ISTORIA INTEGRĂRII EUROPENE.

TRATATE DE
INTEGRARE

2.1. EUROPA DUPĂ RĂZBOI

La 19 septembrie 1946, la Zürich, Churchill lansează un apel la reconciliere franco-
germană şi la unitatea continentului. S-au creat astfel grupările federaliste născute adesea
din mişcările de rezistenţă, de inspiraţie socialistă, democrat-creştină sau liberală. Între 7
şi 11 mai 1948 s-a desfăşurat la Haga Congresul Europei care propune crearea unei
Adunări Europene Constituante.

De la planul Mashall la OECE

După dezastrele celor două războaie mondiale şi după marea depresiune din anii
1930, influenţa Europei în economia mondiala a scăzut considerabil. După terminarea
celui de-al doilea război mondial economia Europei era ruinată. După această perioada
puterile europene şi-au pierdut pe rând coloniile iar acest lucru a determinat schimbări
majore în economia mondială, atât schimbări politice cât şi economice. În consecinţă,
după această perioadă Europa era caracterizata de tarife şi contingente apăsătoare, de
valute neconvertibile, suferind de probleme de aprovizionare, penurie de dolari şi prea
puţine oportunităţi comerciale.1
Europa îşi vedea pierdut rolul său ca centru al puterii mondiale. Aceasta
datorându-se pierderilor economice imense suferite după cel de-al doilea război mondial
cât şi divizarea continentului prin crearea de blocuri politico-militare şi declanşarea
Războiului Rece dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. Europa fiind astfel
divizată de „ Cortina de Fier ” având ca efecte reducerea comerţului, migraţiei şi chiar
a comunicaţiilor la nivel minim.2 Pe măsură ce ruptura dintre Statele Unite ale Americii
şi Uniunea Sovietică se adâncea, europenii şi-au dat seama că devenise miza rivalităţii
americano-sovietice pentru supremaţia globală. Aceste evenimente care au devastat
Europa în această perioadă impuneau căutarea de către europeni a unor soluţii viabile
pentru a face faţă noii conjuncturi internaţionale, şi pentru a împiedica Europa să cadă
sub influenţa ideologiei comuniste. Pentru aceasta Europa avea nevoie de un ajutor
economic şi financiar prompt. Acest ajutor a venit în 1948 din partea Statelor Unite ale
Americii prin lansarea planului Marshall care a fost conceput sub forma unei contribuţii
la efortul european de relansare economică, acest ajutor fiind dat Europei cu condiţia
unei cooperări intra-europene.
 Astfel la Paris se întâlnesc şaisprezece ţări ale Europei Occidentale şi Rusia
Sovietică. Rusia Sovietică va refuza participarea la programul planului Marshall iar acest
refuz va fi urmat şi de refuzul sateliţilor1 URSS, şi astfel în acest moment al istoriei s-a
produs ruptura decisivă a Europei. In consecinţă singurele beneficiare ale programului
sunt ţările din Europa Occidentala, care pentru a răspunde la oferta americanilor
semnează Convenţia de Cooperare Economica Europeana la Paris in 1948.

Planul Schuman (1950)

