William Miller (predicator)

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

William Miller (n. 15 februarie 1782 - d. 20

decembrie 1849) a fost un predicator baptist William Miller
american, care a declanșat marea trezire
interconfesională din anii 1840-1844, prin anunțarea
celei de-a doua veniri a lui Iisus Christos în 1843-
1844, întemeiat pe o serie de studii biblice, în special
profetice și apocaliptice. Deoarece în limba engleză
venirea lui Christos se numește Advent, adepții lui
William Miller (milleriții) au fost numiți adventiști, iar
curentul religios și teologic s-a numit adventism.
Confesiunile care își au originea în această mișcare
sunt clasificabile ca adventiste, indiferent dacă mențin
numele de adventist sau caracterul și teologia inițială.

Cuprins
William Miller
Viața și activitatea
Date personale
Biografie Născut 15 februarie 1782
Convertirea și misiunea lui Miller Pittsfield, Massachusetts
Moștenire Decedat 20 decembrie 1849 (67 de ani)
Hampton, New York
Note Înmormântat Hampton[*]
Căsătorit cu Lucy Smith
Bibliografie
Copii 10
Legături externe Cetățenie SUA
Cărți online Religie Bisericile baptiste
Ocupație Autor
profesor
predicator/misionar
Viața și activitatea ofițer militar
fermier
Semnătură
Biografie
Modifică date / text (https ://ro.wikipedia.org/w/index.ph
Miller s-a născut la 15 feb. 1782, în Pittsfield, p?title=William _Miller_(predicator)&action=edit&s ecti
Massachusetts. Părinții lui au fost: căpitanul William on=0)
Miller, un veteran al revoluției americane, și Paulina,
fiica pastorului baptist Elnathan Phelps. Când William
avea 4 ani, familia lui s-a mutat la țară în Low Hampton, statul New York. Miller a fost educat
acasă de mama lui până la vârsta de 9 ani, când a început să meargă la nou înființata școală din
districtul East Poultney. Nu se știe dacă Miller a făcut și alte studii până la vârsta de 18 ani, deși a
învățat mult ca autodidact, citind tot ceea ce-i cădea în mână. Ca tânăr, a avut acces la biblioteca
particulară a judecătorului James Witherell și la biblioteca congressman-ului Matthew Lyon, în
apropiere de Fairhaven, Vermont.

În 1803, Miller s-a căsătorit cu Lucy Smith și s-au mutat în zona din care provenea ea, în Poultney,
unde au ridicat o fermă. În timpul cât a locuit în Poultney, Miller a fost ales în mai multe funcții
publice, începând cu cea de polițist.[1] În 1809 a fost urcat la gradul de sub-locotenent de poliție și
la o dată necunoscută a fost ales judecător de pace. Miller a servit poliția din Vermont și a fost
avansat la gradul de locotenent pe data de 21 iulie 1810. Pe atunci devenise deja un om înstărit,
având casă, pământ mult și cel puțin doi cai.

Curând după mutarea lui în Poultney, Miller a respins învățăturile baptiste și a devenit deist.[2] În
biografia sa, Miller spune: „Am devenit prieten cu cei mai influenți oameni din localitate [Poultney,
Vermont], care erau deiști; dar erau cetățeni buni, de o moralitate și ținută serioasă. Ei mi-au pus în
mână lucrările lui Voltaire, David Hume, Thomas Paine, Ethan Allen, și alți scriitori deiști.“ Ca deist,
Miler a respins asocierea cu creștinismul și a devenit un membru mason (= francmason / germ.
Freimaurer) activ. În cartea lui Sylvester Bliss, „Memorii despre William Miler“[3] găsim scrise
următoarele:

„Aici [în Poultney, Vermont], Domnul Miller a devenit membru al frăției masonice, unde și-a
dovedit perseverența, întrucât a avansat la cel mai înalt grad pe care lojele masonice îl puteau oferi
în această țară și în această regiune.”

