Metode de cercetare – tema 12 – anul univ.

2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________

Metoda anchetei II
Chestionarul
Tema nr. 12

Planul temei
1. Definirea și caracteristicile chestionarului
2. Clasificarea chestionarelor
3. Construcția chestionarului

1. Definirea și caracteristicile chestionarelor

Chestionarea este una dintre tehnicile cele mai frecvent folosite în cercetarea din cadrul științelor
sociale. Utilizarea chestionarului, uneori excesivă, s-a făcut în detrimentul metodelor calitative,
capabile să sondeze realitatea socială mai în profunzime. De asemenea, relativa ușurință cu care pot fi
redactate întrebările și administrate instrumentele, precum și marea aplicabilitate la cele mai variate
domenii sociale a permis unui număr mare de persoane lipsite de pregătire să realizeze anchete slabe
calitativ, nevalide științific. În cercetare, această tendință tinde să piardă teren în ultimele decenii și
tehnicile calitative încep a fi revalorizate, reluate, perfecționate.
Se pare că primele date despre utilizarea chestionarului ne trimit la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Septimiu Chelcea (2001), care a analizat, istoric, acest aspect, citează numele câtorva pionieri, precum
Charles Letourneau (1882), J.W. Powell (1898) și alții, care au creat și lansat chestionare de cercetare.
În psihologie, se consideră că tehnica chestionarului a fost inițiată de către Alfred Binet (1903). Tot în
aceeași perioadă, Th. Ribot publica în primul număr din „Jurnal de psihologie normală și patologică”
un studiu intitulat „Asupra valorii chestionarului în psihologie”. În 1917, Robert S. Woodworth elabora
pentru centrele militare de recrutare din SUA un chestionar prin care se puteau identifica și evalua cei
inapți pentru serviciul militar.
Jacqueline Freyssinet-Dominjon (1997) definește chestionarul drept instrumentul de cercetare care
se compune dintr-un număr mai mic sau mai mare de întrebări sau itemi, prezentați în scris
subiectului, cu privire la opiniile, sentimentele și judecățile sale, precum și la comportamentul său în
situații precise. Septimiu Chelcea, (2001) oferă o definiție mai amplă acestui instrument de cercetare.
Pentru autorul citat, chestionarul de cercetare reprezintă o tehnică și corespunzător, un instrument de
investigare, constând dintr-un ansamblu de întrebări scrise și, eventual, imagini grafice, ordonate
logic și psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare,
determină din partea persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris.
Spre deosebire de interviu, prin intermediul chestionarului cercetătorul controlează mai bine
obiectul cercetării. Acest control presupune însă o reducție, o eliminare a unor aspecte și păstrare a
altora, într-o manieră țintită, legată de ipotezele formulate anterior (selecția „elementelor pertinente” în
cercetare) (Singly, 1998). Reținerea aspectelor semnificative în anchetă este o acțiune care nu cunoaște
reguli. De cele mai multe ori experiența și intuiția cercetătorului sunt determinante.
M. A. Tremblay definește un chestionar după șapte caracteristici principale:
 Un chestionar este, prin definiție, un instrument de măsură empirică a unor fenomene;
 În scopul prelucrării și utilizării datelor, standardizarea este necesară: chestionarul este prezentat
tuturor respondenților în aceeași formă: întrebări predeterminate, identice pentru toți, în aceeași
ordine;

1
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________

 Chestionarul este un instrument pretestat: înainte de utilizare este absolut necesar ca instrumentul să
fie încercat pentru a se vedea dacă măsoară bine ceea ce și-a propus să măsoare;
 Chestionarul permite obținerea informațiilor identificate în trei categorii: a) fapte, atitudini, opinii,
preferințe, așteptări; b) caracteristici asociate respondenților (sex, vârstă, naționalitate); c)
informații legate de administrarea chestionarului (data, locul, grupul de respondenți etc.);
 Datele culese prin chestionar au o dublă caracteristică: sunt atât subiective, cât și obiective. Prin
urmare, măsurarea poate fi privită printr-o dublă perspectivă: fie individuală, fie colectivă. Fiecare
chestionar reprezintă un subiect, iar compilarea, crearea ansamblului de chestionare, corespunde
unei colectivități.
 Chestionarul este administrat, de obicei, pe un eșantion dintr-o populație;
 Chestionarul este construit esențial în funcție de modelul de analiză a rezultatelor care permite să se
răspundă problematicii inițiale. Planul de analiză și ipotezele corespunzătoare sunt specificate
dinainte, cu scopul de a ghida alegerea specialistului în momentul elaborării instrumentului.

2. Clasificarea chestionarelor

I. Clasificarea după conținut

a. Chestionarul de date factuale
Este un tip de chestionar care colectează date referitoare la fapte obiective susceptibile de a fi
observate direct și verificate și de alte persoane. În investigarea fenomenelor sociale, nu există
chestionar care să nu cuprindă și întrebări factuale: nume, vârstă, profesie, studii, venit, loc de muncă,
apartenență religioasă, apartenență etnică, componența familiei etc. Datele obținute nu pot fi puse, în
general, la îndoială, deși există și excepții. De regulă, cel solicitat fie oferă date exacte (datorită
verificabilității lor), fie refuză să răspundă.
Formularea întrebărilor oferă o mare libertate cercetătorului, principalul este ca subiectul să fi
înțeles exact natura întrebării. Sunt foarte puține cazuri de lansare a chestionarelor numai cu date
factuale.
O formă mai aparte este chestionarul de cunoștințe. Acesta caută să verifice gradul de cunoaștere a
unei probleme de către populație. Chestionarul de acest tip are, de regulă, două părți: (1) Întrebările
referitoare la “cunoștințe”, (2) Întrebări de „identificare” sau de „clasificare” (vârstă, sex, stare civilă,
situație școlară/ profesională).
Datele factuale obținute permit cercetătorului stabilirea unor relații între diversele categorii de
subiecți și nivelul de cunoștințe. Probleme importante legate de locul întrebărilor în chestionar: (1)
întrebările care vizează stabilirea nivelului de cunoaștere sunt de obicei desemnate prin întrebări care
au aparența celor de opinie, pentru a nu crea impresia subiectului că este supus unui test de verificare și
a se declanșa, astfel, reacții de retragere, refuz; (2) întrebările de identificare trebuie introduse la
sfârșitul chestionarului pentru a nu influența celelalte răspunsuri.

