1

TEMA 2 : NOŢIUNI GENERALE DESPRE PROPRIETATE

PLAN: 1. Proprietatea şi dreptul de proprietate
2. Noţiunea şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate
3. Atributele dreptului de proprietate (împuternicirile proprietarului)
4. Obiectele dreptului de proprietate

Bibliografie:
1. Adam I. Drept civil Drepturile reale, Bucureşti, Editura ALL BECK,2002.
2. Baeş S., Roşca N. Drept civil. Drepturile reale principale. - Chişinău, 2005.
3. Drept civil. Drepturile reale. Obligaţiile, Chişinău, 2005.
4. Bârsan C. Drept civil. Drepturile reale principale. - Bucureşti, Editura ALL BECK, 2001.
5. Chelaru E. Curs de drept civil. Drepturile reale principale .- Bucureşti, Editura
ALLBECK,2000.
6. Cojocaru E. Drept civil. Drepturi reale (Note de curs). - Chişinău, 2003.
7. Cojocaru E., Dandara L. Drept civil Dezmembrămintele dreptului de proprietate,
Chişinău, 2005.
8. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova, Vol.I, Chişinău, 2007.
9. Bârsan C., Stătescu C. Drept civil (teoria generală a drepturilor reale), Bucureşti, Editura
ALL,1980.
10. Cosmovici P. Dreptul civil, Drepturi reale. Obligaţii. Codul civil. Ediţia a III-a –
Bucureşti: Editura ALL ,1998.
11. Hamangiu C. Rosetti-Bălănescu I., Baicoianu Al., Tratat de drept civil român, Bucureşti,
Editura ALL,1996.
12. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile, Editura Cartier juridic, Chişinău,
2007.
13. Гражданское право /учебник/, под ред., Е.Суханова в 2-х томах, Москва,
Издательство БЕК, 2000.

Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie1994 ( M.O. al RM,1994, nr.1).
2. Codul civil al Republicii Moldova din 06 iunie 2002 ( M.O. al RM,2002, nr.82-86).
3. Cu privire la proprietate /Legea Republicii Moldova nr. 459-XIII din 22.01.1991
(M.P. al RM, 1991 nr.1)/.
4. Cu privire la cadastrul bunurilor imobile. /Legea Republicii Moldova din 25.02.1998
(M.O. al RM,1998, nr.44-46)/.
5. Cu privire la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale /Legea
Republicii Moldova din 16 iulie 1999 (M.O. al RM,1999, nr.124-125)/.
6. Despre exproprierea în scopuri social-utile /Legea Republicii Moldova din 08.07.1999
( M.O. al RM, 2000, nr. 42-44)/.

- 1 - În toate timpurile, proprietatea a frământat minţile nu doar specialiştilor în domeniul

dreptului, ci şi savanţilor filosofi şi economişti. Au fost exprimate diverse opinii prin care s-a
încercat şi se încearcă descrierea acestui fenomen. Astăzi, în societatea contemporană, mai
ales la noi în ţară, ca, de altfel, şi în alte ţări aflate în perioadă de tranziţie, spiritul timpului este
agitai de problema proprietăţii. Acest lucru este pe înţeles, or, în ultimul deceniu al secolului trecut,
în Republica Moldova, au demarat un şir de reforme, inclusiv reîmpărţirea proprietăţii
 2
deţinute în marea ei parte de către stat. De aceea, într-o perioadă, discursul public era dominat
de ideea proprietăţii: câtă proprietate există, de unde provine, cui îi aparţine, cine o merită,
de cine trebuie administrată, cum trebuie taxată. In majoritatea lor însă, aceste probleme nu
ţin de domeniul dreptului, din care cauză nu sunt analizate în prezentul manual.
Cele relatate confirmă ca proprietatea este un fenomen complex, care implică o
netăgăduită stare de progres si stabilitate socială.
Complexitatea fenomenului proprietăţii impune necesitatea examinării lui din două
puncte de vedere: economic şi juridic.
Majoritatea savanţilor consideră că proprietatea poate fi tratată atât în sens economic,
cât şi juridic1. Există însă şi opinia că proprietatea nu este o categorie economică ci doar
juridică. Această poziţie este dezvoltată mai ales în lucrările economistului V. Şcredov.
Considerăm că are drept la viaţă prima opinie, şi anume că proprietatea poate fi tratată atât
în sens economic, cât şi în sens juridic. Menţionăm, în acest context, argumentarea
reuşită în favoarea acestei opinii expusa în lucrarea “Граждaнскoe npaвo"2.
Proprietatea - categorie economică . In accepţie economică, proprietatea
exprimă raportul de însuşire de către om a bunurilor materiale, adică raporturile sociale
în cadrul cărora se realizează această însuşire. Cu alte cuvinte, prin proprietate se
înţelege raportul dintre persoane (proprietari) şi bunurile materiale care le aparţin. Din
conţinutul acestei constatări rezultă că altor persoane (neproprietari) bunurile
proprietarului le sunt străine, nu le aparţin.
După cum se indică în literatura de specialitate economică 3, proprietatea, în sens
economic, presupune că relaţia de proprietate este una efectivă de exercitare directă şi nemijlocită a
atributelor de proprietar asupra unor bunuri identificabile şi măsurabile.
Important este cunoaşterea legăturii dintre proprietate ca o categorie economică şi
proprietate ca o categorie juridică, precum şi modul în care proprietatea se „transformă" în
drept de proprietate.
Înainte de a deveni un drept, proprietatea este o realitate socială şi economică.
Proprietatea ca o categorie economică se află la baza apariţiei dreptului de proprietate.
De îndată ce devine un drept de proprietate (este reglementată de normele de drept),
proprietatea este mult mai limitată, în sensul că stăpânul bunurilor (în cazul
proprietăţii ca o categorie economică) sau titularul dreptului de proprietate (în cazul
proprietăţii ca o categorie economică) nu mai are putere nelimitată asupra acestor
bunuri. Unele prerogative ale stăpânului de bunuri au fost „transferate" statului, acesta
arogându-şi poziţia de exponent al interesului general al societăţii şi edictând reguli
precise pentru exercitarea sa. In unele perioade (avem în vedere perioada socialistă)
statul a intervenit excesiv în reglementarea dreptului de proprietate, încercând să
limiteze abuziv sfera dreptului individual de proprietate. Drept consecinţă, statul
deţinea dreptul de proprietate asupra majorităţii bunurilor, iar proprietarul individual nu
putea fi considerat un adevărat proprietar.
Din punctul de vedere al reglementărilor juridice ale relaţiilor de proprietate, astăzi
lucrurile s-au schimbat, dreptul de proprietate fiind garantat de stat, inclusiv prin norme
constituţionale.
Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului pentru că
reprezintă premisa oricărei activităţi economice, adică a funcţionării motorului oricărei
societăţi, iar finalitatea dreptului constă anume în organizarea şi asigurarea funcţionării
societăţii4.
Proprietatea ca o categorie economică persistă în societate pe tot parcursul dezvoltării
sale, cu excepţia primelor etape de dezvoltare în care omul îşi satisfăcea în mare măsură
cerinţele prin posesiune şi folosinţă5. Desigur, pe parcursul dezvoltării societăţii, proprietatea
1
Pop, Liviu. Op.cit., p. 31; Filipescu, Ion P. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Bucureşti, 1996, p. 74; Cyxaнов, E.A. Лекции o npaвe
собственности. Mocквa, 1996, p. 6-7; Гpaжданскoe npaвo. Caнкт-Петер6ypг, 1996, c. 292-294.