Acceptând ca o parte din suveranitatea lor să fuzioneze, statele au creat o primă
comunitate integrată. Părinţii fondatori au fost:
 Jean Monnet (1888-1979): ocupă un loc deosebit în istoria contemporană; nici om
politic, nici economist, el va fi calificat de către de Gaulle ca “inspirator”. Influenţa sa
asupra lumii politice europene va fi determinată şi o va ghida în realizarea Europei
comunitare. După ce a jucat un rol în perioada primului război mondial – el
înfiinţează primele organizaţii franco-britanice de aprovizionare – este numit secretar
general adjunct al Societăţii Naţiunilor. El observă repede slăbiciunile organizaţiilor
internaţionale de natură interguvernamentală. Plasat în centrul unui dispozitiv
american de război care elaborează “The Victory Program”, el este numit în 1945
comisarul general al Planului. Cunoscând limitele modernizării Franţei într-un cadru
strict naţional, el constată în acelaşi timp că nici Consiliul Europei, nici OECE nu ar
putea să integreze economic şi politic ţările Europei. Monnet lansează ideea unei
“Comunităţi Europene a Cărbunelui şi Oţelului”.
 Robert Schuman (1886-1963): provenind din Lorena şi om al graniţelor, ministru
francez al afacerilor externe, a fost însărcinat de către puterile aliate să găsească o
soluţie în problema germană. El este cucerit de un plan redactat de Jean Monnet şi îşi
asumă responsabilitatea politică a aplicării acestuia. Robert Schuman a fost şi primul
preşedinte al Parlamentului European.
 Konrad Adenauer (1876-1967): cancelar al Germaniei Federale, de origine renan, el
doreşte drepturi egale pentru ţara sa; urmăreşte, de asemenea, integrarea Germaniei
în Estul european şi favorizarea reconcilierii franco-germane.
Cei trei, ca şi premierul italian Alcide de Gasperi (1881-1954), sunt inspiraţi de
idealul păcii şi sunt hotărâţi să reînnoade legăturile care ar face pentru totdeauna
imposibilă reluarea conflictelor intra-europene.
Un răspuns la problemele imediate: planul Schuman propunea plasarea cărbunelui şi
oţelului Franţei şi Germaniei sub o înaltă autoritate comună. Libera circulaţie a celor două
produse reglează problema nivelului producţiei din Ruhr.
 Inventarea sistemului comunitar: metoda planului Schuman este revoluţionară în
domeniul relaţiilor internaţionale: ea înfiinţează o autoritate independentă de guverne,
ale cărei decizii vor lega statele. Concentrând acţiunea spre “un punct limitat, însă
decisiv”, Schuman şi Monet se hotărăsc pentru metoda funcţionalistă.
“Supranaţionalitatea” este punctul de plecare al unei construcţii mai vaste, instituind, pe
fondul “solidarităţilor concrete”, “primele baze ale unei federaţii europene
indispensabile apărării păcii”.

2.2. DE LA COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI, LA

COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ (1951-1957)

Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951) CECO

Planul Schuman, acceptat fără rezerve de Germania, Italia şi cele trei ţări din
Benelux, este supus unei negocieri deschise la 24 iunie 1950 şi intră în vigoare la 18 aprilie
1951. Tratatul de la Paris prin care lua fiinţă Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO) este încheiat pentru 50 de ani Germania, Franta, Italia, Luxemburg,
Belgia si Tarile de Jos.
CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri supranaţionale.
Acestea rezultă din delegarea suveranităţii consimţită de state prin intermediul unui
proces de negociere a taxelor ratificate de parlamentele naţionale. Supranaţionalitatea
este valabilă numai asupra unor sectoare limitate: Înalta Autoritate are competenţe în
gestionarea pieţei comune a cărbunelui şi oţelului. CECO, ale cărei organe au fuzionat
apoi cu cele CEE prin “Tratatul de fuzionare a executivelor” intrat în vigoare în 1967, are
cele mai importante atribuţii de tip supranaţional dintre instituţiile Uniunii. Meritul
CECO este dublu: pe plan politic, ea a iniţializat reconcilierea şi cooperarea franco-
germană şi a pus bazele Europei comunitare. Pe plan economic, ea a contribuit la
redresarea Europei liberalizând producţia şi schimburile de materii prime (cărbunele şi
oţelul) fundamentale în industrie.
Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului a instituit următoarele
instituții: Înalta Autoritate; Consiliul de Miniștri; Adunarea Comună și Curtea de Justiție.

Comunitatea Europeană de Apărare (1954) CEA. Planul Pleven şi dezbaterea politică în

Franţa
 Originea planului armatei europene: la 25 mai 1950, declanşarea ostilităţilor în Coreea
agravează războiul rece. Statele Unite fac presiuni ca Germania de Est să fie repede
reînarmată. Ostilă renaşterii unei armate germane necontrolate, Franţa propune
 integrarea acesteia într-o armată europeană (declaraţia preşedintelui Consiliului,
Réne Pleven, din 24 octombrie 1950). Pentru Réne Pleven şi Jean Monet este imperativ
să se răspundă preocupărilor americanilor de a permite Germaniei să participe la
efortul de apărare occidentală, însă fără a pune în pericol proiectul de înfiinţare a
Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului. Guvernul francez refuză reînarmarea unilaterală
a Germaniei şi nu concepe redobândirea unei suveranităţi militare a Bonnului decât
în cadrul unei organizaţii comune, după modelul unei comunităţi supranaţionale,
precum CECO.
 Dezbaterea politică: propunerea franceză face obiectul unei negocieri iniţiate la Paris,
pe 15 februarie 1951. Tratatul care instituie Comunitatea Europeană de Apărare (CEA)
este semnat de cele şase state membre ale CECO, la 28 mai 1952. Clasa politică
franceză se divizează însă profund în momentul în care Adunarea Naţională lansează
apelul de semnare a tratatului. După lungi şi dificile dezbateri, care au destabilizat
viaţa politică a celei de-a IV-a Republici, adversarii armatei europene câştigă: Tratatul
asupra CEA este adoptat de către Adunarea Naţională, la 30 august 1954. Disputa
dintre adepţii şi adversarii CEA a creat tensiuni puternice în sânul fiecărei formaţiuni
politice.

