Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CURS
LOGOPEDIE
2
Capitolul I
LOGOPEDIA - ŞTIINŢĂ INTERDISCIPLINARĂ
Capitolul II
EXAMINAREA COMPLEXĂ
Vorbirea independentă
Pentru examinarea capacităţii de pronunţie în vorbirea independentă se pot folosi :
alfabetul ilustrat, tabele cu imagini a căror denumire prezintă sunetele în poziţii diferite
(început, mijloc, sfârşit).
Se vor folosi ca procedee : “citirea” de ilustraţii, recitarea, cântecul, povestirea
liberă. După acestea, examinatorul notează sunetele care întâmpină greutăţi, tipul
tulburărilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respiraţia în
timpul recitării şi cântecului, dacă poate povesti, surprinderea esenţialului, respectarea
structurii logice a povestirii.
d. Examenul vocii.
Vocea se observă de la primul contact, fiind de obicei în concordanţă cu dezvoltarea
fizică şi cu conformaţia fiziologică a copilului. Se urmăreşte :
sonoritatea ;
tonalitatea ;
valoarea ;
nuanţa ;
răguşeala ;
astenia vocală ;
rezonanţa ;
disfonia, la pubertate (rareori înainte) ;
rinolalia ;
intensitatea vocii ;
melodicitatea vorbirii ;
10
vorbirea sacadată.
7. Examenul personalităţii
Probele pentru determinarea trăsăturilor de personalitate pot releva tulburările
comportamentale asociate celor de limbaj, microtraume şcolare sau familiale. Indicate
sunt testele : RORSCACH, T.A.T., tabloul familiei.
8. Examenul medical
Se recomandă unele examene medicale de tipul : ORL, audiologic, stomatologic, neuro-
psihiatric general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatică şi hormonală.
9. Examinarea rezultatelor activităţii şcolare este de o mare importanţă în alcătuirea
unui tablou corect simptomatologic. Gradul de integrare şcolară a copilului sau integrare
în viaţa grupului şcolar se poate examina nu numai prin înregistarea principalelor
rezultate în activitatea de învăţare dar şi cu asistenţe ale logopedului la lecţii, convorbiri
cu educatoarea (învăţătorul) şi chiar cu ceilalţi copiii.
10. Consemnarea rezultatelor examinării se face în mod detaliat în Fişa Logopedică ,
urmărindu-se evaluarea tulburărilor la începutul terapiei, în timpul şi la sfârşitul acesteia.
Diagnosticul este o ipoteză mai mult sau mai puţin probabilă care se cere mereu
verificată. El nu se rezumă la încadrarea într-o categorie nosografică care pare mai
apropiată. În urma efectuării examenului complex în care au fost cunoscute anamneza
subiectului, dezvoltarea sa, mediul familial şi extrafamilial se poate stabili un diagnostic
prezumtiv ce va fi confirmat sau infirmat pe parcursul terapiei.
Copilul, indiferent de tulburarea sa, se manifestă diferit în funcţie de situaţia şi
mediul în care se află. De aceea, este necesară observarea lui în timp, comportamentul în
joc, discuţii şi corelarea observaţiilor cu cele ale persoanelor care se ocupă de copil.
Pentru stabilirea corectă a diagnosticului sunt necesare şi o serie de cunoştinţe de
anatomie şi fiziologie a limbajului, particularităţile evoluţiei normale a limbajului şi a
abaterilor de la normalitate, formele de manifestare ale diferitelor tulburări cu aspecte
particulare între diferitele tulburări care pot determina confuzii de diagnostic, evoluţia
tulburării în timp etc.
12
Fără acest volum de informaţii erorile se pot strecura uşor atât la tulburările severe
de limbaj, dar şi la formele uşoare. Cunoaşterea particularităţilor de vârstă şi a abaterilor
de la evoluţia normală a limbajului va evita confuziile între fiziologic şi patologic şi
sesizarea abaterilor încă din primele luni de viaţă ale copilului.
În stabilirea diagnosticului trebuie să se ţină seama de o serie de factori endogeni
şi exogeni pentru evitarea confuziilor : vârsta cronologică a copilului, dezvoltarea
intelectuală, afectivitatea, comportamentul, motivaţia, temperamentul, caracterul,
componenţa psiho-socială a familiei, climatul educativ, condiţiile şcolarizării etc.
Diagnosticul diferenţial trebuie stabilt atât în cadrul aceleaşi tulburări cât şi între
diversele tulburări cu care se pot confunda. În primul rând trebuie diferenţiate tulburările
dismaturative de cele patologice. Deşi au pentru început multe elemente comune diferă
atât ca etiologie cât şi ca evoluţie. Tulburările dismaturative, spre deosebire de cele
patologice, sunt determinate în general de un ritm propriu de dezvoltare, factorii somatici,
afectivi, sociali având un rol determinant în majoritatea cazurilor şi pot să dispară şi fără
intervenţie logopedică.
După fixarea diagnosticului logopedic se face o evaluare preterapeutică, continuând cu o
serie de evaluări la sfârşitul fiecărei etape terapeutice şi terminând cu o evaluare finală.
Aceste evaluări trebuie concepute în unitatea lor şi în strânsă legătură cu obiectivele
urmărite în terapie. Evaluarea preterapeutică are loc la începutul terapiei logopedice şi are
rolul de a stabili cu exactitate care este nivelul achiziţiilor verbale raportat la vârsta
cronologică şi care sunt abaterile de la evoluţia normală a limbajului. Pe baza evaluării se
va stabili programul de recuperare şi se poate elabora un prognostic privind posibilităţile
de corectare a tulburărilor de limbaj pentru fiecare logopat în parte.
La sfârşitul fiecărei etape evaluarea va urmări performanţele obţinute, eşecurile
înregistrate, prevenirea altor eşecuri, stabilirea dificultăţilor, lacunelor, erorilor, reuşita
obiectivelor propuse în celelalte etape. În funcţie de ce va evidenţia această evaluare,
strategia terapeutică, poate fi reevaluată, se pot introduce noi activităţi specfice înlăturării
tulburărilor de limbaj.
Evaluarea postterapeutică va stabili nivelul comportamentului verbal realizat în
raport cu obiectivele propuse.
Există mai multe modele din care terapeutul poate să-şi aleagă modul de consemnare
al examenelor efectuate asupra logopatului şi al efectelor terapiei logopedice. Important
este ca fişa să oglindească corect atât imaginea de început a logopatiei cât şi evoluţia
corectării acesteia. Este indicat ca rezultatele unei diagnosticări complexe să se facă în
mod detaliat în fişă, urmărindu-se evaluarea tulburărilor de la începutul terapiei până la
sfârşitul acesteia.
Fişa de examinare complexă şi evoluţie logopedică trebuie să cuprindă următoarele
aspecte :
13
I. Date generale
Numele şi prenumele____________________________data
naşterii____________________
_______vârsta___________locul
naşterii__________________________________________
adresa_________________________________________________şcoala______
__________ clasa___________învăţător_______________________________.
II. Date familiale
Numele
tatălui___________________________vârsta_____________studii______________
______________________locul de
muncă__________________funcţia_________________ Numele
mamei__________________________vârsta______________studii______________
______________________locul de
muncă__________________funcţia_________________ starea materială_________.
