1.

CONCEPTUL RAPORTULUI JURIDIC

În cadrul fenomenului juridic se stabilesc relaţii de determinare şi influenţare,

complementaritate si interdependenţă, cu zone de interferenţă sau suprapunere. Astfel, de
exemplu, normele juridice nu reprezintă un scop în sine, ci au menirea să modeleze
comportamente umane şi relaţii sociale; faptele sociale nu capătă semnificaţie juridică fără
aportul normativităţii juridice, relaţiile sociale se “încarcă” de juridicitate sub acţiunea
normelor juridice, acestea din urmă fiind conectate cu planul realităţii sociale prin
intermediul raporturilor juridice. În lumea dreptului, partea relaţională are o pondere
extreme de semnificativă, dar este o eroare de a reduce această lume la o reţea de
drepturi şI obligaţii între persoane determinate.
Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale capătă o fizionomie specifică
şi devin raporturi juridice. Într-o formulare lapidară, se poate spune că, raportul juridic este
o relaţie socială reglementată de norma juridică.1
Natura raportului juridic depinde de natura relaţiei sociale pe care norma juridică o
reglementează. Unele dintre relaţiile sociale existente între oameni sunt reglementate de
norme apartinând ramurii dreptului civil; ele sunt raporturi juridice civile. Astfel, relaţiile
sociale patrimoniale, reglementate de norma juridică civilă, părţile fiind pe poziţie de
egalitate, sunt raporturi juridice civile. Tot astfel, sunt raporturi juridice civile şi relaţiile
sociale nepatrimoniale (prin care se manifestă individualitate persoanei cu însuşirile ei
caracteristice) reglementate de norma juridică civilă, părţile fiind de asemenea în pozitie
de egalitate juridică.2
Aşadar, prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială patrimonială sau
nepatrimonială (personală), reglementată de norma de drept civil 3.
Sunt raporturi juridice numai acele relaţii sociale care sunt recunoscute de legiuitor
ca trebuind să producă efecte juridice şi care, în acest scop, sunt reglementate de lege
(de norme juridice ), cu posibilitatea de constrângere din partea organelor competente ale
statului. Prin urmare, dacă orice raport juridic civil este o relaţie socială, nu orice relaţie
socială este raport juridic civil; pentru această calitate este absolute necesar ca ea să
îmbrace “haina juridică”, ceea ce se relizează prin reglementarea sa de către norma de
drept civi.
1 I. CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck 2001, pag. 244

2 C. TURIANU, Curs de drept civil. Introducere in drept civil, Ed. Universitara, Bucureşti, 2012, pag.52

3 Gh. BELEIU, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007, pag. 501

1
 Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic sunt : existenţa normei
juridice, subiectele de drept şi faptele juridice. Norma juridică are o contribuţie decisivă în
întruchiparea raportului juridic deoarece ea determină capacitatea juridică a persoanelor
care participă la acest raport, conţinutul acestuia, cât şi îmtrejurările în care raportul juridic
se declanşează. Orice raport juridic înseamnă în acelaşi timp, o conexiune între planul
general şi impersonal al normei juridice şi planul concret, al realităţii, în care părţile sunt
determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii, bine individualozate.

2. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE RAPORTULUI JURIDIC

Ţinând seama de opiniile exprimate în literatura de specialitate, considerăm că

raportul juridic prezintă următoarele trăsături 4:
- Raportul juridic este un raport social;
- Raportul juridic este un raport de suprastructură;
- Raportul juridic este un raport voliţional;
- Raportul juridic este un raport valoric;
- Raportul juridic reprezintă o categorie istorică.

2.1. Raportul juridic este un raport social

Definind raportul juridic ca legătură socială, rezultă că el se poate stabili numai între
persoane, şi în niciun caz între persoane şi bunuri, aşa cum s-a susţinut în literatura de
specialitate veche.
Este de esenţa dreptului, alteritatea, existenţa altei personae. Comentând această
trăsătură a raportului juridic. Mircea Djuvara arăta în mod expresiv că relaţia juridică se
“altoieşte” pe o relaţie fizică externă, de la persoană la persoană şi că a spune că relaţia
jurdică se poate stabili între lucruri este o absurditate 5.
Concluzionând, raportul juridic poate lua naştere numai între subiecte de drept,
adică între persoane fizice sau juridice, între persoane fizice sau juridice şi organele
statului, precum şi între organele statului.
2.2. Raportul juridic este un raport de suprastructură

4 Lector univ. dr. I. GRIGORE-RĂDULESCU , Curs Teoria generală a dreptului, pag. 133-136

5 I. CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck 2001, pag. 245

2
 Aşa cum am arătat, raporturile juridice sunt parte a sistemului raporturilor sociale şi,
astfel, vom spune că această trăsătură se explică prin faptul că raporturile juridice
influenţează toate celelalte categorii de raporturi sociale, materiale şi ideologice, fiind la
rândul lor influenţate de acestea.
De notat este faptul că unele relaţii sociale nu pot îmbrăca decât forma raporturilor
juridice, precum raporturile juridice procesuale .