În biografiile și cărțile istorice din Vermont îl găsim pe lista celor mai proeminenți oameni pe
Căpitanul William Miller, ca fiind unul dintre primii maeștri ai lojei Steaua Dimineții, cu gradul de
Mare Maestru Nr. 27. Această lojă fusese organizată în Poultney înainte de anul 1800. Un autor
susține că Miller obținuse gradul de Mason al Arcului Regal. Practic toți biografii lui Miller recunosc
că acesta a făcut parte din elita masonică. Chiar și mai târziu, după ce se va reconverti la credința
baptistă în 1831, și se va retrage din masonerie, Miller nu va disprețui pe masoni și nu va demoniza
niciodată frăția masonică. Dimpotrivă, în scrierile lui apar unele explicații privitoare la masonerie,
iar într-una din scrisorile lui Miller se poate simți satisfacția lui la știrea că agitația antimasonică din
Poultney s-a stins.

La izbucnirea războiului din 1812, Miller a adunat o companie cu care a călătorit la Burlington,
Vermont, unde a fost transferat la Regimentul 30 Infanterie al armatei Statelor Unite, cu gradul
de locotenent și cu funcția de agent de recrutări, după care la 1 feb. 1814 a fost înaintat la gradul de
căpitan. Martor la scenele specifice războiului, privind moartea și rănirea unor camarazi din
apropierea sa, Miller a văzut victoria americană și supraviețuirea sa ca pe o adevărată minune,
ceea ce a început să intre în conflict cu teoriile deiste. Mai târziu avea să scrie: „Mi se părea că
Ființa Supremă trebuie să fi vegheat asupra intereselor acestei țări într-un mod special, salvându-
ne din mâinile dușmanilor noștri. Un rezultat atât de surprinzător, neașteptat în asemenea
împrejurări, mi s-a părut a fi lucrarea unei puteri mai înalte decât a omului."[3]

Convertirea și misiunea lui Miller

Ororile războiului, precum și victoria americanilor asupra englezilor, l-au determinat pe Miller să-și
reconsidere vederile filozofice. După terminarea războiului, Miller s-a retras din armată în 1815,
întorcându-se acasă la Poultney, apoi mutându-se la Low Hampton. Biografii lui descriu
deprimarea pe care i-a cauzat-o această credință de liber-cugetător lipsită de orice speranță și care
nu oferea vieții nici un sens. A început să conștientizeze tot mai mult că este un muritor, iar
moartea tatălui și a sorei lui au accentuat această obsesie. Ca urmare, Miller s-a apucat serios de
studiul Scripturii, ceea ce l-a făcut să se apropie din nou de credința baptistă a părinților lui,
prețuind tot mai mult Biblia și să luând poziție publică împotriva deismului. Miller descrie cum
amintirea imaginii lui Iisus din Evanghelie l-a salvat din disperarea deistă și l-a întors la speranța
creștină care se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu.

William Miller a început un studiu tot mai profund și mai amplu al Bibliei, atât pentru nevoile lui
spirituale, cât și pentru a putea răspunde provocărilor lansate de prietenii săi deiști, fiind tot mai
pasionat de a arăta că Biblia este o carte plină de armonie și nu de contradicții. S-a apucat să
studieze Biblia verset cu verset, decis să nu treacă mai departe până nu înțelege sensul. În acest
demers, Miller a ajuns la profețiile cărții lui Daniel, pe care le-a privit cu aceeași seriozitate.

Întemeindu-se pe profeția din Daniel 8:14, după traducerea KJV ("Unto two thousand and three
hundred days; then shall the sanctuary be cleansed."), Miller a înțeles curățirea sanctuarlui ca fiind
purificarea pământului prin foc la a doua venire a lui Iisus Hristos. Apoi folosind „principiul zi-an”,
a fost convins și plăcut surprins că perioada de 2.300 de „zile” începea cu decretul de rezidire a
Ierusalimului dat de Artaxerxes I împăratul Persiei, în anul 457 î.e.n. Calculul foarte simplu arăta
că termenul profetic se încheia undeva pe la anul 1843.

Chiar dacă în 1818 Miller era deja convins de calculul lui, el a

continuat să studieze în particular până în 1823, pentru a se
asigura de corectitudinea interpretării lui. În Septembrie
1822, Miller și-a scris concluziile lui într-un document de 22
puncte, unde articolul 15 afirmă: „Cred că a doua venire a lui
Iisus Hristos este aproape, „chiar la uși”, și anume peste 21 de
ani, în anul 1843 sau posibil mai înainte." În ciuda
convingerilor lui, Miller nu a început să le predice, până în
prima duminică din August 1831, în localitatea Dresden.
Casa lui William Miller din New York
În 1832 Miller a trimis spre publicare o serie de 16 articole în
ziarul baptist local, Vermont Telegraph. Datorită faptului că
nu reușea să facă față cererilor de predicare și de a călători pentru a da informații cu privire la
interpretările lui, Miller a mai publicat un rezumat al învățăturilor lui profetice în 64 de pagini cu
titlul: „Dovezi din Scriptură și Istorie cu privire la a doua venire a lui Iisus Hristos în jurul anului
1843”

