care o parcurg (vezi figura
1.7) şi ajung în măsură semnificativă pe suprafaţa scoarţei terestre unde sunt absorbite de oceane şi
mări sau de suprafeţele de uscat (acoperite în foarte mare măsură de vegetaţie) şi transformate în
căldură, sub formă de radiaţii IR, care la rândul lor sunt radiate înapoi în atmosferă;

Fig. 1.7 Modul de parcurgere a atmosferei de către radiaţiile din spectru vizibil
[COMET Program www.ucar.edu]

- stratosfera – este stratul adiacent troposferei, situat între altitudinile de 12 - 50 km; în

zona inferioară a stratosferă temperatura este relativ constantă, având o valoare de -60…-50ºC, însă
în zona înaltă a stratosferei temperatura creşte rapid graţie existenţei stratului de ozon care s-a
format în această zonă şi ajunge până la 15…20ºC în stratopauză; prezenţa aerului în stratosferă este
mult redusă faţă de troposferă însă este încă semnificativă (practic aproape 25% din totalitatea
aerului atmosferic) iar fenomene meteorologice se manifestă foarte rar şi cu intensitate foarte mult
diminuată (practic nesemnificativă) faţă de troposferă; fenomenul cel mai reprezentativ al
stratosferei este reprezentat de dezvoltarea stratului de ozon care are un rol foarte important, de
protecţie a scoarţei Pământului împotriva radiaţiilor UV, care, aşa cum a fost arătat anterior,
reprezintă cca 7 – 8% din radiaţia incidentă provenită de la Soare, şi care, datorită energiei lor foarte
mari sunt foarte dăunătoare formelor de viată de pe Pământ; ozonul O3 este un gaz care se formează
din oxigen molecular O2 (care este forma stabilă sub care se găseşte acest gaz în atmosferă) sub
acţiunea radiaţiei UV, de mare energie, care pur şi simplu “rupe” molecula de oxigen “eliberând”
doi atomi de O independenţi şi foarte reactivi; datorită reactivităţii lor formidabile atomii de O se
pot cupla câte trei, formând ozonul O3, care este de asemenea o formă instabilă a oxigenului, însă
mult mai stabilă decât oxigenul atomic O; sub acţiunea radiaţiei UV molecula de ozon se va “rupe”
cu uşurinţă în oxigen molecular O2 şi oxigen atomic O care reacţionează imediat şi se poate
recombina iarăşi în oxigen molecular O2 sau ozon O3; astfel de procese au loc continuu în aerul din
zona superioară a stratosferei, sub acţiunea componentei UV a radiaţiei solare, moleculele de
oxigen molecular O2 şi ozon O3 absorbind împreună între 95 – 99,9% din radiaţia UV (vezi figura
1.8), cu menţiunea că numai ozonul O3 poate absorbi radiaţiile UV-C şi UV-B care sunt radiaţiile
UV cu cea mai mare energie şi care au efectele cele mai dăunătoare asupra organismelor vii
(oamenii de ştiinţă apreciază că fără această acţiune a ozonului stratosferic nu era posibil să se
dezvolte viaţa pe suprafaţa Pământului); datorită acestor reacţii de asociere şi descompunere care au
loc relativ aleatoriu din punct de vedere spaţial, forma stratului de ozon este într-o continuă
modificare, dar se apreciază că totuşi aceste procese se găsesc într-un echilibru dinamic natural,
care fac ca, cantitatea de ozon stratosferic să se păstreze constantă; pentru informare trebuie
menţionat că în stratul de ozon stratosferic concentraţia de ozon O3 este de cca. 1 – 10 părţi la
milion, în timp ce concentraţia de oxigen molecular O2 este de cca.21%;

Fig. 1.8 Stratul de ozon din stratosferă [COMET Program www.ucar.edu]

- mezosfera – este stratul situat între altitudinile de 50 km - 80 km; în mezosferă

temperatura scade rapid odată cu creşterea altitudinii, de la 15…20ºC, cât este în stratopauză, până
la -100…-60º C, în mezopauză, prezenţa aerului este extrem de rarefiată, la nivel de grupuri de
molecule independente, suficientă totuşi a face vizibili meteoriţii, şi aşa zisele stele căzătoare, care
se aprind şi ard din cauza frecării cu particulele de aer; în acest strat atmosferic se mai produc
sporadic unele fenomene meteorologice cum ar fi prezenţa noriilor nocticulucenţi, aflaţi la cea mai
mare altitudine (care devin vizibili doar atunci când soarele îi luminează de sub linia orizontului);
- termosfera (ionosferă) – este stratul situat între altitudinile de 80 km - 640 km, în
termosferă temperatura creşte rapid odată cu creşterea altitudiniii de la -100…-60ºC în mezopauză,
până la cca. 1500ºC, în termopauză; acest strat atmosferic mai poartă şi denumirea de ionosferă,
care provine de la faptul că datorită creşterii relativ brusce a temperaturii cu altitudinea, apare
fenomenul de ionizare a rarelor urme de gaz existente la aceste altitudini (îndeosebi atomi de oxigen
şi azot) care devin buni conducători de electricitate şi care, din această cauză favorizează
comunicaţiile radio terestre, pe distanţe mari şi foarte mari;
- exosfera – este stratul exterior situat între altitudinile de la 600 – 1000 km şi până la
100000 km (limita nu este clar definită de oamenii de ştiinţă); exosfera este stratul atmosferic de
graniţă între atmosferă şi spaţiul interplanetar, în care se mai găsesc foarte rare urme de gaz, sub
formă de atomi de hidrogen şi heliu care gravitează independenţi în jurul Pământului.