b. Chestionare de opinie
Se referă la date de ordin subiectiv, imposibil de a fi direct observate. Chestionarul de acest tip nu
este doar de opinie, ci el studiază și atitudinile, motivația, interesele, dispozițiile, înclinațiile și trăirile
subiective ale persoanei. George Gallup (Chelcea, 2001) a construit o schemă, rămasă clasică, de
realizare a chestionarului de opinie, în care întrebările închise alternează cu cele deschise. Succesiunea
calupurilor de întrebări este următoarea: (1) întrebări filtru pentru stabilirea gradului de cunoaștere de
către subiect a problemelor puse în discuție (închise, cu răspunsuri multiple, precodificate), (2) una sau
mai multe întrebări deschise privind atitudinea față de respectiva problemă, (3) un sistem de întrebări
închise (cu răspunsuri multiple, precodificate) referitoare la aceeași problemă, (4) întrebări deschise

2
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
vizând motivația opiniilor exprimate și (5) întrebări închise, cu răspunsuri multiple, precodificate
pentru măsurarea intensității opiniilor.
Problema importantă la acest tip de chestionar este aceea că oamenii nu spun totdeauna ceea ce cred
despre un anumit obiect sau fenomen social. Sunt câteva motive pentru care oamenii nu spun ce cred:
(1) unii nu știu ce cred cu adevărat, își dau seama că li se cere să spună ceva și atunci, în loc să declare
simplu „nu știu”, improvizează un răspuns oarecare, (2) unii oameni nu au capacitatea de a exprima cu
ușurință ce cred și declară rapid „nu știu”, (3) sunt și oameni care pur și simplu nu doresc să se afle ce
cred, dintr-un motiv sau altul (teamă, nesiguranță, neîncredere în sine, timiditate, neîncredere în
operatorul de anchetă, conștientizarea discrepanței dintre opinia lor și dezirabilitatea socială) și (4)
unele persoane simt că există o presiune socială pentru ascunderea adevărului și declară neadevăruri,
gândind că o „minciună inocentă” nu-i un lucru chiar atât de rău, mai ales că rămâne anonimă.
c. Chestionare speciale
Au o singură temă, cu toate că și ele cuprind referiri la alte domenii. Se utilizează mai rar în
cercetare. Cel mai adesea sunt folosite în studiul pieței sau în probleme legate de comportamentul
electoral. Aceste chestionare sunt destinate investigării anumitor fenomene (au funcție diagnostică) și
au mai puțin scopul de a explica relațiile dintre indicatori. Se recomandă, de asemenea, în anchetele și
sondajele prin intermediul presei scrise, ziarelor, revistelor (evaluarea produselor, publicațiilor).
d. Chestionarele omnibus
Aceste chestionare sunt specifice cercetării fundamentale și se caracterizează prin câteva elemente:
(1) conțin mai multe teme și sunt cel mai des întâlnite, (2) solicită, de obicei, o cantitate mai mare de
informații cu privire la fiecare fenomen social în parte (cuprind adesea până la 300 de întrebări), (3) au
posibilitatea de a surprinde acțiunea și intercondiționarea fenomenelor investigate și (4) oferă
posibilitatea analizei complexe, contribuind la ieftinirea investigației sociale. Deseori se combină cu
tehnica panel. Eșantionul, odată stabilit, creează posibilitatea de a se urmări mai multe teme cu ocazia
aplicării unui singur chestionar, precum și modificările de dinamică socială prin reluarea acestuia.

II. Clasificarea chestionarelor după forma întrebărilor

a. Chestionare cu întrebări închise (precodificate)
Nu permit decât alegerea răspunsurilor fixate dinainte. Gradul de libertate a subiectului este redus,
lucru care presupune, din partea acestuia, existența unor opinii bine cristalizate, iar din partea
cercetătorului o bună cunoaștere a realității. Din cauza forțării alegerii, uneori răspunsul la astfel de
întrebări este dificil.
Există mai multe variante de construcție a întrebărilor închise:
- Întrebări cu răspunsuri unice. Iată câteva exemple: „Care este vârsta dvs.?” sau „În ce an v-ați
născut?”. La aceste întrebări se indică direct valoarea, cifra, pe un spațiu liber.
- Întrebări cu posibilități dihotomice de răspuns. Sunt întrebări cu două variante categoriale de
răspuns, de regulă da/nu, fals/adevărat etc.
- Întrebări precodificate multiplu. Întrebările sunt prevăzute cu un evantai de posibilități, iar
subiectul trebuie să opteze pentru una sau mai multe dintre ele dintre ele. De exemplu: “Ce v-a
determinat să intrați într-un partid politic?”

1 Mă pasionează politica
2 Am mult de câștigat în plan material
3 Este prea multă nedreptate în țară
4 Ca să am relații
5 Vreau să mă implic în schimbarea societății românești
6 Îmi place să conduc alți oameni

- Întrebări de clasament. Solicită subiectul să claseze un set de răspunsuri într-o anumită ordine.
Uneori, așa cum se poate observa în exemplul de mai jos, i se poate cere și o alegere inițială, apoi vine
3
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
sarcina de ordonare. Exemplu: „În general, ce apreciați cel mai mult la UNIVERSITATE? Vă rugăm să
citiți cu atenție această listă și să alegeți 3 și numai 3 variante în ordinea importanței pe care o prezintă
pentru dvs.”
1 Îmi permite să fiu creativ(ă), să am inițiativă
2 Mă face să aflu lucruri noi
3 Îmi permite să cunosc oameni
4 Îmi oferă o ocupație
5 Mă face să mă cunosc mai bine pe mine însumi
6 Îmi oferă o formare pentru viață
7 Găsesc modele pentru viață
8 Mă face să mă simt important
9 Îmi oferă un statut social bun