2
Гpaжданскoe npaвo, под редакции Толстого, Ю.К и Сергеева, А.П. Caнкт-Петер6ypг, 1996, c. 295.
3
Vezi: A.B.C. - ul economiei de piaţă modernă. Bucureşti, 1991, p. 149.
4
Chelaru, Eugen. Curs de drept civil Drepturile reale principle. Bucureşti, 2000, p. 14-15.
5
Гpaжданскoe npaвo, под редакции Толстого, Ю.К и Сергеева, А.П. Caнкт-Петер6ypг, 1996, c. 294.
 3
a suferit multe schimbări, mai ales în perioadele de dezvoltare intensivă a mijloacelor de
producţie. Având în vedere acele procesele care au loc astăzi în societatea noastră,
putem afirma că, în prezent, proprietatea în Republica Moldova, ca şi în alte ţări ex-
sovietice, suferă schimbări esenţiale, ale căror consecinţe le vor simţi generaţiile viitoare.
Constatăm totuşi că, la moment, în ţara noastră s-au făcut puţine încercări pentru
explicarea „fenomenului" proprietăţii din ultimii 10-15 ani, care să ne permită să denumim
cu certitudine „succesorul" proprietăţii colective, agonisite în perioada socialistă, modul
ei de administrare si subiectele care culeg „fructele" ei. Nu sunt analizate nici
consecinţele actelor normative care au pus temelia reîmpărţirii proprietăţii, cum ar fi legile
cu privire la privatizare şi cu privire la proprietate6.
Proprietatea - categorie juridică
Am văzut deja că, în sens economic, proprietatea este un mod de exercitare a puterii
asupra bunurilor pe care omul le produce sau care au apărut şi există independent de voinţa
omului, dar necesare lui. Ce fel de bunuri sunt necesare omului, în ce volum trebuie
produse şi de ce calitate reprezintă probleme de care se preocupă ştiinţele economice. Dar
care este, în acest context, rolul dreptului? Dreptul, avem în vedere dreptul de proprietate,
face posibilă circulaţia bunurilor produse de om sau existente în natură (de exemplu, un
teren). Circulaţia bunurilor ar fi imposibilă fără a se cunoaşte persoana competentă să
decidă soarta lor, adică stăpânul bunului. In termeni juridici, înseamnă că doar cel care
deţine dreptul de proprietate poate decide modul în care vor circula bunurile din
proprietatea sa. Cu alte cuvinte, dreptul de proprietate permite individualizarea
persoanelor care posedă, folosesc si dispun de bunuri. Doar atunci când cunoaştem
proprietarul bunurilor, putem vorbi despre o circulaţie a lor. In ipoteză, dacă în comuna
primitivă toate bunurile aparţineau tuturor, atunci bunurile nu puteau circula de la o persoană
la alta, căci nu aparţineau în exclusivitate nimănui în parte, ci tuturor, ori nu poţi să-ţi
înstrăinezi ceea ce îţi aparţine. In acest sens, au dreptate autorii care susţin că dreptul de
proprietate a apărut o dată cu apariţia statului si dreptului. Unii autori afirmă că apariţia
statului şi dreptului se datorează apariţiei dreptului de proprietate. Este anevoios lucru să
accepţi ori să negi aceste concepţii, în care autorii încearcă să se pronunţe asupra originii
dreptului de proprietate, în opinia noastră, acest lucru se datorează şi faptului că omul ştie
mai puţin despre sine decât despre lumea care îl înconjoară. Cert însă este faptul că dreptul
de proprietate a apărut demult, este şi va fi unul dintre drepturile fundamentale ale
persoanei.
Reglementarea juridică a relaţiilor de proprietate se face prin anumite norme, care, mai
întâi de toate, stabilesc posibilitatea (sau imposibilitatea) apartenenţei bunurilor materiale,
întărind juridic starea economică de însuşire a lor7.
Astfel de norme sunt:
1. Normele constituţionale8, care consfinţesc principiile fundamentale ale
6
Unii autori au un punct de vedere original asupra evenimentelor după anul 1990 din fostele ţări sovietice referitor la dreptul
de proprietate. Astfel, Cătălin Avramescu, în introducerea la ediţia românească a lucrării „Proprietatea" scrisă de Alan Ryan,
susţine: „După 1989, instituţia proprietăţii intră într-o adevărată efervescenţă. Nici de data aceasta însă o mare teorie a
proprietăţii nu merge între preocupările momentului, autorii clasici sau moderni care au scris despre proprietate şi despre
implicaţiile acesteia nu sunt citaţi sau chiar cunoscuţi aşa cum poate că s-ar cuveni, şi nici o istorie sau o sociologie comprehensivă a
relaţiilor de proprietate nu îşi face apariţia. Poate că la acest lucru a contribuit şi situaţia structurilor instituţionale care ar fi trebuit să
susţină o asemenea cercetare: inexistente, încremenite într-o inerţie ce se substituie spiritului critic ori aservite unor interese de moment,
acestea nu au reuşit să fie sediul nici unui curent de idei inovator sau care măcar să reia drumul vreunei tradiţii respectabile în sfera
discursului despre proprietate". Vezi: Ryan, Alan. Proprietatea. Bucureşti, p. 14.
7
Гpaжданскoe npaвo, под редакции Е.А. Суханова, c. 199.
8
Despre importanţa dreptului de proprietate vorbeşte şi faptul că în constituţiile din majoritatea ţărilor există norme dedicate expres
dreptului de proprietate, în acest sens, cităm: „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra sfatului sunt garantate. Conţinutul şi limitele
acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este ocrotita în mod egal de lege, indiferent de titular" (Constituţia României, art. 41);
„Proprietatea este publica sau privată. Bunurile economice aparţin statului, instituţilor sau particularilor. Proprietatea privată este recunoscută şi
garantată de lege, care stabileşte modurile de dobândire şi de folosinţă, precum şi limitele acestora pentru asigurarea funcţiei sale sociale si accesibilităţii
proprietăţii private. Proprietatea privată se poate expropria, în carurile prevăzute de lege, cu condiţia despăgubirii, pentru cauză de utilitate publică. Legea
stabileşte normele şi limitele moştenirii legale şi testamentare, precum şi drepturile statului asupra moştenirilor" (Constituţia Italiei, art. 42); „Este
recunoscut dreptul la proprietate privată şi la moştenire. Funcţia socială a acestor drepturi va delimita conţinutul lor, conform fagii. Nimeni nu poate fi
limitat de bunurile şi drepturile sale decât pentru cau^â de utilitate publică sau de interes social, cu despăgubirile corespunzătoare ţi conform legii
(Constituţia Spaniei, art. 33); „Dreptul de proprietate este inviolabil. Conţinutul dreptului de proprietate se stabileşte prin lege, in conformitate cu interesul
public. Proprietatea privată poate fi expropriată pentru motive de utilitate publică, în schimbul unei juste despăgubiri" (Constituţia Japoniei, art. 29).