Starea locuinţei________________________________________ numărul
fraţilor_____ al câtelea copil este______________. Relaţiile între
părinţi__________________________________Atitudinea familiei faţă de
logopat_______________________________________________________________
_____________________________________________________________________
____________ Tulburările de limbaj existente în famillie
_____________________________________________________________________
_____________________________________________________________________
____________
III. Examen psihofizic
Sarcina___________________________________naşterea________________________
___
greutatea________________________alimentaţia_______________________________
____ Antecedente pre-peri şi
postnatale________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
______ Antecedente
colaterale_________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
14
______
Inteligenţa_______________________________________________________________
____
Memoria________________________________________________________________
____
Imaginaţia_______________________________________________________________
____
Atenţia__________________________________________________________________
___
Afectivitatea_____________________________________________________________
____
Voinţa__________________________________________________________________
____
Lateralitatea______________________________________________________________
___
Comportamentul__________________________________________________________
____ -în
familie__________________________________________________________________
_ -în
colectiv_________________________________________________________________
_ Trăsături de personalitate (pozitive,
negative)_______________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
______
IV Examen logopedic :
a. Integritatea anatomo-funcţională a aparatului fonoarticulator
aparatul respirator_________________________________________________________
-
particularităţi fonatorii (voce, mutaţie vocală, puritatea
vocii)___________________________________________________________________
___________________
-aparatul
articulator___________________________________________________________
b.Sistemul labio-comisural
aparatul
dental______________________________________________________________ -
maxilarele_______________________________________________________________
__ -
limba___________________________________________________________________
__ -palatul
dur__________________________________________________________________
-omuşorul_______________________________________________________________
____ -cavitatea
nazală_____________________________________________________________
15
citirii_________________________________________________________
dislexia____________________________________________________________
2.Scrierea
analiza literelor separate______________________________________________ sinteza
în silabe şi cuvinte (omisiuni, înlocuiri, inversiuni)___________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
______
acordul cuvintelor____________________________________________________
dificultăţi ortografice_________________________________________________
dizortografii_________________________________________________________
discaligrafii_____________________________________________________
V. Concluzii diagnostice şi prognostice___________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_________________
VI. Evoluţia copilului pe parcursul terapiei logopedice
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________
Capitolul III
ELEMENTE DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI
fiecărui sunet, fiecare organ periferic al vorbirii execută mişcări fine şi precis coordonate
şi ia poziţii determinante în funcţie de mişcarea şi poziţia tuturor celorlalte.
De reţinut:
- mobilitatea acestor organe e asigurată de o multiplicitate surprinzătoare de
muşchi;
- activitatea acestor muşchi e comandată de o multiplicitate de nervi;
- inervarea e adesea dublu – încrucişată, în sensul că un nerv trimite ramurile sale
la mai multe organe şi în acelaşi timp acelaşi organ primeşte inervaţia sa de la mai mulţi
nervi.
Aşa se explică considerabila putere de compensare a organelor periferice
fonoarticulatorii ( se poate vorbi fără limbă, laringe – prin emisiunea
aerului esofagian sau stomacal ).
Fiind o activitate reflexă condiţionată pentru formarea şi menţinerea lor sunt necesare
impulsuri auditive şi vizuale permanente.
Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex sunt necesari:
- receptori vizuali şi auditivi ( la orbi e înlocuit cu cel pentru pipăit );
- cale aferentă ( spre centrii nervoşi superiori );
- centrii nervoşi din S.N.C.;
- cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervoşi
spre organele efectoare;
- efectorii – constituiţi din muşchii care participă la realizarea limbajului scris şi
vorbit.
1. Receptorii – implicaţi în limbaj sunt cei reprezentaţi de segmentul receptor al
analizatorilor auditivi şi vizuali;
2.Calea aferentă – e reprezentată de segmentul de conducere al analizatorilor
auditivi şi vizuali. Aceste segmente sunt formate dintr-un lanţ de neuroni,
conectaţi între ei prin intermediul sinapselor. Un capăt al lanţului e conectat cu
receptorii. Începând de la receptori, neuronii urcă spre S.N.C. unde fac staţii la
diferite niveluri, atingând în final cortexul. Se ajunge astfel la conştientizarea,
memorizarea, utilizarea informaţiilor înregistrate auditiv şi vizual.
Impulsurile auditive ( cuvintele vorbite ) ajung la cortexul senzitiv auditiv.
Impulsurile vizuale ( cuvinte scrise ) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii
sunt conectate prin legături nervoase, cu o aceeaşi arie de asociaţie, care integrează
impulsurile primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase concluziile la cortexul motor,
care la rândul lui trimite impulsuri spre muşchii implicaţi în vorbire sau şi spre cei folosiţi
în scris.
Cortexul are şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi văz e evaluată calitatea
vorbirii, scrisului şi în conformitate cu rezultatul evaluării, scoarţa cerebrală trimite
impulsuri prin corectare.
În concluzie se poate spune că:
Limbajul are o localizare dinamică şi la producerea lui participă o arie vastă de zone şi că
există posibilitatea ca unele funcţii ale zonelor afectate să fie preluate de către zonele
sănătoase.
Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de
sisteme aferente – eferente organizate la diferite nivele funcţionale. Astfel, la geneza lui
participă atât organe de simţ periferic ( auz – văz ) care recepţionează informaţii din
mediul extern, cât şi zonele corticale în care informaţia percepţiei primare e recodificată
în impulsuri care sunt transmise la nivelul periferic, de această dată la organele fonatorii.
Prin efectele impulsului care porneşte de la scoarţa cerebrală, coardele vocale vibrează
odată cu trecerea curentului de aer expirat. Sunetul brut laringian e modificat prin
mişcările făcute de buze, limbă, mandibulă, vălul palatului, faringe şi întregul laringe.
Orice modificare pe parcursul acestui traseu poate produce modificări ale vorbirii, care
vor fi în strânsă legătură cu locul, intensitatea, natura dereglărilor. Astfel, anomalii ale
organelor periferice de emitere a vorbirii pot provoca dislalii mecanice care împiedică
vorbirea sonoră.
Malformaţiile congenitale labio – maxilo – palatine produc rinolalii cu efecte
asupra sonorizării vorbirii, dar de multe ori produc şi modificări ale dezvoltării psihice.
22
Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe. Primul
sistem îl formează:
1. Organele de respiraţie a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în faptul că
ele dau curentul de aer ce formează vibraţia coardelor vocale, vibraţie pe care o
produce unda sonoră ca atare. Din aceste organe fac parte plămânii şi muşchii pe
care îi pun în mişcare, în special diafragmul, care atunci când se bolteşte în sus în
formă de cupolă, apasă de jos asupra plămânilor şi produce diferite izbituri de
intensitate diferită, corespunzătoare silabelor pronunţate.
Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile şi traheea prin care curentul de
aer se duce către sistemul următor al organelor vorbirii – către laringe.
2.Laringele – fiind continuarea traheei, e format din patru cartilaje. În spaţiul
dintre aceste cartilaje sunt dispuse în cavitatea orizontală coardele vocale, anume
doi muşchi subţiri, elastici, pe care aerul ieşidin trahee îi pune în mişcare
vibratorie. Aşezarea coardelor vocale permite, datorită mobilităţii cartilajelor de
care sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri:
- coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;
- se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât se
formează între ele un spaţiu denumit glotă. Când coardele vocale sunt întinse şi
apropiate, adică glota este închisă, atunci pătrunzând între marginile corzilor îndreptate
una spre cealaltă aerul expirat le pune în mişcare vibratorie, în urma cărui fapt se produce
unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient de apropiate, datorită faptului că
aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor, se produc sunete slabe, de şoaptă.