Există o serie de avantaje și dezavantaje ale acestor tipuri de chestionare: (1) în cazul chestionarelor
autoadministrate, oferă un grad sporit de siguranță și încredere respondentului (nu apare scrisul lui, ci
doar o bifare cu pixul); (2) oferă puncte de sprijin mnezic; (3) permit construcția unor chestionare
lungi, cu mulți itemi (efortul subiectului este mai mic decât în cazul întrebărilor deschise); (4)
întrebările închise pot fi „filtru” pentru întrebările următoare; (5) se facilitează analiza statistică a
răspunsurilor. Dezavantajele întrebărilor închise ar fi următoarele: (1) nu pot surprinde fenomenul
social în profunzimea sa; (2) există o sugestibilitate ridicată pentru respondent, ca urmare a prezentării
precodificate a răspunsurilor; (3) nu oferă date privind personalitatea respondentului și situația de
anchetă.
b. Chestionare cu întrebări deschise (postcodificate)
Aceste întrebări sunt redactate grafic cu un set de linii între ele, loc unde vine plasat răspunsul
subiectului. În timpul redactării răspunsului, cercetătorul are datoria să nu intervină deloc, pentru a nu
structura sau determina în vreun fel datele culese. Întrucât nu se cunoaște dinainte amplitudinea
răspunsului, trebuie să se rezerve în chestionar un spațiu destul de larg. S-a constatat, însă, că mărimea
spațiului are o influență psihologică asupra subiectului - dimensiunile mai mari pot induce refuz sau
genera teamă, retragere. Un exemplu de astfel de întrebare ar fi una de forma:
Ce puteți să spuneți despre relația dvs. cu muzica?______________________________________.
Întrebările au formulări introductive de genul: „Care este părerea dvs. în legătură cu…”, „Ce se
poate spune despre…”, „Ce opinie aveți în legătură cu…” etc.
Printre avantajele mai importante se evidențiază: (1) o mai mare libertate respondentului în
formularea răspunsului său; (2) un plus în cunoașterea particularităților unei populații privind: coerența
logică, corectitudinea gramaticală, volumul lexical, formularea, nivelul de exprimare și capacitatea de
justificare a opțiunilor exprimate; (3) culegerea unor informații mai bogate asupra tuturor temelor, fără
riscul sugestibilității; (4) întrebările deschise dau posibilitatea exprimării adevăratelor probleme care
îngrijorează pe respondenți, permit relevarea justificărilor subiective de profunzime etc.
Dezavantajele principale sunt: (1) dificultatea codificării și prelucrarea statistică: se recurge la
tehnici calitative ale analizei de conținut; (2) subiectul are sentimentul că nu i se oferă o bună
confidențialitate (răspunsul este mai personal, crește nivelul de auto-dezvăluire); (3) nu este o
modalitate recomandabilă pentru populațiile slab alfabetizate sau slab instruite; (4) redactarea
întrebărilor este mai dificilă, deoarece claritatea devine în acest caz esențială; (5) răspunsul este mai
dificil din cauza lipsei de suport a răspunsurilor oferite de cercetător.
c. Chestionare cu întrebări semi-deschise (semi-închise)
Caracteristica fundamentală: principalele răspunsuri sunt codificate, redactate deja, dar se lasă
posibilitatea adăugării răspunsurilor libere. De exemplu: Vă place muzica? (variante răspuns: 1. Da; 2.
Nu; 3. Nu știu; 4. Alt răspuns ______________________ . Sau: Vă place muzica pentru că: 1. Sunteți
sensibil; 2. Sunteți cultivat; 3. Sunteți bogat; 4. Din alte motive________________.

4
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
Câteva caracteristici ale întrebărilor semi-deschise: (1) ușurează prelucrarea datelor, întrucât o parte
a răspunsurilor este deja precodificată; (2) din comoditate, subiecții tind să aleagă partea precodificată;
(3) uneori se înregistrează un dezechilibru: dacă variantele precodificate sunt prea puține sau prost
alese, partea cealaltă a întrebării va fi mult mai reprezentată – fapt care complică post-codificarea.

III. Clasificarea chestionarelor după modul de aplicare

III.1. Chestionare autoadministrate
Înșiși subiecții înregistrează răspunsurile la întrebări. Se presupune că în absența operatorului
subiecții sunt mai dispuși să răspundă la întrebări mai personale. În același timp, se consideră că pot
formula răspunsuri mai elaborate, pot evolua în ritmul lor propriu etc. În realitate, cercetările
metodologice au arătat că subiecții evită deliberat răspunsul la anumite întrebări și formulează într-o
măsură mai mare răspunsuri de fațadă. Deseori, subiecții se inspiră din întrebările următoare. Citesc,
uneori, mai întâi chestionarul în întregime și apoi răspund în ordinea dorită de ei și nu cea prevăzută de
succesiunea întrebărilor din chestionar. Aceste chestionare colectează cel mai mare număr de erori în
culegerea datelor.
a.) Chestionarele poștale
Un avantaj indiscutabil al chestionarelor poștale este costul redus al anchetei. Însă asupra ieftinătății
aplicării unui astfel de chestionar încă există discuții. C.A. Moser observa: „proporția de răspunsuri la
un chestionar prin corespondență, în special în cazul unui eșantion al populației generale, poate fi atât
de coborâtă, încât costul unui chestionar completat să fie mai ridicat decât prin metoda clasică”.
O anchetă făcută de J.B. Lansing și J.N. Morgan au arătat că mai puțin de jumătate dintre subiecți au
restituit chestionarele completate. Autorii au recurs apoi la metoda scrisorilor de reamintire și a
apelului telefonic în același scop. Acest lucru se observă în tabelul de mai jos (apud Chelcea, Cauc și
Mărginean, 1998):
Procentul chestionarelor returnate
Expedierea chestionarelor 46,2%
Prima scrisoare de reamintire 12,2%
A doua scrisoare de reamintire 8,8%
Apelul telefonic de reamintire 10,1%
Total 77,3%