După anul 1840, adventismul millerit s-a transformat dintr-o mișcare rurală, obscură, într-o
campanie națională care a inflamat populația din orașele americane. O mulțime de pastori din
diverse confesiuni s-au asociat cu Miller ca să-l ajute în această trezire religioasă a bisericilor. Nu
se intenționa fondarea unei noi biserici. Adventismul era o mișcare interconfesională, ecumenică,
acceptând membrii oricărei biserici care credeau în Iisus Christos și luau în serios revenirea Sa
iminentă. Credincioșii se întâlneau în săli publice sau în diverse biserici, unde predicatori adventiști
erau invitați, fără a renunța la calitatea lor de membri în bisericile lor. Periodic constituiau
„conferințe generale”, care erau prezidate de lideri aleși. Unul dintre aceștia (Henry Dana Ward)
era dintre cei care nu credeau în fixarea de date, dar credea în venirea apropiată a lui Iisus. Spre
deosebire de alte valuri de trezire americane care trecuseră, Mișcarea Millerită, cu puține excepții,
a fost ocolită de fanatisme, în ciuda zvonurilor populare alimentate de unii jurnaliști ostili.

Predicile lui Miller sunt descrise de biografi ca fiind serioase, profunde, inspirând tăcere, nu isterie
religioasă, și conduceau la pocăință, nu la porniri fanatice. În mod inevitabil însă, credința milleriților
ducea la sacrificii mari pentru progresul misiunii adventiste, prin predicare și prin publicații care
treceau chiar dincolo de granițele țării. Multe proprietăți au fost vândute, iar în ajunul termenului
fixat, pământul milleriților a rămas necultivat. William Miller a fost printre primii care și-au
sacrificat averea.

În ciuda dorinței adepților lui, Miller nu fixase la început o dată exactă a celei de a doua veniri. Dar,
ca răspuns, el a indicat anul religios iudaic, dintre 21 martie 1843 și 21 martie 1844. Data de 21
martie 1844, sfârșitul acestui an iudaic a trecut pe lângă ei, cauzând prima mare dezamăgire și
pierderea multor credincioși care au abandonat adventismul. În urma altor discuții și studii,
evenimentul a fost mutat la 18 aprilie 1844, după calendarul evreilor karaiți. Dar, ca și datarea
anterioară, 18 Aprilie a trecut, fără ca Iisus să revină. Miller a răspuns public scriind:

„Îmi mărturisesc greșeala, și-mi recunosc dezamăgirea; cu toate acestea încă cred că ziua venirii
Domnului este foarte aproape, chiar la ușă. “

Deși la adunarea de tabără din August 1844, Samuel Snow a prezentat un nou studiu, care dovedea
că a Doua Venire va avea loc pe 22 octombrie 1844, și această dată, pe care Miller a acceptat-o
foarte târziu, a trecut fără se întâmple nimic. Ziua de 23 octombrie 1844 a devenit Ziua marii
dezamăgiri adventist-milerite, trăgând după ea un nou val de părăsire a mișcării. Nu se știe exact
cât de mulți au fost adepții acestei mișcări în perioada 1840-1844. Unii autori menționează 50.000,
alții mult mai mult, până la 500.000. Depinde și de momentul la care se referă numărul. După
dezamăgire, majoritatea acestora s-au întors în bisericile lor sau în lume. Dar și cei ce au rămas
fideli mișcării au suferit puternic dezamăgirea. Hiram Edson, de exemplu, își amintea: „Speranțele
și așteptările noastre au fost spulberate și am plâns cum nu mai plânsesem niciodată. Am plâns și
am plâns până ce ziua a trecut.”

Miller nu a părăsit niciodată credința în revenirea apropiată a lui Iisus. A recunoscut încodată
public că interpretarea lui trebuie să fie greșită pe undeva, dar a refuzat să facă noi calcule,
afirmând că data cea mai bună pe care a descoperit-o este astăzi. A murit după cinci ani, la 20
dec 1849, cu această convingere puternică, și a fost înmormântat lângă casa lui de fermier din Low
Hampton, NY, care a devenit, între timp, muzeu național.