Când respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele vocale rămân cu totul destinse, iar glota
complet deschisă.
23
Capitolul IV
CAUZE ŞI CLASIFICĂRI ALE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ
2. CAUZE FUNCŢIONALE
În aceste situaţii vorbirea e lezată fără să fie leziuni organice stabilite. Ex. dislalia,
bâlbâiala sunt cauzate de raportul greşit excitaţie, inhibiţie sau insuficienţa funcţională a
S.N. central sau periferic.
Datorită acestor cauze pot avea loc tulburări ale limbajului care privesc atât sfera
senzorială ( receptoare ) cât şi cea motorie ( efectoare ). Cauzele funcţionale pot afecta
oricare din componentele pronunţării: expiraţie, fonaţie, articulaţie. Pot avea loc tulburări
ale proceselor de excitaţie, inhibiţie, nutriţie la nivelul cortexului, insuficienţe funcţionale
ale S.N.C., motorii, deficienţe ale auzului fonematic. Acestea însă sunt greu de pus în
evidenţă.
25
cupla la aceeaşi persoană. Se pot întâlni împreună, de pildă, tahilalia cu bâlbâiala, sau
dislalia, bâlbâiala şi disgrafia.
La cele de mai sus se adaugă lipsa unei terminologii unitare pentru denumirea
tulburărilor de limbaj.
Una dintre situaţiile posibile de clasificare a tulburărilor de limbaj în funcţie de
mai multe criterii –este conform lui M.Guţu :
- după criteriul anatomo-fiziologic:
tulburări ale analizatorului verbo-motor, verbo-auditiv;
tulburări centrale sau periferice;
tulburări organice sau funcţionale.
fonastenia;
d) tulburări ale limbajului citit-scris:
alexia;
dislexia;
agrafia;
disgrafia.
e) tulburări polimorfe de limbaj:
alalia;
afazia.
f) tulburări de dezvoltare a limbajului:
mutism psihogen;
întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.
Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut necesară, deoarece ea oferă o
orientare corectă în cunoaşterea principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui
diagnostic diferenţial adecvat, precum şi în prognoza tulburărilor de limbaj a fiecărui
copil în parte.
În literatură sunt mai multe tipuri de clasificare. Acestea sunt efectuate în funcţie
de o serie de criterii: etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic. Luarea în
consideraţie numai a unui singur criteriu permite o clasificare unilaterală.
O clasificare corectă prezintă importanţă nu numai pentru activitatea de
cunoaştere şi terapie, dar şi pentru diagnoză şi prognoza tulburărilor de limbaj.
În activitatea de corectare diagnosticul diferenţial contribuie la falicitarea stabilirii
metodologiei de lucru şi la fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizează
în raport cu diagnosticul diferenţial şi particularităţile psihice ale persoanei.
Capitolul V
NORMAL ŞI PATOLOGIC ÎN EVOLUŢIA
LIMBAJULUI LA COPIL
Dintre toate fenomenele psihosociale, limbajul uman este una dintre cele mai
complexe probleme.
La evoluţia limbajului contribuie atât dezvoltarea intelectului, a gândirii, a
psihicului în general ca sistem individual căt şi ca sistem social, de grup. Între aceste
două sisteme există interconexiuni multiple care-i asigură un anumit echilibru şi care nu
poate fi distrus decât prin multiple leziuni ale scoarţei cerebrale. Se consideră că „nu
poate fi considerată tulburare de limbaj decât aceea generată de mecanismele cerebrale
sau de cele periferice. ”
Atât limbajul cât şi gândirea sunt într-un proces de dezvoltare permanentă, determinat
atât de structura organică cât şi psihică. Funcţiile cognitive care stau la baza lor sunt
dependente de stadiul de maturizare a structurilor neuromotorii şi senzoriomotorii.
În dezvoltarea sa, limbajul parcurge mai multe stadii care se succed continuu, fiecare
marcând un progres parţial strâns legat de a intelectului şi de contextul socio – cultural
care-i structurează funcţiile fundamentale. Dezvoltarea limbajului sub aspect normal şi
patologic sunt în strânsă legătură cu aceşti factori.
grea, datorită multiplelor forme flexionare cu multe subtilităţi sintactice, multe forme
expresive ce depind atât de topică cât şi de intonaţie. De aici şi tendinţa de aglutinare a
cuvintelor de învăţare mecanică a unor forme expresive care sunt destul de limitate în
raporturile dintre copii şi adulţi în primii ani de viaţă.
Diferenţierea cuvintelor şi folosirea lor corectă, mai ales a instrumentelor
gramaticale, presupun nu numai analiza ci şi generalizarea şi abstractizarea fenomenelor
lingvistice observate, procese ce se realizează foarte greu între 1 – 7 ani datorită
caracteristicilor S.N.C.
În cadrul categoriilor morfologice apar dificultăţi de declinare, conjugare, comparare. În
limbajul discursiv, copiii aleg mai ales ce este concret, prezent, supus intereselor lor, fapt
reflectat şi în folosirea formelor flexionare dar şi în intonaţie.
În cadrul frazelor, concordanţa timpurilor din propoziţii se realizează cu
dificultate, frazele sunt sărace în propoziţii subordonate folosind în special fraza prin
coordonare. Realizarea corectă a concordanţei timpurilor la preşcolari e cel mai adesea
formală şi ea nu rezultă din discriminările de sens şi nici din raportarea acestora la
formele verbale corespunzătoare.
Lungimea şi complexitatea propoziţiilor şi frazelor creşte treptat până la 5 ani.
După această vârstă lungimea discursului creşte iar subordonarea e folosită corect.
Comunicarea gândirii se realizează treptat, adesea fragmentat, uneori se pierde din
vedere ansamblul, comunicarea e în general dezlânată, dificil relatată, cu inversiuni,
reveniri, intercalări, ezitări, tărăgăneli, demonstrând o gândire încă neorganizată, o
cunoaştere suficientă a formelor lingvistice – cele mai adecvate – în care să gândească.
Topica în propoziţii şi frazele mai complicate se realizează cu greutate şi e supusă şi
influenţelor afectivităţii şi dezorganizării gândirii. În timpul comunicării verbale,
însoţeşte vorbirea uneori cu gesturi, mimică, pantomimă, de multe ori acestea înlocuind
comunicarea verbală. Începând cu vârsta de 2 ani şi înaintând în vârstă, se perfecţionează
forma dialogată. La început dialogul apare cu scopul de a comunica anumite dorinţe sau
ca răspuns la întrebări. Apoi copilul pune întrebări în scopul cunoaşterii. Perioada 3 – 7
ani apare o avalanşă de întrebări, copilul interesându-se de tot ce-l înconjoară. În funcţie
de vârstă şi formele folosite, intonaţiile, perseverenţa în obţinerea răspunsurilor variază.
Pe măsură ce creşte, întreabă mai mult, doreşte să afle mai multe despre cauza, originea,
scopul obiectelor şi fenomenele înconjurătoare. Prin dialog, copilul e invitat la cooperare
şi dacă e integrat într-o formă de învăţământ, dimensiunea lingvistică se perfecţionează.
Sub influenţa grădiniţei, a şcolii, sub influenţa instructiv – educativă exercitată asupra lor,
copiii îşi perfecţionează mai repede forma expresivă, aceasta căpătând un mai mare grad
de complexitate. Deşi infantil, limbajul acestor copii se diferenţiază de cel al copiilor
educaţi numai în familie, mai ales în cele cu un nivel cultural scăzut sau mai puţin
preocupaţi de vorbirea copilului.