 4
reglementării relaţiilor de proprietate [Constituţia Republicii Moldova prevede:
Proprietatea este publică şi privată. Ea se constituie din bunuri materiale şi
intelectuale (art. 9); Dreptul de proprietate privată precum şi creanţele asupra
statului sunt garantate. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se
prezumă (art. 46); Statul ocroteşte proprietatea. Statul garantează realizarea
dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă acestea nu vin în
contradicţie cu interesele societăţii (art. 127)];
2. Normele administrative şi normele civile care reglementează modul de
dobândire şi încetare a dreptului de proprietate;
3.Normele ce stabilesc caracterul, conţinutul şi limitele împuternicirilor
proprietarului (norme civile);
4. Normele care apără dreptul de proprietate (norme penale, administrative, civile).
Toate aceste norme sunt multiramurale, dat fiind faptul că relaţiile de proprietate sunt
reglementate de mai multe ramuri de drept. Rolul primordial în reglementarea relaţiilor de
proprietate aparţine dreptului civil.
Relaţiile de proprietate pot fi clasificate convenţional în două grupe: statice şi dinamice.
Relaţiile de proprietate statice sunt aferente aflării persoanei în posesiunea
bunurilor şi exprimă apartenenţa lor.
Relaţiile de proprietate dinamice sunt aferente trecerii bunurilor de la un proprietar
la altul, exprimă procesul de mişcare a bunurilor. O astfel de trecere a bunurilor poate fi
rezultatul încheierii diferitelor tranzacţii, al dobândirii bunurilor prin moştenire etc.
Dreptul de proprietate, în sens îngust, 9 reglementează relaţiile de proprietate statice
şi nu si cele dinamice.
Relaţiile de proprietate dinamice sunt reglementate de alte instituţii ale dreptului
civil, printre care un rol deosebit îl ocupă dreptul obligaţional.
- 2 - Până în prezent, în literatura de specialitate nu exista o concepţie unanimă
privind definirea dreptului de proprietate. Posibil, aceasta se datorează şi importanţei
majore a termenului ce urmează a fi definit, precum şi faptului că legiuitorul nu
întotdeauna utilizează în noţiunea dreptului de proprietate elementele caracteristice
numai acestui drept. Cu toate acestea, dreptul de proprietate urmează a fi definit în
temeiul reglementărilor legale.
Legislaţia în vigoare nu conţine definiţia dreptului de proprietate. Atât art. 315
din Codul civil cât şi art. l din Legea cu privire la proprietate10 enumera doar
împuternicirile proprietarului fără a defini acest drept. Astfel, art. 315 alin. (1) din
Codul civil dispune: Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de
dispoziţie asupra bunului.
În legislaţia altor ţări, în definiţia dreptului de proprietate se pune accentul pe
atributele lui. De exemplu, Codul civil român defineşte, în art. 480, proprietatea ca fiind
dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă
în limitele determinate de lege. În această definiţie, legislatorul român se limitează doar la
enumerarea a două împuterniciri ale proprietarului, a treia subînţelegându-se. Şi această
definiţie a fost criticată de mulţi specialişti ca având diferite neajunsuri11. Codul civil
francez, la art. 544, dispune: La propriete est le droit de jouir et disposer des choses de la
maniere la plus absolue, pourvu qu'on n'en fasse pas un usage prohibe par les lois ou par les
reglements, relevând mai mult atributele dreptului de proprietate în locul definiţiei acestui

9
Termenul „proprietate" este utilizat atât legal, cât şi doctrinal, în sens larg, în sens restrâns şi în sens de obiect al dreptului de proprietate.
(Filipescu, Ion P. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, 1996, p. 74).
10
Legea cu privire la proprietate, adoptată la 22 ianuarie 1991, în aplicare de la l
februarie 1991, a fost abrogată în mare parte o dată cu adoptarea Codului civil în vigoare.
11
Safta-Romano, Eugeniu. Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Iaşi, 1993, p. 19; Vlachide, P.V. Repetiţia principiilor de drept
civiL Vol. I. Bucureşti, 1994, p. 83; Pop, Liviu. Op. cit., p. 34; Hamangiu, C. şi alţii. Op. cit.. Vol. II. Bucureşti, 1997, p. 1
 5
drept12.
Legislaţia civilă germană prevede că proprietarul este în drept să dispună după cum
doreşte de bunul său. Art. 903 din Codul civil german prevede că proprietarul bunului poate
dispune de bun după bunul său plac, dacă aceasta nu contravine legii şi drepturilor persoane/or
terţe, si poate înlătura orice intervenţie.
În dreptul anglo-american, care nu cunoaşte o definiţie legală (bazată pe lege),
doctrina enumera circa 10-12 împuterniciri ale proprietarului, care dau posibilitatea, în
diferite combinaţii, să se afle în acelaşi timp la mai multe persoane13.
Pornind de la aceste prevederi legale şi bazându-ne pe doctrinele existente privind
proprietatea, putem afirma că, la definirea dreptului de proprietate, urmează să avem
în vedere atât împuternicirile, cât şi puterea reală dată şi garantată proprietarului de
legislaţia în vigoare. Unii autori consideră că enumerarea împuternicirilor şi denumirea
lor nu sunt atât de importante ca puterea reală pe care proprietarul o are asupra bunurilor
sale, putere ce decurge din prevederile legislaţiei în vigoare 14. E greu să cădem de acord
cu această opinie, deoarece puterea reala a proprietarului se bazează totuşi pe cele trei
împuterniciri de bază ale proprietarului (posesiune, folosinţă, dispoziţie), indiferent de
faptul dacă sunt expres enumerate ori nu în actele normative ce definesc dreptul de
proprietate.
Dacă am încerca să definim dreptul de proprietate punând accentul numai pe
enumerarea exhaustivă a împuternicirilor proprietarului, aşa cum a procedat legiuitorul
nostru în art. 315 din Codul civil, evident vom avea o definiţie incompletă,
împuternicirile proprietarului, enumerate în articolul nominalizat, pot aparţine şi altor
persoane. Astfel, conform legislaţiei în vigoare, arendaşul are dreptul de a poseda bunul
arendat şi a se folosi de el, iar în unele cazuri poate chiar săvârşi acte de dispoziţie, cum ar
fi subarendarea. Persistă totuşi întrebarea: care sunt deosebirile dintre atributele posesiune,
folosinţă şi dispoziţie ce aparţin proprietarului şi atributele posesiune, folosinţă si chiar
dispoziţie ce aparţin arendaşului. Răspunsul îl putem găsi şi în unul din criteriile de
clasificare a drepturilor reale15. Autorii lucrării nominalizate în subsol clasifică drepturile
reale în: drept de proprietate şi alte drepturi reale. La baza acestei clasificări, autorii
pun volumul împuternicirilor deţinătorilor de bunuri. Principalele diferenţe dintre cele
două categorii de drepturi reale constă în faptul că atribuţiile proprietarului sunt
stabilite numai de lege, iar ale depnătorilor de alte drepturi reale sunt stabilite atât de
lege, cât şi de voinţa proprietarului.
Deşi doctrina românească nu cunoaşte o astfel de clasificare a drepturilor reale,
argumentându-se că drepturile reale se împart în drepturi reale principale şi drepturi
reale accesorii, totuşi, în majoritatea lucrărilor de specialitate române, se afirmă că,
spre deosebire de titularii unor alte drepturi subiective asupra aceluiaşi bun,
proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie
şi în interes propriu. Numai astfel poate fi determinată poziţia specifică a
proprietarului în raport cu situaţia oricărei alte persoane care exercită prerogativele
proprietăţii în temeiul unor alte drepturi subiective asupra unuia şi aceluiaşi bun16.
Prin urmare, în acest context, împuternicirile proprietarului sunt cele mal vaste.