2.3. Raportul juridic este un raport voliţional

Esenţa acestei trăsături a raportului juridic constă în manifestarea voinţei

subiectelor de drept în sensul naşterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice.
Raportul juridic se caracterizează prin existenţa a două voinţe: voinţa subiectelor
participante şi voinţa statului, exprimată prin norma juridică, voinţă căruia trebuie să i se
subordoneze voinţa participanţilor determinanţi ai raportului juridic, în sensul adoptării de
către aceştia a conduitei prescrise. Sub acest aspect, al întâlnirii celor două voinţe,
raportul juridic poate fi considerat un raport dublu voliţional.

2.4. Raportul juridic este un raport valoric

În normele juridice sunt consacrate toate valorile fundamentale ale unei societăţi,
dar concretizarea acestor valori se regăseşte în conţinutul raporturilor juridice, ca
principală formă de transpunere în practică a dispoziţiilor legale.

2.5. Raportul juridic reprezintă o categorie istorică

Această trăsătură exprimă ideea că raporturile juridice trebuie privite prin raportare la tipul
de organizare socială, întrucât fiecare tip de societate este caracterizată de un anumit tip
de raporturi juridice.

3. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC

3.1. Conceptul de subiect de drept

În viaţa juridică, oamenii apar în raporturile dintre ei ca titulari d drepturi şi purtători
de obligaţii, fie individual, când este vorba de persoana fizică, fie organizat în condiţiile legi
3
ica o entitate distinctă de persoana fiecăruia dintre constituenţii acesteia, când este vorba
de persoana juridică. Doctrina de drept civil agreează , în mare parte, sintagma subiecte
de drept6. Un alt autor apreciază că expresia subiecte de drept n-ar putea desemna decât
teme ale dreptului, în timp ce participanţii la raporturile juridice nu pot fi decăt subiecţi ai
acestora7.
Sintagma subiecte de drept nu este nouă, fiind des folosită în lucrările de
specialitate. S-a ajuns să se discute despre subiecte de drept şi nu despre subiecţi de
drept. Pentru că prima dintre exprimări sugerează, prin însăşi denumirea ei, ideea că
dreptul nu se ocupă de om, în sine, ci de om în calitatea sa de persoană, de actori pe
scena juridică, purtători de drepturi şi obligaţii.
Norma de la art. 25 din Codul Civil având ca denumire marginală subiectele de
drept civil stipulează că acestea sunt „persoanele fizice şi persoanele juridice” (alin.1).

3.2. Clasificarea subiectelor raportului juridic

În funcţie de posibilitatea ca activităţile umane să fie realizate în mod individual sau

în forme colective, subiectele raportului juridic pot fi:
a. subiecte individuale;
b. subiecte colective.
a. Subiectele individuale sunt persoanele fizice.
Categoria persoanelor fizice, ca subiecte de drept civil, este susceptibilă de mai
multe clasificări.
a* Într-o primă clasificare , deosebim:
- minorii până la împlinirea vârstei de 14 ani;
- minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani;
- majorii (persoanele fizice de peste 18 ani, precum şi femeia care se căsătoreşte,
în condiţiile legii, înainte de împlinirea vârstei de 18 ani).
a** Într-o a doua clasificare, putem distinge :
- persoane fizice cu cetăţenie română;
- persoane fizice cu cetăţenie străină;
- persoane fizice fără cetăţeni (apatrizi).
6 L. POP, Tratat de drept civil. Obligaţiile,vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, pag. 19

7 S. NECULAESCU, Noul Cod civil, între tradiţie şi modernitate în ceea ce priveşte terminologia juridică normativă, în DREPTUL NR.
12/2010, pag. 16

4
a***Într-o a treia clasificare, putem face distincţia între :
- persoane fizice cu domiciliul în România;
- persoane fizice cu domiciliul în străinătate8.
Prin identificarea persoanei fizice se înţelege individualizarea persoanei fizice în
raporturile juridice, deci determinarea poziţiei sale în viaţa juridică. Necesitatea identificării
persoanei fizice este de ordin general, deoarece însăşi societatea are interesul ca fiecare
component al ei să poată fi identificat în multiplele raporturi la care participă.În dreptul civil,
principalele mijloace (atribute) de identificare a persoanei fiyice sunt: numele, domiciliul şi
starea civilă, dar şi reşedinţa şi pseudonimul 9.

b. Subiectele colective sunt: statul; organele de stat; persoanele juridice.