Pe de altă parte, dacă chestionăm în maniera clasică, populația poate fi extrem de dispersată și
fondurile disponibile reduse; prin urmare, soluția cea mai practică este tot chestionarul prin
corespondență.
O altă problemă este cea legată de reprezentativitate. Chiar dacă noi eșantionăm corect, faptul că
numai un procent din subiecți răspunde la întrebările noastre dă peste cap eșantionarea. Practica
anchetelor din SUA arată că de regulă răspund circa 15% dintre solicitați. Soluțiile de corectare se
referă la calcularea eșantionului „absenților” și practic de trimitere a unui nou set de chestionare care să
completeze primul eșantion.
Metoda este, de asemenea, una lentă. Cercetătorul trebuie să acorde timp întoarcerii chestionarelor -
cel puțin o lună. Moser citează experiența unei firme comerciale britanice: în prima săptămână se
întorceau aproximativ 2/3 dintre chestionare, câteva procente sosesc în următoarele două săptămâni și
foarte puține după o lună. S-a constatat, practic, că de obicei răspund subiecții instruiți, cei responsabili
și cei „casnici”. O anchetă făcută asupra celor care nu au răspuns a furnizat motivări de tipul: nu am
înțeles anumite întrebări, am pierdut chestionarul, am uitat, nu răspund de obicei etc. Există și motive
de ordin obiectiv: deplasarea de durată a subiectului din localitate, schimbarea adresei etc.
O altă problemă este aceea că răspunsurile la chestionar trebuie considerate ca definitive. Nu mai
există posibilitatea revenirii asupra răspunsurilor decât dacă chestionarele sunt retrimise sau sunt
colectate de operatori (caz mai rar). Practic, nu se pot aprofunda răspunsurile date, nu se pot clarifica
anumite răspunsuri. De asemenea, nu dispunem de informații complementare chestionarului (atunci
5
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
când cercetarea o cere): descrierea locuinței, ambianța persoanei, înfățișarea și manierele, atitudinea
față de anchetă etc.
Moser propune combinarea trimiterii prin poștă cu interviul, obținându-se astfel datele care ne
interesează. Fie trimitem chestionarele prin poștă și operatorii le colectează, fie le distribuie operatorii
și sunt colectate prin poștă.
Care sunt factorii care modifică procentajul celor ce răspund la chestionarele poștale?
1. Atractivitatea chestionarului. Lizibilitatea este un factor important de influență. Cercetările au
arătat că există diferențe de cel puțin un procent în plus în situațiile în care chestionarul este tipărit și nu
tras la xerox, este scris cu caractere mai mari și cu o spațiere adecvată între rânduri.
2. Scrisoarea de însoțire. Chestionarul se însoțește de o scrisoare (cover letter) prin care se solicită
cooperarea subiectului la anchetă, se prezintă importanța temei și contribuția sa la cercetare. Cu cât
această scrisoare este mai meșteșugit alcătuită cu atât avem șanse să obținem returnarea chestionarului.
Se face apel la prestigiul instituției, la amabilitatea respondentului, la asigurarea anonimatului și la
cuvinte de mulțumire în finalul scrisorii. Un studiu a arătat că există un paradox: nu o scrisoare foarte
politicoasă determină răspunsul, ci mai degrabă una autoritară, în sensul fermității și competenței.
3. Lungimea și simplitatea formularului. Cu cât chestionarul este mai scurt, cu atât crește
probabilitatea de răspuns la solicitare. De asemenea, întrebările mai scurte, cu variante mai puține de
răspuns, cu întrebări închise sporesc șansele.
4. Apartenența inițiatorului. S-a constatat că persoanele răspund în proporție mai mare cu cât
instituția care organizează ancheta este mai prestigioasă. Însă nu de același respect se bucură instituțiile
guvernamentale. Un studiu făcut în Marea Britanie a arătat următoarele proporții în funcție de emitent
(după o săptămână): universitate (47,8%), o firmă comercială cunoscută (46,3%), guvern (44,6%)
(Chelcea, 2001).
5. Subiectul anchetei. Tema poate fi sau nu de interes pentru respondent. Este un factor
necontrolabil pentru cercetător. Evident, pentru o temă de interes proporția chestionarelor primite poate
fi mai mare. S-a constatat că temele de interes gospodăresc sau local suscită mai mult interes decât
temele de interes general, cum ar fi, de exemplu, problemele legate de activitatea unor organisme
naționale. De pildă, Gray și Corlett au făcut o anchetă printre moașe în Marea Britanie, chestionarul
interesându-se de problemele cu care acestea se confruntă în meseria lor. S-a înregistrat un procent
record de răspunsuri: 81% (Chelcea, 2001).
Problema care se pune este ce trebuie să facă cercetătorul pentru a scădea procentul non-
răspunsurilor. O primă soluție constă în contracararea factorilor de mai sus: prin anonimat, excelentă
scrisoare de însoțire, chestionar scurt și simplu. O altă soluție este plata în bani a subiecților. Problema
este că aceștia ar trebui plătiți relativ bine, iar acest fapt ar anula principalul avantaj al tehnicii,
ieftinătatea. Preferăm să plătim operatori în acest caz. O altă soluție constă în plata în produse. De
pildă, în anchetele comerciale, se oferă gratuit un produs, un parfum sau detergent de exemplu.

b) Chestionare publicate în ziare / reviste sau prospectul unor mărfuri

Limitele pentru astfel de chestionare sunt și mai mari, utilitatea lor științifică fiind minimă. Unele
reviste trimit astfel de chestionare pentru a afla: categoriile de cititori, gusturile și sugestiile acestora
pentru îmbunătățirea calității publicației etc. Poate fi, de asemenea, orientativ pentru o firmă. Spre
exemplu, un produs nou este însoțit de un chestionar care ar trebui completat după o lună de utilizare a
acelui produs și sunt șanse ca firma să descopere anumite neajunsuri și să facă remedierile necesare.
După Chelcea (2001), aceste instrumente au darul de a face mai degrabă reclamă firmei decât de a fi un
instrument de informare științifică.

c.) Chestionarele autoadministrate colectiv

Aceasta este o categorie de chestionare care poate fi aplicată în situații de lucru cu colectivități
umane cum ar fi: școala, universitatea, o firmă etc. Mai sunt numite și chestionare scrise colective.
6
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
Participanții sunt adunați în încăperi mari, li se distribuie formularele și li se prezintă consemnul.
Prezintă marele avantaj al economiei de timp, de fonduri, dar și neajunsul influențării rezultatelor între
participanți. Dată fiind asemănarea cu extemporalul, este o tehnică ușor acceptată de subiecții din școli.

III.2. Chestionare administrate de operatorii de anchetă

a. Chestionare de scurtă durată (circa 5-10 min.)
Combessie (1999) le numește „anchete de stradă”. Sunt specifice sondajelor de opinie rapide (de
genul opiniilor cu privire la un produs, la o acțiune guvernamentală etc.), nu necesită o pregătire
deosebită a chestionarelor și nici a operatorilor, dar au o slabă valoare științifică. De regulă,
participanții sunt întrebați pe stradă, fără a se urmări o schemă anume de eșantionare. Se culeg unele
caracteristici, la nivel minimal (gen, vârstă). Uneori, selecția debutează cu o întrebare care permite
includerea sau excluderea din start a subiecților în cercetare. De exemplu: „Ați utilizat vreodată
produsul ….?”.
De mare importanță este consemnul deoarece de formularea sa depinde derularea ulterioară a
chestionării. Dacă am întreba direct subiecții: „Nu doriți să-mi răspundeți la câteva întrebări?”, vom
constata că mulți se vor eschiva („nu am timp”, „nu pot” etc.). George Gallup propune un consemn mai
elaborat, în care să fie afirmată în primul rând apartenența operatorului la o instituție prestigioasă:
„Sunt din partea Institutului American de Opinie Publică – Institutul Gallup – și trebuie să fac o
cercetare de opinie. În fiecare oraș, întrebăm săptămânal diferiți oameni ce gândesc despre unele
probleme de însemnătate națională. M-aș bucura să aud opinia dvs. prin răspunsul la câteva întrebări.
Numele dvs. nu mă interesează, mă interesează doar opinia dvs.”. Trebuie să se specifice prin consemn
durata scurtă a chestionării. Un astfel de consemn ar putea fi adaptat la diverse alte situații.
b. Chestionare de lungă durată (circa 30-45 min.)
Aceste chestionare sunt mai ample, mai complexe și sunt utilizate pentru abordarea temei sau
temelor de cercetare mai vaste, fiind aplicate de către operatori sau persoane specializate. Reprezintă
modalitatea cea mai eficientă de anchetă, deoarece: (1) furnizează un volum apreciabil de informații
despre temă, (2) asigură un control maximal asupra situației de anchetă și (3) asigură, de regulă, un
cadru mai adecvat cercetării (domiciliul participantului).

3. Construcția chestionarului

a. Tehnici generale de construcție

Construcția unui chestionar este o muncă colectivă. Se aprofundează înțelegerea unor probleme, se
unifică anumite puncte de vedere și există o stimulare mentală propice creării unui bun instrument.
Participarea mai multor cercetători conduce la o mai bună operaționalizare și la emiterea mai multor
întrebări și la o mai mare varietate a lor. De asemenea, acest fapt dă posibilitatea eliminării întrebărilor
nepotrivite, a celor puțin productive, a acelor prost formulate etc.
Chestionarul trebuie, pe cât posibil, să aibă o ordine logică a întrebărilor, să permită reținerea ușoară
din partea operatorului, să fie mai puțin obositor pentru intervievat etc. Întrebările trebuie să se
succeadă natural, fiecare să aibă o relativă legătură cu precedenta, fără ruptură bruscă. Dacă se trece de
la un calup de întrebări la altul, operatorul anunță aceasta, printr-o formulă convenabilă.
După Sarantakos (1998), există șase modalități mari de dispunere a întrebărilor în chestionar:
1.Formatul „pâlnie. Fundamentul aceste tehnici presupune trecerea de la general la particular în
construcția întrebărilor. Participantul răspunde mai întâi la un set de întrebări generale, apoi la un altul
cu itemi mai specifici, particulari. Prin urmare, tehnica presupune formularea unor întrebări deschise,
libere și, în final, a unor întrebări închise. În al doilea rând, întrebările trebuie dispuse de la impersonal
spre personal, de la întrebările mai puțin sensibile sau dificile spre cele mai sensibile și mai dificile.
2. Formatul „pâlnie răsturnată” (inversată). Are în vedere o dispunere în sens invers a întrebărilor,
de la particular către general. Prin ea, subiectul e ajutat să dea, în final, răspunsuri la una sau mai multe
7
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
întrebări generale. Se recomandă această tehnică la chestionarea persoanelor cu un nivel scăzut de
pregătire sau atunci când vrem să dezvoltăm ulterior anumite opțiuni (alegeri) obținute prin intermediul
întrebărilor închise așezate la început.
3. Formatul „romb” (caro). În prima parte, se aplică formatul pâlniei inversate, pentru ca mai apoi
să se recurgă la cel de-al doilea format, al pâlniei obișnuite.
4. Formatul „X”. Conține, în prima parte, întrebări în format pâlnie, iar în partea a doua se recurge
la formatul inversat. Cu alte cuvinte, se pornește cu un set de întrebări generale, mai puțin sensibile, se
ajunge spre mijlocul chestionarului spre întrebări particulare, iar spre final se revine la stilul inițial.
5. Formatul „cutie. Este caracteristic chestionarelor care conțin întrebări de același nivel (dispunere
omogenă) din perspectiva aspectelor enunțate anterior: nivel de generalitate, sensibilitate, adresare
personală.
6. Formatul „mixt. În ansamblul chestionarului nu se poate identifica un anumit format al
întrebărilor. Această structurare, mixtă poate fi observată în cadrul chestionarelor de dimensiuni mai
mari. Dată fiind structura modulară (succesiune de teme, domenii) a acestora, se mai poate ține cont de
raportul general-particular doar în interiorul fiecărui modul.
b. Numărul întrebărilor
Nu e necesar ca într-o cercetare să fie reținuți toți indicatorii rezultați din operaționalizare. Alegerea
pentru cercetare doar a indicatorilor principali sau numai a unora dintre ei reprezintă partea cea mai
dificilă în a descrie sau măsura fenomenele sociale. Meritul cercetătorului este acela de a alege din
universul indicatorilor posibili pe cei esențiali. Trebuie să se rețină un număr optim de indicatori. Cu
cât sunt mai mulți indicatori, cu atât scade șansa ca respondentul să ofere un răspuns mai corect, mai
adecvat. Acest fenomen se datorează oboselii, scăderii interesului etc.
Lungimea chestionarului este rodul unui compromis între domeniul de investigat, timpul pe care îl
presupune obținerea răspunsurilor de la subiect, resursele materiale, numărul și tipul ipotezelor etc.
Există chestionare doar cu câteva întrebări, dar și unele care depășesc 100. În general, este bine ca
numărul întrebărilor să nu depășească 35-40. Acest lucru presupune că cel mai rapid chestionat
răspunde cam în 20-25 de minute, iar cel mai lent până într-o oră. Există, în general, o tendință a
cercetătorului de a introduce în chestionar mai multe întrebări decât este necesar.
Unii autori recomandă ca în cazul chestionarelor foarte lungi să se recurgă la o segmentare a
acestora și aplicarea lui în două tranșe. Există însă și neajunsuri ale acestei tehnici, ca de exemplu
faptul că subiectul, care devine deodată interesat de o problemă, se documentează. E posibil, de
asemenea, să se răzgândească (refuză ulterior) sau să nu mai fie acasă etc. O soluție bună ar fi să se
rezolve întreg chestionarul într-o ședință, dar cu o pauză între secțiuni.
c. Tipuri de întrebări
A discuta structura chestionarului presupune a analiza diferitele tipuri de întrebări care intră în
componența acestuia, precum și raporturile dintre ele. În alcătuirea unui chestionar, întrebările
constituente sunt în legătură unele cu altele, după a anumită logică. Schimbarea locului unei întrebări
sau a unei părți a instrumentului atrage raporturi schimbate între elementele – întrebările – reținute,
deoarece chestionarul reprezintă un singur tot, unitar, formalizat.
Sarantakos (1998) consideră că, în funcție de relevanța față de teme cercetării, se pot identifica
următoarele tipuri de întrebări:
1. Întrebări primare. Acestea colectează răspunsuri strict legate de tema de cercetare. Fiecare
întrebare corespunde la unul sau mai mulți indicatori rezultați din operaționalizare.
2. Întrebări secundare. Nu sunt legate direct de tema de cercetare, sunt de importanță mai redusă,
dar au rolul de a păstra „integritatea” informațiilor oferite de respondent, de a dirija completarea și de a
asigura fidelitatea răspunsurilor. Evident, din punctul de vedere al datelor referitoare la tema de
cercetare, nu aduc noutăți. Rolul lor este, prin urmare, metodologic, iar întrebările de control sunt cel
mai bun exemplu în acest caz.

8
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
3. Întrebări terțiare. Nu au nici rol metodologic, nici informațional. Scopul lor este de a asigura un
anumit confort sau sprijin respondentului în acțiunea de completare a chestionarului. Sarantakos
consideră că reprezentative sunt întrebările „padding”. Acești itemi, „de umplutură”, sunt dispuși de
regulă înainte sau după câte o întrebare „sensibilă”, în ideea de a detensiona subiectul, de „a-i oferi o
gură de aer”.
O altă clasificare propune Septimiu Chelcea (2001):
1. Întrebări introductive. Regula fundamentală a chestionarului este aceea ca prima întrebare să nu
se refere la date personale și nici la lucruri foarte complicate. Întrebările introductive (numărul lor
depinde de mărimea chestionarului și de tipul de subiecți) au rolul de a familiariza pe subiect cu tema,
dar și de a încălzi atmosfera și a da subiectului sentimentul de încredere în cercetător și în el însuși.
Sunt recomandabile întrebările care solicită asociații verbale.
2. Întrebări de trecere. Ele marchează apariția unei noi grupe de întrebări, referitoare la o altă
problemă. Au formulări de genul „Vă rugăm acum să vă concentrați asupra temei…”, „Trecând la
problema…”, „Vă voi pune acum niște întrebări despre…” etc. Din perspectiva subiectului, ele au rolul
de a organiza gândirea, de a risipi confuzia și de a facilita concentrarea.
3. Întrebări filtru. Au funcție contrară întrebărilor anterioare. Ele opresc trecerea unor subiecți la
întrebările următoare și reprezintă un control al calității răspunsurilor. Formularea clasică este
următoarea: „Pentru cei care au răspuns DA se trece la întrebarea următoare”, iar „Pentru cei care
au răspuns „Nu” sau „Nu știu” se trece direct la întrebarea …. De exemplu, la întrebarea “Sunteți
căsătorit?” se poate răspunde prin două variante: Da și Nu. În cazul în care ne interesează date despre
familia subiectului, ar trebui să răspundă doar cei căsătoriți. Urmează un set de întrebări despre familie.
Subiecții care răspund „nu” la întrebarea cu căsătoria, vor sări peste aceste întrebări, conform
consemnului, mergând la întrebarea care urmează celor despre familie.
4. Întrebări bifurcate. Au menirea de a realiza o separație în răspunsurile subiecților și de a-i orienta
spre calupuri diferite de întrebări din chestionar. Întrebările bifurcate își găsesc sensul atunci când
lucrăm cu opinii pro sau contra și trebuie să intercalăm o serie de întrebări în scopul adâncirii opțiunii
respective (motivații, de exemplu). Dacă nu ar fi această bifurcare, s-ar îngreuna urmărirea logicii
chestionarului de către subiect sau operator.
De exemplu, la întrebarea „Mergeți, de obicei, la cinema?” se poate răspunde prin două variante:
Da și Nu. În dreptul lui DA, apare consemnul „Pentru cei care au răspuns DA se trece la
întrebarea…X, iar în dreptul lui NU apare consemnul „Pentru cei care au răspuns NU se trece la
întrebarea…Y. Cercetătorul va rosti întrebarea sau întrebările din calupurile corespunzătoare celor două
orientări ale subiecților. În cel mai simplu caz, la exemplul de mai sus, putem avea: (1) întrebarea X:
„Dacă da, cât de des mergeți?” și (2) întrebarea Y: „Dacă nu, de ce nu mergeți?”. Cele două calupuri
apar în chestionar unul după altul. După primul, apare menținea pentru operator: „Acum treci la
întrebarea…” pentru ca să se sară peste al doilea calup. Mai eficient, se poate utiliza un tabel:

