UNIVERSITATEA CRESTINA DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE MANAGEMENT TURISTIC SI COMERCIAL

MASTER: ADMINISTRAREA SI NEGOCIEREA AFAERILOR

PROTECTIA PROPRIETATII INTELECTUALE

CIUPITU LOREDANA ANDREEA

Anul II

2014
 PROTECTIA PROPRIETATII INTELECTUALE

Dorinţa oamenilor de a pretinde drepturi de proprietate pare a fi o chestiune ceţine

inclusiv de natura umană. Inclusiv dreptul de proprietate intelectuală la un nivelindividual este
o revendicare ce poate aparţine fiecăruia dintre noi, încă de la cele maimici vârste, la un nivel
desigur incipient prin protestele copilului atunci când este imitatde un alt copil sau de un
adult.Dreptul de proprietate intelectuală, definit în literatura de specialitate anglo-saxonă ca
„Intellectual Property” se poate afirma ca fiind un drept de proprietate asupraideilor. Desigur,
aceasta este o definiţie care nu este consacrată ca atare, modalitățile dedefinire a acestei
ramuri de drept fiind totuşi mult mai complexe.Doctrina internaţională din acest domeniu face
referire la proprietatea intelectualăca la „produsele creativităţii şi minţii umane protejate prin
lege”. Alţi autori dezvoltă şiapreciază că avem de-a face cu „un drept intangibil, legal
recunoscut, de proprietateasupra produselor intelectului anumitor persoane”. Alte definiţii, se
referă la acest dreptca fiind un drept asupra produselor intelectului uman, care au valoare
comercială şi primesc protecţie legală.O definiţie cât mai completă este cea care stabileşte
dreptul de proprietateintelectuală ca fiind „ramura de drept cuprinzând ansamblul normelor
juridice carereglementează raporturile juridice privind protecţia creaţiei intelectuale în
domeniulindustrial, ştiinţific, literar şi artistic, precum şi semnele distinctive ale activităţii
decomerţ”.Toate aceste definiţii, subliniază însă, într-un fel sau altul că acest drept este
unulstrâns legat de activitatea creatoare, umană.
Necesitatea acordării unei protecţii eficiente pentru drepturile de
proprietateintelectuală a determinat înfiinţarea unor organisme internaţionale –
OrganizaţiaMondială de Proprietate Intelectuală (WIPO – World Intellectual Property
Organization,înfiinţată în 1893, cu sediul la Geneva) şi Organizaţia Mondială a Comerţului
(WTO – World Trade Organization, înfiinţată abia în 1995, după ani de negocieri, cu sediul
laGeneva).La nivel naţional există două organisme principale, care în prezent se încearcă afi
armonizate conform legislaţiei europene: Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci(OSIM) şi
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA).
Obiectul dreptului de autor îl reprezintă operele de creaţie intelectuală îndomeniul
literar, artistic sau ştiinţific, respectiv forma în care ideile sunt exprimate nuatât conţinutul
ideilor sau suportul material al acestora. Deci nu trebuie confundatobiectul dreptului de autor
nici cu obiectul operei nici cu obiectul dreptului material.
 Proprietatea intelectuală cuprinde două mari domenii: Dreptul proprietăţii industriale
şi Drepturile de autor. Reglementările juridice ce aparţin proprietăţii intelectuale sunt
consecinţa împrejurării că în activitatea lor curentă oamenii realizează şi utilizează opere
ştiinţifice, literare, artistice, precum şi creaţii intelectuale industriale şi semnele distinctive ale
activităţii industriale.
Pe o anumită treaptă a dezvoltării social umane, raporturile ce se nasc între oameni ca
urmare a realizării şi utilizării operelor ştiinţifice, literar-artistice etc. au fost reglementate prin
norme juridice, iar ansamblul lor constituie, într-o opinie, instituţia juridica „Dreptul
proprietăţii intelectuale”, iar într-o altă opinie, chiar ramura Dreptul proprietăţii intelectuale.

