EPIDEMIOLOGIA HEPATITEI VIRALE

Cursanți
Koumi Amar
Moreanu Vasilica
Chitic Mihaela
 Hepatitele virale acute sunt boli specific umane ce se manifestă pri n fenomene
general infecţioase digestive şi hepatice, însoţite sau nu de icter.
Ele sunt provocate din câte se cunoaşte până în prezent de cel puţin cinci
virusuri hepatotrope, patogene pentru om: VHA, VHB, VHC, VHD şi VHE.
Virusul hepatitic A (VHA) este un virus ARN de dimensiuni mici (27
milimicroni), sferic şi face parte din familia Picornaviridae, genul Enterovirus.
Principalul său antigen este Ag HA iar anticorpii corespunzători sunt anti -HA,
IgG şi IgM. Hepatita virală A este în general o boală uşoară, fără manifestări
extrahepatice şi adeseori antiicterică şi asimptomatică.
Virusul pătrunde pe cale digestivă, este antrenat prin curentul sanguin și
infectează hepatocitele. Din ficat se elimină odată cu bila în inte stin. Leziunile
hepatice sunt limitate.
Agentul patogen este excretat prin fecale iar transmiterea se face aproape
exclusiv pe fecal-orală, prin contact direct sau indirect prin intermediul alimentelor
sau a apei contaminate.
Virusul este prezent in sânge și fecale cu 2 săptămâni înaintea debutului bolii
și 1-2 săptămâni după dispariția icterului.
Perioada de incubație:
prima faza este caracterizata de simptome nespecifice precum oboseală stare de
slăbiciune, anorexie, greață, văr sături, durere abdominală si, mai rar,febră urmată
de dureri de cap, erupții cutanate si diaree.
După 1-2 săptămâni de la debutul bolii hepatice, se poate instala si icterul.
In cele 2 săptămâni ce preced apariția icterului, gradul de contagiune este cel
mai ridicat, întrucât concentrația de viruși este maximă (aceasta scade după
instalarea icterului). Copiii pot răspândi virusul hepatitic A perioade mai lungi de
timp decat adultii, cei mici fiind contagioși pana la 10 saptămâni după debutul clinic
al hepatitei A.
Rezervorul de virus A este constituit din bolnavi cu icter sau
asimptomatici. Receptivitate la boală este generală, iar imunitate specifică este
solidă şi durabilă.
Profilaxia bolii
- vaccinarea. Peste 99% dintre persoanele vaccinate dezvolta imunitate
- injectarea cu imuno-globulina (denumita si gamma -globulina). Protecția
oferita de aceasta nu este permanentă, se administrează de regulă persoanelor
expuse la virus.
- igiena personală riguroasă si un stil de viață sănătos.
- se recomandă izolarea bolnavilor şi controlul contacților, educaţie sanitară,
protecţia apei şi alimentelor, controlul igienico -sanitar al colectivităţilor şi
localităţilor.
Virusul hepatitic B (VHB) este un virus ADN de formă sferică, cu
diametrul de 42 milimicroni, anvelopat şi face parte din familia Hepadnaviridae,
genul Hepadnavirus.
Genomul VHB este componenta esenţială a nucleocapsidei. El constă dintr-un
ADN circular, parţial bicatenar.
Principalele sale antigene sunt: AgHBc (antigenul central al VHB) şi Ag
HBe (antigen legat de antigenul central).
 Ag HBs constituie învelişul extern al virusului Hepatitei B şi are o
structură complexă lipoglicoproteică.
Ag HBs apare în sângele bolnavilor înainte de debutul clinic al hepatitei astfel că
depistarea sa serveşte la diagnosticarea bolii.
Anticorpii anti Ag Hbs apar în convalescenţă şi prezenţa lor semnifică vindecarea
bolii.
Componenta centrală (nucleocapsida virionului) este alcătuită din Capsidă, ADN
polimerază şi genomul viral. Capsidă, compusă din 180 capsomere conţine un
polipeptid şi formează antigenul central al virusului hepatitic (AgHBc). El este decelat
în celulele hepatice dar este absent în sânge.
Patogenitate:
La poarta de intrare (mucoasa digestivă, sexuală, țesuturi), virusul se replică
primar, apoi pe cale sanguină ajunge la hepatocite.
Incubația bolii este lungă (1-3 luni), în timpul ciclului său replicativ, virusul nu
lezează hepatocitele.
Ulterior apare inflamația hepatică și semnele de hepatită care sunt mai severe
decât în cazul VHA.
În mod normal, răspunsul imun limitează replicarea virusului și în
câteva luni sângele devine neinfecțios.
La aprox. 10% din pacienți, nu se elimină virusul din hepatocite, boala se
cronicizează spre hepatită cronică; alteori leziunile sunt discrete dar pacienții rămân
purtători.
Virusul hepatitic C (VHC) este un virus de dimensi uni mici (40-60 nm), anvelopat,
care se transmite prin sânge şi derivate de sânge. Anticorpii corespunzători anti
AgHC apar in convalescenţă sau în hepatita cronică.
HVC este una dintre cele mai importante cauze de boli hepatice cronice pe întreg
mapamondul. HVC este raspunzator de aproximativ 20% din hepatitele acute, 60-70%
din hepatitele cronice si aproape 30% din ciroze sau fazele finale
ale bolilor hepatice si din cancerele hepatice. O caracteristica majora a hepatitei
acute C este tendinta d e a se transforma in boala hepatica cronica. Cel puţin 75%
dintre bolnavii de hepatita acuta C dezvolta intr -un final infecția cronica.
Persoanele care fac cel mai frecvent cancer hepatic datorita HCV sunt:
- bărbatii;
- persoanele peste vârsta de 40 de ani;
- consumatorii de băuturi alcoolice;
- pacienții cu ciroza hepatica;
- pacienții infectați cu HCV de aproximativ 20-40 de ani.
Mod de transmitere:
-contactul cu sânge sau produse de sânge infectat;
-de la mama la făt;
-transmiterea sexuală;
-transmiterea sporadică prin instrumentar medical nesterilizat
Simptomele bolii:
Mulți pacienți cu hepatita cronica C sunt complet asimptomatici. Atunci când
simptomele sunt prezente, sunt de obicei ușoare, nespecifice si intermitente.
Simptomele includ:
- oboseală;
- sensibilitate sau disconfort la nivelul hipocondrului drept (sub coastele din
partea dreapta);
- greață inapetența (scăderea apetitului alimentar);
- dureri musculare;
- dureri articulare.
Similar, examenul fizic poate fi normal sau poate releva sensibilitate la palparea
ficatului sau hepatomegalie ușoară (creșterea ficatului in dimensiuni). Unii
pacienți au steluțe vasculare (niște pete roșii sub forma de stea) sau eritem palmar
(palma roșie pătată).
Profilaxie:
In prezent, singurele posibilități de prevenire a apariției de noi cazuri de hepatita
cronica C sunt:
- monitorizarea analizelor sangvine;
- precauție in manevrarea sângelui, produselor de sânge, lichidelor organismului
uman;
- informarea populațiilor despre activitățile cu risc crescut de infectare.
⚫ Nu exista vaccin sau produse imunoglobulinice împotriva hepatitei C
⚫ Interferonul administrat in faza acută minimizează riscul cronicizării
Virusul hepatitic D (VHD) - agentul etiologic al hepatitei virale delta,
apare ca o suprainfecție la bolnavii cu hepatită virală B, agravând mersul bolii.
Existența acestui tip de infecție condiționată se explică prin faptul că virusul
delta este un virus selectiv care nu se poate replica decât în prezenţa virusului B.
Anticorpii anti-Delta sunt anticorpi IgM şi IgG şi pot fi depistaţi ca de altfel şi
antigenul prin teste serologice specifice.
Virusul hepatitic E (VHE) este un ribovirus de dimensiuni mici,
neanvelopat, transmis pe cale enterală / fecal -orală. Apariția anticorpilor antiVHE
denotă instalarea unei imunități împotriva hepatitei E.
Are o răspândire mare în zone cu igiena precară: India, Africa
In diagnosticul orientativ al hepatitelor virale de un real folos sunt datele
epidemiologice, datele clinice şi mai ales rezultatele unor teste nespecifice
hematologice (leucograma, VSH) sau biochimice (TG P - transaminaza
glutamicpiruvică, TGO - transaminaza glutamicoxalacetică, fosfataza alcalină, testele
de disproteinemie etc.).
Diagnosticul de certitudine al acestor afecțiuni nu poate fi obţinut decât după
efectuarea unor examene de laborator car e au ca obiectiv identificarea antigenelor
virale specifice şi a anticorpilor corespunzători în diverse produse
patologice recoltate de la bolnavi(sânge, fecale, bilă, urină etc.). Există mai multe
probe de laborator pentru acest scop dar, în prezent, sunt preferate testele RIA
(radioimunologic) şi EL1SA (enzimologic) pentru specificitate şi rapiditate.
Epidemiologie.
Principalul rezervor de virus este omul bolnav şi purtătorii cronici şi asimptomatici
care, în unele regiuni reprezintă între 10-20% din populație.
Principalele căi de transmitere a agentului patogen sunt calea orală
(VHA şi VHE), în special prin intermediul alimentelor şi a apei contaminate şi calea
parenterală (VHB, VHC şi VHD), prin transfuzii de sânge sau derivate de sânge
contaminat, utilizarea unor seringi nesterilizate sau incorect sterilizate, folosirea
instrumentarului stomatologic sau chirurgical la mai mulți pacienți fără
sterilizare etc. Receptivitatea la boală este generală iar imunitate dobândită față de
un anumit tip de virus hepatitic este solidă şi durabilă.
 Profilaxie.
Depistarea precoce a bolnavilor şi izolarea - lor precum şi o evidentă corectă a
contacţilor şi a purtătorilor de virus cu aplicarea unor măsuri adecvate constituie
obiective importante în combaterea hepatitei virale.
Prevenirea transmiterii virusurilor hepatitice prin inoculare se face prin
controlul corect al sângelui destinat transfuziilor, folosirea unor seringi de unică
întrebuințare şi a instrumentarului stomatologic de investigare sau chirurgical corect
sterilizate.
Prevenirea transmiterii virusurilor pe cale orală se face în primul rând
prin luarea unor măsuri de ordin igienic pentru protecția alimentelor şi a apei
potabile dar şi măsuri generale de educație sanitară şi igienă individuală.