Acţiunile celorlalte persoane asupra bunurilor pe care le deţin fără drept de proprietate
depind, pe de o parte, de prevederile legii, pe de alta, şi de voinţa proprietarului. In
exemplul de mai sus, arendaşul posedă, se foloseşte şi dispune de bunurile arendate
conformându-se atât prevederilor legale, cât şi voinţei proprietarului, expuse în
contractul de arendă. Similare sunt şi împuternicirile uzufructuarului, superficiarului şi
ale altor titulari de drepturi reale. In al doilea rând, proprietarul îşi exercită
împuternicirile în interes propriu.
In principiu, Codul civil nu relatează nimic despre aceste elemente - exercitarea
12
Hamangiu, C. şi Georgean, N. Codul civil adnotat cu doctrina franceză şi română şi jurisprudenţa completă de la 1868-1927. Vol. II, p. 42.
13
Граждански Кодекс Российской Федерации. Комментарии. Mocквa, 1995, c. 270
14
Ibidem, p. 270.
15
Гpaжданскoe npaвo, под редакции Е.А. Суханова, c. 200.
16
Pop, Liviu. Op. cit., p. 34-35
 6
dreptului de proprietate în putere proprie şi interes propriu — care caracterizează dreptul de
proprietate si care delimitează împuternicirile proprietarului de cele ale altor persoane.
In schimb, elementele ce caracterizează dreptul de proprietate sunt enumerate expres în
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 110 din 25.01. 1996, cu modificările operate prin
Hotărârea nr. 183 din 21,02.1996, care defineşte dreptul de proprietate după cum
urmează: Prin drept de proprietate se înţelege dreptul de proprietate al persoanelor
fizice, juridice, al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra unor bunuri
mobile sau imobile, exercitând asupra lor atributele dreptului de proprietate
(posesiunea, folosinţa şi dispoziţia) în mod exclusiv şi perpetuu, prin putere proprie
şl în interes propriu (s.n.), în condiţiile legii.
Pornind de la cele expuse, putem defini dreptul de proprietate ca drept subiectiv
ce conferă titularului exercitarea în putere proprie şi în interes propriu a
atributelor de posesiune, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale în
limitele stabilite de lege.
Pornind de la conţinutul art. 315-376 din Codul civil, al Hotărârii Curţii
Constituţionale nr. 110 din 25.01. 1996 şi tinând cont de opiniile expuse în literatura de
specialitate, evidenţiem următoarele caractere ale dreptului de proprietate: caracterul
absolut, caracterul exclusiv, caracterul perpetuu.
Caracterul absolut. Dreptul de proprietate este unul subiectiv care face parte
din categoria drepturilor absolute. Fiind un drept absolut, are particularităţile acestor
drepturi. Legislaţia nu indică expres caracterul absolut al dreptului de proprietate.
Considerăm că, în plan comparativ, acest caracter decurge din prevederile art. l alin. (3)
al Legii cu privire la proprietate, cate dispune: Proprietarul are dreptul să exercite faţă de
bunurile sale orice acţiuni care nu contravin legilor si nu dăunează sănătăţii oamenilor şi
mediului înconjurător.
Având în vedere faptul că legislaţia altor ţări prevede expres că dreptul de proprietate
este un drept absolut 17, în litetatura de specialitate au fost expuse diferite păreri privind
caracterul absolut al acestuia. Poziţia legislatorului privind caracterul absolut al
dreptului de proprietate deseori a fost criticată 18. Aceşti autori afirmă, în deosebi, că
dreptul de proprietate nu poate fi absolut, fiindcă însuşi legiuitorul prevede chiar în
textul art. 480 din Codul civil român că proprietarul exercită atributele sale în limitele
determinate de lege. Sub acest aspect, autorii nominalizaţi au perfectă dreptate, avându-se în
vedere că prin termenul absolut, se înţelege independent de orice condiţii şi re/aţii, care nu este
supus nici unei restricţii, care nu are limite19. Deci, în acest sens, dreptul de proprietate nu
poate fi un drept absolut, fiindcă, după cum am afirmat, el se exercită în limitele
determinate de lege.
Termenul „absolut" însă poate fi înţeles şi ca opozabil tuturor. Dreptul de proprietate
este absolut deoarece este recunoscut titularului său în raporturile cu toţi ceilalţi, obligaţi
sa nu facă nimic de natura a-1 încălca. Ori de câte ori bunul aflat în proprietatea unei
persoane ajunge în deţinerea sau posesiunea nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la
acţiune în revendicare20.
In afară de aceasta, unii autori 21 consideră că dreptul de proprietate este absolut,
dacă îl comparăm cu celelalte drepturi reale. Ei afirmă că dreptul de proprietate este
absolut faţă de toate drepturile reale, fiindcă proprietatea, singură dă putere deplină
asupra lucrului. Proprietatea reuneşte cele trei atribute: jus possidenti - dreptul de
posesiune; jus utenti si ius fruendi ~ dreptul de folosinţă; şi ius disponendi-dreptul de
dispoziţie. Toate celelalte drepturi reale nu comportă decât unul sau două dintre aceste
atribute, niciodată însă pe toate, căci întotdeauna le lipseşte atributul jus disponendi
(abusus), facultatea de a dispune de lucru.
17
Art. 480 din Codul civil român prevede: „Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura si dispune de un lucru în mod
exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege".
18
Hamangiu, C. şi alţii. Op. cit., v.l, p. 2; Filipescu, Ion P. Op. cit., 1996, p.76.
19
Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti, 1966, p. 3. Pop, Liviu. Op. cit., p. 36
20
Pop, Liviu. Op. cit., p. 36.
21
Hamangiu, C. şi alţii. Op.cit., p. 3.
 7
În literatura de specialitate, ca dovadă a caracterului absolut al dreptului de proprietate,
este adus raţionamentul ca, din moment ce face parte din categoria drepturilor absolute,
atunci şi dreptul de proprietate are un caracter absolut.
In concluzie putem afirma că, indiferent de faptul dacă legiuitorul numeşte expres
caracterul absolut al dreptului de proprietate (ca, de exemplu, art. 480 din Codul civil
român, art. 544 din Codul civil francez) ori nu (ca, de exemplu, legislaţia Republicii
Moldova), putem vorbi de caracterul lui absolut, având în vedere că proprietatea este
absolută în comparaţie cu celelalte drepturi reale şi că este opozabilă tuturor. Proprietatea
însă nu este absolută prin ea însăşi.
Concluzia finală care se impune în legătură cu caracterul absolut al dreptului de
proprietate este că, în conţinutul său, dreptul de proprietate nu este absolut, neîngrădit, ci,
dimpotrivă, este limitat, îngrădit, potrivit legii. Atributele unui drept subiectiv sunt, prin
natura lor, juridic reglementate, prin urmare, îngrădite 22. Dreptul de proprietate este
absolut în sensul că este opozabil terţilor.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate decurge din Hotărârea Curţii
Constituţionale nr. 110 din 25.01. 1996, care prevede că proprietarul exercită asupra
bunurilor sale atributele dreptului de proprietate (posesiunea, folosinţa şi dispoziţia) în mod
exclusiv (s.n.) şi perpetuu, prin putere proprie şi în interes propriu, în condiţiile legii.