Dreptul de autor: ca instituţie juridică, reprezintă ansamblul normelor juridice ce

reglementează relaţiile sociale ce decurg din crearea şi valorificarea operelor ştiinţifice,
literare şi artistice. În prezent, în România această problemă este reglementată, în principal,
prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
Obiectul dreptului de autor este constituit din operele de creaţie intelectuală: din operele
ştiinţifice (ex. studii, comunicări, prelegeri, altele asemenea), literare (ex. - romane, poezii,
dramaturgie, critică literară) şi artistice (opere muzicale, artă coregrafică, fotografie ş.a.).
În privinţa creării şi utilizării lor, legiuitorul emite norme juridice ce determină apariţia de
drepturi subiective şi de obligaţii juridice. Asemenea drepturi subiective nu se nasc decât în
privinţa acelor opere care îndeplinesc în mod cumulativ anumite condiţii caracteristice,
trăsături esenţiale. În măsura în care acestea sunt îndeplinite, autorul acelei opere devine
titular al dreptului de autor şi uneori şi al altor drepturi în mod automat, ex lege, şi fără
îndeplinirea altor formalităţi. După ce opera a fost creată, nu este necesară înregistrarea ei,
prezentarea ei la o anumită autoritate sau organizaţie de altă natură.
Aceste condiţii, necesar a fi îndeplinite, sunt următoarele:
- să fie vorba despre o creaţie intelectuală, o creaţie a minţii omului (una sau mai multe
persoane fizice). Persoana juridică, în principiu, nu poate fi titulară a dreptului de autor,
deoarece aceasta nu creează din punct de vedere intelectual.
- să fie vorba despre o creaţie exprimată într-o formă concretă, perceptibilă simţurilor umane.
Acest lucru nu înseamnă neapărat publicarea operei respective. (ex. manuscrise, notiţe, schiţă,
tablou, partitură). Dreptul de autor nu ocroteşte conţinutul de idei al operei. Acesta nu
ocroteşte ideile, ci doar o anumită formă de exprimare a acestor idei. Nimeni nu-şi poate
apropria ideile (acestea circulă liber). Dacă ideea circulă sub o anumită formă, această formă e
apropriată.
- creaţia intelectuală trebuie să prezinte originalitate: trebuie să reflecte exprimarea
personalităţii creatorului. Dacă aceasta nu există, nu putem vorbi de o operă care să fie
protejată prin dreptul de autor. Este o creaţie intelectuală dar nu este o operă ca obiect al
dreptului de autor. Noţiunea de originalitate trebuie deosebită de cea de noutate. Dreptul de
autor se poate naşte chiar şi în legătură cu o operă ce nu conţine idei noi. E important ca
forma de exprimare a acelor vechi idei sa fie alta decât cea anterioară şi opera să exprime,
într-o anumită măsură, personalitatea autorului subsecvent.