În lipsa unei definiţii legale a persoanelor juridice, în literatura de specialitate au fost
formulate mai multe definiţii pentru acest subiect de drept. În doctrina noastră actuală,
este dominantă concepţia potrivit căreia, pentru dreptul civil, „persoana juridică este
subiectul colectiv de drept, adică un colectiv de oamenicare, întrunind condiţiile cerute de
lege, este titular de drepturi şsubiective şi obligaţii civile” 10.
În rândul persoanelor juridice, includem:
Statul. Potrivit art. 25, alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, statul este persoană juridică în
raporturile juridice la care participă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi
obligaţii. Astfel, statul este titularul dreptului de proprietate publică asupra bunurilor din
domeniul public de interes naţional, cât şi titulatul dreptului de proprietate privată asupra
altor bunuri; încheie diverse acte juridice cu alte persoane juridice sau cu persoane fizice;
dobândeşte moşteniri vacante; răspunde patrimonial pentru erorile judiciare săvârşite în
procesele penale.
Unităţile administrativ-teritoriale (judeţele, municipiile, sectoarele municipiului Bucureşti,
oraşele şi comunele);
Organele autorităţii legislative (Camera Deputaţilor, Senatul, Consiliul Legislativ);
Preşedenţia României şi organele autorităţii executive, anume: Guvernul, ministerele,
Banca Naţionala aRomâniei, Curtea de Conturi, etc.;

8 G. BOROI, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 309-310

9 G. BOROI, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 313

10 Gh. BELEIU, Drept civil roman. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,ediţia a VI-a revăzută şi adăugită de M.Nicolae
şi P.Truşcă Ed. Şansa, Bucureşti, 1999, pag. 390

5
Organele autorităţii judecătoreşti (Curtea Supremă de Justiţie, curţile de apel,
tribunalele şi Ministerul Public);
Curtea Constituţională.
Alte persoane juridice de stat, adică agenţii economici de stat şi instituţiile de stat;
Partidele politice; sindicatele profesionale;patronatele ; cooperativele şi uniunile acestora;
societăţile comerciale; societăţile agricole; asociaţiile şi fundaţiile; cultele religioase.
În doctrină, persoanele juridice pot fi clasificate după mai multe criterii:
După criteriul forma dreptului de proprietate care este sursa formării patrimoniului,
deosebim : persoane juridice de stat; persoane juridice particulare sau private; persoane
juridice cooperatiste şi obşteşti; persoane juridice mixte.
În funcţie de regimul juridic aplicabil, distingem : persoanele juridice de drept
public; persoanele juridice de drept privat.
În funcţie de natura scopului lor, distingem: persoane juridice cu scop patrimonial;
persoane juridice cu scop nepatrimonial.11

3.3. Capacitatea juridică – condiţie a calităţii de subiect de drept

Capacitatea juridică reprezintă aptitudinea recunoscută de lege persoanelor fizice şi
juridice de a fi titulare de drepturi şi obligaţii juridice, fiind o condiţie a calităţii de subiect de
drept.
Având în vedere multiplele accepţiuni ale noţiunii de capacitate, identificate în
raport cu diferite ramuri de drept, capacitatea juridică, din punct de vedere al Teoriei
generale a dreptului, se clasifică în:
- capacitate juridică generală;
- capacitate juridică specială.
Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea recunoscută de lege de a
participa ca titular de drepturi şi obligaţii juridice în toate categoriile de raporturi juridice,
fără a fi condiţionată de îndeplinirea unor calităţi speciale.
Capacitatea juridică specială este aptitudinea recunoscută de lege de a participa
ca titular de drepturi şi obligaţii juridice în raporturi juridice în care trebuie îndeplinite
anumite condiţii (calitatea de expert contabil, de auditor financiar, de magistrat, de organ
al statului)12.
11 G. BOROI, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 388

12 Lector univ. dr. I. GRIGORE-RĂDULESCU , Curs Teoria generală a dreptului, pag. 135-136

6
4. CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC
Conţinutul raportului juridic cuprinde ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor
participante la un raport juridic determinat, aşa cum sunt prevăzute de norma juridică.
Pornind de la strânsa corelaţie şi intercondiţionalitate recunoscută între drepturi şi
obligaţii potrivit căreia un drept nu poate exista fără o obligaţie corelativă, după cum o
obligaţie nu poate exista fără dreptul de a pretinde vom face câteva precizări referitoare la
drepturile subiective şi la obligaţiile juridice.
1. Dreptul subiectiv reprezintă facultatea (posibilitatea) recunoscută de lege unei
persoane fizice sau juridice, subiect al unui raport juridic determinat:
2. Obligaţia juridică, ca element al raportului juridic, reprezintă îndatorirea ce revine
subiectului obligat de a avea o anumită conduită prescrisă de norma juridică, respectiv de
a da, a face sau a nu face ceva, şi impusă, în caz de nerespectare, prin forţa de
constrângere a statului13.

