5.Clasificarea anomaliilor dento-maxilare după Firu și descrierea lor.

Plecind de la datele anatomistilor si antropologilor in functie de planurile

conventionale,disarmoniile dento-maxilare sunt impartite in 5 grupe:
1)Disarmonii maxilare
2)Disarmonii alveolare
3)Disarmonii dentare de grup
4)Disarmonii dento-alveolare
5)Disarmonii dentare izolate
Grupa I- disarmonii maxilare in care predomina tulburarea de crestere si sunt cauzate de
factorii ereditari sau neuro-endocrini. Directia de crestere a bazelor maxilare poate fi
influentata si de factorii functionali.

Cuprinde:
 Prognatii sau retrognatii anatomice;
 Prognatii sau retrognatii functionale;
Grupa a II-a si a III-a- disarmonii alveolare si dentare de grup,determinate de factorii
functionali. Dezvoltarea cantitativa a arcadelor alveolare si forma lor este determinate de
factorii ereditari si neuro-endocrini. Activitatea centrelor osteogenetice ale arcadelor alveolare
urmeaza schema ereditara. Factorii functionali determina directia de crestere a arcadelor
alveolare si sensul de migrare a grupului de dinti frontali sau laterali.

Grupa a IV-a – disarmoniile dento-alveolare se datoreaza unei incongruente intre dimensiunile

arcadelor alveolare si dimensiunea dintilor.

Grupa a V-a – disarmoniile dentare isolate se refera la tulburari ce apar in cursul dezvoltarii
ontogenetice si in faza de eruptie dentara.

Cuprinde:

 Disarmonii dentare de numar: anodentie, hipodentie, dinti supranumerari;

 Disarmonii de forma si volum: macro sau microdentie;

 Disarmonii de structura:hipoplazii, caria dentara;

 Disarmonii dentare de eruptive: ectopia, incluzia, heterotopia, transpozitia.

 Disarmoniile de eruptive sunt uneori ereditare, alteori sunt datorate tulburarior de
dezvoltare ale arcadelor alveolare sau migrarii dintilor ramasi dupa pierderea precoce a dintilor
din zona de sprijin.
Dezvoltarea cantitativa sau directional diferita a elementelor aparatului dento-maxilar sub
influenta factorilor ereditari, neuro-endocrini, alimentari sau functionali poate duce la aparitia
unor disarmonii, tulburarile de dezvoltare cuprinzand dintii, alveolele, maxilarele, raportul
dintre masivul facial superior si mandibula, situatie dificil de diagnosticat.

6. Terminologia în ortodonție. Prefixul, radicalul și calificativul.

Criteriul de baza al terminologiei franceze, propusă de IZARD sunt rapoartele topografice reprezentat de
elementele constitutive ale aparatului dento- maxilar faţă de cele trei planuri de referinţă:
 sagital;
 transversal;
 vertical.
Terminologia cuprinde trei categorii de termeni:
- radicali;
- prefixe;
- calificative.
Radicalul desemnează organul deformat sau deplasat.
Radicalii folosiţi în cadrul terminologiei maxilo-faciale sunt:
- cheilie pentru buze;
- melie pentru obraji;
- gnaţie pentru maxilare;
- genie pentru menton.
Radicalii folosiţi în cadrul terminologiei dentare sunt:
- cluzie, pentru articulare;
- poziţie pentru dinţi.
Prefixul precizează sensul deplasării.
Prefixele în terminologia maxilo-facială
a) În plan sagital:
- pro - (pentru deplasările spre anterior);
- retro – (pentru deplasările spre posterior);
b) În plan transversal:
- endo – (poziţia apropiată de linia medio-sagitală);
- exo - (poziţia îndepărtată de linia medio-sagitală);
- latero – (deplasare de lateralitate a liniei medio-sagitale);
c) Pentru deformaţiile în plan vertcal
- infra – (pentru a indica o dezvoltare insuficientă);
- supra – (pentru dezvoltare verticală exagerată).

Prefixele in terminologia dentara:

-Vestibulo-pentru deplasare spre vestibul;
-Linguo-deplasare spre limba;
-Mezio-deplasare spre linia interincisiva;
-Disto-pentru indepartarea de la linia interincisiva;
-Infra-dintele nu a atins planul de ocluzie;
-Supra-dintele a deposit planul de ocluzie.

Calificativul precizează sediul exact al anomaliei calificative.

În terminologia maxilo-facială sunt două categorii de:

 1.Care precizează partea anatomică lezată:

- facială totală, facială superioară, facială inferioară;
- jugală;
- labială superioară, labială inferioară, labio-mentonieră;
- maxilară superioară, maxilară inferioară;
- mentonieră;
- alveolară;
- unimaxilară sau bimaxilară.

2. Care indică partea deplasată:

- unilaterală sau bilaterală;
- dreapta sau stânga;
- simetrică sau asimetrică în terminologia dentară.

Calificativele de asemenea se împart în două categorii.

1. Care specifică sediul malocluziei sau malpoziţiei:
- incisiv, canin, premolar, molar;
- superior sau inferior;
- total sau parţial (coronar, radicular sau apical).
2. Care precizează varietatea de deplasare dentară:
- gresiune – (deplasarea dintelui în totalitate);
- versiune – (înclinarea dintelui atunci cănd axul său este rectiliniu);
- rotaţie - (deplasarea dintelui în jurul axului vertical);
- torsiune – (în cazul rotării coronare).
7. Ocluzia adâncă. Definiție, varietăţi ale anomaliei după școala franceză și școala germană
în funcție de gravitate.

Sindromul ocluziei adânci este o tulburare de creştere şi dezvoltare, cu caracter primar sau dobândit, a
maxilarelor şi a proceselor dento-alveolare, caracterizată printr-un grad mai mare de acoperire a inci-
sivilor inferiori de către cei superiori (Clasele I, a II-a) iar, în alte cazuri, a incisivilor superiori de către cei
inferiori (Clasa a III-a).

Şcoala germană recurge la denumirea de ocluzie adâncă acoperită şi „ în acoperiş", în timp ce şcoala
franceză o denumeşte supraalveolodonţie incisivă şi infraalveolie molară. Pentru forma clinică rezultată
din pierderea dinţilor „zonei de sprijin" termenul „ocluzie prăbuşită" este cel consacrat.

Forme clinice
În cadrul sindromului ocluziei adânci se descriu două forme clinice:
- ocluzia adâncă acoperită (Clasele I, II 2, III);
- ocluzia adâncă „ în acoperiş" (Clasa II1).
O entitate etiologică produsă prin pierderea „zonei de sprijin" o constituie ocluzia prăbuşită, care poate
apărea în timpul desfăşurării proceselor de creştere şi dezvoltare (în perioada dentiţiei temporare) sau
după terminarea lor în dentiţia permanentă stabilizată.

În cadrul sindromului de ocluzie adâncă, şcoala franceză descrie două forme clinice:
- supraocluzia incisivă;
- infraocluzia molară.
Pentru aprecierea gravităţii se pot folosi două sisteme: cel al relaţiilor ce se stabilesc între întregul
coronar al incisivului superior şi cel inferior sau cel în care gradul de acoperire este exprimat în milimetri
(Horoşilkina).

În ambele sisteme se descriu trei grade de gravitate:

- Gradui I -- incisivii superiori şi acoperă pe cei inferiori cu valori cuprinse între 1/3-2/3; exprimată în
milimetri, acoperirea este de până la 5 mm;
- Gradul II -- incisivii superiori şi acoperă pe cei inferiori cu valori cuprin
se intre 2/3 --3/3; în milimetri, valorile sunt între 5-9 mm;
- Gradul III -- incisivii superiori şi acoperă pe cei inferiori cu valori ce depăşesc 3/3; în milimetri, valoarea
este de peste 9 mm.
8. Ocluzia adâncă, forma clinică „în acoperiş”. Factori etiologici. Manifestările clinice
exobucale.
Ocluzia adinca in acoperis are la baza o etiologie functionala: disfuncții (respiratie orala, deglutite
protruziva cu sprijin dentar frontal superior) și obiceiuri vicioase (sugere a policelui, muscarea buzei
inferioare).
Este semn clinic în cadrul compresiunilor de maxilar cu proalveolodenție superioară (Clasa II/1
Angle) și în ocluzia distalizată (retrognatie mandibulară funcțională sau anatomică).
Manifestarile clinice exobucale se carcaterizeaza prin:
vizibilitatea frontalilor superiori care dau impresia ca se sprijina pe buza inferioara, care patrunde
inapoia fetelor palatinale ale frontalilor, accentuindu-se vestibuloversia, accentuarea santului labio-
mentonier, reducerea dimensiunii verticale a etajului inferior al fetei si profil convex.