Proprietatea industrială: există două categorii de obiecte ale acesteia: creaţii intelectuale
industriale şi semne distinctive ale activităţii industriale.
Convenţia de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale (cea mai veche în
materie şi încă în vigoare) menţionează ca fiind obiecte al proprietăţii industriale: invenţiile,
modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de
serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă, denumirile de origine. De asemenea,
este enumerată şi aşa-numita ”represiune a concurenţei neloiale”. Autorii (din ce în ce mai
mulţi) sunt de acord că acesta nu constituie un obiect distinct al proprietăţii industriale. El se
regăseşte deopotrivă atât la creaţii intelectuale industriale, cât şi la semne distinctive ale
activităţii industriale, constituind o acţiune prin care pot fi apărate toate drepturile de
proprietate industrială purtând asupra oricăruia dintre obiectele enumerate mai sus. Cu alte
cuvinte, represiunea concurenţei neloiale constituie o consecinţă a încălcării dreptului de
proprietate industrială.
Faţă de data adoptării Convenţiei de la Paris din 1883, materia proprietăţii industriale
s-a îmbogăţit şi cu alte obiecte. Într-o enumerare nelimitativă, sunt creaţii intelectuale
industriale: invenţia, inovaţia, know-how-ul, modelele de utilitate, desenele şi modelele
industriale, topografia circuitelor integrate etc., respectiv sunt semne distinctive ale activităţii
industriale: mărcile (de fabrică, de comerţ sau de serviciu), indicaţii geografice (denumiri de
origine şi/sau indicaţii de provenienţă), numele comercial (firma), emblema.
Noţiunea de proprietate industrială presupune două aspecte:
a) instituţia juridică a proprietăţii industriale şi
b) dreptul subiectiv de proprietate industrială.
S-ar putea defini instituţia juridică a proprietăţii industriale ca fiind un ansamblu de
norme juridice ce reglementează raporturile sociale privitoare la creaţiile intelectuale
industriale şi la semnele distinctive ale unei activităţi industriale. Din această definiţie se pot
reţine următoarele elemente definitorii:
1.Proprietatea industrială este un ansamblu de norme juridice care au acelaşi obiect. Specifica
acestor norme este faptul ca îşi au izvorul atât în actele normative interne, cât şi în tratatele şi
convenţiile internaţionale. Legislaţiile naţionale sunt din ce în ce mai mult adoptate pe baza
standardelor ce stau la baza elaborării actelor normative internaţionale.
Cât priveşte caracterul acestor norme juridice, este de subliniat apartenenţa lor la diverse
ramuri de drept: dreptul civil, drept procesual civil, dreptul muncii, dreptul administrativ,
dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal etc. Dintre aceste norme, însă,
prevalează normele dreptului civil.
2. Normele acestei instituţii reglementează raporturi patrimoniale dar şi raporturi personal -
nepatrimoniale. Subiectele acestor raporturi sunt persoane fizice, dar şi persoane juridice.
3. Specificul raporturilor reglementate de normele proprietăţii industriale este obiectul
(obiectele) la care se referă aceste raporturi: creaţiile intelectuale industriale şi semnele
distinctive ale activităţii industriale.
Analizând toate şi fiecare din aceste obiecte, rezultă că acestea prezintă trăsături şi
caracteristici comune:
- Toate aceste obiecte sunt bunuri, în sensul juridic al termenului (sunt susceptibile de
apropriere sub forma unor drepturi patrimoniale).
- Aceste obiecte sunt transmisibile (după caz, prin licenţă sau prin cesiune).
- Toate aceste obiecte sunt bunuri incorporale – nu au o substanţă materială.
Dreptul de proprietate industrială nu va purta asupra unui bun material. Titularul dreptului de
proprietate asupra suportului material al operei nu este în mod necesar şi titularul dreptului de
proprietate industrială.
- Aceste obiecte se caracterizează prin ubicuitate. Ubicuitatea poate fi de două feluri:
a) Ubicuitatea sub aspectul apariţiei desemnează aptitudinea acestor obiecte de a putea fi
create de două sau mai multe persoane ce au lucrat în mod independent, unele de
altele, în acelaşi timp (sau în perioade de timp diferite), în acelaşi loc (sau în locuri
diferite).
Legiuitorul este cel care emite norme prin care să se identifice titularul dreptului de
proprietate industrială (ex: sunt recunoscuţi amândoi ca titulari ai dreptului – cotitulari, sau
doar unul dintre aceştia va fi recunoscut ca fiind titular al dreptului). În această din urmă
ipoteză se naşte întrebarea care dintre cei doi va fi recunoscut ca fiind titularul dreptului.
Există legislaţii ce stabilesc ca principiu că titular al dreptului de proprietate industrială este
acela care a îndeplinit primul anumite formalităţi cerute de lege în faţa unor autorităţi stabilite
de lege.
 b) Ubicuitatea sub aspectul folosinţei desemnează aptitudinea obiectelor proprietăţii
industriale de a putea fi folosite, chiar în integralitatea lor, de două sau mai multe
persoane, independent una de alta, în acelaşi timp si in acelaşi loc sau în locuri
diferite. Legiuitorul a emis norme juridice cu privire la instrumentele de transmitere a
acestor obiecte ce fac posibilă folosirea concomitentă a lor de către persoane diferite,
chiar în acelaşi timp. De exemplu, prin contractul de licenţă nu se transmite însuşi
dreptul de proprietate industrială, cu toate prerogativele sale, ci doar posibilitatea de a
folosi creaţia sau semnul distinctiv şi de către beneficiarul licenţei.
4.Termenul „industrie” („industrial”) are un înţeles convenţional (special), acesta cuprinzând
nu doar industria propriu-zisă (ca ramura a economiei nationale), ci si alte domenii cum ar fi
comertul, agricultura, etc. In materia proprietatii industriale notiunea de „industrie” este
conceputa ca tot ceea ce presupune si este datorat muncii omului, activitatii sale asupra
naturii.