În jurul vârstei de 5 ani, copiii îşi însuşesc sistemul fonetic al limbii materne şi
vechile particularităţi dispar treptat. Se reduc omisiunile, înlocuirile de sunete, vorbirea
devine mai inteligibilă.
La vârsta preşcolară predomină dislaliile de evoluţie şi bâlbâială fiziologică, dar
se întâlnesc şi tulburări de natură patologică, determinate de anomalii organice sau
funcţionale ale aparatelor periferice şi ale S.N.C., paralizii sau pareze de nervi periferici,
care împiedică funcţionalitatea normală a organelor articulatorii, de nedezvoltarea
sistemelor cerebrale, de insuficienta dezvoltare psihică, de ereditate.
34
Capitolul VII
TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE
7.1. D I S L A L I A
1. Definiţie
Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale
organelor periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau
mai multor sunete ( combinaţii de sunete ).
2. Simptomatologie
- dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia) – în locul sunetului corect se pronunţă alt
sunet;
b. – dislalia silabelor care cuprinde tulburările la nivelul pronunţiei unor cuvinte.
E. După numărul fonemelor afectate dislaliile sunt monomorfe , când e afectat un singur
fonem sau o singură grupă de articulare şi polimorfe când sunt afectate mai multe
grupe de foneme
F. După locul de formare a fonemelor se pot deosebi forme de afectare a acestora :
dislalia labialelor, dislalia lingualelor etc.
G. După modul în care se produce sigmatismul şi rotacismul se disting formele :
- Sigmatismul interdental când pronunţia sigmaticelor se face cu limba între dinţi şi
coloana de aer este emisă prin spaţiul dintre vârful limbii şi incisivi;
- Sigmatismul lateral, când aerul se scurge pe părţile laterale, uneori pe ambele părţi
sau pe o singură parte: sigmatismul bilateral, sigmatismul lateral stâng, sigmatismul
lateral drept;
- Sigmatismul strident – recunoscut după aspectul sonor strident al sigmaticelor;
- Sigmatismul nazal – când sunetele sunt pronunţate nazal;
- Rotacismul lingual lateral – în care sunetul e pronunţat cu una din laturile limbii;
- Rotacismul velar – sunetul este pronunţat prin vibraţii ale vălului;
- Rotacismul uvular – sunetul e pronunţat prin vibraţii ale luetei;
- Rotacismul lingual dorsal – vibraţiile sunt produse de apropierea dorsului lingual de
palatul dur;
- Rotacismul faringian – vibrează peretele faringian;
- Rotacismul bilabial – obţinut prin vibrarea buzelor
- Rotacismul bilateral lingual – prin vibraţia ambelor părţi laterale ale limbii.
3.Diagnosticul
1. DEFINIŢIE
2. ETIOPATOGENIE
3. SIMPTOMATOLOGIE
4. DIAGNOSTICUL DIFERENŢIAL
4) Activităţile despre “cum poţi deveni un bun vorbitor” vor ajuta copilul să
realizeze că în comunicare mai mult despre “cum” vorbeşte cineva este
important şi “ce” are de spus.
5) Discutarea “atribuţiilor globale” ale copilului în comunicare este foarte
importantă în procesul schimbării atitudinale. Când copilul spune “nu pot” sau
“niciodată” trebuie să se explice copilului influenţa “discuţiilor cu sine” asupra
propriului comportament. Astfel, schimbarea “discuţiei negative cu sine “ într-o
“conversaţie pozitivă cu sine “ sunt sarcini viabile atât pentru terapeut cât şi
pentru copil.
Învăţarea limbajului de către debilul mintal se face cu mai multe dificultăţi, dar
aceste dificultăţi nu se datorează toate debilităţii mintale ci şi cauzelor care au produs
debilitatea mintală.
De la început se observă greutăţi în modul cum se produce vorbirea, care este
neclară, confuză şi se accentuează datorită neconştientizării tulburării şi agitaţiei
psihomotrice, încât tulburările dislalice nu dispar decât prin terapie logopedică.
La debilul mintal pronunţarea se caracterizează prin neclaritate şi monotonie.
Cuvintele simple se pronunţă mai uşor, dar se manifestă o dislalie a silabelor, în special
în cuvintele complexe.
Spre deosebire de normal, la debilul mintal dislalia capătă forme mai rebele şi mai
labile, ceea ce duce în procesul de corectării la recăderi mai frecvente. Datorită acestei
labilităţi mari, fixarea formei corecte se realizează cu mai mult efort. Automatizarea
sunetelor în cuvinte se realizează cu dificultate şi din cauza vocabularului sărac, a
neformării structurii silabelor, a nedezvoltării auzului fonematic şi a inerţiei vorbirii.
Structura vorbirii copiilor depinde de o serie de factori de ordin psihologic, astfel că
alegerea multor mijloace gramaticale de exprimare reflectă particularităţile gândirii
copilului, îndreptată mai ales către concret, către situaţiile determinate afective.
Dislalia debilului mintal se prezintă sub forma unei game foarte largi pentru că
omisiunile, înlocuirile, confuziile, deformările, se produc întâmplător.
În general se întâlnesc aceleaşi forme de dislalii ca la copilul normal, dar
complexitatea şi labilitatea lor e mai accentuată.
Elementele de perseverare caracteristice structurilor mentale neevoluate se
manifestă şi la nivelul limbajului ( sunete, cuvinte – mai ales după boală ).
Posibilităţile compensatorii sunt mai limitate şi de structurile anatomofiziologice
deficitare ale S.N.C.
Activitatea de corectare trebuie urmărită nu numai în cabinetele logopedice, ci în
toate lecţiile specifice şcolii ajutătoare.
În general toate metodele şi procedeele descrise pot fi aplicate la oricare categorie
de dislalici, cu condiţia să se accentueze acea latură care le este mai accesibilă şi să se
ţină seama de vârstă, de deficienţe asociate dislaliei, de nivelul dezvoltării mintale, de
personalitatea dislalicului.
46
7.2. R I N O L A L I A
După operaţii de amigdale poate să apară rinolalia aperta sau rinolalia clausa se
poate transforma în rinolalia aperta.
1. Frecvenţa cea mai mare o au rinolaliile aperta datorate despicăturilor labio –
velo – palatine. În cadrul acestor despicături fonaţia este cea mai afectată fiind
necesară intervenţia chirurgicală, după care trebuie să urmeze procesul de
educare a vorbirii.
47
7.3. D I Z A R T R I A
1. Tulburări de motricitate:
Deoarece căile pentru diferite mişcări sunt blocate de leziuni, influxul nervos nu
poate parcurge calea directă de la origine la destinaţie şi de aceea trebuie stabilite căi
nervoase, care să înlocuiască traseele nervoase inutilizabile.
53
1.Corticală – apare în urma deficienţelor scoarţei cerebrale care participă prin vaste
arii neuronale, situate în diverşi lobi, la motricitatea vorbirii.
2.Subcorticală – care apare pe baza unor tulburări ale căilor sistemului piramidal şi
extrapiramidal.