Bazându-ne şi pe prevederile acestei hotărâri, putem afirma: caracterul exclusiv al
dreptului de proprietate permite titularului să facă ceea ce vrea cu bunuJ său, în limitele
prevăzute de lege. Astfel, proprietarul în exclusivitate posedă, foloseşte şi dispune in
plena potestas aceste atribute. In virtutea puterii exclusive oferite de legiuitor, proprietarul
poate face asupra bunurilor sale orice act, cu condiţia ca el să nu contravină legii şi să nu
dăuneze sănătăţii oamenilor şi mediului, precum şi să nu aducă atingere drepturilor unor
alte persoane. In exercitarea împuternicirilor, toate celelalte persoane sunt înlăturate, ele
având doar obligaţia de a nu împiedica exercitarea dreptului de proprietate. Acest
caracter nu împiedică existenţa unor situaţii în care atributele dreptului de proprietate se
exercită împreună de două sau de mai multe persoane. Astfel, apare o modalitate de
exercitare a dreptului de proprietate, şi anume coproprietatea (dreptul de proprietate
comună).
Prin urmare, caracterul exclusiv face ca proprietarul sa beneficieze de unul singur de
cele trei atribute ale dreptului de proprietate: posesiunea, folosinţa şi dispoziţia. Aceasta este
regula, Exista însă cazuri când aceste trei atribute nu sunt exercitate în exclusivitate de către
titularul dreptului de proprietate, cum ar fi cazul dezmembrării dreptului de proprietate în
drept de uzufruct, drept de uz, drept de abitaţie, drept de servitute, drept de superficie,
când atributele dreptului de proprietate, la voinţa proprietarului, sunt exercitate de el,
precum şi de ceilalţi titulari ai dezmembrămintelor dreptului de proprietate.
În literatura de specialitate se susţine 23 că proprietarul nu va beneficia pe deplin şi
exclusiv de cele trei atribute nici în cazul când un bun frugifer se află în stăpânirea unui
posesor de bună-credinţă.
In ceea ce priveşte proprietatea comună, caracterul exclusiv persistă fiindcă există
un singur drept, exercitat în comun, dar exclusiv, de către toţi coproprietarii.
Caracterul perpetuu presupune, în primul rând, că dreptul de proprietate
durează atâta timp cât există bunul, în al doilea rând, că dreptul de proprietate nu se
stinge prin neuz24.
Caracterul perpetuu este prevăzut expres în Codul civil, la art.315 alin. (2): dreptul
de proprietate este perpetuu. Acest caracter al dreptului de proprietate este evidenţiat şi în
Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 110 din 25 ianuarie 1996, care prevede că
proprietarul exercită asupra bunurilor din proprietate atributele dreptului de proprietate
(posesiunea, folosinţa şi dispoziţia) în mod exclusiv şi perpetuu (s.n.).
Perpetuitatea nu împiedică transmiterea dreptului de proprietate de la un
22
Filipescu, Ion P. Op. cit., 1996, p. 76.
23
Pop, Liviu. Op. cit., p. 38.
24
Safta-Romano, Eugeniu. Op. cit., p. 22.
 8
titular la altul şi presupune că acest drept va exista atâta timp cât există bunul,
indiferent de schimbul titularilor săi. Cu alte cuvinte, perpetuitatea dreptului de
proprietate nu trebuie interpretată în sensul apartenenţei continue aceluiaşi titular. Pe
parcursul vieţii, titularul poate transmite dreptul său de proprietate unor alte
persoane.
Specific caracterului perpetuu al dreptului de proprietate este durata în timp a
obiectului sau, indiferent de patrimoniul în care este cuprins într-un anumit moment al
existenţei sale25.
Dreptul de proprietate trece de la o persoană la alta prin diferite acţiuni din
partea persoanelor fizice ori juridice, precum si în baza legii. In caz de deces ori de
încetare a activităţii, dreptul de proprietate trece în mod obligator succesorilor.
In literatura de specialitate 26 este răspândită ideea că perpetuitatea dreptului de
proprietate este însuşirea lui exclusivă.
Autorii acestei idei susţin că drepturile reale, altele decât cel de proprietate, precum
şi drepturile de creanţă, au o existenţă temporară. Prin urmare numai dreptul de
proprietate este perpetuu. In doctrina juridică s-a relevat că atunci când spunem că
proprietatea este perpetuă, vrem să spunem că proprietatea asupra obiectului, în cazul înstrăinării, se
stinge în patrimoniul alienatorului numai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditoruluî, astfel
încât înstrăinarea transmite proprietatea fară să o stingă; ea continuă să existe, privită în calitatea
sa abstractă de drept real, independentă de schimbarea succesivă în persoana titularilor ei27.
- 3 - Legislaţia Republicii Moldova numeşte expres cele trei atribute ale dreptului de
proprietate. Astfel, Codul civil, art. 315, dispune: Proprietarul are drept de posesiune, de
folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului. Aşadar, atributele dreptului de proprietate
(împuternicirile proprietarului), conform prevederilor legale sunt: dreptul de posesiune
(Jus possidendi), dreptul de folosinţă (jus fruendi şi jus utendi) şi dispoziţia (jus abudendi
sau jus disponendi).
Particularităţile împuternicirilor proprietarului. O trăsătură specifică a
dreptului de proprietate constă în faptul că împuternicirile proprietarului au un caracter
independent, nu se bazează pe dreptul unor alte persoane.
Posesiunea, folosinţa şi dispoziţia pot aparţine nu numai proprietarului. De
exemplu, locatarul se bucură de dreptul posedării şi folosirii bunurilor proprietarului, în
unele cazuri poate chiar dispune de aceste bunuri. Codul civil, la art. 875, prevede că,
prin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea celeilalte părţi (locatar) un bun
determinat individual în folosinţa temporară sau în folosinţă şi posesiune temporară.
Depozitarul posedă bunurile transmise de deponent spre păstrare (Codul civil, art, 1086).
Din cele expuse, vedem că poate poseda, folosi şi dispune nu numai proprietarul, ci şi
alte persoane. De aceea, este necesară determinarea diferenţei dintre împuternicirile
proprietarului, enumerate mai sus, şi împuternicirile respective ale altor
neproprietari.
Împuternicirile proprietarului se disting prin două particularităţi. In
primul rând, conţinutul împuternicirilor este stabilit prin lege, iar în al doilea rând,
el le exercită de sine stătător şi nu se bazează pe dreptul altora la acest bun. Pentru
caracteristica împuternicirilor proprietarului sunt necesare ambele particularităţi.
Împuternicirile locatarului, arendaşului, depozitarului, altor neproprietari se
bazează atât pe lege, cât şi pe voinţa proprietarului.
Volumul împuternicirilor neproprietarilor este stabilit de lege şi de voinţa
proprietarului de bun.
Cu privire la aceste aspecte ale împuternicirilor proprietarului, D.M. Ghenkin scria:
Dreptul de proprietate se deosebeşte de alte drepturi prin faptul că: a) împuternicirile
proprietarului de a folosi bunurile în interesul său sunt ale sale, ele rezultând nemijlocit din lege si,
25
Manoliu, Julieta şi Durac, Gheorghe. Drept civil. Drepturile reale principale. Iaşi, 1994, p. 33.
26
Vlachide, P.C. Op. cit., v.l, p. 88
27
Hamangiu, C. şi alţii. Op. cit., v.l, p. 4.
 9
totodată, b) nu sunt barate pe împuternicirile unor alte persoane în privinţa aceluiaşi bun28.
O altă particularitate constă în faptul că împuternicirile sunt limitate. Astăzi,
legislaţia tuturor ţărilor conţine limitări ale împuternicirilor proprietarului. Dreptul de
proprietate nu a existat niciodată absolut nelimitat. Astfel de limitări sunt cuprinse
în diferite acte normative. Prevederea generală o găsim în Codul civil, la art. 315 alin. (3):
Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile unui terţ.
