Colegiul Tehnic de Comunicatii N.

V Karpen Economie, clasa a XI-a

Prof.Craiu Diana

Cap. 1 Consumatorul si comportamentul său raţional

1.1 Nevoi si resurse

Clasificarea nevoilor umane:
1. După ipostaza în care se manifestǎ fiinţa umană:
a) Nevoi biologice: hranǎ, apǎ, aer, de odihnǎ, de reproducere, de menţinere a temperatuii corpului constantǎ
b) Nevoi sociale (de asociere la un grup, de comunicare, de securitate, de a participa la viaţa socialǎ)
c) Nevoi psihologice şi spirituale (de stimǎ şi respect, de afirmare, de cunoaştere, de a fi instruit etc.)
2. Dupǎ gradul lor de complexitate:
a) Nevoi elementare (de bazǎ, inferioare, biologice)
b) Nevoi complexe (elevate, superioare, în special nevoi spirituale)
3. Dupǎ nivelul la care se manifestǎ:
a) Nevoi generale (se manifestǎ la nivelul întregii umanitǎţi sau societǎţi)
b) Nevoi individuale (personale)
c) Nevoi de grup (se manifestǎ la nivelul unui grup de interese sau instituţionalizat)
4. Dupǎ gradul lor de necesitate:
a) Nevoi de lux (blǎnuri, bijuterii etc.)
b) Nevoi vitale (de hranǎ, apǎ, aer, odihnǎ, de comunicare, cunoaştere)
c) Nevoi de vicii (cafea, tutun, alcool, droguri etc.)

Clasificarea resurselor
1. În functie de provenientă
a. primare – potentialul uman si natural
b. derivate – rezultat al activităţii umane
2. După natura lor:
a. umane
b. materiale
c. financiare
d. informaţionale
e.
Costul de oportunitate reprezintă beneficiul (câştigul) asociat celei mai bune variante la care s-a renunţat în
favoarea alternativei alese.

1.2 Consumatorul si comportamentul său

A. Utilitatea economică

Consumatorul este persoana care utilizeazǎ bunuri şi servicii în scopul satisfacerii trebuinţelor sale.
Consumatorul se defineşte prin: - trebuinţele şi preferinţele sale
- veniturile de care dispune.
Preferinţele consumatorilor se exprimǎ în utilitatea bunurilor şi serviciilor.
Din punct de vedere economic, utilitatea este satisfacţia sau plǎcerea resimţitǎ de o persoanǎ în urma consumǎrii
unui anumit bun sau serviciu. Aprecierea utilitǎţii unui bun sau serviciu este subiectivǎ.
A1. Utilitatea totalǎ
Utilitatea totalǎ (U t ) reprezintǎ satisfacţia totalǎ resimţitǎ de un consumator în urma consumǎrii unui numǎr
oarecare de bucǎţi dintr-un bun.
Notǎm:
U 1 = utilitatea primei bucǎţi care se consumǎ;
U 2 = utilitatea celei de-a doua bucǎţi care se consumǎ;
U 3 = utilitatea celei de-a treia bucǎţi care se consumǎ; ...

1
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

U n = utilitatea celei de-a n-a bucǎţi care se consumǎ;

U t = utilitatea totalǎ;
U t = U 1 + U 2 + U 3 + ... + U n = U i , unde i = 1,2,...,n.
Rezultǎ : U t = U i , unde i = 1,2,3,...,n.
A2. Utilitatea marginalǎ
Utilitatea marginalǎ ( U mg ) reprezintǎ satisfacţia suplimentarǎ resimţiţǎ de un consumator în urma consumǎrii
unei unitǎţi suplimentare dintr-un bun, ceilalţi factori rǎmânând constanţi.
Tabelul II.1 – Utilitatea marginalǎ a bomboanelor
Bomboane Utilitatea Utilitate marginalǎ
consumate totalǎ (U t ) ( U mg )
nici una 0
10 – 0 = 10
prima 10
18 – 10 = 8
a doua 18
23 – 18 = 5
a treia 23
25 – 23 = 2
a patra 25
25 – 25 = 0
a cincea 25
Formula dupǎ care se calculeazǎ utilitatea marginalǎ este :
U
U mg  ,
Q
Unde : U mg  utilitatea marginalǎ; ∆U = variaţia utilitǎţii; ∆Q = variaţia cantitǎţii consumate.
Prin definiţie, utilitatea totalǎ este suma utilitǎţilor individuale în condiţiile asumǎrii unei cantitǎţi oarecare
dintr-un bun.
Prin definiţie, utilitatea marginalǎ reprezintǎ variaţia utilitǎţii totale în condiţiile în care cantitatea consumatǎ
dintr-un bun se modificǎ cu o unitate.
Utilitatea marginalǎ descreşte pe mǎsurǎ ce creşte consumul. Acesta atinge valoarea zero atunci când utilitatea
totalǎ începe sǎ scadǎ, capǎtǎ valori negative.
Evoluţia utilitǎţii marginale, în funcţie de cantitatea consumatǎ, este definitǎ de legea descreşterii utilitǎţii
marginale. Conform acestei legi, utilitatea marginalǎ se diminueazǎ pe mǎsurǎ ce creşte cantitatea în care este consumat
un bun.

B. Consumatorul rational

Comportamentul consumatorului se subordoneazǎ unor cerinţe de raţionalitate şi eficienţǎ. Raţional este ca

satisfacţia resimţitǎ de consumator în urma cheltuirii venitului de care dispune sǎ fie cât mai mare. Satisfacţia resimţitǎ
reprezintǎ efectele obţinute în urma consumului, iar venitul cheltuit reprezintǎ efectele depuse în vederea consumului:

satisfacti a
eficienţa consumului =
cheltuieli
Eficienţa consumului se exprimǎ sub forma raportului utilitate/preţ:

U
E=
P
2
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

U = utilitatea sau satisfacţia resimţitǎ; E = eficienţa; P = preţul.

În termeni de utilitate, eficienţa unui act de consum se mǎsoarǎ prin utilitatea pe unitatea monetarǎ
cheltuitǎ, iar un consumator raţional obţine maximum de utilitate cumpǎrând, cu venitul limitat de care dispune,
diferite bunuri sau servicii oferite spre vânzare.

Regula de maximizare a utilitǎţii:

Utilitatea maximǎ se obţine atunci când utilitatea marginalǎ obţinutǎ cu ultima unitate monetarǎ cheltuitǎ
pentru achiziţionarea unui bun este aceeaşi cu utilitatea marginalǎ pe ultima unitate monetarǎ cheltuitǎ pentru orice alt
U mgA U mgB
bun 
PA PB

Regula de maximizare a utilitǎţii ne spune de fapt, cǎ un consumator va obţine satisfacţie maximǎ dacǎ îşi va
cheltui venitul disponibil astfel încât ultima unitate monetarǎ cheltuitǎ pentru un bun sǎ îi procure o satisfacţie
suplimentarǎ ( U mg ), egalǎ cu satisfacţia suplimentarǎ procuratǎ de ultima unitate monetarǎ cheltuitǎ pentru a cumpǎra
oricare alt bun.

FISA DE LUCRU

1.3 Cererea

Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care consumatorii pot şi sunt dispuşi să o cumpere
într-o anumită perioadă de timp, la un anumit preţ.
Cererea exprimă atât trebuinţele şi preferinţele consumatorilor, cât şi posibilităţile lor de cumpărare. Trebuinţele
sau preferinţele nu reprezintă o cerere efectivă. Unei persoane poate să-i placă foarte mult un anumit produs, dar nu il va
cumpăra dacă nu poate plăti preţul cerut. În acest caz preferinţele nu se vor exprima pe piaţă sub formă de cerere.
Cererea solvabilă reprezintă cererea de bunuri şi servicii pentru care cumpărătorii dispun de mijloace de plată.
Exemplu:
Să presupunem ca un consumator oarecare cumpără CD-uri. Cererea se prezintă ca in tabelul de mai jos:

Pretul unui CD(u.m) 50 40 30 20 10

Cantitatea cerută(nr CD-uri) într-o lună 1 2 3 5 7

Consumatorul va cumpăra o cantitate mai mare dintr-un anumit produs dacă preţul acestuia scade si invers.
Obs! Din tabel nu reiese care este preţul pieţei la care se vând CD-urile. Acesta nu depinde numai de cerere ci si
de ofertă.
Desenaţi curba cererii.
Obs! Curba cererii este descrescătoare la preţ!
Relaţia inversă dintre preţ si cantitatea cerută poarta denumirea de legea cererii. Ea este reprezentată grafic mai
sus (din graficul facut).

Elasticitatea cererii

Proprietatea cererii de a se modifica sub acţiunea factorilor care o influenţează se numeşte elasticitate. Dintre
acestia, cei mai importanţi sunt preţul şi venitul consumatorului.