3.Dizartria cerebeloasă
Este determinată de leziuni ale cerebelului care imprimă vorbirii un ritm sacadat,
care de obicei caracterizează vorbirea turmentaţilor. Vorbeşte prea încet sau prea tare,
întâmpinând greutăţi la pronunţarea silabelor. Vorbirea este neclară şi adeseori însoţită de
strigăte la sfârşitul cuvintelor. Din cauza sialoreei uneori pronunţia sa este îngreunată.
55
4.Dizartria bulbară
DISLALIE –DIZARTRIE
Dislalia şi dizartria au simptome asemănătoare, dar şi simptome care le
deosebesc. Dacă în dislalie sunt afectate sunete izolate, sistemul fonetic fiind păstrat, în
dizartrie implicaţiile sunt mult mai grave. În dizartrie tulburarea motorie este generală şi
motricitatea aparatului fonoarticulatorîmbracă caracteristicile tulburării motorii generale
– vorbire confuză, neclară, disritmnică, disfazică, monotonă, cu rezonanţă nazală. Deci pe
lângă pronunţarea defectoasă a unor sunete este modificat ritmul, expresivitatea şi
modulaţia vocii. Copilul dizartric ştie ce mişcări trebuie să facă dar nu le poate realiza
datorită limitării mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie.
DIZARTRIE – RINOLALIE
Spre deosebire de dizartrie, în rinolalie leziunea este periferică.
DIZARTRIE – ANARTRIE
Spre deosebire de dizartrie, anartria este o tulburare de natură afazică fiind lezat
sistemul elaborat pentru vorbire.
La anartrici se constată o variabilitate a fonemelor în funcţie de ansamblajul
fonetic, de condiţii afective, de evoluţia tulbirării în timp etc. Dizartria, dimpotrivă, se
caracterizează prin omogenitate, stabilitate şi invariabilitatea alterărilor fonetice.
A. B Â L B Â I A L A
Definiţie
Formele bâlbâielii
Etiologia bâlbâielii
fazice trecătoare. Activitatea analizatorului motor la cei mai mulţi dintre bâlbâiţi, este
perturbată în oarecare măsură, datorită legăturilor funcţionale strânse care-l unesc în
decursul ontogenezei, de analizatorul motor -verbal
lucrări de mare interes teoretic şi practic, iar după această perioadă s-au efectuat relativ
puţine cercetări, acest fapt având numeroase determinări şi motivări. Considerăm că în
condiţiile actuale, datorită implicaţiilor grave ce sunt generate de această tulburare, va fi
înţeleasă necesitatea ca cercetările să fie orientate şi spre această tulburare. Suntem siguri
că se vor găsi noi “modalităţi de tratament a bâlbâielii care, la un moment dat, devine un
adevărat stigmat al persoanei copleşite de această deficienţă” (Tobolcea, I., 1995).
Propunem ca etiologia bâlbâielii să fie cuprinsă în contextul bio-psiho-social în
cadrul căruia să putem remarca rolul principalilor factori care intervin în tabloul etiologic
atât de complex al bâlbâielii. Acest deziderat nu se poate realiza decât pe baza cooperării
mai multor specialişti, pe baza unei examinări complete, ajungându-se la adoptarea unui
ansamblu de măsuri cu caracter profilactic şi de tratament corespunzător (Tobolcea I.,
1995).
ale vălului palatin - pare că închide ieşirea verbală liberă. De obicei, aceasta se întâmplă
la consoanele oclusive: bu-bu-bunic (ocluzia buzelor); di-di-van (convulsiile vârfului
limbii); g...gâscă (convulsiile rădăcinii limbii şi ale vălului palatin). Spasmele vocale
cuprind muşchii laringelui, coardele vocale se închid strâns sau cu intermitenţe, reţinând
ieşirea vocalei (a...armă) sau coardele vocale rămân îndepărtate, vocala pronunţându-se
în şoaptă.Spasmele respiratorii sunt produse din cauza spasmelor din muşchii abdominali,
ai diafragmei sau ai cutiei toracice. În momentul vorbirii, aerul este reţinut şi bâlbâitul
parcă încremeneşte cu gura deschisă sau aerul este expulzat puternic şi dintr-o dată fraza
se pronunţă într-o expiraţie insuficientă. De obicei, în funcţie de locul de apariţie,
spasmele verbale sunt combinate: articulatoro-respiratorii, articulatoro-verbale etc.
Frecvenţa spasmelor la bâlbâiţi depinde de condiţiile mediului înconjurător în care
vorbesc. De obicei, bâlbâiţilor le este mai uşor să vorbească într-un mediu binecunoscut
sau în singurătate, şi mult mai greu în prezenţa unor persoane străine, în locuri publice.
În cortex au loc neîntrerupt două procese nervoase principale: excitaţia şi
inhibiţia. Interacţiunea lor corectă determină starea normală a întregii activităţi nervoase
superioare a omului. Când este tulburat echilibrul acestor procese poate avea loc
fenomenul numit de Pavlov: "răsturnare". Datorită acesteia, un focar mare în cortex
tulbură interacţiunea corectă a cortexului cu subcortexul, în special, a acelei părţi de
subcortex unde sunt centrii ce reglează ritmul vorbirii. Urmarea acestor tulburări este
dezorganizarea mişcărilor verbale coordonate (respiraţie, voce, articulare) care se
exprimă în spasme verbale.
.
67
Metode de tratament
După 140 ani, Blumel C.S. (1957) este de părere că bâlbâiala a devenit un obiect
de speculaţie. Puţine dintre metodele de bază au reapărut cu nume schimbate, în general,
metodele apar, dispar şi reapar din nou. Totuşi, considerăm că faţă de aceste concepţii
oarecum pesimiste, în ultimele decenii se observă o oarecare evoluţie în terapie şi îşi
arată roadele în eficienţa terapeutică.
Bloodstein, O.(1987) a sistematizat principalele metode care au fost folosite în
ultimii 200 de ani:
1) vorbire prelungită sau monotonă;
2) o anumită melodie a vorbirii;
3) o cizelare a unei vorbiri neclare a consoanelor, vorbire ritmică, aşezarea limbii
într-o anumită poziţie, schimbarea respiraţiei.
În ce priveşte controlul respiraţiei au existat diferite tehnici. Astfel, Plutarh şi
Demostene susţin că respiraţia trebuie exersată, controlată în timpul declamării; Avicenna
propune ca de fiecare dată înainte de a începe să vorbească, bâlbâitul să inspire adânc;
Bell (1853) consideră că bâlbâiţii trebuie să-şi "şcolească" respiraţia cu ajutorul unor
şoapte mai pronunţate; Kingsley (1877) include controlul respiraţiei; Fernau-Horn (1969)
recomandă bâlbâitului să abordeze cuvinte mai dificil de pronunţat folosind o anumită
tehnică de respiraţie.
Introducerea terapiei relaxării se bazează pe observaţiile că bâlbâiţii au
beneficiat de rezultate pozitive în urma terapiei. Van Riper (1972) afirmă că, pentru două
decenii (1920 - 1940), tehnicile de relaxare combinate şi cu alte tehnici, au dat rezultate
uimitoare în SUA şi Anglia.
În lucrarea "Tratamentul bâlbâielii", Van Riper (1973) recomandă introducerea
unui capitol despre vorbirea ritmică : "Una dintre cele mai vechi şi universale forme de
tratament pentru a ajuta bâlbâitul să ajungă la o vorbire fluentă este schimbarea sau
reglarea ritmului vorbirii. Există o serie de metode ce au decăzut şi au reapărut de
fiecare dată sub o formă uşor schimbată. De fiecare dată au fost salutate de către
susţinătorii lor şi cu mai puţin entuziasm de către adversari".
În unele cazuri apar recăderi, şi bâlbâiala devine mai gravă ca la început.
Principalul motiv: bâlbâitul crede că este stăpânul succeselor vorbirii sale, curajul său
creşte exagerat, încearcă lucruri mai grele prea devreme şi de multe ori renunţă pentru că
i se pare plictisitor să folosească modul de vorbire monoton, încetinit. Williams, D.E.
(1968) consideră că tratametul psihoterapeutic al bâlbâielii a produs o schimbare în
terapia bâlbâielii.
68
Logoterapie
Vorbirea prelungită
Vorbirea întârziată
Vorbirea ritmică
pronunţare ritmică a silabelor fără ajutor exterior şi o vorbire ritmică cu ajutorul unui
metronom. Brady, P. (1968, 1971) şi-a numit terapia "Metronome Conditioned Speech
Retraining".
Ritmul muzical, ca moment organizatoric, stă la baza metodei, saturaţia
emoţională a acestuia, legitatea sa, permit să se creeze o serie de exerciţii, alese
sistematizat şi fundamentate metodic. Conţinutul ideatic al muzicii, nuanţele ritmului şi
alte mijloace ale vorbirii muzicale pot fi utilizate pentru ordonarea ritmului în mişcări, ce
sunt foarte necesare bâlbâiţilor ce suferă de tulburări de ritm al vorbirii, corelate adesea
cu caracterul dezordonat, neliniştit al mişcărilor.
Un avantaj important al acestei metode este tendinţa acesteia de a înviora tonusul
muscular suprasolicitat al bâlbâiţilor. Această tensiune corespunde adesea cu retardarea
vorbirii şi este o piedică importantă în corectarea vorbirii. Retardarea motorie se
răsfrânge asupra întregii musculaturi cuprinzând şi aparatul verbal.
Pentru păstrarea unei armonii în activitate şi a principiului ierarhizării exerciţiilor,
se poate împărţi materialul practic după următoarea schemă:
1) Cânt;
2) Exerciţiu introductiv;
3) Exerciţii de reglare a tonusului muscular;
4) Exerciţii ce activează atenţia;
5) Exerciţii ce educă simţul ritmului muzical;
6) Exerciţii de vorbire;
7) Joc;
8) Exerciţii finale.
Neîndoielnic, atenţia este necesară în toate exerciţiile, simţul ritmului muzical este
evident, întotdeauna mişcările trebuie să fie libere, iar vorbirea este inclusă în toate
exerciţiile. Clasificarea exerciţiilor arată că într-o etapă se urmăreşte în special un scop.
Introducerea cuvântului este exerciţiul ce leagă vorbirea de unele elemente ale vorbirii
muzicale. Aceste exerciţii uşurează vorbirea, reduce fenomenele tonice şi clonice din
timpul bâlbâielii şi formează un teren favorabil pentru vorbirea fluentă.
1) Cântul - reglează respiraţia, dezvoltă capacitatea pulmonară şi cutia toracică,
ajută la favorizarea unei vorbiri armonioase, sonore. În selecţia cântecelor pentru copii
trebuie să se ţină seama de: conţinutul şi textul cântecului, ritm, lungimea frazelor.
2) Exerciţiile introductive - constau în teme uşoare, elementare, de marş în
diferite direcţii. Aceste exerciţii învaţă copiii să se orienteze în spaţiu, de a- şi forma
deprinderi elementare de mers în cerc, de a forma şiruri, coloane.
3) Exerciţiile de reglare a tonusului muscular - vizează reducerea tensiunii
excesive şi educarea capacităţii de a controla această tensiune. Importante sunt exerciţiile
de alternare a încordării şi slăbirii muşchilor. Aceste exerciţii sunt însoţite de cuvinte în
formă versificată, nu necesită un acompaniament muzical, deoarece ritmul şi precizia
mişcărilor se ating prin însoţirea acestora cu ritmul versurilor.
4) Exerciţii ce activează atenţia - se referă la stimularea specială a atenţiei,
dezvoltarea memoriei prin formarea de reacţii rapide şi precise la excitanţi vizuali şi
auditivi, dezvoltarea capacităţii de concentrare şi a capacităţii volitive a copilului.
Exerciţiile trebuie să ţină seama de vârsta copilului şi de capacităţile sale.
72
Se ştie că după terminarea terapiei pacienţii vorbesc fluent, dar trebuie ca acest
efect să se menţină pe o durată cât mai îndelungată. Scopurile terapiei de a obţine o
vorbire fluentă, o reducere a fricii, a angoasei, a comportamentului de evitare trebuie
realizate la finalul terapiei. Dar s-a observat că după o perioadă de timp pacienţii pot
reveni la bâlbâială. În prezent, tema "recădere" nu mai este tabu, acest "Maintenance of
Fluency" a fost tratat de către Boberg, E. (1981) într-o conferinţă în Canada.
Kroll, R. (1981) afirmă că majoritatea recăderilor apar la 6 - 12 luni după
terminarea tratamentului. S-a constatat că recăderile s-au produs când pacienţii au fost
frustraţi sau enervaţi în cadrul unor conflicte interumane în care ei s-au simţit sub
presiune. Deci, succesul terapiei este evident când pacientul câştigă o încredere
fundamentată realist, când i se pune la dispoziţie un repertoriu larg de tehnici pentru
rezolvarea problemelor şi obţine primele schimbări în starea sa (Kopel, S. şi Arkowitz, H.
1975). Pentru a obţine rezultate bune în terapie este foarte important să identificăm
condiţiile concrete de recidivă a bâlbâielii.
Silverman, F. (1981) a încercat să sintetizeze condiţiile care ar putea influenţa
"recăderile" în bâlbâială:
Abaterea de la programul de tratament de menţinere a vorbirii fluente;
O aparentă fluenţă verbală care se bazează pe un mod de vorbire schimbat;
Creşte din nou teama faţă de bâlbâială;
Scade încrederea în capacitatea programului de terapie de a menţine efectele pe
o perioadă mai îndelungată de timp;
Sfârşitul terapiei este prea timpuriu sau prea brusc;
Introducerea unui program nepotrivit de observaţie postterapeutică;
Vorbirea fluentă nu mai are prioritate principală şi bâlbâiala nu mai este simţită
atât de hotărâtoare ca până atunci;
Comunicarea se realizează cu succes chiar dacă se bâlbâie;
73
Lipsa unei laude asupra vorbirii fluente din partea persoanelor cu care
comunică;
O unitate de măsură prea severă şi apariţia unei iritări în cazul unor disfluenţe
normale;
Dobândirea unor boli postterapeutice;
În timpul terapiei nu au fost recăderi ocazionale şi aflându-se în această situaţie
nu ştie cum s-o rezolve;
O exersare defectuoasă pentru înlăturarea recăderilor.
Shenker, R. şi Danault, S. (1988) arată că următoarele condiţii facilitează
pacienţilor menţinerea rezultatelor tratamentului:
1. Pacientul a învăţat în cadrul terapiei metoda de autocontrol şi este în
măsură să se autocontroleze, autoîncurajeze.
2. În primele luni după terminarea tratamentului trebuie menţinute nişte
contacte de supraveghere şi acestea pot stăvili posibilităţile reapariţiei bâlbâielii.
În situaţiile de criză terapeutul trebuie să fixeze un alt tratament care să prezinte
posibilităţi de a-l ajuta în continuare. Convorbirea se centrează asupra crizelor prezente şi
terapeutul va încerca să estompeze dificultăţile care apar. Sunt analizate sentimentele care
pot acţiona pozitiv sau temerile care pot influenţa evoluţia tratamentului. Se vor fixa
şedinţe speciale în care pacientul este sprijinit să treacă peste această criză. O consiliere
suplimentară a membrilor familiei este indicată pentru că în acest fel se pot micşora
fenomenele de angoasă, teamă, ce apar odată cu primele semne de remisiune. În caz de
pericol de recădere, unii terapeuţi oferă aşa-numitele "programe de împrospătare" în
urma unor analize de comportament (Wilson, G. 1978).
3. Participarea la grupe de întrajutorare care trebuie să fie potrivite pentru
transfer şi pentru menţinerea vorbirii fluente. Aceste grupe folosesc nu numai pentru un
control reciproc ci şi pentru posibilitatea dezvoltării relaţiilor sociale
anii următori ar fi mai potrivită considerarea unui mod de abordare pragmatică în cadrul
căruia să se găsească pietre de fundament care să se bazeze pe date corecte.
Centrul de greutate al cercetărilor ştiinţifice se axează în prezent asupra laturii
motorii a producerii vorbirii şi anume asupra variabilei lingvistice şi neurofiziologice.
Aspectele emoţionale şi interacţionale sunt mai puţin luate în considerare. Se pare că în
cadrul aspectelor psihologice ale bâlbâielii se ajunge la o anumită saturare conştientă.
Din punct de vedere fiziologic, studiile de laborator sunt uşor de interpretat.
Această tulburare n-ar putea fi vindecată dacă nu se asociază o metodă de cercetare care
să ne dea speranţa că vom obţine rezultate realiste asupra fenomenului ca atare.
În ultimii ani a fost luată în considerare prevenirea care are un rol foarte important în
evoluţia bâlbâielii. Metodele folosite ar trebui în aşa măsură sensibilizate, modificate,
încât să fie potrivite tehnicilor pe care preconizăm să le folosim.
Un progres deosebit în ultimii ani l-au cunoscut metodele şi programele de terapie
orientate spre liniştirea, relaxarea pacienţilor. Aplicarea programelor de terapie trebuie să
nu fie rigidă astfel încât să facilităm o manifestare mai largă a factorului individual. În
strânsă dependenţă cu problematica individuală trebuie să oferim un program de terapie
specifică fiecărui bâlbâit.
.
B. L O G O N E V R O Z A
Boşcaiu, E., (1973) conchide "dacă aceste disfluenţe sunt mai puţin evidente, dar
sunt grefate pe un fond de labilitate emoţională, bâlbâiala poate dobândi caracterul unei
adevărate logonevroze".
Pe plan psihic este alterată întreaga personalitate, ceea ce duce la o nevroză
numită "nevroză obsesivă", anxietate, negativism, irascibilitate, mutism.Obsesia
tulburării vorbirii sale îl torturează, devine o preocupare patologică. În cazul acesta,
bâlbâiala este legată de stări nevropate şi se numeşte "logonevroză". Fobia vorbirii se
întăreşte sub forma unor legături durabile şi obsedante. Personalitatea logonevroticului
sub unele aspecte se dezorganizează, iar reţinerea în discuţii şi teama de vorbire creează o
stare de inerţie, de rigiditate. Verza, E., (1972) arată că "momentul conştientizării
bâlbâielii şi trăirea ca atare în planul personalităţii (a conştientizării respective)
transformă bâlbâiala în logonevroză".
Etiologia logonevrozei
singure
disfluenţe DA
trec
raţionări
şi
copilul comportament
ocazionale
NU negativ
conştientizarea
defectului vorbirii
"Eu nu sunt
capabil să vorbesc"
Logonevrotic
Simptomatologie în logonevroză
Observaţii terapeutice
Emoţională: Comportamentală:
încordare
1)Circuitul
tensiune; bâlbâielii: bâlbâiala se află într-un 1) lipsă
cercdeînfluenţă
care în vorbire
componentele
intensificarea tendinţelor
2) teamă;
comportamentale, cognitive şideemoţionale (bâlbâială);
bâlbâială sunt integrate într-un cerc închis
3) ruşine. 2) mişcări însoţitoare;
3) lipsă de adaptare socială.
Gândire negativă
Circuitul
ce fluenţei:lascopul tratamentului este de a dezvolta în cadrul acestui
conduce
E m o
cerc o fluenţăemoţiiţ i o n a l ă: o atitudine pozitivă şi relaxare
îmbunătăţită, C oExperienţă
m care t negativă
p o r să a se
m eintegreze
n t a l ă:
1) relaxarea; negative 1) care
fluenţa influenţează
vorbirii îmbunătăţită;
într-un sistem încurajator
2)încrederea în propria persoană. comportamentul
2) interacţiune socială îmbunătăţită.
Această metodă conţine un paradox: C o g npei de
t i vo ă:
parte exersăm cu pacientul o tehnică
de evitareIdei,
a bâlbâielii, iar pe deanticipante
gânduri negative altă parte tindem să reducem
care însoţesc prin şiacest
bâlbâitul lucru
îl fac sentimentele
să devină o
negative legate de bâlbâială şi să pretindem persoanăo atitudine
retrasă
C o g n i t i v ă: acceptabilă faţă de fenomenul ca
atare. Aceasta pare Idei să fie de mare importanţă pentru profilaxia
şi gânduri îmbunătăţite despre imaginea proprie revenirilor. După
terminarea terapiei, momentele de bâlbâială trebuie însoţite de o teamă minimă şi de un
sentiment redus al penibilului pentru a evita reactivarea circuitului bâlbâielii. Cele mai
bune rezultate ale terapiei se bazează pe formarea capacităţilor de control care să ducă la
o teamă foarte redusă. Corespunzător situaţiilor individuale trebuie să li se acorde
preponderenţă laturii tehnice a vorbirii şi problematicii emoţionale. Pentru a realiza un
oarecare control şi o viziune de ansamblu asupra evoluţiei vom aborda în discuţiile cu
pacientul etapele pe care le vom parcurge în terapie pentru a se ajunge la bune rezultate.
Buna structurare a etapelor terapiei şi progresul programului pot fi realizate prin fixarea
ritmului şi vitezei de lucru ce se potrivesc pacientului. Este necesar ca în permanenţă să
întărim încrederea pacientului în posibilităţile sale şi să-l încurajăm în exersarea
diferitelor exerciţii dificile. "Scopul terapiei este de a conduce pacientul ca el să devină
maestrul vorbirii sale şi nu sclav" (Murray, 1980).
C. T A H I L A L I A
Prin tahilalie se înţelege vorbirea accelerată, rapidă care apare, în special, la copiii
nervoşi, excitaţi, fiind însoţită de mişcări ale mâinilor, braţelor, întregului corp. Dacă
tahilalia nu este corectată la timp se poate transforma în bâlbâială.
Unii tahilalici pot avea o vorbire corectă, fără modificări acustice ale sunetelor
sau fără deformări sintactice ale propoziţiilor. La alţii, pot apare deformări ale sunetelor,
omit vocale, înlocuiesc sau omit consoane, elimină prepoziţiile, pronunţă cuvintele fără a
respecta ritmul inspir-expir, încât vorbeasc până elimină tot aerul din cavitatea
pulmonară. Vorbirea este agramaticală, fac multe greşeli de gen, timp, caz, poziţie a
cuvintelor.