5 OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC

Obiectul raportului juridic este reprezentat de conduita umană ce se realizează de
către subiectele raportului juridic ca urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor
ce le revin14.
În raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar
acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social
al acestui raport. De regulă însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al
raportului juridic. Codul civil întrebuinţează termenul de bun într-un dublu sens. În sens
larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile privitoare la acestea. În
sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra cărora pot exista drepturi
patrimoniale15. Putem defini bunul, în sens restrâns, ca fiind valoarea economică ce este
utilă pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale omului şi care este susceptibilă
de apropiere (însuşire) sub forma drepturilor patrimoniale.
Bunurile pot fi clasificat în: bunuri imobile şi bunuri mobile; bunuri aflate în circuitul
civil şi bunuri scoase din circuitul civil; bunuri determinate individual (res certa) şi bunuri
determinate generic (res genera); bunuri fungilbile şi bunuri nefungibile; bunuri

13 Lector univ. dr. I. GRIGORE-RĂDULESCU , Curs Teoria generală a dreptului, pag. 137

14 Lector univ. dr. I. GRIGORE-RĂDULESCU , Curs Teoria generală a dreptului, pag. 138

15 G. BOROI, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag.72

7
consuptibile şi bunuri neconsuptibile; bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere, bunuri
corporale şi bunuri incorporale; bunuri divizibile şi bunuri indivizibile; bunuri principale şi
bunuri accesorii; bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat.

6. FAPTELE JURIDICE

În plan filozofic se admite că faptul juridic este orice dat al experienţei , factor care
produce o consecinţă materială sau spirituală, modifică ordinea în lume, mersul lucrurilor 16.
Un fapt nu produce efecte în drept prin calităţile sale intrinseci. Trebuie ca o normă juridică
să îi atribuie o anumită semnificaţie la care ataşează consecinţele juridice.
În senul cel mai larg (lato sensu) prin fapte juridice desemnăm orice împrejurări
care , potrivit normelor juridice, atrag după sine apariţia, modificarea sau stingerea de
raporturi juridice şi provoacă prin aceasta anumite consecinţe juridice. În acest sens sunt
fapte juridice naşterea, căsătoria sau moartea unei persoane, o pagubă provocată de
către o persoană, dar şi evenimente precum cutremurul, incendiul, trăsnetul în măsura în
care produc efecte juridice.
Având în vedere varietatea faptelor juridice, situaţia că unele împrejurări care
produc consecinţe juridice nu depind de voinţa omului, pe când altele nu numai că depind
de activitatea voluntară a omului dar, mai mult sunt urmărite expres, literatura juridică
reţine şi o altă accepţiune a faptelor juridice, mai restânsă, în conformitate cu care acestea
sunt definite în opoziţie cu actele juridice – manifestări de voinţă săvârşite cu intenţia
precisă de a produce efecte juridice, dorite de persoana care a săvârşit actul juridic.
Aşada, ( stricto sensu) sfera faptelor juridice este mai restrânsă, incluzând doar
evenimente – împrejurări care se petrec independent de voinţa omului cât şi faptele
umane voluntare care nu au fost săvârşite cu scopul de a produce anumite consecinţe
juridice, dar acestea totuşi se produc, fiind impuse de normele juridice, nu de voinţa
părţilor17.
******************
Bibliografie

1. Lector univ. I. GRIGORE –RĂDULESCU, Curs Teoria generală a dreptului

16 LAROUSSE, Dicţionar de filosofie, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, pag. 111

17 I. CRAIOVAN, Tratat elementar de teoria generală a dreptului, Ed. All Beck 2001, pag. 250

8
2. GH. BELEIU, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Editura All Beck, Bucureşti 2002
3. G. BOROI, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura ALL Beck,
Bucureşti 2002
4. I. CRAIOVAN, Tratat de teoria generală a dreptului, Editura All Beck 2001
5. LAROUSSE, Dicţionar de filosofie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti
1999
6. S. NECULAESCU, Noul Cod Civil, între tradiţie şi modernitate în ceea ce
priveşte terminologia juridică normativă, în DREPTUL NR. 12/2001
7. L. POP, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucureşti
2006
8. C. TURIANU, Curs de drept civil. Introducere în drept civil, Editura
Universitară, Bucureşti 2012