 Elasticitatea cererii in funcţie de preţ

Pentru a determina gradul de elasticitate a cererii pentru un bun oarecare, se calculeaza coeficientul de elasticitate.
Variaţia cantităţii cerute(%)
Kec/p = - variaţia preţului (%) = Δ Q(%) / Δ P (%)

3
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Unde Δ Q(%)= Δ Q/ Q0 x 100

Δ P(%)= Δ P/ P0 x 100
Inlocuind in formulă obţinem:
Kec/p = - Δ Q : Δ P
Q0 P0

Tipuri de elasticitate a cererii in funcţie de preţ :

a) elastică la care modificarea preţului cu un anumit procent determină modificarea cererii cu o mărime mai mare.
Exemplu: autoturisme, calculatoare, etc.
Kec/p > 1
b) inelastică schimbarea preţului cu un anumit procent detremină o modificarea mai mică a cantităţii cerute, in sens
invers. Exemplu : daca preţul hartiei creste, cantitatea hartiei ceruta de o editură nu se va scadea foarte mult, pt ca hartia
este de strictă necesitate.
Kec/p < 1
c) unitară , modificarea preţului cu un anumit procent detremină modificarea cu aceeasi mărime a cantităţii cerute.
Kec/p = 1
d) perfect elastică modificarea oricât de mică a preţului determină o variaţie foarte mare a cantităţii cerute. Exemplu:
piaţa financiară- acţiuni.
e) perfect inelastică atunci când modificarea preţului nu determină nicio modificare a cantităţii cerute.Exemplu :
oferte promoţionale „in limita stocului disponibil”.

 Elacticitatea cererii în funcţie de venit

Cererea este, de regulǎ, într-un raport de determinare directǎ, pozitivǎ faţǎ de modificarea mǎrimii venitului
consumatorilor. Astfel:
 dacǎ venitul consumatorilor creşte, acesta determinǎ creşterea cererii;
 daca venitul consumatorilor scade, acesta determinǎ scǎderea cererii
Indicatorul care ne aratǎ mǎrimea elasticitǎţii este coeficientul de elasticitate al ererii în funcţie de venitul
consumatorilor: K ec / v
C C1  C 0
C C0 R
K ec / v  0   C
V V1  V0 RV
V0 V0
Atunci când venitul creşte, creşte şi cererea, dar nu în aceeaşi mǎsurǎ pentru diferite bunuri marfare:
 pentru bunurile obişnuite variaţia veniturilor consumatorilor determinǎ o variaţie de acelaşi sens a cererii
K ec / v  0
 acele bunuri pentru care K ec / v  0, adicǎ variaţia veniturilor determinǎ o variaţie de sens contrar a cererii, se
numesc bunuri inferioare.

4
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Cap.2 PRODUCĂTORUL ŞI COMPORTAMENTUL SĂU RAŢIONAL

1. Proprietatea şi libera iniţiativă

A. Întreprinderile - agent economic

Producatorul- persoana care utilizează resurse (naturale, materiale, umane) pentru a produce bunuri si
servicii.
Întreprinderile- unităţi economice de baza la nivelul cărora se desfăsoară activităţi de productie si de
distributie a bunurilor si serviciilor. Au diferite dimensiuni si se afla in diferite forme de proprietate.
Proprietatea reprezintă relaţia dintre oameni (indivizi, grupuri, societate), cu privire la însuşirea
bunurilor existente sau produse de societate.
Drepturi sau atribute ce revin deţinătorilor proprietăţii:
- Posesia – însuşirea de către o persoana a bunurilor
- Dispoziţia – dreptul de a dispune de acele bunuri
- Folosinţa- utilizarea bunului aflat în posesie
- Uzufructul – însuşirea beneficiilor care apar în legătură cu acel bun
Atributele pot fi cedate total sau partial:
 Înstrăinare sub toate aspectele (vanzare-cumpărare, donaţie, mostenire)
 Înstrăinare partială (închiriere, arendare, etc)
Forme de proprietate
a) proprietate particulară :
 individuală – proprietarul foloseşte, administrează şi îşi însuşeste roadele;
 asociativă – un grup de pers fizice sau juridice se asociază pt a administra o afacere, pt a desfasura
anumite activitati;
b) proprietate publică – proprietarii sunt unităţi ale admnistraţiei publice (scoli publice, spitale publice)
c) proprietate mixtă

ACTIVITATE: Identificati avantajele si dezavantajele diferitelor tipuri de întreprinderi.

B. Libera initiativă in economia de piaţă

Libera iniţiativă se concretizează in dreptul agenţilor economici:

 de a dispune asa cum doresc de proprietea sa
 de a-şi administra după propria dorinţă afacerea
Libera iniţiativă este manifestarea libertăţii economice a proprietarului de a-şi menţine, dezvolta sau
restrânge activitatea, de a decide in conformitate cu propriile interese tinând cont si de normele legale şi de
utilizarea raţională a resurselor.
Manifestarea liberei iniţiative înseamnă şi asumarea unor responsabilităţi cu privire la :
- natura activităţii - persoanele implicate
- locul de desfăşurare - locul de desfacere a produselor şi serviciilor
- dimensiunea activităţii
Orice economie de piaţă este o economie deschisă, bazată pe schimb si pe proprietatea privata asupra
resurselor de productie.Economia deschisă se caracterizează prin:
- proprietate privata - preturi libere
- libertate economică - concurenta
- interventia limitata a statului in economie

5
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

2. Factorii de productie şi combinarea acestora

Factorii de productie sunt resursele atrase în activitatea economica.

Resursele naturale si munca sunt factori de productie primari.
Resurse: - regenerabile
- neregenerabile
Munca este considerata factorul de productie cel mai important. Munca este o activitate desfasurata de
oameni, presupunand capacitatea fizica si intelectuala de a produce bunuri si servicii.
Capitalul este un factor de productie derivat. Bunurile de capital sunt bunuri rezultate din procesele
economice anterioare si sunt utilizate pentru a produce alte bunuri si servicii.
Dupa modul in care se consuma si se inlocuiesc, in cadrul proceselor economice la care participa,
bunurile de capital sunt grupate in capital fix si capital circulant.
Capitalul fix (Kf) cuprinde bunuri care se consumă si se înlocuiesc dupa mai multi ani de utilizare:
clădiri, masini, utilaje, instalatii, drumurile etc. Acestea participă la mai multe procese de productie in cadrul
carora se consuma treptat.
Capitalul circulant (Kc) cuprinde bunuri care se inlocuiesc dupa fiecare proces de productie: materii
prime, combustibil, energie, apa tehnologica etc. Acestea participa la un singur proces de productie, in cadrul
caruia se consuma complet.
K = Kf + Kc
K= intregul capital utilizat
Deprecierea capitalului fix este cunoscuta sub forma de uzura.
Uzura poate fi: fizica sau morala
Atragerea resurselor de productie in activitatile economice depinde de tehnologia existenta si de
costurile implicate.
Conditiile tehnice existente la un moment dat ofera posibilitatea de a prelucra doar anumite resurse.
Acestea devin factori de productie efectivi, spre deosebire de resursele care nu pot fi prelucrate cu tehnologia
existenta si care vor deveni factori de productie in viitor.
Costul cu care pot fi prelucrate resursele este deosebit de important pentru producator. Daca, pentru a
utiliza anumite resurse, el trebuie sa plateasca un cost mai mare decat cheltuielile pe care le poate recupera,
rational este sa renunte, in caz contrar va fi obligat sa suporte pierderile.
Factorii de productie sunt combinati in functie de tipul de bun sau serviciu care se produce si de
cantitatea in care se produce.
Combinarea reprezinta modul specific de unire a factorilor de productie in vederea producerii
diferitelor bunuri si servicii.
In functie de tipul de bun sau serviciu, producatorul selecteaza factorii specifici domeniului de
activitate respectiv, factori impusi de tehnologia de fabricatie.
In functie de cantitatea de bunuri si servicii de care se estimeaza ca este nevoie, producatorul va
achizitiona si combina cantitati mai mari sau mai mici de factori. El trebuie sa combine eficient factorii de
productie, pentru a obtine maxim cantitate la minim consum.
Combinarea optima este aleasa in urma substituirii unor factori de productie cu altii si a calcularii unor
indicatori de eficienta, precum productivitatea.
Suplimentul dintr-un factor (de regula, capital) necesar pentru a reduce cu o unitate cantitatea utilizata
dintr-un alt factor (de regula, munca), astfel incat productia sa nu se reduca, reprezinta rata marginala de
substitutie (RmgS)

6
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

3. Eficienta economica şi productivitatea

Agenţii economici evaluează rezultatele activităţii lor cu ajutorul indicatorilor economici, denumiţi şi
indicatori de eficienţă. Indicatorii economici sunt expresii numerice ce măsoară activitatea economică.
Indicatorii de eficienţă sunt:
• Productivitatea;
• Costul;
• Profitul
Productivitatea reprezintă eficienţa, randamentul sau rodnicia cu care sunt combinaţi şi utilizaţi
factorii de producţie în activitatea de obţinere a bunurilor şi serviciilor.
Randamentul factorilor de producţie se apreciază cu ajutorul nivelului productivităţii.
Relaţia care exprimă nivelul productivităţii este:
W = Q/Fi,
unde: W = nivelul productivităţii
Q = producţia (exprimată în unităţi fizice - bucăţi, kilograme, metri, tone sau/şi în unităţi monetare - lei, dolari,
euro)
Fi = efortul depus, factorii de producţie utilizaţi exprimaţi în unităţi fizice sau monetare

SARCINI! (pe grupe)

1. Ce efecte generează cresterea productivităţii la nivelul firmei?
2. Ce efecte generează cresterea productivităţii la nivelul economiei nationale?

Nivelul şi evoluţia productivităţii depind de numeroase împrejurări economice şi extraeconomice, cum

ar fi:
• calitatea factorilor de producţie utilizaţi;
• calitatea organizării şi managementului activităţii economice;
• motivaţia economică a posesorilor factorilor de producţie;
• condiţiile naturale;
• climatul politic şi social existent.
În practica economică se folosesc două forme de determinare şi analiză a productivităţii:
• productivitatea globală (totală);
• productivitatea parţială
Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de producţie implicaţi în obţinerea
unui rezultat şi se poate calcula ca productivitate globală medie:
W = Q/ (P+L+Kt)
sau ca productivitate globală marginală:
W = ΔQ/ (ΔP+ΔL+ΔKt)

Nivelul productivităţii parţiale se exprimă tot prin productivitate medie şi productivitate marginală,
dar redate pentru fiecare factor de producţie pentru care vrem să o calculăm în parte.
Productivitatea medie exprimă eficienţa medie obţinută prin utilizarea fiecărui factor de producţie
în parte.
Productivitatea muncii (WmL) arată eficienţa medie prin care este consumat factorul muncă.
WmL = Q/L,
unde Q = producţia; L = numărul de lucrători sau timpul lucrat, exprimat în ore de muncă.
Productivitatea medie a pământului (WmP) arată eficienţa medie cu care este utilizat factorul pământ
şi se calculează ca un raport între rezultatele obţinute (Q) şi suprafaţa totală de teren (P) folosită pentru
obţinerea producţiei respective:
7
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

WmP = Q/P
Productivitatea medie a capitalului (WmK) arată eficienţa medie cu care este utilizat factorul capital
şi se calculează ca un raport între rezultatele obţinute (Q) şi capitatul tehnic utilizat (Kt):
WmK = Q/Kt
Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o unitate a unuia, mai
multora sau a tuturor factorilor de producţie.
Productivitatea marginală a muncii (WLmg) exprimă eficienţa ultimei unităţi de muncă implicată în
activitatea economică.
Productivitatea marginală a muncii se determină ca un raport între variaţia absolută a producţiei (ΔQ) şi
variaţia cantităţii de muncă (ΔL) utilizată prin adăugarea unei noi unităţi din factorul de producţie muncă,
după relaţia:
WLmg = ΔQ/ΔL
Productivitatea marginală a capitalului exprimă eficienţa ultimei unităţi de capital tehnic atras şi
utilizat în activitatea economică.
Productivitatea marginală a capitalului tehnic se determină ca un raport între variaţia absolută a producţiei
(ΔQ) şi variaţia cantităţii de capital tehnic (ΔKt) utilizat prin adăugarea unei noi unităţi din factorul de
producţie capital, după relaţia:
WKtmg = ΔQ/ΔKt
Productivitatea marginală a pământului exprimă eficienţa ultimei unităţi de teren (ha, ar, mp) atrase
şi utilizate în activitatea economică
Productivitatea marginală a pământului se determină ca un raport între variaţia absolută a producţiei (ΔQ) şi
variaţia absolută a suprafeţei de teren (ΔP) utilizate prin adăugarea unei noi unităţi din factorul de producţie
pământ, după relaţia
WPmg = ΔQ/ΔP

4. COSTUL PRODUCTIEI
Combinarea factorilor de producţie este un proces tehnico-economic de unire a acestora în vederea
obţinerii de bunuri economice, în condiţii de eficienţă maximă.
Combinarea factorilor de producţie are două laturi: latura tehnică şi latura economică.
Latura tehnică are în vedere unirea factorilor de producţie specifici şi complementaritatea acestora. Latura
economică vizează maximizarea profitului.
Combinarea factorilor de producţie depinde de:
• Natura activităţii - tipul de activitate: agricultură, industrie, turism, transport, etc.
• Nevoia de bunuri şi servicii - cererea pentru anumite bunuri;
• Condiţiile tehnice de producţie - rolul esenţial în acest caz îl are progresul tehnic;
• Abilitatea întreprinzătorului - rolul determinant îl are aici capacitatea de a conduce o afacere.
Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de un agent economic cu producerea şi
desfacerea unui bun economic sau serviciu.
Costul este expresia valorică a consumului de factori de producţie efectuat de întreprinzător în fiecare ciclu
de producţie. Activitatea economică este eficientă atunci când costurile de producţie sunt mai mici decât
veniturile obţinute din vânzarea producţiei.
Consumul de capital fix se exprimă numai valoric, prin amortizare.
Amortizarea se calculează conform formulei:
A = Kf / n

8
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Consumul de capital circulant este pus în evidenţă atât fizic (kg, tone, metri) - prin consum specific
sau tehnologic - cât şi valoric (u.m.). Cheltuielile cu capitalul circulant (Kc) şi amortizarea (A) formează
cheltuielile materiale ale firmei (Cmat) : Cmat = Kc + A
Consumul factorului muncă este pus în evidenţă:
• Fizic - prin numărul de lucrători sau prin timpul lucrat;
• Valoric - prin plăţile făcute pentru salarizarea angajaţilor;
Cheltuielile salariale ale firmei includ salariile lucrătorilor direct productivi (salarii directe - Sd), ale
personalului administrativ (salarii indirecte - Si), contribuţiile pentru ajutorul de şomaj şi asigurările sociale
(CAS).
Consumul factorului pământ este pus în evidenţă numai valoric, fie prin suma necesară cumpărării
acestuia, fie prin sumele plătite pentru utilizare (arendă).
Costul este o parte componentă a preţului (P) de vânzare a produsului, permiţând producătorului să-şi
recupereze cheltuielile suportate şi să obţină un câştig.
Costurile globale reprezintă toate cheltuielile necesare obţinerii unui volum dat al producţiei unui bun sau
serviciu. Costul global (CT) cuprinde costul global fix (CF) şi costul global variabil (CV).
CT = CF + CV
Costul global fix (CF) cuprinde costurile care, pe termen scurt, nu se modifică în funcţie de volumul
producţiei: amortizarea capitalului fix, dobânzile, taxele, impozitele, salariile indirecte, chiria, întreţinerea,
iluminatul şi încălzitul spaţiilor de producţie, asigurările, telefonul. Aceste costuri sunt suportate de firmă,
chiar dacă producţia este zero.
Costul global variabil (CV) cuprinde costurile care se modifică în funcţie de volumul producţiei:
cheltuieli cu materii prime, materiale auxiliare, energia şi combustibilul pentru producţie, apa tehnologică,
salarii directe. Costurile variabile evoluează în acelaşi sens cu producţia, dar nu strict proporţional.
Costurile medii (unitare) reprezintă cheltuielile pe unitate de produs sau serviciu.
Costurile medii (unitare) sunt: fixe, variabile şi totale.
Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix suportat de fiecare unitate de produs şi se determină ca un
raport între costul fix global (CF) şi volumul producţiei (Q):
CFM = CF / Q
Costul variabil mediu (CVM) reprezintă costul variabil suportat pentru fiecare unitate de produs şi se
determină raportând costul variabil global (CV) la volumul producţiei (Q). Mărimea şi dinamica sa depinde
atât de evoluţia costului variabil, cât şi a producţiei.
CVM = CV / Q
Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total suportat de fiecare unitate de producţie şi se determină ca
un raport între costul total global (CT) şi producţia obţinută.
CTM = CT / Q
Pe termen scurt, evoluţia sa depinde de dinamica CV şi Q.
Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cheltuieli totale determinat de creşterea producţiei cu o
unitate şi se determină ca un raport între variaţia costurilor totale (ΔCT) şi variaţia producţiei (ΔQ).
Cmg = ΔCT / ΔQ
Pe termen scurt, mărimea sa depinde doar de costul variabil global şi mediu:
Cmg = ΔCV / ΔQ, întrucât ΔCF = 0
Cunoaşterea nivelului şi a evoluţiei costului marginal are o importanţă deosebită în fundamentarea
deciziilor producătorului privind stabilirea nivelului optim al producţiei, deci în vederea maximizării
profitului.

9
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

5. PROFITUL

Veniturile realizate în activitatea economică sunt distribuite posesorilor de factori de producţie care au
participat la obţinerea rezultatelor. În înţelesul comun al termenului, profitul constă în diferenţa dintre aceste
venituri şi costurile de producţie.
Profitul, în sens larg, poate fi identificat cu orice câştig, beneficiu, avantaj bănesc.
În sens restrâns, profitul este un venit net obţinut de întreprinzător (antreprenor), ca posesor al
factorului de producţie capital, utilizat într-o activitate economică.
La nivel de firmă, profitul are funcţia de:
- a reflecta raţionalitatea activităţilor economice (încasările sunt mai mari decât costurile);
- a motiva în dezvoltarea, menţinerea sau restrângerea unei activităţi;
- a se constitui în sursă de autofinanţare.
La nivel individual, profitul are funcţia de:
- a stimula iniţiativa şi creşterea eficienţei;
- a stimula acceptarea riscului în activitatea economică.
La nivel macroeconomic, profitul are funcţia de:
- a stimula concurenţa;
- a influenţa dezvoltarea economică şi progresul social;
- a orienta alocarea resurselor;
- a cultiva spiritul de economisire.
Profitul reprezintă o sumă globală, ale cărui componente pot fi diferenţiate după mai multe criterii:
1. după calea pe care a fost obţinut:
a. profit legitim, contabil - obţinut în condiţiile respectării prevederilor legale privind calculul şi
impozitarea
b. profit nelegitim, nelegal - obţinut fără muncă, prin încălcarea legii
2. după conţinutul profitului:
a. profit brut (Prb) - obţinut prin diferenţa dintre încasări (CA-cifra de afaceri) şi costurile totale
(CT) Prb = CA - CT
b. profitul net ( Prn) - suma ce rămâne întreprinzătorului după plata impozitului pe profit (Ipr)
Prn = Prb – Ipr
3. după mărimea acestuia:
a. profit normal, ordinar sau obişnuit - reprezintă suma minimă pe care un întreprinzător trebuie să o
obţină pentru a fi stimulat să-şi continue activitatea
b. supraprofitul (profit de monopol sau profit economic) - reprezintă un câştig suplimentar, peste cel
normal, pe care îl obţin numai anumite firme ce dispun de unele avantaje faţă de concurenţi
(avantaje de cost, de preţ, calitate).
Mărimea profitului se exprimă cu ajutorul a doi indicatori principali:
- masa profitului (Pr) Pr = CA - CT
- rata profitului (Rpr’) :
1. rata profitului în funcţie de cifra de afaceri exprimă cantitatea de profit obţinută la 100 u.m. venit
Rpr/CA= (Pr / CA) x 100
2. se numeşte rata rentabilităţii; exprimă cantitatea de profit obţinută la 100 u.m. cheltuite
Rpr/CT = (Pr/CT) x 100; (rata rentabilităţii)
3. rata profitului în funcţie de capitalul utilizat exprimă cantitatea de profit obtinuta la 100 u.m. de
capital utilizat Rpr/Kt =(Pr/Kt) x 100

10
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

APLICATIE
1. O societate comerciala obtine un cursul anului incasari totale in valoare de 5000 u.m si efectueaza costuri
totale de 4000 lei. Capitalul folosit are o valoare de 1000 lei. Determinati
a. masa profitului
b. rata profitului in functie de cifra de afaceri, costuri totale si capital.

6. OFERTA

Oferta reprezintǎ cantitatea de bunuri şi servicii pe care agenţii economici o aduc pe piaţǎ într-o
anumitǎ perioadǎ şi la un anumit preţ.
La baza formǎrii ofertei pe piaţǎ stau resursele şi factorii de producţie. Pentru ca acesta sǎ poatǎ
satisface nevoile şi dorinţele consumatorilor este nevoie de activitate economicǎ prin care sǎ fie transformate
în bunuri şi servicii. Producǎtorii au un comportament diferenţiat, care este influenţat de:
- modificarea preţurilor la factorii de producţie
- modificarea preţurilor de vânzare ale bunurilor
Cantitatea oferitǎ nu se confundǎ cu cantitatea vândutǎ. Cantitatea oferitǎ reprezintǎ tot ceea ce
producǎtorul întenţioneazǎ sǎ vândǎ, iar cantitatea vândutǎ reprezintǎ acea cantitate pentru care producǎtorul
reuşeşte sǎ gǎseascǎ cumpǎrǎtori. Cantitatea vândutǎ efectiv este în strictǎ dependenţǎ de nivelul cantitǎţii
cerute pe piaţǎ.
Formarea ofertei este rezultat al activitǎţii producǎtorului, dar şi al intermediarilor.
Legea ofertei redǎ raportul de determinare directǎ între modificarea mǎrimii preţului unitar al unui bun
şi modificarea cantitǎţii oferite din bunul respectiv.
Aplicatie!
Considerând urmǎtoarea creştere conjuncturalǎ a preţului unei reviste, vom observa o variaţie a tirajului
acesteia pe care o prezentǎm în tabelul urmǎtor:
Preţ 2 2,2 2,4 2,5 2,7 3 3,1 3,3 3,5
Tiraj 15000 17000 19000 20000 22000 25000 26000 28000 30000

Oferta de CD-uri
Preţul unui CD 50 40 30 20 10
Q de CD-uri intr-o luna 5 4 3 2 1

Cap. 3 Piaţa- întâlnire a agentilor economici

1. Relaţia cerere-ofertă-preţ
A. Piaţa este locul unde se intâlnesc cumpărătorii şi vânzătorii diferitelor bunuri şi servicii (locul unde se
realizează schimburile).
Clasificare a formelor de piaţă:
- După obiectul tranzacţiilor (piaţa bunurilor şi serviciilor, piaţa monetară, piaţa financiară, piaţa valtară,
piaţa muncii)
- Dupa dimensiune (locală, regională, natională, internatională)
- Dupa tipul de concurenta (perfectă si imperfectă)
B. Pretul si cantitatea de echilibru – reprezentare grafică!

11
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

2. Mecanismul concurenţial
Concurenţa = competiţia, confruntarea liberă, rivalitatea dintre agenţii economici (producători sau
consumatori) care acţionează pe piaţă pentru realizarea propriilor interese.
Mecanismul concurenţial are efecte benefice atât asupra producătorilor cât şi asupra consumatorilor.
De exemplu: asupra producatorilor: - accelerarea cercetării
- perfectionarea activităţii economice
- diversificarea productiei
- imbunătăţirea calităţii produselor
- promovare progresului tehnic
asupra consumatorilor:
- reducerea preţurilor
- diversificarea bunurilor
- facilităţi acordate de către producători
Tipuri de concurenţă în funcţie de criteriul respectării legilor:
- concurenţă loială - care respectă reglementările în vigoare (poate folosi ca instrumente: reducerea
preţurilor, cresterea calităţii produselor, acordarea de facilităţi clienţilor, publicitate, introducere de noi
produse)
-concurenţă neloială încalcă prevederile legale (foloseste instrumente incorecte: şantaj,mită, trafic de
influenţă, evaziune fiscală, etc)
Tipuri de piaţă după forma de concurenţă:
- piaţă cu concurenţă perfectă
- piaţa cu concurenţă imperfectă: - piaţa de monopol
- piaţa de oligopol
- piaţa de oligopson (monopson)

Piaţa cu concurenţă perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă presupune existenţa unui număr foarte mare de producători care
acţionează independent.
Caracteristici:
- atomicitatea = participanţii la piaţă sunt foarte numeroşi
- omogenitatea = produsele oferite de firme sunt relativ identice
- libertatea de acţiune pe piaţă – nu există restrictii pt intrarea pe piaţă
- transparenţă perfectă – constă în perfecta informare a ag economici cu privire la cantitate, calitate, pret,
structura cererii şi ofertei.
- mobilitatea perfectă a factorilor de productie – pot fi procurati oricând si in orice cantitate.
Piaţa cu concurenţă perfectă se întâlneşte rareori în realitate.

Piaţa cu concurenţă imperfectă

Este cea mai aproape de realitate, deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca un model ideal.
Caracteristici :
- produsele sunt diferenţiate
- există restricţii în calea celor ce doresc să pătrundă pe piaţă
- informare deficitară privind situaţia pieţei
- mobilitate redusă a factorilor de producţie
Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă sub următoarele forme:
a. piaţa cu concurenţă monopolistică – nr mare de producători care oferă produse diferite
Exemple: piaţa produselor de îmbrăcăminte, piaţa produselor cosmetice.
12
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

b. piaţa cu concurenţă de monopol – pe piaţa domină un singur producător care poate impune calitatea,
cantitatea si pretul
Exemple: CFR, E-ON Energie
c. piaţa cu concurenţă de oligopol – pe piaţa există cateva firme mari, puternice influentând preturile
produselor ce le fabrica
Exemple: piaţa telefoniei mobile
d. piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson) – piaţa pe care există putini cumpăratori (sau unul singur)
acestia impunând conditiile la care vor cumpăra produsele.
Exemple monopson: armata este singura care cumpăra armament şi alte bunuri utilizate exclusiv
de cadrele militare.

3. Piaţa monetară
A. Banii - Reprezintă ansamblul mijloacelor de plata utilizate în tranzacţii
Functiile banilor
 Mijloc de schimb
 Etalon al valorii
 Rezervă de valoare
 Mijloc de plată
Forme ale banilor Numerar şi Bani scripturali(de cont)
B . Masa monetară
 Reprezintă cantitatea de bani aflata în economie, la un anumit moment dat si la diferiti agenti
economici.
 Se compune din numerar (moneda efectivă) si banii scripturali (moneda de cont):
M= N + Bs
M= (P x T)/ V – ecuatia cantitativă a M = masa monetară
banilor (Irvin Fisher) P = nivelul preturilor
MxV=PxT T = volumul de bunuri si servicii supuse tranzactiilor
V= viteza de rotatie a banilor

Piaţa monetară este locul unde se confruntă cererea şi oferta de monedă, în funcţie de preţul ei (rata
dobânzii-d’).
 Cererea de monedă provine de la agenţii economici care cheltuie mai mult decât resursele de care
dispun şi recurg la împrumuturi.
 Oferta de monedă provine de la agenţii economici care au la un moment dat resurse monetare
disponibile
Rolul pieţei monetare este de:
- a compensa deficitul cu excedentul de monedă existent la diferiţi agenţi economici;
- - a regla cantitatea de monedă într-o economie
Echilibrul pietei monetare - Piaţa monetară se află in echilibru atunci când oferta de bani este egală cu
cererea de bani : MxV=PxT.

Aplicatie! Cat de multi bani sunt necesari pentru tranzactionarea unei cantitati de 100.000 bunuri, daca un bun
se vinde cu 20 u.m. si fiecare unitate monetara mijloceste 4 tranzactii?

C. Banii şi băncile

13
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Sistemul bancar (financiar) este format din ansamblul de instituţii care gestionează instrumentele
monetare şi influenţează economia prin intermediul monedei (băncile, casele de economii, societăţile de
asigurare
Creditul este o relaţie bănească între:
• creditor, care acordă un împrumut sau vinde un bun sau prestează un serviciu pe datorie.
• debitor, beneficiarul împrumutului, bunului sau serviciului, care se angajează să plătească la o dată
ulterioară (scadenţă) suma corespunzătoare plus o dobândă
In sens restrâns, dobânda este suma de bani care revine creditorului pentru folosirea împrumutului de
către debitor o anumită perioadă de timp.
Mărimea dobânzii poate fi pusă în evidenţă:
- absolut - prin masa dobânzii (D)- suma de bani plătită în plus faţă de credit (pentru debitor este un cost,
pentru creditor un venit);
- relativ- prin rata dobânzii - preţul plătit de debitor creditorului pentru dreptul de a dispune timp de un an de
100 de unităţi monetare, se calculează după formula:
Masa dobânzii poate fi calculată în două moduri:
a. ca dobândă simplă- pentru credite acordate pe o perioadă de un an, mai mică decât un an sau mai
mare de un an dar rambursate în tranşe egale. Se calculează după formula:
D= Cr x rd x n, unde D= masa dobânzii, rd=rata dobânzii;
n= durata creditului.

b. ca dobândă compusă- pentru credite acordate pe o perioadă mai mare de un an, rambursate la sfârşitul
perioadei. Se calculează după formula:

D=Sn-Cr, unde Sn= suma ce revine creditorului la sfârşitul

perioadei.
Sn=Cr(1+rd)ⁿ

Câştigul băncii (Cb) rezultă din diferenţa dintre dobânda încasată (Dî) la creditele acordate şi dobânda plătită
deponenţilor (Dpl):
Cb= Dî-Dpl
Crestere masei monetare poate fi sănătoasă, fără să producă inflaţie, dacă este însoţită de creşterea
cantităţii de bunuri şi servicii supuse vânzării şi invers.

4. Piaţa capitalurilor (financiară)

Piaţa capitalurilor este un spaţiu economic în care se întâlnesc cererea şi oferta de titluri de
valoare(acţiuni şi obligaţiuni); reprezintă ansamblul operaţiilor de vânzare-cumpărare a activelor financiare pe
termen mediu şi lung.
Obiectul tranzacţiilor pe piaţa capitalurilor este reprezentat de activele financiare pe termen mediu şi
lung: acţiuni si obligaţiuni;
 Cererea de titluri provine de la agenţii economici care doresc să economisească.
 Oferta provine de la agenţii economici care au nevoie de finanţare.
Acţiunea este un titlu de valoare ce are următoarele trăsături:
 atestă calitatea de proprietar a deţinătorului asupra unei părţi din capitalul firmei emitente;
 poartă însemne speciale: numele firmei, data emiterii, numărul de identificare a titlului, valoarea nominală,
semnătura persoanei autorizate din partea firmei; elemente de securitate pentru a împiedieca falsificarea.
Tipuri de acţiuni

14
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

 ordinare- dau drepturi egale acţionarilor potrivit numărului de acţiuni deţinute- dividend proporţional cu
numărul de acţiuni deţinut şi drept de vot în adunarea generală a acţionarilor (A.G.A.);
 privilegiate- dau deţinătorului dreptul la un dividend fix şi prioritate în încasarea acestuia dar nu şi drept
de vot în A.G.A.
Obligaţiunea este un titlu de valoare care:
- atestă contractarea unui împrumut pe termen mediu sau lung.
-poartă însemne speciale: numele firmei, valoarea nominală, scadenţa(data expirării obligaţiunii).
Piaţa financiară primară cuprinde emisiunea şi plasarea de titluri noi: emitenţii de titluri –
vânzătorii- urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de economii- cumpărători- urmăresc plasarea
acestora devenind investitori. Operaţile se derulează prin intermediul băncilor.
Piaţa financiară secundară cuprinde ansamblul tranzacţiilor cu titluri emise anterior.
Tranzacţiile: au loc la bursa de valori; se realizează prin intermediul agenţilor de schimb (brokeri); au ca
problemă fundamentală formarea preţului (cotaţie, cursul) titlurilor care diferă de valoarea nominală a
acestora.
Bursa de Valori Bucureşti permite accesul la realizarea tranzacţiilor potrivit unor criterii de
performanţă economică.
Tipuri de operatiuni
 Operaţiuni la termen presupun existenţa unui decalaj în timp între încheierea tranzacţiei şi executarea
contractului stabilit:
 Operaţiuni la vedere presupun realizarea schimbului:
- în momentul încheierii tranzacţiei sau cel mult 2 zile lucrătoare;
- la cursul afişat.
5. Piaţa muncii

Piaţa muncii reprezintă ansamblul relaţiilor dintre purtătorii cererii şi ofertei de muncă prin care se
stabilesc condiţiile de angajare a salariaţilor şi mărimea salariilor ce se consemnează într-un act oficial numit
contract de muncă.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată ce se formează la un moment dat într-o
economie de piaţă.
Factorii care influenţează cererea de muncă : Dezvoltarea economico – socială ; Cheltuielile cu
salarizarea forţei de muncă ; Progresul tehnic şi investiţiile de capital;Durata muncii; Intervenţia sindicatelor ;
Substituirea factorului muncă
Oferta de muncă reprezintă volumul de muncă ce poate fi depus de populaţia unei ţări, în condiţii
salariale, într-o perioadă dată de timp.
Factorii care influenţează oferta de muncă: Nevoia de subzistenţă a salariatului şi a familiei sale ;
Dinamica salariului; Natura muncii prestate; Condiţiile de muncă; Satisfacţia oferită de munca depusă;
Posibilităţile de migrare a forţei de muncă:
Pentru contribuţia sa la realizarea muncii ca factor de producţie, posesorul forţei de muncă primeşte o
sumă de bani denumită salariu. Salariul poate fi privit dintr-o dublă perspectivă: ca şi cost, dar şi ca venit.
Salariu minim garantat legal se stabileşte la nivelul costului muncii, corespunzător unui anumit nivel
al dezvoltării economico-sociale a ţării respective. Limita minimă a salariului restricţionează angajatorul şi
trebuie să asigure angajatului minimul de subzistenţă.
Factorii de care depind mărimea şi dinamica salariului sunt: gradul de dezvoltare economică a ţării,
natura activităţii desfăşurate, nivelul pregătirii profesionale şi aptitudinile lucrătorilor si altii.
Suma de bani pe care o primeşte salariatul pentru munca prestată constituie salariul nominal. După
reţinerea impozitului pe salariu şi a altor contribuţii legale, suma rămasă reprezintă salariul nominal net.
Salariul nominal este o componentă a câştigului nominal net care include şi sporurile, premiile, venitul pentru
ore suplimentare etc.
15
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Evoluţia sau dinamica salariului nominal se apreciază prin calcularea indicelui salariului nominal.
ISN = 100
Unde: SN0 - salariul nominal din perioada de bază ; SN1- salariul nominal din perioada curentă
Cantitatea de bunuri materiale şi servicii de consum personal care poate fi cumpărată, la un moment
dat, cu salariul nominal net reprezintă salariul real.
Evoluţia salariului real poate fi pusă în evidenţă de calcularea indicelui acestuia:
ISR = x 100; ISR = x100
Salariul real este determinat de mărimea salariului nominal(SN), cu care este direct proporţional, şi de
nivelul preţurilor bunurilor economice de consum personal(Ipc),cu care este invers proporţional.
SR =

6. Piaţa valutară

Intensificarea schimburilor economice internaţionale a determinat apariţia şi dezvoltarea pieţei valutare.

Operaţiunile de import-export impun schimbarea monedelor naţionale, unele contra altora (exemplu?).
Piaţa schimburilor valutare constă în vânzarea - cumpărarea banilor care aparţin diferitelor ţări.
Piaţa valutară asigură întâlnirea cererii cu oferta de valută, având ca scop reglarea încasărilor şi plăţilor
de valută necesare pentru:
 realizarea schimburilor economice internaţionale;
 realizarea turismului internaţional;
 satisfacerea intereselor speculative ale agenţilor economici.
Operatorii de pe piaţa valutară
 Operatorii principali - Banca Centrală, băncile comerciale, casele de schimb valutar;
 Operatori comerciali - agenţii economici participanţi la comerţul internaţional;
 Operatori intermediari – brokerii
 Operatori speculatori - persoane fizice sau persoane juridice.

Cursul de schimb sau rata de schimb valutar este preţul unei monede naţionale exprimat în moneda
altei ţări. Cursul se stabileşte printr-o operaţie numită cotare.
Determinarea cursului valutar
 cotare directă - preţul unei unităţi fixe de valută străină (1 dolar, 10, 100, 1000) este exprimat în moneda
naţională.
 cotare indirectă - preţul unei monede naţionale exprimat în valută străină
Este stabilit un curs de vânzare (mai mare) şi un curs de cumpărare (mai mic) - diferenţa fiind câştigul
celui care cotează.
Factorii care influenţează stabilirea şi evoluţia cursului valutar
 Raportul dintre cererea (+) şi oferta de valută(-);
 Nivelul şi evoluţia inflaţiei(+);
 Situaţia balanţei comerciale şi de plăţi(-);
 Factori politici, psihologici etc.
Modificările cursului de schimb determină:
A. Deprecierea monedei naţionale atunci când are loc o creştere a cursului de schimb.
B. Aprecierea monedei naţionale atunci când are loc o scădere a cursului de schimb.
Formele cursului de schimb
 cursul oficial - (central) stabilit de autoritatea monetară
 cursul de piaţă- (cursul zilei) determinat de raportul dintre cererea şi oferta de valută
16
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

OBS! Mărimea cursului se poate modifica chiar în aceeaşi zi în funcţie de modificarea raportului
cerere-ofertă de valută.
Operaţii pe piaţa schimburilor valutare
Operaţiile principale realizate pe piaţa schimburilor valutare sunt la vedere şi la termen.
Piaţa la vedere: asigură livrarea valutei contractate în cel mult două zile lucrătoare de la data încheierii
tranzacţiei
Piaţa la termen- vânzări şi cumpărări ale diferitelor monede:
- se contractează la cursul existent în momentul respectiv
- se finalizează prin livrare şi plată la scadenţa convenită de partenerii implicaţi – 1-6 luni sau 12
luni;

7. Piaţa mondială
Schimburile de bunuri economice, servicii şi capitaluri dintre agenţii economici din toate ţările
formează piaţa mondială.
Existenţa şi dezvoltarea rapidă a pieţei mondiale decurg din avantajele şi posibilităţile pe care le oferă
fiecărei ţări participante:
1. pentru o aprovizionare mai ieftină;
2. pentru a avea acces la bunurile pe care nu le produce;
3. pentru a extinde pieţele de desfacere;
4. pentru a obţine valuta necesară importului;
Schimbul sau comerţul cu bunuri economice şi servicii dintre toate ţările formează comerţul
internaţional. Comerţul internaţional include exportul şi importul.
Comerţul internaţional poate fi: vizibil, în sensul că obiectul tranzacţiilor îl formează bunurile
tangibile şi invizibil, ceea ce însemnă că obiectul tranzacţiilor îl reprezintă serviciile (turismul, transportul
internaţional, asistenţa economică şi tehnico-ştiinţifică, serviciile bancare, de asigurări etc.)
Balanţa comerţului exterior este tabloul ce redă, pe de o parte, exportul, iar de cealaltă importul în
valori totale şi pe grupe de mărfuri Aceasta poate fi:
- echilibrată, când exportul este egal cu importul
- deficitară, când exportul este mai mic decât importul
- excedentară, când exportul depăşeşte importul
Balanţa de plăţi reprezintă ansamblul sumelor pe care le primeşte o ţară şi a plăţilor sale în relaţiile cu
exteriorul,în cursul unui an, ca urmare a operaţiilor comerciale, financiare şi monetare dintre agenţii rezidenţi
şi restul lumii.
Eficienţa comerţului exterior este evidenţiată prin doi indicatori:
 cursul de revenire la export (Cre);
 cursul de revenire la import (Cri).
Cursul de revenire la export exprimă cheltuiala internă care se face pentru a obţine o unitate valutară
prin exportul mărfii;
Cursul de revenire la import exprimă cantitatea de monedă naţională ce se obţine din vânzarea pe piaţa
internă a mărfii importate cu o unitate valutară.
Pi + Cc Pi - Ti
Cre = ----------- Cri = -----------
Pe Piv
Pi - preţul produsului pe piaţa internă (în moneda naţională);
Cc - cheltuieli de circulaţie până la frontieră (în moneda naţională);
Ti - taxele de import percepute pe marfa respectivă (în moneda naţională);
17
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Pe - preţul în valută, la frontieră, al mărfii vândute sau exportate;

Piv - preţul de import al mărfii, în valută, la frontieră.
Eficienţa comerţului exterior se apreciază şi prin raportarea celor doi indicatori (Cre şi Cri ) la cursul
de schimb al monedei naţionale(Cs).
Comerţul exterior al unei ţări este eficient când:
- cursul de revenire la export este mai mic sau egal cu cursul de schimb al monedei naţionale (Cre ≤ Cs)
- cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb al monedei naţionale (Cri ≥ Cs)

Cap. IV Macroeconomia
1. Circuitul macroeconomic
Între unităţile economice din cadrul unei economii naţionale au loc anumite corelaţii, cum ar fi:
- corelaţii tehnologice (relaţiile normale ce se desfasoara in intreprinderi)
- corelaţii monetare şi financiare
- corelaţii de venituri
- corelaţii cu circuitele economice internaţionale
- corelaţii de ordin social şi instituţional
Ansamblul conexiunilor economice date de corelaţiile din domeniul economic se structurează în
macroeconomie.
Economia naţională este forma de manifestare a relaţiilor dintre agentii economici în cadrul instituţional-
naţional al unei ţări.
Schimburile de bunuri şi servicii dintre agenţii economici generează fluxuri economice: materiale şi
monetare. Totalitatea fluxurilor economice alcătuieşte circuitul macroeconomic.
Din măsurarea fluxurilor economice rezultă indicatorii macroeconomici.
Principalul indicator macroeconomic este Produsul Intern Brut = PIB-ul reprezinta valoarea bunurilor
şi serviciilor finale create în interiorul unei tări, de către agentii economici autohtoni sau străini, în decurs de
un an.
PIB = reprezintă valoarea adăugată brută produsă într-o economie naţională într-o perioadă de timp.
Valoarea Adaugată Brută (VAB) = plusul de valoare realizat de fiecare agent economic în raport cu
valoarea intrărilor în sistemul său de activitate.
Alţi indicatori macroeconomici:
 PNB - Produsul Naţional Brut = valoarea productiei finale create de agenţii economici naţionali,
indiferent daca au fost produse in tară sau în afara ţării.
 PNN –Produsul Naţional Net
PNN = PNB- A (consumul capitalului fix)
 PIN - Produsul Internt Net = valoarea adaugată netă a producţie finale.
PIN = PIB – A

18
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

 VN - Venitul Naţional = valoarea agregată a veniturilor obţinute de proprietarii factorilor de producţie în

calitate de participanţi la activitatea economică.

TEMĂ Nivelul PIB în România, în perioada 2000-2013.

2. Echilibre şi dezechilibre macroeconomice

În funcţie de modul de abordare, pot fi studiate mai multe tipuri de echilibre/dezechilibre
macroeconomice.
1. Echilibre şi dezechilibre de fluxuri şi variabile macroeconomice. Pentru a înţelege aceste
corelaţii, vom face abstracţie de schimburile economice externe ale unei ţări. În aceste condiţii, PIB este
destinat consumului final al agenţilor economici din ţara analizată, adică va fi format din bunuri de consum şi
bunuri de capital (care sunt rezultatul investiţiilor). Putem scrie următoarea relaţie:
PIB = C + I unde:
C- bunuri de consum şi I- investiţii (achiziţii de bunuri capital)
Dar într-o economie de piaţa bunurile şi serviciile ajung la consumatori prin acte de
vânzare/cumpărare. Aceste schimburi generează venituri (fluxuri monetare) care sunt distribuite agenţilor
economici. Prin urmare, PIB ca VAB poate fi exprimat şi ca totalitatea veniturilor agenţilor economici. După
cum ati văzut în lecţiile „Piaţa monetară” si „Piaţa capitalurilor”, există unii agenţi economici care nu consumă
toate veniturile (economisesc). Ţinând cont de acest aspect, putem scrie următoarea relaţie:

PIB = C + S
Adică PIB este format din venituri cheltuite pentru consum (C) şi venituri neconsumate (S).
Dar, întrucât venitul, rezultatul economic (PIB), este unul şi acelaşi, rezultă:
C+I = C+S → I = S,
ceea ce denotă egalitate dintre fluxurile de economii şi cele de investiţii.
Echilibrul dintre economii şi investiţii reprezintă unul dintre echilibrele macroeconomice majore.
Trebuie semnalat faptul că aceste două fluxuri au sensuri contrare: investiţiile reprezintă intrări în
circuitul economic (dezvoltă activităţile economice), pe când economiile reprezintă ieşiri din circuitul
economic (bani necheltuiţi, adică bunuri nevândute).
2. Echilibru/ dezechilibru pe principalele pieţe
Modalitatea de deducere a echilibrului dintre fluxurile de economii şi fluxurile de investiţii presupune
realizarea echilibrului pe principalele pieţe din perspectivă macroeconomică.
Cele mai importante sunt dezechilibre legate de:
 Piaţa muncii (somajul)
 Piaţa monetară (inflaţia)
 Schimburi economice internaţionale (dezechilibre ale balanţei comerciale şi de plăţi externe)
 Venituri şi cheltuieli bugetare (dezechilibre bugetare)

19
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Din perspectiva PIB ca sumă a rezultatelor economice, dezechilibrele îmbracă forma decalajelor PIB-ului.
Acestea sunt evaluate în raport cu PIB potenţial (PIB care se poate obţine în condiţii de folosire deplină a
factorilor de producţie)
Faţă de PIB potenţial se întalnesc situaţiile:
 Dacă PIB-ul realizat efectiv este mai mic decât PIB-ul potenţial → decalaj recesionist (o stare de
recesiune economică)
 Dacă PIB-ul realizat efectiv este mai mare decât PIB-ul potenţial→ decalaj inflaţionist (expansiune
economică)

3. Inflaţia
Inflaţia reprezintă un dezechilibru structural al mecanismului economic, monetar şi financiar ce
reflectă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile economiei.
Inflaţia se exprimă prin:
A. Excedentul masei monetare faţă de cantitatea de bunuri şi servicii aflată în circulaţie;
B. Creşterea generalizată a preţurilor
C. Scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Cauzele inflaţiei:
 Creşterea volumului de credite;
 Acoperirea deficitului bugetar prin emisiune de monedă fără acoperire în bunuri şi servicii;
 Creşterea salariilor, fără o creştere corespunzătoare a productivităţii muncii;
 Scăderea producţiei de bunuri şi servicii;

Consecinţele economice ale inflaţiei

- Consecinţele negative îi afectează pe:
a. Cumpărători - mai ales cei care au venituri mici şi fixe – prin creşterea costului vieţii şi scăderea
standardului de viaţă.
b. cei care economisesc - datorită scăderii puterii de cumpărare a banilor;
c. creditorilor pentru care suma rambursată valorează mai puţin decăt cea împrumutată;
- Consecinte pozitive ale inflatiei:
a. debitori - care restituie sumele împrumutate la o putere de cumpărare mai mică;
b. agenţii economici care economisesc disponibilităţile băneşti convertite în monede mai stabile ale altor
ţări.
Formele inflaţiei Principalele forme ale inflaţiei sunt diferenţiate în funcţie de durată şi intensitate.
Acestea sunt:
- inflaţia târâtoare (latentă) – ritmul anual de creştere a preţurilor este de 3-4% pe an;
- inflaţia deschisă - ritmul anual de creştere a preţurilor 5-10%
- inflaţia galopantă – preţurile cresc cu peste 15%;
- hiperinflaţia – preţurile cresc cu peste 50%.
Măsurarea inflaţiei
Măsurarea inflaţiei porneşte de la tendinţele majore de manifestare a acesteia: creşterea generalizată a
preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Creşterea generalizată a preţurilor este măsurată cu ajutorul indicelui preţurilor (Ip) sau indicele
general al preţurilor (IGP)care exprimă dinamica preţurilor(P).
Ip = (P1/Po) · 100
20
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Indicele general al preţurilor exprimă dinamica preţurilor de vânzare pentru un grup de produse şi se
calculează după formula:
IGP = (ΣP1·Q1/ΣPo·Qo) · 100
In cazul în care ponderea în consum a bunurilor este diferită atunci formula va fi:
IGP =[ (Pa1/Pao)·άi+((Pb1/Pbo)·άi)+…( (Pn1/Pno)·άi)] ·100
Rata inflaţiei (Ri) se calculează după formula:

Ri = IGP-100
Puterea de cumpărare a banilor (Pcb) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi cumpărată
cu cantitatea de bani existentă în economie(M), la un nivel dat al preţurilor(P) şi se calculează:
Pcb = M/P.
În dinamică, puterea de cumpărare a banilor se exprimă prin calcularea indicelui puterii de cumpărare
a banilor (Ipcb):
Ipcb = (Im/Ip)x 100 unde Im= indice masă monetară (M1/Mox100); Ip= indice
preţ.

TEMĂ 1. Măsuri de diminuarea şi control a inflaţiei.

2. Măsuri de protecţie a agenţilor economici împotriva inflaţiei.

4. Şomajul

Şomajul se poate caracteriza ca o stare negativă, de dezechilibru a economiei, care afectează o parte
din populaţia activă disponibilă, prin neasigurarea locurilor de muncă.
Şomajul se formează pe baza a două mari procese:
I. pierderea locurilor de muncă
II. creşterea ofertei de muncă
În cadrul primului proces, se disting mai multe forme de şomaj:
a. şomajul ciclic sau conjunctural - determinat de crize şi conjuncturi nefavorabile, trecătoare,
dar care se repetă la intervale mai mari sau mai mici de timp.
b. şomajul structural - determinat de modificarea structurii economiei sub presiunea evoluţiei
nevoilor, crizei energetice, revoluţiei tehnico-ştiinţifice sau altor factori.
c. şomajul tehnologic – apare datorită înlocuirii vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi şi
restrângerii locurilor de muncă prin reorganizarea întreprinderilor.
În funcţie de comportamentul ofertanţilor de muncă, şomajul se manifestă sub două aspecte:
a. şomaj voluntar
b. şomaj involuntar
Un şomer este o persoană care nu are loc de muncă şi care caută un loc de muncă salariat.
Modalitatea cea mai utilizată de garantare a unui venit minim pentru cei afectaţi de şomaj este ajutorul sau
indemnizaţia de şomaj.