Dreptul subiectiv de proprietate industrială reprezintă posibilitatea recunoscută de

lege titularului acestui drept, persoană fizică sau juridică, de a folosi în mod exclusiv o creaţie
intelectuală industrială sau un semn distinctiv al unei asemenea activităţi industriale.
Pot fi reţinute, ca elemente ale acestei definiţii, următoarele:
a. Posibilitatea, facultatea juridică, recunoscută titularului dreptului.
De regula, titularul dreptului subiectiv de proprietate industrială are şi obligaţia de a-şi
exercita aceste prerogative şi în măsura în care nu se foloseşte de dreptul său poate fi supus
unor sancţiuni. De exemplu, daca titularul brevetului de invenţie nu-şi exercită dreptul său, va
putea fi supus unei sancţiuni ce constă în posibilitatea, acordată printr-o procedură
judecătorească, în beneficiul unor terţi ca aceştia să poată folosi şi ei acest brevet de invenţie
în anumite condiţii şi aceasta chiar împotriva voinţei titularului brevetului. Interesul statului
este ca oamenii (societatea) să beneficieze de obiectul brevetului de invenţie. În ceea ce
priveşte mărcile, titularul dreptului asupra mărcii are şi dreptul la folosinţa mărcii respective.
Potrivit Legii nr. 84/1998, dacă titularul nu foloseşte marca în mod efectiv pe teritoriul
României timp de 5 ani, atunci orice terţ interesat are dreptul de a cere în justiţie decăderea
titularului din drepturile asupra acelei mărci.
b. Recunoaşterea legală a acestei posibilităţi.
Aceasta se poate acorda doar în urma parcurgerii unei proceduri speciale (complicate şi
îndelungate): brevetarea invenţiei, înregistrarea mărcii etc. Statul, prin organele sale
specializate, emite un titlu de protecţie juridică: brevet, certificat de înregistrare.
 c. Titularul dreptului.
Acesta poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică ori mai multe persoane fizice şi/sau
juridice.
d. Specificul acestui drept.
Acesta este dat de prerogativa folosinţei (exploatării) asupra unui bun, care este exclusivă.
Analizând conţinutul dreptului, titularii dreptului subiectiv de proprietate industrială au
prerogative extrem de asemănătoare cu cele recunoscute titularilor dreptului de proprietate (în
sensul clasic al termenului):
- ius possidendi, posibilitatea de a deţine şi cunoaşte soluţia (creaţia, semnul distinctiv)
si de a hotari asupra modalitatii de a o pune sau nu in lucrare.
- Ius utendi, dreptul de a folosi acel obiect pentru sine, intr-o industrie oarecare.
- Ius fruendi, posibilitatea culegerii fructelor ca urmare a folosirii creaţiei sau a
semnului distinctiv de către terţele persoane beneficiare ale unei licenţe pentru care se
plăteşte o remuneraţie – redevenţa.
- Ius abutendi, posibilitatea de a exercita dispozitia juridica, prin cesiunea totala sau
partiala a dreptului subiectiv de proprietate industriala. In aceasta materie nu exista
dispoziţia materială, intrucat nu se poate distruge un bun incorporal.
e. Definitia dreptului subiectiv de porprietate industriala include si termenul de
industrie, industrial. Acesta are acelasi inteles larg pe care l-am folosit atunci
cand am analizat institutia juridica a proprietatii industriale.

Caracterele juridice ale dreptului subiectiv de proprietate industrială:

a. Drept absolut – opozabil erga omnes. Există obligaţia generală şi negativă a

tuturor celorlalte subiecte de drept de a nu face nimic de natură a stânjeni pe
titularul acestui drept. Cele mai specifice mijloace de aparare a titularului
dreptului de proprietate industriala impotriva atingerii aduse dreptului de
oricare dintre cei care, alcatuind subiectul pasiv general, nu isi respecta
obligatia de a nu face sunt actiunea in contrafacere si actiunea in concurenta
neloiala.
b. Drept patrimonial – permite titularului sa se foloseasca pentru sine de un bun
incorporal, sa ii culeaga fructele civile si sa il instraineze contra unui pret.
c. Drept transmisibil – permite titularului sa transmita dreptul de folosinta
exclusiva in intregul sau sau numai unele dintre prerogativele dreptului sau.
 Mijloacele specifice prin care se realizeaza transmiterea, in tot sau in parte, a
dreptului subiectiv de proprietate industriala sunt contractul de cesiune si
contractul de licenta.
d. Drept, in principiu, temporar, in sensul ca, in principiu, nu este recunoscut
nelimitat în timp ci doar, de exemplu, pe o perioadă de 10 ani (mărci) sau 20
de ani (invenţii). In unele cazuri exista posibilitatea reînnoirii. Titularul
dreptului deţine doar temporar monopolul asupra obiectului dreptului, acest
lucru fiind absolut necesar. În materie de semne distinctive dreptul este doar în
principiu temporar, deoarece, de exemplu, în materie de mărci termenul de 10
ani poate fi prelungit de nenumărate ori (fără limită) cu alte termene ulterioare
de 10 ani (cu o anumită procedură şi plata unor taxe).
e. Dreptul, în principiu, este teritorial, fiind recunoscut doar de către acel stat ce a
acordat titlul de protecţie prin care se recunoşte acest drept. Însă statele au
încheiat anumite acorduri prin care se facilitează obţinerea titlurilor de
protectie pe teritoriul altor state, fara a se parcurge procedura de inregistrare
prevazuta de legislatia fiecarui stat in care dreptul este recunoscut.

