Din această dispoziţie legală rezultă, pe de-o parte, că pe calea cererii reconvenţionale nu

se pot formula orice pretenţii, ci numai acelea care au o legătură cu cererea de chemare în
judecată. Soluţia este firească şi decurge din caracterul incidental al cererii reconvenţionale.
Sub acest aspect, trebuie reţinut că, spre deosebire de reglementarea anterioară, de lege lata,
pentru a putea fi formulate pe calea cererii reconvenţionale, legea impune condiţia ca
pretenţiile pârâtului să derive din acelaşi raport juridic din care s-au născut şi pretenţiile
reclamantului sau ca acestea să fie strâns legate de cele ale reclamantului. Dacă instanţa
constată că pârâtul pretinde prin cererea sa pretenţii care nu derivă din acelaşi raport juridic
sau care nu sunt strâns legate de cererea de chemare în judecată formulată de reclamant,
atunci va pune în discuţia contradictorie a părţilor excepţia inadmisibilităţii formulării acelor
pretenţii pe cale reconvenţională şi va respinge cererea ca inadmisibilă, în temeiul art. 209
alin. (1) C.proc.civ.
Pe de altă parte, actuala reglementare prevede în mod expres că pârâtul îşi poate îndrepta
cererea reconvenţională şi împotriva altor persoane pe lângă reclamantul din cererea
principală, caz în care aceste persoane dobândesc, alături de reclamant, poziţia procesuală
de pârâţi în cererea reconvenţională.
Prin introducerea unei cereri reconvenţionale se poate urmări:
– neutralizarea obligaţiei pe care reclamantul a formulat-o împotriva pârâtului; de
exemplu, în cazul în care reclamantul cere executarea unui contract încheiat cu pârâtul, acesta
din urmă solicită anularea, rezoluţiunea, rezilierea contractului respectiv;
– atenuarea obligaţiei pârâtului faţă de reclamant, cum ar fi cererea pârâtului debitor, care,
pretinzându-se şi el creditor al reclamantului, exige în contra acestuia lichidarea creanţei sale,
cu condiţia ca această creanţă să derive din acelaşi raport juridic precum pretenţia
reclamantului sau să fie în strânsă legătură cu aceasta (prin ipoteză, pârâtul nu ar putea opune,
în acest caz, compensaţia legală, deoarece creanţa sa nu este încă lichidă);
– obţinerea unei obligări la plată şi a reclamantului, spre exemplu: cererea locatarului
pârât, chemat în judecată de către proprietar pentru a evacua imobilul ce formase obiectul
unui contract de locaţiune, prin care solicită instanţei să îl oblige pe reclamant la plata
contravalorii reparaţiilor aduse la imobil; la cererea prin care proprietarul unui imobil solicită
instanţei să constate că a devenit, prin accesiune, proprietarul lucrării edificate asupra
imobilului său de către pârât, acesta din urmă cere instanţei ca reclamantul să fie obligat să îl

41
despăgubească potrivit modalităţilor prevăzute de lege, eventual, să i se recunoască şi un drept
de retenţie cu privire la lucrările respective.
Uneori, pentru ca pârâtul să poată obţine reducerea sau chiar neutralizarea unei pretenţii a
reclamantului, nu este necesară introducerea unei cereri reconvenţionale, ci este suficientă o
simplă apărare în fond. Astfel, pârâtul s e poate apăra, după caz, arătând că şi-a executat
obligaţiile contractuale ori numai o parte din ele, invocând compensaţia legală, nulitatea actului
juridic, faptul că reclamantul nu şi-a executat obligaţia corelativă etc. În ultimele două situaţii, în
lipsa unei cereri reconvenţionale, instanţa nu va putea pronunţa nulitatea, rezoluţiunea sau
rezilierea şi nici repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, ci doar va
respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată (neîntemeiată). Răspunsul instanţei la
apărările de fond ale pârâtului se va regăsi în considerentele hotărârii, iar numai indirect în
dispozitivul acesteia (rezultând din soluţia dată cu privire la pretenţiile reclamantului), în vreme
ce răspunsul instanţei la pretenţiile formulate prin cererea reconvenţională se va găsi chiar în
dispozitivul hotărârii, în soluţia dată cu privire la cererea reconvenţională respectivă.
Aşadar, dacă pârâtul doreşte să obţină un alt avantaj decât simpla respingere a pretenţiilor
reclamantului, atunci el trebuie să formuleze cerere reconvenţională.
Cererea reconvenţională poate avea şi un caracter subsidiar faţă de cererea principală,
pârâtul solicitând admiterea cererii reconvenţionale numai în ipoteza în care ar fi admisă şi
cererea principală (de exemplu, la o cerere în revendicare, pârâtul răspunde solicitând
respingerea cererii ca neîntemeiată, însă, în subsidiar, cere ca, în eventualitatea admiterii cererii
reclamantului, acesta să fie obligat să îi plătească suma ce reprezintă cheltuielile pe care pârâtul
pretinde că le-a făcut cu repararea imobilului în litigiu).
Alteori, la cererea de chemare în judecată, pârâtul răspunde printr-o cerere care prezintă în
parte caracterul unei întâmpinări, iar în parte caracterul unei cereri reconvenţionale (intitulată
în practică „întâmpinare-reconvenţională”). Într-o astfel de situaţie, trebuie stabilit cu exactitate
ce elemente ale cererii alcătuiesc cererea reconvenţională, întrucât aceasta se timbrează ca şi
cererea de chemare în judecată, adică după regulile aplicabile în cazul în care ar fi fost exercitată
pe cale principală, în timp ce pentru întâmpinare nu se plăteşte nicio taxă judiciară de timbru.
În principiu, cererea reconvenţională are caracter facultativ, în sensul că pârâtul are
posibilitatea să aleagă între valorificarea pretenţiilor proprii pe calea incidentală a cererii
reconvenţionale sau pe calea unei cereri principale, care să declanşeze un alt proces. Alegerea
căii incidentale prezintă anumite avantaje:
– asigură soluţionarea pretenţiilor celor două părţi într-un singur cadru procesual;
– determină realizarea unor economii de timp şi cheltuieli;
– oferă condiţii pentru o mai bună judecată, instanţa fiind pusă în situaţia de a cunoaşte, în
complexitatea lor, raporturile juridice substanţiale dintre părţi;
– evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii