MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
IP Centrul de Excelenţă în Energetică şi Electronică
Catedra “Electroenergetică”

Studiu individual Nr.5

La obiectul: Filosofie
Tema: Filosofia modernă

A elaborat el. gr. EN-0118 Railean Daniel

A verificat profesorul Bucătaru Igor

Chişinău 2021
Filosofia modernă este o ramură a filosofiei ce își are originea în Europa
occidentală a secolului 17, iar acum este comună întregii lumi. Nu are o doctrină
sau școală specifică (și nu trebuie confundată cu modernismul), deși are niște
caracteristici care ajută la distingerea sa de filosofia mai veche.
Secolul 17 și începutul secolului 20 au marcat puternic începutul și sfârșitul
filosofiei moderne. Câți dintre filosofii Renașterii ar trebui incluși în filosofia
modernă e încă un subiect de dezbatere; de asemenea, se poate considera că
modernitatea își are sfârșitul în secolul 20, fiind înlocuită de postmodernitate, după
cum se poate spune că nu a sfârșit atunci. Modul în care cineva decide să răspundă
la aceste întrebări va determina în ce scop va folosi cineva termenul de „filosofie
modernă”. Acest articol se va concentra pe istoria filosofiei începând cu Rene
Descartes până la începutul secolului 20, terminând cu Ludwig Wittgenstein.
Istoria filosofiei moderne
Figurile majore ale filosofiei minții, epistemologiei și metafizicii din secolele 17 și
18 sunt împărțite în două grupuri principale. „Raționaliștii”, mai ales cei din Franța
și Germania, susțineau că cunoașterea trebuie să înceapă de la anumite „idei
înnăscute” în minte. Mari raționaliști au fost Descartes, Baruch Spinoza, Gottfried
Leibniz și Nicolas Malebranche. „Empiriștii”, din contra, susțineau că cunoașterea
trebuie să înceapă cu experiența senzorială. Figuri majore pe această linie de
gândire sunt John Locke, George Berkeley și David Hume (Acestea sunt
categoriile retrospective, pentru care Kant este în mare măsură responsabil.) Etica
și filosofia politică nu sunt de obicei incluse în aceste categorii, deși toți acești
filosofi au lucrat în domeniul eticii, cu stilurile lor distinctive. Alte importante
figuri din filosofia politică sunt Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau.
La sfârșitul secolului 18, Immanuel Kant a prezentat un sistem filosofic inovator,
care pretindea să aducă unitatea dintre raționalism și empirism. Fie că a fost sau nu
drept, Kant n-a izbutit complet în terminarea disputei filosofice. El a adus o ploaie
de muncă filosofică în Germania începutului secolului 19, începând cu idealismul
german. Caracteristica temei idealismului a fost că lumea și mintea trebuie înțelese
în mod egal, potrivit anumitor categorii; ea a culminat cu lucrarea lui Georg
Wilhelm Friedrich Hegel, care printre multe altele a spus că „Realul este rațional;
raționalul este real.”
Opera lui Hegel a fost dusă în multe direcții de adepții și criticii ei. Karl Marx și-
a apropriat atât filozofia istoriei a lui Hegel, cât și etica empirică dominantă în
Britania, transformând ideile lui Hegel într-o formă strict materialistă, punând
bazele pentru dezvoltarea științei societății. Søren Kierkegaard, din contra, a
respins toată filosofia sistematică ca pe un ghid inadecvat pentru viață și sens.
Pentru Kierkegaard, viața este menită să fie trăită și nu e un mister ce trebuie
rezolvat. Arthur Schopenhauer a dus idealismul la concluzia că lumea nu a fost
nimic decât un nesfârșit zadarnic, o interacțiune de imagini și dorințe, și a
susținut ateismul și pesimismul. Ideile lui Schopenhauer au fost adunate și
prelucrate de Nietzsche, care a preluat variatele lor respingeri a lumii, pentru a
proclama „Dumnezeu este mort” și a respinge toată filosofia sistematică și toată
lupta pentru un adevăr fix ce transcede individul. Nietzsche a văzut în astfel de idei
promovate de el, nu baze pentru pesimism, ci posibilitatea unui nou tip de libertate.
Caracteristicile filosofiei moderme
Pentru filozofia epocii moderne este caracteristic gnoseocentrism, în centrul
cercetărilor filozofice devin problemele gnoseologice. Ştiinţele experimentale care
se dezvoltă foarte puternic în această perioadă puneau în faţa filozofiei problema
justificării şi fundamentării metodelor de cunoaştere. În legătură cu aceasta se
formează noţiunile subiect şi obiect a cunoaşterii, empirism şi raţionalism. Pentru
filozofia din această perioadă este caracteristic tendinţa materialistă şi orientarea
naturfilozofică ce se baza pe ştiinţa naturalistă experimantală şi panteism.
 În această perioadă în societate au loc mari schimbări social-politice şi
economice.Apar noi forţe sociale care nu-s legate cu proprietatea funciară şi
biserica. Filozofia epocii moderne a fost o reacţie la aceste schimbări şi trebuia să
argumenteze necesitatea lor. Filozofia acestei perioade a dat lumii o întreagă
pleiadă de gînditori mari şi şcoli filozofice originale. Filozofii epocii moderne
considerau, că principala sarcină a ştiinţei şi filozofiei este de a contribui la mărirea
puterii omului asupra naturii. De aceea în centru cercetărilor filozofice era
paradigma ontologică – intenţia de a cunoaşte existenţa, structura lumii, legităţile
naturii. Însă această paradigmă se formula în diferit mod la diferiţi filozofi.
Întemeietorul materialismului englez F.Bacon reeşea din aceea că la baza lumii se
găseşte materia multicalitativă. Multitudinea de obiecte apare în rezultatul
combinării acestor calităţi diverse. Materia are formă şi mişcare. Mişcarea este o
proprietate inalienabilă a materiei, cum este veşnică materia aşa-i veşnică şi
mişcarea. Alt filozof englez T.Hobbes considera materia ca unica substanţă a
lumii, iar toate lucrurile, fenomenele şi procesele - forme de manifestare a acestei
substanţe. Gîndeşte numai materia, iar gîndirea nu se poate separa de materie.
T.Hobbes considera, că materia este ceva omogen, ea este lipsită de caracteristici
calitative. Acestor concepţii moniste filozoful francez R.Descartes contrapune
viziunea sa dualistă. La baza lumii el pune două substanţe – materială şi spirituală.
Substanţa materială are însuşirea de întindere, iar cea spirituală – gîndirea. Ambele
substanţe există paralel.
Substanţa materială posedă mişcare, capacitate creatoare, însă cauza primară a
fost Dumnezeu, care a creat lumea şi menţine cantitatea de mişcare întrodusă
iniţial. B.Spinoza depăşeşte dualismul lui R.Descartes şi pune la baza lumii o
substanţă care are două însuşiri – întindere şi gîndire. Monismul lui se manifestă ca
panteism unde Dumnezeu şi natura se contopesc. Lucrurile sunt moduri a
substanţei materiale. G.Leibniz explică lumea cu ajutorul monadelor – particule
indivizibile şi nemateriale, microlumi în miniatură. Monadele sunt veşnice şi
indistructibile, însuşirea lor este mişcarea şi activitatea. Orice monadă este unitatea
sufletului şi corpului.
Paradigma gnoseologică era consecinţa necesităţii căpătării cunoştinţelor adevărate
şi avea ca scop fundamentarea metodei ştiinţifice, metodologiei cunoaşterii ş.a. În
rezolvarea acestor probleme se formulează două curente: empirism şi raţionalism.