Posesiunea ca atribut al dreptului de proprietate
In literatura de specialitate există diferite definiţii ale posesiunii, important
atribut al dreptului de proprietate, într-o opinie29, posesiunea constă în prerogativa
titularului dreptului de proprietate de a stăpâni în fapt bunul, în o alta 30, posesiunea este
posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce-i aparţine în materialitatea sa,
comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca titular al dreptului de proprietate. E.A. Suhanov
numeşte posesiunea atribut al dreptului de proprietate bazat pe lege (ori asigurat
juridic) care dă persoanei posibilitatea de a avea la sine bunul şi de a-1 întreţine în
gospodăria sa. Definiţii similare întâlnim şi în alte lucrări31.
Prin urmare, posesiunea oferă proprietarului posibilitatea de a stăpâni în fapt bunul.
O asemenea stăpânire îi poate aparţine direct şi nemijlocit, exercitându-1 în interes
propriu şi în putere proprie. Proprietarul însă poate conveni ca stăpânirea de fapt să
fie exercitată şi de o altă persoană, dar în numele şi în interesul sau.
In literatura de specialitate s-a relevat faptul că posesiunea este un important atribut
al dreptului de proprietate, fiindcă, în cazul în care este lipsit de posesiune, proprietarul
este lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de proprietate. Neavându-1 în
posesiune, nu poţi folosi bunul, nici dispune de el. Avem în vedere cazurile când
proprietarul, contrar voinţei sale, este lipsit de posesiune, deoarece, după cum vom
vedea, în cazurile când proprietarul transmite posesiunea unei alte persoane, pot exista
cazuri de exercitare a celorlalte atribute ale dreptului de proprietate.
După cum am văzut, posesiunea este mijlocul indispensabil al proprietarului de a-şi realiza
scopul, adică să utilizeze economic proprietatea sa32. Proprietarul, aşadar, se bucură de dreptul
de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor sale. Aceste atribute ale
dreptului de proprietate au între ele o strânsă legătură, ceea ce nu împiedică delimitarea
lor.
Se pune întrebarea: în ce corelaţie se află posesiunea, ca atribut al dreptului de
proprietate, cu celelalte atribute, folosinţa si dispoziţia? De regulă, folosinţa nu poate fi
separată de posesiune. Pentru a folosi un bun este necesar să-1 posedezi. O întreprindere
va putea folosi materia primă la fabricarea bunurilor numai dacă o are în posesiune. De
asemenea, o persoană fizică se va putea folosi de bunurile sale numai dacă le are în
posesiune.
Exercitând folosinţa bunului cu ajutorul unor alte persoane (de exemplu, prin
intermediul contractului de muncă), proprietarul nu le transmite folosinţa bunului. Mai
mult decât atât, proprietarul nu transmite nici posesiunea bunului. Ambele împuterniciri
ale sale (posesiunea şi folosinţa) proprietarul le exercită doar cu ajutorul unor alte
persoane. Ilustrăm situaţia printr-un exemplu: şoferul conduce automobilul, dar
dreptul de posesiune aparţine proprietarului de automobil. Proprietarul, angajând
şoferul, nu-i transmite nici dreptul de posesiune, nici dreptul de folosinţă asupra
automobilului.
În concluzie, am putea spune că, de regulă, folosirea bunului este posibila numai
dacă posedezi acest bun sau, cu alte cuvinte, folosinţa, ca atribut al dreptului de
proprietate, este inseparabilă de alt atribut al acestui drept, posesiunea.
În cazul în care transmite dreptul de folosinţă unor alte persoane (de exemplu,
arendaşului), proprietarul transmite o dată cu folosinţa bunului şi dreptul de posesiune
28
Ghenkin, D.M. Op. cit., p. 57.
29
Safta-Romano, Eugeniu. Op. cit., p. 24.
30
Pop, Liviu. Op. cit., p. 36.
31
Гpaжданскoe npaвo, под редакции Е.А. Суханова, c. 202.
32
Gherasim, Dimitrie. Teoria generala a posesiunii în dreptul român. Bucureşti, 1986, p. 20.
 10
asupra lui, deoarece, după cum am afirmat, este imposibil să foloseşti un bun fără să-1
posedezi.
Darea în arendă a bunurilor, adică transmiterea de către proprietar către arendaş a
posesiunii şi folosinţei, este o realizare a dreptului de dispoziţie şi nu a dreptului de
folosinţă.
Dacă transmiterea folosirii bunurilor, de regulă, nu poate fi realizată fără
transmiterea posesiunii, aceasta poate fi transmisă de către proprietar şi fără
transmiterea dreptului de folosinţă. De exemplu, creditorul gajist este posesorul
bunului dat în gaj, dar nu are dreptul să se folosească de el, contrariul putând fi stabilit
prin contract (Codul civil, art. 477).
Într-o situaţie similară se află şi depozitarul. Art. 1092 din Codul civil prevede: Dacă
contractul nu prevede altfel, depozitarul nu are dreptul sa folosească, fără permisiunea
deponentului, bunul predat în depozit, cu excepţia cazului când faptul acesta este necesar conservării
bunului.
Dacă folosirea bunului este, de regulă, imposibilă fără posedarea lui, proprietarul
poate exercita totuşi, în anumite cazuri, dreptul de folosinţă asupra bunului său, chiar
dacă acesta se află în posesiunea unei alte persoane. Art. 312, alin. (1) din Codul civil
prevede: Posesorul de rea-credinţă trebuie să predea titularului de drept atât bunul, cât şi fructul
bunului (s.n.). El este obligat să compenseze contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut din
culpa sa.
Sunt posibile şi cazuri când proprietarul, transmiţând, printr- un contract de arendă,
posesiunea şi folosinţa îşi va rezerva dreptul de a primi unele fructe ale bunurilor
transmise (de exemplu, a mielului de la oaie). In acest caz, transmiţând posesiunea,
proprietarul îşi păstrează atributele folosinţei.
Dreptul de dispoziţie, de asemenea, este legat de dreptul de posesiune. Este însă posibil
ca proprietarul, fără să posedeze bunul, sa dispună de el. Prin urmare, proprietarul,
transmiţând persoanelor terţe (locatar, arendaş, uzufructuar) posesiunea bunului, poate
vinde acest bun, exercitând astfel dreptul de dispoziţie. In acest caz, se aplică art. 319 din
Codul civil, care dispune: Schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor asupra
bunului, dobândite cu bună-credinţă anterior transmiterii dreptului de proprietate.

Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate

Doctrina defineşte folosinţa ca fiind prerogativa în al cărei temei proprietarul
poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale, civile,
industriale)33. Intr-o alta opinie34, folosinţa oferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul
său, culegând sau percepând în proprietate toate fructele pe care acesta le produce. De asemenea,
prin folosinţă se înţelege şi posibilitatea proprietarului de a sustrage din bun
calităţile utile ale acestuia în scopul satisfacerii necesităţilor sale materiale şi culturale.
Codul civil nu defineşte dreptul de folosinţă, nici dreptul de posesiune şi nici
dreptul de dispoziţie. In schimb, referindu-se la dreptul de folosinţă, a specificat, în art.