Natura juridică a dreptului subiectiv de proprietate industrială:

Dreptul de proprietate industrială este un drept real ce poartă asupra unui bun incorporal fiind
destinat utilizării în industrie.
Importanţa identificarii naturii juridice a dreptului subiectiv de proprietate industriala este
dată de necesitatea stabilirii regimului juridic aplicabil. În ipoteza în care reglementările
existente în materie sunt insuficiente pentru soluţionarea unei probleme, devin aplicabile
principiile din materia drepturilor reale si, in special, cele din materia dreptului de proprietate
(in sensul clasic al cuvantului), care constituie dreptul comun si pentru materia dreptului
subiectiv de proprietate industriala.

Condiţii de protecţie
În ceea ce priveşte condiţiile de protecţie juridică a unei opere, fără a intra îndetalii
arătăm doar că doctrina nu este unitară, unele opinii susţinând existenţa a 2condiţii, altele a 3
condiţii de protecţie.În primul rând este necesar ca opera să fie rezultatul unei activităţi
creatoare, să fie o expresie a originalităţii şi personalităţii autorului. În aprecierea acestor
aspecte, avem de-a face în primul rând cu un criteriu subiect, care decurge din faptul că a crea
o operă este un act psihologic, strâns legat de creativitatea personalităţii umane. Se tindetotuşi
aplicarea unei concepţii mai obiective, deoarece originalitatea nu trebuieconfundată cu
noutatea, dar necesită pentru a fi apreciată a fi comparată cu opereanterioare, astfel că se
impune protejarea unor opere care diferă de ceea ce este cunoscutdeja.A doua condiţie de
protecţie se referă la aceea că opera trebuie să îmbrace o formăconcretă de exprimare,
perceptibilă simţurilor, să fie exteriorizată, chiar şi într-o formăneterminată sau nedefinitivată.
Materializarea este necesară deoarece legea nu poate proteja ceva ce încă se află doar în
stadiul de idee.În fine, ce-a de-a treia condiţie presupune ca opera să fie susceptibilă de
aducerela cunoştinţa publicului, cu posibilitatea răspândirii prin orice mijloc.
În privinţa duratei dreptului de autor se aplică două principii. În primul rând existăo
permanenţă a drepturilor morale, nepatrimoniale, în timp ce drepturile patrimoniale auo durată
limitată în timp şi există mai multe reguli speciale care guvernează fiecare dintresituaţiile
posibile.În toate situaţiile însă, regula este că momentul începerii curgerii acestei durate de
protecţie este momentul creării operei protejate.
Drepturile de proprietate intelectuala se pot întâlni în fiecare zi si oriunde, de la
designul unei sticle de bauturi racoritoare pâna la o friptura. Este posibil ca în cuptorul unde
doriti sa pregatiti friptura sa fie încorporate cel putin doua sau trei inventii, acesta sa poarte un
semn sau un logo înregistrat ca marca, iar animalul de la care provine carnea sa fi fost hranit
cu plante protejate la nivel comunitar prin certificatele de obtinere vegetala si, în sfârsit, reteta
folosita sa provina dintr-o carte de bucate protejata de drepturile de autor pâna în 2007.
Bibliografia cursului:
 Ioan Macovei, „Dreptul proprietăţii intelectuale”, Bucureşti, 2006;
 Victor Ursa, „Drepturile de autor şi protecţia lor juridică în România”, Cluj-
Napoca,1999;
 Victor Ursa, „Dreptul de inventator în România”, Cluj-Napoca, 2006;
 Nicoleta - Rodica Dominte, „Dicţionar de dreptul proprietăţii intelectuale”,
Bucureşti,2009;
 Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, actualizată (2006);
 Legea 64/1991 privind brevetele de invenţie, actualizată (MOf 541 din 8 aug. 2007);
 Legea 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, modificată (Legea 66/2010).