2.3. COMUNITATEA ECONOMICĂ EUROPEANĂ (1957)

Tratatele de la Roma
La 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii R.F.G., Belgiei, Franţei, Italiei,
Luxemburgului şi Olandei semnează, într-o ceremonie solemnă, tratatele care instituie
CEE şi CEEA. Tratatul asupra CEE îşi fixează obiective ambiţioase enumerate în
preambulul său. Statele membre se declară:
 hotărâte să stabilească fundamentele unei uniuni din ce în ce mai strânse între
popoarele europene;
 decise să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi social al popoarelor
lor şi să elimine barierele ce divizează Europa;
 să desemneze ca scop esenţial al eforturilor lor ameliorarea constantă a condiţiilor de
viaţă şi de muncă ale popoarelor;
 preocupate să consolideze unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea
armonioasă a acestora, reducând decalajele dintre diferitele regiuni şi întârzierile celor
mai puţin favorizate;
 decise să consolideze, prin constituirea acestui ansamblu de resurse, salvgardarea
păcii şi libertăţii şi cheamă celelalte popoare ale Europei care le împărtăşesc idealul să
se asocieze efortului lor.

Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene (CEE)

La 25 martie 1957, la Roma, au fost semnate 2 tratate, instituind, pe de o parte,
Comunitatea Economică Europeană și, pe de altă parte, Comunitatea Europeana a
Energiei Atomice. Tratatele au fost încheiate pentru o durată nelimitată și au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958, după ratificarea lor de către Germania, Franța, Italia,
Luxemburg, Belgia si Tarile de Jos.
În Tratatul de Ia Roma instituind CEE se aratã la Art. 2: „Comunitatea are ca
misiune ca prin stabilirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor
economice ale statelor membre să promoveze o dezvoltare armonioasă a activităților
economice, o expansiune continuă și echilibrată, o stabilitate crescută, o ridicare
accelerată a nivelului de viață și cât mai strânse relații între statele membre”.

Obiective politice se traduc prin punerea în practică a unor politici concrete:

 o uniune vamală industrială, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare şi
desfiinţarea contingentelor cantitative. O uniune vamală se distinge mai ales printr-o
zonă de liber-schimb, prin implementarea unei protecţii exterioare uniforme (tarif
vamal comun). Uniunea vamală era programată pentru o perioadă tranzitorie de 12
ani, divizată în trei etape a câte 4 ani;
 o politică agricolă comună;
 o politică comercială comună;
 o politică concurenţială.
Tratatul CEE cunoaşte un succes mare şi rapid, accelerând faza de relansare a
creşterii economice caracteristică anilor ’60.

Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM)

Tratatul CEEA cuprinde dispoziții care vizează integrarea sectorială a energiei
nucleare civile, prin formarea și creșterea accelerată a „industriilor nucleare”, urmărind
în același timp ridicarea nivelului de viață în statele membre și dezvoltarea schimburilor
cu alte țări (art. 1). Toate competențele privesc în mod exclusiv aplicarea „civila a
atomului” (art. 2).
Obiectivul Euratom-ului este “crearea condiţiilor de dezvoltare a unei industrii
nucleare puternice”. Tratatul prevede acţiuni comune în domenii variate ca:
 cercetarea şi difuzarea cunoştinţelor;
 punerea la punct a tehnologiilor industriale;
 investiţii şi crearea întreprinderilor comune;
 aprovizionarea;
 securitatea;
 înfiinţarea unei pieţe nucleare.
Euratom-ul însă a trebuit să-şi limiteze rapid acţiunile. Statele, în special Franţa,
nu doreau să renunţe la prerogative într-un sector atât de sensibil ca cel atomic, cu
implicaţiile sale militare.

2.4. TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELLES

Tratatul de la Bruxelles, din 8 aprilie 1965, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie
1967. Cunoscut și sub numele de „Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unica
a Comunităților Europene”, tratatul de la Bruxelles a avut drept obiect unificarea
instituțiilor de structură a celor 3 Comunități europene. Astfel, la nivel decizional rezulta
un organism unic, Consiliul de Miniștri, iar la nivel executiv rezulta o singura instituție -
Comisia Europeană.