315 alin. 4: Dreptul de folosinţă include şi libertatea de a nu folosi bunul. Acest lucru a fost
stipulat expres în lege pentru prima dată. Astfel, şi în virtutea acestei dispoziţii
legale, proprietarul este în drept să folosească bunul ori să nu-1 folosească. Dreptul de a
nu folosi bunul reiese din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, care presupune
că acest drept nu se stinge prin neuz, adică prin nefolosirea bunului. Aceasta însă este
regula. In cazurile expres prevăzute de lege, proprietarul bunului poate fi obligat să
folosească bunul. Art. 315 alin. (4) dispune: Poate fi instituită prin lege obligaţia de folosire
dacă nefolosirea bunurilor ar contraveni intereselor publice. In acest caz proprietarul poate fi obligat fie
să folosească el însuşi bunul ori să-l dea în folosinţă unor terţi în schimbul unei contraprestaţii
corespunzătoare. Obligaţia de folosire a bunului poate fi instituită doar prin lege şi doar în
cazurile când nefolosirea ar contraveni interesului public. Urmează a fi considerat
interesul public cel din Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr.
33
Safta-Romano, Eugeniu. Op. cit., p. 25.
34
Pop, Liviu. Op. cit., p. 36.
 11
488/1999, art.5. O astfel de obligaţie de folosire a bunului poate fi dedusă din
art.24 al Codului funciar, care stipulează sancţiunile în caz de necultivare a
terenurilor agricole. Am putea spune că din această normă decurge obligaţia
proprietarului de a cultiva terenul agricol, adică de a exercita dreptul de folosinţă.
In literatura de specialitate există diferite păreri asupra conţinutului şi corelaţiei
dintre dreptul de folosinţă şi cel de dispoziţie. De exemplu, M.M. Agarkov şi A.V.
Venedktov atribuie dispoziţiei bunului şi distrugerea lui. Alţii, de exemplu D. M.
Ghenkin35, sunt de o altă părere, şi anume că distrugerea bunului este rezultatul
folosinţei bunului şi nu al dispoziţiei. Ultimii îşi argumentează poziţia prin următoarele
probe. Orice folosire a bunului duce, în ultimă instanţă, la distrugerea lui. Unele
bunuri sunt distruse printr-un act de folosinţă (materie primă, petrol), altele prin
folosinţă îndelungată (bunuri determinate individual). Astfel, distrugerea bunului este,
de fapt, rezultatul folosirii lui. Distrugerea bunului în afara folosirii lui are loc în cazuri
rare (distrugerea bunurilor de care proprietarul nu are nevoie). Dar nici acest caz,
afirma autorii opiniei, distrugerea nu este rezultatul dispoziţiei exercitate asupra
bunului, ci are loc încetarea dreptului de proprietate conform voinţei proprietarului.
Prin urmare, distrugerea bunului nu poate fi atribuită dispoziţiei, fiindcă dispoziţia
bunului presupune schimbarea regimului său juridic.
In unele cazuri, distrugerea bunului poate duce la apariţia unor raporturi juridice
între proprietari şi terţi, dar nu în urma dispoziţiei, ci a acţiunilor proprietarilor care vin
în contradicţie cu interesele terţilor (de exemplu, distrugerea unui apartament de la
etajul trei dintr-o casă cu cinci etaje).
In concluzie se poate spune că principala deosebire dintre folosinţa si dispoziţia
bunului ca atribute ale dreptului de proprietate constă în faptul că folosinţa include
întrebuinţarea calităţilor utile ale bunului, iar dispoziţia - schimbarea regimului juridic
al bunului (vânzarea, donarea etc.) 36.
Folosinţa bunurilor poate fi exercitată atât de către proprietar, nemijlocit, cât şi de
alte persoane, la voinţa proprietarului.
In legătură cu determinarea corelaţiei dintre folosinţa si dispoziţia bunului
trebuie să găsim răspuns la întrebarea: este, oare, obtinerea de venituri de către
proprietar rezultatul exercitării dreptului de folosinţă asupra bunului ori a dreptului de
dispoziţie?
Studiind problema, se poate vedea că, în ultimă instanţă, proprietarul poate
obţine venituri atât în urma exercitării dreptului de folosinţă, cât şi a dreptului de
dispoziţie asupra bunurilor sale. De regulă, veniturile din exercitarea dreptului de
dispoziţie sunt băneşti, iar din exercitarea dreptului de folosinţă sînt naturale.
In unele cazuri, folosirea bunurilor are ca rezultat întrebuinţarea lor (folosirea
materiei prime pentru producerea diferitelor obiecte). În astfel de cazuri, apare
întrebarea: continuă exercitarea aceluiaşi drept de proprietate asupta bunului apărut din
materia primă ori apare un nou drept de proprietate asupra acestui bun? Problema se
rezolva diferit, în dependenţă de măsura schimbărilor materiei prime din care s-a
produs un nou bun. De exemplu, dacă din stofă s-a cusut un costum, asupra lui are un
nou drept de proprietate.
Dreptul de folosinţă, ca şi dreptul de posesiune, poate fi transmis de proprietar unor
alte persoane. După cum am relatat, folosirea bunului, de regulă, nu poate fi exercitată
fără posedarea bunului.
Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate
Prin drept de dispoziţie se înţelege posibilitatea stabilirii statutului juridic al bunurilor
(vânzare, transmitere prin moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării dreptului de

35
Ghenkin, D.M. Op. cit., p. 101-102.
36
Ibidem, p. 102
 12
dispoziţie, proprietarul intră în relaţii juridice cu persoane terţe. În literatura de specialitate37se
întâlneşte opinia că dreptul de dispoziţie ar include şi consumarea sau distrugerea bunurilor.
Opinia noastră privind acest caracter a fost expusă la analiza dreptului de folosinţă.
Dreptul de dispoziţie este unul dintre cele mai importante atribute ale proprietarului.
Anume prin el proprietarul se deosebeşte în mare măsură de alţi posesori titulari (de fapt, în
unele cazuri, şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o singură condiţie: această împuternicire
să fie dată de către proprietarul bunului).
În concluzie, afirmăm că proprietarului aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le
folosi şi a dispune de ele. In anumite cazuri, de unele dintre aceste împuterniciri pot să
dispună şi neproprietarii. Astfel, locatarul posedă, foloseşte bunurile persoanei de la care le-a
luat în locaţiune, iar în unele cazuri poate chiar şi să dispună de ele.

- 4 - Obiectele dreptului de proprietate fac parte din categoriile obiectelor dreptului civil.
Obiectele dreptului civil includ mai multe categorii de obiecte, atât patrimoniale, cât şi
nepatrimoniale. Obiect al dreptului de proprietate pot fi numai obiectele patrimoniale, adică
bunurile care au conţinut economic.
In legislaţie nu există o norrnă expresă privind enumerarea bunurilor care pot forma obiectul
dreptului de proprietate38. Lucrul a c e s t a e s t e i m p o s i b i l ş i n u e s t e
n e c e s a r . Pot fi obiect al dreptului de proprietate, în primul rând, bunurile mobile şi cele
imobile.
Dreptul de proprietate nu poate exista, în principiu, decât asupra unor bunuri
corporale. Este necesar ca obiectul dreptului de proprietate să fie un lucru, iar acesta să fie
material39.