21
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Info: 6 luni pentru cotizare între 1-5 ani ; 9 luni pentru cotizare între 5-10 ani ;12 luni pentru cotizare de peste 10
ani. Pentru absolvenţii instituţiilor de învăţământ se acordă o indemnizaţie lunară de 50% din salariul minim brut, timp
de 6 luni
Şomajul se caracterizează prin:
1. nivelul la care a ajuns, exprimat
- absolut: număr al şomerilor
- relativ: rata şomajului (RS)
RS= numărul şomerilor/ populaţia ocupată
RS= numărul şomerilor/ populaţia activă (disponibilă)
2. intensitatea cu care se manifestă:
- şomaj total (încetarea totală a activităţii)
-şomaj parţial (scăderea duratei săptămânii de lucru şi diminuarea corespunzătoare a salariului)
3. durata- perioada de la pierderea locului de muncă sau diminuarea activităţii depuse până la reluare normală a
activităţii;
4. structura se analizează pe categorii de vârstă, nivel de calificare, sex, rasă etc.

TEMĂ 1. Ce persoane sunt considerate someri conform Biroului Internaţional al Muncii?

2. Definitia somerului conform Ministerului Muncii, Familiei, Protecţiei şi Sociale Persoanelor Vârstnice..
3. Rata somajului la nivelul judetului Bacău în perioada 2008-2013.

5.Creştere şi dezvoltare economică

Creşterea economică
Proces global ce exprimă evoluţia ascendentă a unor mărimi economice agregate, în cadrul unui orizont de timp,
la nivel naţional sau internaţional, cu efecte favorabile în planul vieţii economice şi sociale.
În sens restrâns, creşterea economică exprimă mărirea reală intr-o anumită perioadă de timp, a unui indicator economic
agregat, cum ar fi P.I.B., pe total sau pe locuitor, într-un anumit spaţiu economic.

Factorii care influenţează creşterea economică

Prin creşterea economică se înţelege o sporire a producţiei bazată în exclusivitate pe modificarea cantitativă, a
factorilor primari ai producţiei, care sunt: obiectele muncii, mijloacele de muncă şi forţa de muncă.
Investiţiile reprezintă factorul principal al creşterii economice şi au la bază două surse principale: economiile
populaţiei şi împrumuturile externe.
Pentru o economie efectivă este nevoie ca economiile să se transforme în investiţii.Acest lucru depinde de: rata
dobânzii la credite, evoluţia preţurilor, investiţiile publice, politica fiscală, stabilitatea economică

Tipuri de creşteri economice

Teoria creşterii economice pune în evidenţă existenţa mai multor tipuri de creştere economică:
Creşterea economică extensivă se caracterizează prin sporirea produsului intern brut pe locuitor cu
preponderenţă pe seama influenţei conjugate a dimensiunilor cantitative ale tuturor factorilor de producţie, concretizate
în: mai mulţi lucrători, mai multe terenuri arabile, mai multe maşini, mai multe materii prime, etc...
Creşterea economică consolidată va trebui realizată la scara întregii economii mondiale, fiind expresia trecerii
omenirii la un nou tip de dezvoltare economico-socială.
Creşterea economică zero are loc în situaţia în care rezultatele economice agregate şi populaţia unei ţări sporesc
în acelaşi ritm, nivelul pe locuitor al indicatorilor sintetici macroeconomici rămânând constant.

22
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Dezvoltarea economică
Proces de îmbunătăţire a standardului de viaţă şi creştere a bunăstării populaţiei ţărilor în curs de dezvoltare care
este măsurat, de regulă, prin creşterea venitului pe locuitor.
Dezvoltarea economică este asociată cu industrializarea ţării şi modernizarea sectorului agricol.
Indicatorii dezvoltării economice
Productivitatea muncii
Ponderea industriei de maşini-unelte în totalul industriei
Ponderea exportului de maşini-unelte în totalul exportului
Ponderea exportului de inteligenţă în totalul exportului
Ponderea forţei de muncă în sfera serviciilor

Diferenţe între creşterea şi dezvoltarea economică

Creşterea economică reprezintă o modificare cantitativă şi pozitivă, deci o sporire a producţiei, la orice nivel de
referinţă, bazată în exclusivitate pe modificarea cantitativă a factorilor primari sau direcţi ai producţiei.
În schimb dezvoltarea economică reprezintă modificarea calitativă a factorilor direcţi, cu sau fără spor de
producţie, modificare realizată prin progres economic.
Deci, creşterea economică este un proces cantitativ iar dezvoltarea economică este predominant calitativ.
În realitate, procesele de creştere economică şi de dezvoltare economică se produc simultan, de aceea ele trebuie
considerate împreună.
În viaţa reală creşterea şi dezvoltarea economică sunt fenomene independente şi asemănătoare şi, din acest
motiv, este destul de greu de stabilit cât la sută din sporul înregistrat de producţia unei ţări într-o anumită perioadă se
datorează creşterii economice şi cât la sută se datorează dezvoltării economice.
Spre exemplu, la construirea unei întreprinderi se folosesc utilaje mai performante decât cele existente în vechile
întreprinderi. Deci se va obţine o productivitate superioară în raport cu productivitatea obţinută în cele construite
anterior.
Construirea unei întreprinderi noi înseamnă pe de o parte creştere economică (se extinde producţia prin
antrenarea unei cantităţi suplimentare de factori de producţie) iar, pe de altă parte, dezvoltarea economică deoarece
factorii folosiţi în această situaţie sunt de calitate superioară în raport cu a celorlalţi.
Concluzii
Creşterea şi dezvoltarea nu trebuie privite ca un scop în sine. Ele au loc într-adevăr în vederea unui scop, dar ele
nu sunt un scop, ci un mijloc. Scopul creşterii şi al dezvoltării economice este creşterea nivelului de trai.

6.Fluctuaţiile şi ciclicitatea economică

Activitatea economica se caracterizeaza prin aceea ca:

1 evolutia ei nu este uniforma, liniara;
2 uneori inregistreaza cresteri, alteori stagnari sau reduceri
Deci activitatea economica este fluctuanta.
Notiunea de fluctuatie economica desemneaza ansamblul miscarilor de crestere si descrestere a activitatii
economice, masurate prin variatia catorva indicatori: pret, productie, grad de ocupare a fortei de munca, venit national
etc.

23
Colegiul Tehnic de Comunicatii N.V Karpen Economie, clasa a XI-a
Prof.Craiu Diana

Tipuri de fluctuatii
a) sezoniere, care apar pe parcursul unui an ; sunt determinate de factori naturali, traditii, obiceiuri; exemplu : in
turism, constructii, agricultură.
b) intamplatoare, accidentale, generate de factori aleatori precum : cataclisme naturale
evenimente sociale si politice deosebite ; actiuni neasteptate ale unor agenti economici etc. ;
c) ciclice - sunt determinate de factori interni ai activitatii economice ;
- se reproduc cu o anumita regularitate
Fenomenele economice au deci o evolutie :
- pulsatorie ;
- ondulatorie ;
- ciclica.
Definitia si cauzele ciclicitatii economice

Ciclicitatea este acea forma de miscare a activitatii economice dintr-o tara in care se succed alternativ
perioadele de expansiune cu cele de contractie.
Se manifesta prin : 1. cresterea cumulativa a productiei ; veniturilor ; ocuparii fortei de munca ;
2. descresterea cumulativa a acestora.
Ciclicitatea este forma de evolutie fireasca,normala a activitatiii economice.

Ciclul economic si fazele sale

Ciclul economic reprezinta perioada de la inceputul unei contractii a activitatii economice de asamblu pana la
inceputul celei urmatoare.
Cuprinde mai multe faze cu denumiri diferite.Un ciclu poate fi reprezentat sub forma grafica : pe ordonata-un
indicator al activitatii economice,spre exemplu venitul national,iar pe abscisa-timpul.
In cadrul miscarii ciclice se deruleaza urmatoarele faze :
a. faza de expansiune (intervalele A-B,C-D,E-F),caracterizata prin :
- cresterea productiei, venitul national, gradului de ocupare a fortei de munca, salariilor, vanzarilor, profitului ;
- afaceri prospere si credit ieftin ;
La un moment dat, ca expresie a epuizarii sau a limitarii posibilitatilor de crestere a eficientei utilizarii factorilor
de productie,apar factori pertubatori,care franeaza expansiunea :
o scaderea productivitatii ;
o reducerea ratei profitului ;
o dezechilibre care se reflecta in :
1 fluctuatia si scaderea cursurilor titlurilo de valoare ;
2 scumpirea creditului ;
3 restrangerea creditelor si investitiilor.
Cand fenomenele de criza economica(stagnarea sau scaderea productiei,cresterea numarului de falimente si
someri) se propaga in intregul sistem economic,se instaleaza o noua faza :
b) depresiunea(intervalele B-C,D-E).In aceasta faza,caracterizata prin dezechilibre economice(oferta >
cerere),intreprinderile adopta masuri de :
- reducere a costurilor ;
- inlocuire si modernizare a capitalului fix ;
Investitiile care se fac permit depasirea depresiunii (punctele C si E) spre o noua faza ascendenta a ciclului
economic.

24