2.5. COMUNITATEA EUROPEANĂ A CELOR ŞASE (1957-1972)

Pe parcursul acestei perioade, s-au pus bazele Uniunii Vamală care avut un real
succes.
Pentru realizarea uniunii vamale au fost prevăzute trei etape:
Prima etapă: 1958-1961
 reducerea taxelor vamale interioare cu cel puţin 25%;
 creşterea contingentelor globale de import cu cel puţin 60%;
 adaptarea legislaţiilor vamale.
A doua etapă: 1962-1966
 noua reducere a taxelor vamale interioare cu 25%;
 creşterea cu 80% a contingentelor de import;
 reducerea cu 30% a diferenţei existente între tarifele vamale naţionale şi tariful vamal
exterior comun (TVC) calculat după media aritmetică a taxelor aplicate de fiecare ţară
la 1 ianuarie 1957.
A treia etapă: 1967-1969
 eliminarea taxelor vamale interioare, a contingentelor şi a tuturor obstacolelor din
calea libertăţii comerciale în interiorul Comunităţii;
 aplicarea generalizată a TVC;
 libera circulaţie a persoanelor şi a bunurilor.
La 1 iunie 1968, cu 18 luni în avans faţă de ritmul prevăzut prin tratatul privind
CEE, cele șase state semnatare elimină toate tarifele vamale intracomunitare asupra
produselor industrial.
Din 1958 până în 1970, efectele eliminării barierelor vamale sunt spectaculoase:
comerţul intracomunitar creşte de şase ori, în timp ce schimburile CEE cu ţările terţe cresc
de trei ori. Partea schimbărilor fiecăruia dintre cele şase state membre cu cei cinci
parteneri ai săi creşte de la 30% în 1958, la 52% în 1973. În aceeaşi perioadă, PNB mediu
al CEE creşte cu 70%. Aceste rezultate au devenit posibile datorită efectelor deschiderii
frontierelor. Economiile în domeniul producţiei permit specializarea şi exportul,
îndeosebi în sectoarele bunurilor de consum.

2.6. ACTUL UNIC EUROPEAN

Comunitatea Europeană dorea relansarea ideii de unificare monetară europeană.
Noul proiect s-a concretizat în Cartea Alba publicată de Comisia Europeană în luna iunie
1985 şi adoptată de şefii statelor europene la Luxemburg, în decembrie 1985. Carta Albă
a prezentat mijloacele necesare realizării mai rapide a celor patru libertăţi. Comunitatea
Europeană, propunând un “spaţiu fără frontiere interioare în care va fi asigurată libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor”, a obţinut adeziunea
tuturor statelor membre ale UE. Chiar dacă astăzi, libera circulaţie a capitalurilor,
mărfurilor serviciilor și persoanelor s-a realizat, Piaţa Unică Europeană a reprezentat o
etapă extrem de importantă, fără de care trecerea la moneda unică nu era posibilă.
Acordul cunoscut sub numele de Actul Unic European reprezintă prima revizuire a
Tratatului de la Roma, şi se referea la desăvârşirea Pieţei Comune, coordonarea politicilor
monetare, crearea unui cadru instituţional adecvat.
Actul Unic European a formulat trei principii:
 Principiul recunoaşterii reciproce.

 Principiul privind competenţa de control a autorităţilor de supraveghere din ţara de

origine.
 Principiul armonizării minimale a reglementărilor.

Dacă marea piaţă europeană şi-a început cu adevărat existenţa în 1993, în ceea ce
priveşte coordonarea politicilor se poate spune că politicile monetare ale ţărilor europene
au continuat să aibă fiecare, propriile orientări şi caracteristici, obiectivul tuturor acestor
politici fiind însă asigurarea stabilităţii monetare şi limitarea la minimum a inflaţiei.
 Cooperarea dintre autorităţile monetare europene, a început, după cum se ştie,
încă din perioada imediat postbelică, însă crearea spaţiului financiar european a impus
adoptarea unor noi forme de coordonare a politicilor monetare naţionale, care să meargă
până la unificarea monetară şi înfiinţarea unei Bănci Centrale Europene, care, prin
definiţie, nu poate fi în serviciul unei singure ţări, ci trebuie să ţină seama de
problematica globală a politicilor monetare comunitare.
Acest proiect a obţinut rapid sprijinul clasei politice din ţările europene, în pofida
caracterului destul de vag al unora din ideile sale principale:
 o monedă europeană.

 o Bancă Centrală Europeană.