Moștenire
După Marea Dezamăgire, adventiștii rămași în jurul lui Miller s-au constituit în Asociația Milenială
Americană, dintre care unii s-au numit mai târziu Adventiști Evanghelici. Aceste două denumiri
care constituiau trunchiul principal al mișcării millerite aproape s-au stins pe la sfârșitul secolului
19. O doamnă adventistă foarte influentă, Clorinda Minor, o sabatistă care totuși nu s-a alăturat
părinților fondatori ai adventismului sabatarian, a condus o mișcare de tip evanghelic-sionist,
încurajând plecarea în Palestina și constituirea de kibuțuri în vedrea împlinirii profeției și așteptarea
Domnului. Această mișcare nu a dus la înființarea unei noi confesiuni.
Majoritatea acestor grupări millerite păstrau credința în nemurirea sufletului și duminicalismul. Cei
care încercau noi explicații și raționalizări cronologice credeau că, de moment ce anul profetic era
corect, venirea Domnului trebuia să aibă loc în curând, la o dată care trebuie aflată. Ar putea fi o
eroare omenească de calcul pe undeva. Acest grup de adventiști există și astăzi sub numele de
Advent Christian Church (Biserica Creștină a Adventului), numărând vreo 60.000 de membri. Ei
au fost influențați de un alt grup adventist cu care s-au și unit în secolul 20: mișcarea Life and
Advent Union. Aceștia evidențiau credința privitoare la starea inconștientă a morților și anihilarea
finală a păcătoșilor, precum și o doctrină antitrinitarienă.

Un alt grup important considera că Iisus revenise în 1844, într-adevăr, dar în duh, nu în trup. Ca
urmare, au declarat că la 22 octombrie începuse mileniul sabatic, când nu se mai lucrează. Ca
urmare, încurajau manifestări neobișnuite de “bucurie” și de “umilință”, cum ar fi dansul religios,
mersul în patru labe, sărutul „frățesc” (inclusiv între bărbați și femei) etc. În 1876 a luat ființă
mișcarea Bible Students, cunoscută astăzi ca „Martorii lui Iehova”, cu un număr de peste 7
milioane de membri. Ea a fost întemeiată de Charles Taze Russel, un tânăr care părăsise credința
familiei lui (prezbiterieni /calviniști) și devenise deist, apoi se reconvertise la creștinism datorită
predicării și învățăturii adventiste.

Cea mai importantă confesiune millerită este reprezentată astăzi de Adventiștii de Ziua a Șaptea, o
Biserică mondială care s-a ridicat la aproape 20 milioane de membri, dar care, după Dezamăgire,
încă nu exista. Tentativele dezinteresate ale unor milleriți, care au prețuit atât autoritatea supremă
a Bibliei, cât și rugăciunea credinței și legătura frățească, fără a renunța la experiența adventistă
prin care trecuseră, au consituit un grup care nu și-au dat inițial nici un nume, dar au fost numiți de
ceilalți “adventiști sabatarieni”, sau porecliți “adventiștii ușii închise”. Acest grup de numai câteva
zeci de persoane și-au clarificat primele punctele de credință distinctive în 1848 (sabatul zilei a
șaptea, curățirea sanctuarului, starea morților, spiritul profeției). În timp ce adventiștii care nu
primeau sabatul deveneau tot mai divizați și primeau noi rătăciri (cum ar fi invazia spiritismului de
la 1848), adventiștii sabatiști au apărut și crescut aproape din nimic, dezvoltând treptat înțelegerea
doctrinei biblice și a vieții creștine.

După 1860 au adoptat stilul de viață sănătos și organizarea ca Biserică sub numele de Adventiști de
Ziua a Șaptea. După 1888 au căpătat un accent evanghelic și un puternic avânt misionar în America
și în afara Americii. Între 1890-1930 au reușit să se dezbare treptat de influențele antitrinitariene.
Nici confesiunea sabatistă nu a fost ocolită de spectrul unor schisme, erezii și divizări pe motive
diverse, unele din ele fiind deosebit de scandaloase pe plan mondial. Totuși, în timp ce credincioșii
care au rămas pe platforma adevărului au fost binecuvântați de Dumnezeu în mod special, ca
indivizi și ca organizație, celelalte grupuri de AZS sunt mult mai modeste numeric și ca impact
social, totalizând la un loc sub 200.000, așa numitele “Biserici ale lui Dumnezeu” (cu cel mult
100.000), “Mișcarea de Reformă” (c. 35.000), Davidienii și alții (foarte puțini).

Confesiunile adventiste, care-și au originea în mișcarea lui William Miller, au atitudini diferite față
de Miller și față de mișcarea inițiată de el. În mod paradoxal, unii (cum ar fi cazul Martorilor lui
Iehova) își ignoră total rădăcinile, dar au continuat să fixeze noi date ale evenimentelor
apocaliptice, cu același rezultat. Alții, își recunosc originile și au păstrat obiceiul de a calcula noi date
ale Parusíei (Adventului). În sfârșit, alții își recunosc originea millerită și o consideră ca având rol
pozitiv, în ciuda eșecului previziunilor, dar sunt nefavorabili fixării de date.

Note
1. ^ „Adventist Heritage: Miller Farm” (http://www.adventistheritage.org/article.php?id=23&PHPSES
SID=2d92064899f8fd893e590b88cd678d91). Accesat în 8 iunie 2006. Adapted from A. W.
Spalding, Footprints, 25–27
2. ^ Miller 1845, p. 24.
3. ^ Bliss 1853, p. 79.

Bibliografie
Bliss, Sylvester (1853). Memoirs of William Miller (http://books.google.com/books?id=hfU_dOu
9p6YC&printsec=frontcover&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false).
Boston: Joshua V. Himes.
Dick, Everett N. (1994). William Miller and the Advent Crisis. Berrien Springs: Andrews
University Press. pp. 96–97.
Knight, George R. (1993). Millennial Fever and the End of the World. Boise, ID: Pacific Press.
Miller, William (1845). Wm. Miller's Apology and Defence. Boston, MS: Joshua V. Himes.
Schwarz, Richard W.; Greenleaf, Floyd (2000) [1979]. „The Great Advent Awakening”. Light
Bearers (ed. Revised Edition). Silver Spring, Maryland: General Conference of Seventh-day
Adventists, Department of Education. ISBN 0-8163-1795-X.
Snow, Samuel S. (21 august 1844). „Advent Herald”. p. 20.

Legături externe
Adventist Archives (http://www.adventistarchives.org/DocArchives.asp) Contains articles by and
biographies of William Miller
A Brief History of William Miller (http://books.google.com/books?vid=0ZIlw11aR1BzemPWI-pz7
A&id=rqb2WKFJomwC&printsec=titlepage) Published by Advent Christian Publication Society
(1915)
William Miller: The End of Time and the Adventist Sects (http://www.crookedlakereview.com/boo
ks/saints_sinners/martin8.html) by John H. Martin
"American Adventism: The Great Disappointment (http://www.ctlibrary.com/ch/1999/issue61/61h
031.html)" by Bruce Shelley. Christian History & Biography, 1 January 1999
"The Midnight Cry (http://www.adventistarchives.org/documents.asp?CatID=134%20%20&SortB
y=1&ShowDateOrder=True)" Full text archive of Miller's journal "The Midnight Cry" published from
1842 - 1843.

Cărți online
Cărți online de William Miller:

Views of the Prophecies and Prophetic Chronology, Selected from Manuscripts of William Miller
with a Memoir of His Life - (1841). (http://www.earlysda.com/miller/views1.html)
Evidence from Scripture and History of the Second Coming of Christ, About the Year 1843;
Exhibited in a Course of Lectures - (1842). (http://www.earlysda.com/miller/evidence1.html)
 Dissertations On the True Inheritance of the Saints, and the Twelve Hundred and Sixty Days of
Daniel and John; With an Address To the Conference of Believers In the Advent Near - (1842). (ht
tp://www.earlysda.com/miller/william-miller-dissertations.html)
Sketches of the Christian Life and Public Labors of William Miller, (gathered from his memoir by
the late Sylvester Bliss, and from other sources). By Elder James White - (1875). (http://www.earl
ysda.com/miller/william-miller-biography.html)

Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=William_Miller_(predicator)&oldid=13983046

Ultima editare a paginii a fost efectuată la 14 martie 2021, ora 13:03.

Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.