Pornind de la conţinutul economic al relaţiilor de proprietate, putem spune că obiect al
dreptului de proprietate poate fi tot ceea ce se poate însuşi ca marfa . Acest mod de
abordare a problemei însă at fi prea larg, deoarece concret, în fiecare caz, poate deveni
marfa tot ceea ce este legat de activitatea umană (chiar şi organismul omului) sau,
bunăoară, loturile de pe Lună, în cunoscutele cazuri de „vânzare” a lor, la care omul nu a
ajuns, dar teoretic are şanse să ajungă. De aceea este necesar să concretizăm că poate fi
obiect al dreptului de proprietate nu pur şi simplu marfa, ci rezultatul muncii omului, care
îmbracă formă de marfa.
Toate celelalte obiecte rezultate din activitatea omului, dacă îmbracă forma de marfă,
pot fi obiecte ale relaţiilor, care, într-o măsură oarecare, se reglementează prin norme ale
dreptului de proprietate, dar totdeauna obţin un regim juridic special, fiindcă este
imposibil a extinde pe deplin asupra lor normele dreptului de proprietate. Aceste obiecte, în
virtutea particularităţilor lor, nu permit posesorului să aibă asupra lor o putere şi mai ales o
stăpânire” absolută, ci o folosinţă a lor limitată. Avem în vedere, în primul rând, organele
omului, unele dintre care astăzi pot fi transplantate unei alte persoane, dar şi viaţa,
intelectul omului, aerul din atmosferă etc.
In ultimul timp au loc discuţii aprinse asupra următoarelor trei categorii de obiecte:
spaţiul aerian, rezultatele activităţii intelectuale, corpul omului, inclusiv organele lui.
Spaţiul aerian, în opinia noastră, nu poate face obiectul dreptului de proprietate,
fiindcă nu poate fi însuşit de om. Dispoziţia art. 127 alin. 4 din Constituţie, care prevede
că bogăţiile de orice natura ale subsolului, spaţiul aerian (s.n.), apele şi pădurile folosite în interes
public, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi
alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, nu ar trebui să impună
concluzia că spaţiul aerian ar fi un veritabil obiect al dreptului de proprietate. Asupra

37
Pop, Liviu. Op. cit., p. 36; Safta-Romano, Eugeniu. Op. cit., p. 29.
38
Conform art. 7 din Legea cu privire la proprietate, "obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, subsolul, apele, regnul vegetal şi
animal, clădirile, instalaţiile, utilajele, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare şi alte bunuri, precum şi produsele
activităţii intelectuale". Legea cu privire la proprietate a fost adoptată la 22 ianuarie 1991 şi pusă în aplicare de la l februarie. La acel moment,
legea a jucat un rol important în readucerea în circuitul civil a unor bunuri, cum ar fi terenurile, şi a pus temelia „reînvierii" proprietăţii private.
La moment, o dată cu adoptarea Codului civil, această lege, în principiu, a fost abrogată tacit, prin art. 2 lit. (b)
39
Safta-Romano, Eugeniu. Op. cit., p. 50.
 13
spaţiului aerian proprietarul (fie chiar statul) nu poate exercita cele trei atribute: dreptul
de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Chiar dacă am admite că, în
cazul bunurilor domeniului public, lipseşte dreptul de dispoziţie, nu putem afirma că
este posibilă deţinerea dreptului de posesiune şi dreptului de folosinţă, ca atribute ale
dreptului de proprietate, asupra spaţiului aerian. Spaţiul aerian este mediul de existenţă
a organismelor vii şi interesul protecţiei lui ţine de viaţa şi moartea speciei umane, de
existenţa sau inexistenţa societăţii.
In ceea ce priveşte rezultatele activităţii intelectuale, în literatura de
specialitate40 se menţionează, pe buna dreptate, că rezultatele activităţii intelectuale nu
pot face parte din categoria obiectelor dreptului de proprietate 41. Drept argument servesc
următoarele.
Relaţiile juridice privind rezultatele activităţii intelectuale apar ca rezultat al creării şi
exercitării operelor de artă, ştiinţifice, literare, invenţiilor, propunerilor de raţionalizare,
prototipului industrial etc.
În aceste cazuri este vorba de rezultatele activităţii intelectuale ale autorilor, exprimate
în diferite idei ştiinţifice şi tehnice, legalizate în modul stabilit. Particularităţile acestor
relaţii juridice constau nu numai în imposibilitatea autorului de a-şi exercita în mod
clasic dominaţia (posesiunea, folosinţa, dispoziţia) asupra rezultatelor activităţii
intelectuale, ci şi în posibilitatea tuturor terţilor de a sustrage calităţile folositoare
din aceste rezultate intelectuale. Este suficient ca autorul să-şi publice ideile astfel încât cei
care au luat cunoştinţă de aceste idei să aibă posibilitatea de a se folosi de rezultatele
muncii intelectuale ale autorului.
Astfel, dacă am extinde asupra acestor relaţii normele instituţiei dreptului de
proprietate, volcns-nolens am înrăutăţi poziţiile autorului, fiindcă, de exemplu,
pictorul, vânzând portretul pe care 1-a pictat, ar trebui să piardă dreptul nu numai
asupra obiectului material (bucată de hârtie de pânză), ci şi toate drepturile asupra operei,
iar dobânditorul ar deveni nu numai posesorul, ci şi autorul acestei opere, ceea ce ar fi
absurd.
De aceea, astfel de relaţii sunt reglementate deosebit de normele dreptului de
autor, care reflectă specificul acestor relaţii şi care, mai mult decât atât, poartă un
caracter nepatrimonial.
In cazul corpului uman, problema este mult mai complexă. Majoritatea
specialiştilor consideră corpul uman ca nefiind obiect al dreptului de proprietate, poziţie
pe care o acceptăm căci este de principiu că dreptul nu acceptă un raport al persoanei fizice cu ea
însăşi: eu nu sunt proprietarul corpului meu din moment ce corpul meu sunt eu, adică eu în entitate de
subiect de drept. Corpul uman este substratul persoanei; el este persoana?”42. Există însă o opinie
izolată conform căreia corpul uman ar putea fi considerat obiect al dreptului de
proprietate, însă faptul că legea cu privire la transplantul de organe şi ţesuturi umane 43
admite transplantul de organe, nu ne permite a afirma că organele omului pasibile de a fi
transplantate unei alte persoane fac obiectul dreptului de proprietate. După cum am
afirmat, omul nu poate să exercite asupra organelor sale cele trei atribute ale dreptului de
proprietate: posesiunea, folosinţa şi dispoziţia. Este totuşi posibil a apela la normele ce
acordă protecţie dreptului de proprietate şi atunci când este vorba de organele omului.
De exemplu, dacă dintr-o instituţie medicală a fost sustras, spre a fi transplantat, un organ
al omului, se va putea înainta o acţiune în revendicare întru restituirea acestui organ.
Dreptul de proprietate trebuie să se manifeste asupra unui lucru existent. Nu poate fi
proprietarul unui bun viitor. Creditorul însă poate să transmită dreptul de proprietate asupra
40
Ibidem p. 26-29.
41
La art. 7, Legea cu privire la proprietate prevede: "Obiecte ale dreptului de proprietate pot fi: pământul, subsolul, apele,
regnul vegetal şi animal, clădirile, instalaţiile, utilajele, obiectele culturii materiale şi spirituale, banii, hârtiile de valoare şi
alte bunuri, precum şi produsele activităţii intelectuale (s.n.)".
42
Ungureanu, Ovidiu şi Jugaştrii, Călina. Drept civil. Persoanele. Bucureşti,
2003. p. 29.
43
Legea nr. 473-XIV din 25.06.1999. în: „Monitorul Oficial al Republicii Moldova", 1999, nr. 94-95.
 14
unui lucru care va exista.