ARGUMENT

Leziunea medulară completă este un diagnostic care nu poate fi prevenit 100 %,

însă poate avea ca rezultat pozitiv “RE-adaptarea” individului în cadrul aceluiași mediu din
care provine, mediu care ar părea ostil în momentul în care intervine deficitul motric.
Schimbarea mentalității, asaltul tehno-medical și pregătirea acestuia pot avea un impact mult
mai evidențiat. Sprijinul acordat de către o echipă multidisciplinară, contribuția familiei
(sprijin moral) și a societății (amenajări aritecturale desemnate acestuia, respectul cuvenit
fiecărui membru al societății, posibilitatea de a avea aceleași drepturi și aceeași calitate a
vieții), precum și efortul pe care aceștia sunt nevoiți să îl depună au ca rezultat atingerea
pacientului a celui mai ridicat nivel de independență în condițiile date .
Secțiunea medulară va însemna întotdeauna o schimbare în viața persoanei , dar
nu trebuie să fie o tragedie sau o povară .
Întregul sistem de abordare a tratamentului a fost organizat pe baza premizei
conform căreia un paraplegic este apt din punct de vedere fizic și psihologic , pe lângă
paralizia jumătății inferioare a corpului . Aceștia pot fi antrenați în vederea recuperării
aproape absolute a independenței și sunt perfect capabili să își recupereze folosința activă , în
momentul în care are loc o utilizare optimă a mușchilor săi activi și a reflexelor rămase ,
astfel încât își pot menține autonom echilibrul și se pot mișca liber în fotoliu rulant pentru
orice activitate . În esență, o persoană rămasă cu un asemenea restant funcțional poate duce o
viață la fel de bogată cu a unei persoane sănătoase .
În concluzie, sunt de părere că putem oferi o perspectivă atât pozitivă cât și
realistă (cel mai important aspect) în momentul în care am asimilat un anumit grad de
educație ; suntem conștienți de adevăratele valori ale vieții atunci când suntem obligați să ne
confruntăm cu aspecte negative . Având acest “feedback” , societatea poate privi pacientul nu
ca pe un bolnav în stadiul în care și-a pierdut șansa la viață , ci ca pe o persoană care este în
stadiul de readaptare , care încă TRĂIEȘTE , are capacitatea de a avea aceleași drepturi ,
obligații și are parte de admirație în loc de milă , respectul unei persoane care are tăria de
caracter de a se reinova , de a se adapta la un nou stil de viață , păstrat însă cu aceleași valențe
.
Simbolul internațional al dizabilității este fotoliul rulant, iar stereotipul persoanei
cu dizabilități îl constituie adultul tânăr diagnosticat cu paraplegie. Chiar dacă aceste imagini
sunt extreme de familiare, în același timp știm că, la nivel global, ele nu reprezintă în mod
corect diversitatea în ceea ce privește dizabilitatea.
 Consider că acest subiect are nevoie de atenție sporită în ceea ce privește
adevărata șansă care i se oferă pacientului. Personal, am ales această temă din mai multe
motive. Unul dintre acestea este amplu dezvoltat în această lucrare, și anume, viața în fotoliul
rulant . Am avut posibilitatea de a intra în contact cu pacienți ce au suferit un traumatism
vertebro-medular. Așa numitele șanse de care dispun sunt înjumătățite din start, din
momentul în care au fost catalogați ca “incapabili”/handicapați, atât din partea familiei, din
partea societății, cât și din partea sistemului medical. Însăși folosirea termenului de
“consecințe” în defavoarea celui de “urmări” atrage un efect negativ în vederea recuperării
psihice a pacientului. Pe lângă obstacolele pe care acesta este nevoit să le treacă și
sentimentul de inutil, de povară, acesta are nevoie de o perspectivă nouă, atât realistă, cât și
pozitivă, în urma căreia să fie conștient de faptul că există și posibilitatea de a-și relua viața
prin multă perseverență, răbdare, sprijin și efort.
Scopul urmărit în tratamentul recuperator este independența pacientului,
posibilitatea acestuia “de a se ajuta singur” și de a face față obstacolelor impuse de așa
numitul “daily living”. Acesta pendulează între capacitatea pacientului de a avea o viață mai
bună și o prezență productivă în societate la care au dreptul să aspire, obiective pe care noi
putem să îi ajutăm să le obțină.
Contextul social presupune depășirea piedicilor induse atât de dizabilitate, cât mai
ales de mediul înconjurător neaccesibilizat şi de o societate relativ conservatoare, care are
tendinţe discriminatorii faţă de persoanele cu dizabilităţi. Feedback-ul primit de către pacient
trebuie să fie unul cât mai pozitiv , menit să îi inducă sentimentul de a depași starea de
neputință și de a fi capabil să se adapteze.
Consider că factori precum ajutorul acordat de către fizioterapeuți , asistenții
BFKT formarea unei maturități și educații sociale adecvate , sprijinul acordat de familie și
prieteni combinați cu dorința și efortul pacientului oferă șanse mult mai ridicate de reușită în
ceea ce privește acest proces.