Qx 1. De ce nu? (răspuns deschis)

Qx. Nu 1
Qy 1. Cât Cel puțin o dată pe Cel puțin o Cel puțin o Cel puțin o O dată la NS/
Qy. Da 2de des săptămână dată pe lună dată la 6 luni dată pe an câțiva ani NR
mergeți? 1 2 3 4 5 6
5. Întrebările „De ce ?”. Au, de regulă, rolul de a solicita explicații în raport cu diferitele opinii
exprimate. Prin natura lor, sunt întrebări perturbatoare în raport cu celelalte întrebări din chestionar,
deoarece scot subiectul dintr-o rutină a răspunsurilor, obosindu-l. Există rezerve cu privire la aceste
întrebări: (1) s-a constatat că, deseori, subiectul oferă prin răspunsul său mai degrabă o justificare decât
o explicație sau o analiză, (2) se întâmplă, de asemenea, ca respondentului să nu-i fie conștient motivul
real care l-a determinat să acționeze astfel, (3) întrebarea „de ce?” nu este atât de bună pentru că
răspunsurile au un conținut foarte variat, punând în discuție motive foarte diferite, dificil de codat de

9
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
către cercetător. Unii metodologi afirmă că valoarea unui chestionar este cu atât mai mică cu cât
numărul întrebărilor „De ce ?” este mai mare.
6. Întrebări de control. Aceste întrebări nu au rolul de a aduce informații noi, ci de a verifica
constanța opiniei exprimate, sinceritatea subiectului. De obicei, întrebarea de control reia o întrebare
anterioară, dar într-o formă verbală diferită. De exemplu: „După opinia dvs., în învățământul viitor
formarea va juca un rol mai mare decât conținuturile?” (variante de răspuns: 1. Da 2. Nu 3. Nu știu).
Întrebare de control: „După opinia dvs., în viitor conținuturile învățământului își vor pierde din
importanță în favoarea formării?” (variante de răspuns: 1. Da 2. Nu 3. Nu știu).
7. Întrebări de identificare (de colectare a caracteristicilor personale). Servesc, în general, la
diferențierea grupurilor, claselor de subiecți. Se recomandă ca aceste întrebări să încheie chestionarul.
Ele se pot referi la gen, vârstă, nivel de școlarizare, situație profesională, stare civilă, religie etc. Există
două posibilități de a obține aceste date: (1) cea mai uzuală este de a trece aceste solicitări sub forma
simplă a unor rubrici dintr-un tabel și (2) a doua modalitate este de a formula întrebări pentru fiecare
variabilă. De exemplu, în al doilea caz, pentru variabila religie s-ar putea formula următoarea întrebare:
„Dvs. de ce religie sunteți?” (variante de răspuns: 1. ortodox, 2. catolic, 3. protestant, 4. evanghelic, 5.
altele (care?________________________________).
d. Formularea întrebărilor
Care sunt regulile pentru construcția întrebărilor? Nicole Berthier (1998) formulează un set de reguli
generale:
 Din întrebare să nu fie omise formulele de politețe: “vă rugăm…”, “dvs.”;
 Să nu se pună o întrebare tendențioasă sau orientată care sugerează un răspuns într-o direcție
mai degrabă decât în alta (de exemplu: “Nu credeți că…”, Nu găsiți că…”, “Nu ar trebui
să…”);
 Întrebarea nu trebuie să lase a se presupune un comportament trecut, prezent sau viitor (de
exemplu, „de când aveți în vedere să diminuați consumul dvs. de tutun?”);
 Evitarea introducerii unor cuvinte încărcate emoțional sau valoric care riscă să creeze
participanților prejudecăți;
 Evitarea formulării unor întrebări imprecise, vagi, ambigui (de exemplu: „de cât timp locuiți
aici?”, în loc de „de cât timp locuiți în acest imobil, cartier, oraș?” - este totdeauna necesar să se
dea un cadru de referință participanților dacă se vrea limitarea interpretărilor inadecvate);
 Evitarea introducerii în întrebare a cuvintelor extreme (cuvinte ca „tot”, „nimeni”, „nici unul”,
„totdeauna”, „niciodată” au un sens restrictiv);
 Întrebările să nu fie repetitive, șablonate, deoarece conduc la rutină, la scăderea atenției, la
pierderea profunzimii judecății (există formule care să exprime același lucru, dar în termeni
diferiți).
François de Singly (1998) formulează, de asemenea, anumite reguli pentru construcția întrebărilor.
a. Cuvinte introductive. În primul rând, autorul atrage atenția asupra expresiilor introductive în
chestionar. În exemplul următor, preluat după Richard-Zapella (1990), se consideră că următoarele
forme ale aceleași întrebări nu sunt echivalente: (1) „funcționarii sunt privilegiați?”, (2) „gândiți că
funcționarii sunt niște privilegiați?”, (3) „găsiți că funcționarii sunt niște privilegiați?”, (4) „estimați că
funcționarii sunt niște privilegiați?”, (5) „ați spune că funcționarii sunt niște privilegiați?”. Astfel,
întrebarea 1 presupune cerința unei cunoașteri obiective (pare că persoana chestionată trebuie să
dispună de cunoștințe, să dea răspuns la un test). Întrebările 2, 3 și 4 solicită opinia personală, cu
tendință mai accentuată la 4. Prin apelul la condițional, întrebarea 5 solicită un răspuns personal, dar
„susceptibil de a se modifica în funcție de alte elemente”. Formularea cea mai potrivită pare a fi
varianta 2.
b. Presiunea normativă. O altă problemă ridicată de același autor este cea a presiunii normative. Un
exemplu provine din două sondaje în care s-a folosit aceeași întrebare, dar cu introduceri formulate

10
Metode de cercetare – tema 12 – anul univ. 2018-2019
_____________________________________________________________________________________________________________________
diferit. Prima formulare era: „credeți în Dumnezeu?”, iar cea de a doua „credeți oare în Dumnezeu?”.
Această mică modificare a condus la apariția unei diferențe de 15% între cele două sondaje (81%
răspunsuri da în primul caz și 66% în al doilea). Diferența s-a explicat prin faptul că prima întrebare a
exercitat o constrângere mai mare în a răspunde da. Singly recomandă „zdruncinarea” presiunii
normative asupra respondentului. Acest efect a fost obținut aici prin introducerea expresiei „oare”.
c. Efectul de impunere a problematicii. Se consideră că există uneori tendința ca cercetătorii să
solicite răspunsuri de la persoane pentru care problematica chestionarului (a anumitor întrebări) nu are
nici o relevanță. Autorul recomandă, pentru evitarea acestei situații, utilizarea unei variante de răspuns
de tipul „nu am nici o părere”. Însă această strategie are și o parte negativă: creșterea răspunsurilor de
acest tip în detrimentul celorlalte, chiar când alternativa există.
e. Punerea în pagină
Werner Henning, citat de Chelcea (2001), arată condițiile pe care din punct de vedere tipografic
trebuie să le îndeplinească orice chestionar: (1) să fie imprimat estetic și pe ambele fețe ale foii
(economie de hârtie și scutește pe cercetător de manipularea mai multor pagini); (2) să fie clar
delimitate casetele pentru răspunsuri, trimiterile să fie tipărite cu alt caracter de literă, iar răspunsurile
prestabilite să fie plasate pe o singură latură a chestionarului; (3) la întrebările deschise se recomandă
utilizarea liniei pline și nu a punctelor pentru a ghida scrierea; (4) chestionarul să fie astfel structurat
încât să permită introducerea facilă în computer a datelor (coduri de litere la întrebări care reprezintă
numele variabilei introduse în computer) și (5) ordonarea întrebărilor trebuie să permită o rapidă
identificare a temelor din chestionar.
f. Pretestarea chestionarului
Se poate cere unor experți să citească chestionarul pentru a corecta diferitele erori, dar acest lucru nu
permite trecerea peste încercarea care se face în teren. Oricare ar fi experiența cercetătorului, probarea
instrumentului de anchetă asupra unui număr limitat de participanți este o etapă obligatorie. Pretestarea
trebuie să răspundă la o serie de întrebări legate în special de pertinența informațiilor recoltate,
dificultățile întâlnite și timpul necesar aplicării.
Practic, chestionarul se aplică în condiții asemănătoare celor reale, asupra a 20-50 de persoane cu un
maximum de diversitate. În timpul aplicării, cercetătorul notează ezitările, întrebările subiecților. După
colectarea răspunsurilor, acesta poartă o serie de discuții cu respondentul. Interviul post-test vizează și
modul în care respondentul interpretează întrebarea. Tehnica eficace este aceea de a-i cere să gândească
cu voce tare. I se cere, de asemenea după răspunsuri, să explice aceste răspunsuri, pentru a afla modul
în care a înțeles situațiile.
De asemenea, interesează ceea ce l-a jenat, l-a interesat, ce are de criticat, insatisfacții, dacă găsește
chestionarul prea lung sau prea dificil, care sunt sugestiile cu privire la adăugarea sau înlăturarea din
chestionar a unor întrebări, dacă trebuie să se clarifice instrucțiunile sau să se modifice modul de
prezentare etc. Berthier (1998) prezintă, cu privire la această problemă, o serie de criterii care trebuie
urmărite pentru a ameliora chestionarul: (1) dacă întrebările sunt înțelese de subiecți; dacă aceștia nu
dau mai multe răspunsuri la aceeași întrebare și dacă există întrebări care antrenează frecvent non-
răspunsuri; (2) dacă trimiterile întrebărilor filtru sunt eficiente și nu derutează operatorii (sau
participanții în caz de autoadministrare); (3) dacă lista modalităților de răspuns este pertinentă și
exclusivă (modalitatea „altele” nu colectează prea multe răspunsuri); (4) dacă întrebările produc
suficiente variații ale răspunsurilor (evitarea cvasi-unanimității pe un singur răspuns); (5) dacă nu se
înregistrează efecte negative legate de ordinea și numărul întrebărilor și dacă trecerile, legăturile dintre
seturile de întrebări convin subiectului.
Din punct de vedre cantitativ, se calculează la pretestare un coeficient de consistență internă. Într-un
chestionar, există o anumită dependență a itemilor unii față de alții. Fidelitatea reflectată în indicele de
consistență internă ne arată cât sunt de coerenți itemii între ei. Aceasta se măsoară prin coeficienți
precum alfa de Cronbach (pentru scale) sau coeficientul Kappa (pentru date categoriale). Ambii
coeficienți trebuie să fie de minim 0,7 (Duncan, 1998).
11