83
D. B R A D I L A L I A
E. A F T O N G I A
F. TULBURĂRILE COREICE
( DISGRAFIE-DISLEXIE / AGRAFIE-ALEXIE)
Terminologie şi definiţie
Agrafia este incapacitatea relativ totală a învăţării actului grafic, se găseşte rar la
copil, ea implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale.
Disgrafia este incapacitatea copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală
normală) de a învăţa corect şi de a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare
normală.
Unele încercări de a cuprinde sub forma unei definiţii sintetice tulburările scris-
cititului nu aduc precizări deosebite şi nu fac distincţia între diferitele grade ale tulburării.
În alte situaţii definiţia este prea largă pentru a preciza acest domeniu şi cum se manifestă
el în practică la copiii care au asemenea dificultăţi în formarea abilităţilor de scris-citit.
E:Verza propune o definiţie a disgrafiei şi dislexiei care să ia în considerare mai
multe criterii : etiologic, simptomatologic, lingvistic şi psiho-pedagogic:
Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi
formarea deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau
incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor
factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a
subiectului, a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor
morfo-funcţionale, de la nivelul sistemului nervos central, şi a deteriorării unor funcţii
din cadrul sistemului psihic uman, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a
unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a deteriorării ei etc., şi
care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente între grafemele şi literele
asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi substituiri de grafeme şi litere, omisiuni,
adăugiri şi substituiri de cuvinte şi chiar de sintagme, deformări de litere şi grafeme,
plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a grafemelor, neînţelegerea completă a celor
citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris şi în final, neputinţa de a
dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei.
86
îngreunarea citirii, când copilul nu depune efortul necesar pentru a citi fiecare unitate în
parte şi are tendinţa de a ghici ce urmează, este posibilă datorită dezvoltării înţelegerii
sensului cuvintelor şi a contextului.
Copilul în perioada postabecedară are formate mecanismele nervoase necesare
şi poate realiza scris-cititul, ce se perfecţionează continuu, pe baza existenţei unor
deprinderi. În această perioadă se reduc tot mai mult dificultăţile în discriminarea
grafemelor ce compun cuvântul pentru redarea în scris şi cele legate de unificarea
fonemelor pentru citit.
La baza scrisului şi cititului stă caracterul intenţional, înţelegerea mai profundă a
semnificaţiei cuvântului şi a unităţilor care îl compun este determinată de conştientizarea
fiecărui moment al scris-cititului. Integritatea analizatorilor are un rol important în
formarea abilităţilor scris-cititului: pentru citit analizatorii auditiv şi vizual, pentru scris
analizatorii auditiv, vizual şi kinestezic.
Atât pe linia învăţării, cât şi pe cea a înţelegerii, scris-cititul sunt strâns legate
între ele. Putem spune că cititul precede scrisul, iar deprinderile de citire, mai strâns
legate de exerciţiu, se formează mai rapid decât cele de scriere. Citirea în comparaţie cu
scrierea, datorită formei de manifestare a fost denumită forma de ,,limbaj pasiv'', deşi în
realitate este într-o continuă dinamică.
Copilul la începutul însuşirii cititului percepe în mod separat unităţile din care
este constituit cuvântul şi depune eforturi evidente pentru sinteza lor. Apoi perceperea
cuvântului devine globală, iar ulterior, aceasta se generalizează şi în cazul unităţilor
sintagmice. Pentru a putea realiza decodificarea şi înţelegerea, stadiului de percepere
globală îi urmează cel de analiză. Automatizarea citirii, manifestată prin creşterea
rapidităţii cu centrarea atenţiei pe ideile principale, se realizează printr-o percepere
globală şi sincretică a lecturii.
Capacităţile intelectuale ale subiectului, viteza citirii acestuia, gradul de dificultate a textului
citit, precum şi conţinutul mai apropiat sau mai îndepărtat de enunţurile verbale ale
cititorului, sunt factori de care depinde înţelegerea unui text lecturat. În cazul în care textul
este încărcat de semnificaţii şi sensuri multiple, efortul de decodificare este mai mare.
Aşa cum reiese din definiţia dată de Emil Verza, disgrafia-dislexia nu este numai
o insuficienţă a însuşirii scris-cititului, ci o incapacitate de a edifica scheme motorii sau
perceptive suficient de diferenţiate care să asigure identitatea grafemelor în scriere-citire.
Ca efect al disgrafiei-dislexiei subiecţii prezintă tulburări şi în funcţiile superioare
ale limbajului, tulburări de percepţie, preluarea noţiunilor, în înţelegerea raportului
formă-fond, în desprinderea-reţinerea formei.
De asemenea, la nivelul răspântiei parieto-occipito-temporale există o serie de
dereglări care provoacă două tipuri de tulburări în cadrul afecţiunilor disgrafice-dislexice:
90
Dată fiind complexitatea etiologiei dar, mai ales că de cele mai multe ori, în
provocarea tulburărilor scris-cititului, nu acţionează o singură cauză ci mai multe,
precizarea lor este mai dificilă.
Sintetizându-se datele referitoare la etiologia disgrafiei-dislexiei,au fost delimitate
două categorii de factori:
A) Factori ce aparţin subiectului:
- deficienţe de ordin senzorial;
- gradul dezvoltării intelectuale;
- slaba dezvoltare psihologică;
- starea generală a sănătăţii;
- reacţii nevrotice;
- condiţii motivaţionale;
- instabilitate emoţională;
- deficienţe pe linia activităţii şcolare;
- nedezvoltarea şi tulburările vorbirii;
- leziuni ale creierului;
B) Factori ce aparţin mediului:
- slaba integrare în colectiv;
- nivelul socio-cultural scăzut al familiei;
- dezinteresul familiei faţă de pregătirea copilului;
- metode şi procedee necorespunzătoare pentru învăţarea scrisului.
Există alte trei categorii de factori care sunt discutaţi în literatura de specialitate
ca fiind posibili în producerea disgrafiei-dislexiei:
- factori materni;
- factori socio-economici;
- locul ocupat de copil în raport cu ceilalţi fraţi.
a) Perturbări ale elementelor primare (de bază) ale grafismului - pot avea o
cauză centrală sau periferică şi pot fi însoţite de tulburări de vedere, pseudoinvaliditate
motorie, tulburări ale auzului fonematic.
Aceste tulburări au o arie de manifestare extinsă:
inabilitatea sau disabilitatea de a reproduce o figură geometrică după model;
dificultăţi de a trasa după comandă linii drepte, curbe, delimitări de spaţiu;
imposibiltatea sau dificultatea de a respecta direcţiile de orientare spaţială: sus-jos,
stânga-dreapta;
dificultăţi considerabile în respectarea proporţiilor de tangenţă, paralelă;
dificultăţi în legarea într-o unitate a unor segmente diferite.
d) Disgrafia-dislexia motrică
În acest caz motricitatea determinând numeroase lipsuri grafice caracterizate în
general prin ilizibilitate şi ritm extrem de lent în scris-citit.
Cele cinci tipuri de disgrafie-dislexie motrică sunt grupate în funcţie de trei
caracteristici ale semnelor grafice şi a motricităţii copiilor cu disgrafie-dislexie, şi anume:
1. Proasta organizare a paginii:
- Textul nu are unitate şi este dezorganizat pe pagină;
- Spaţiul între rânduri este prea mic sau exagerat de mare;
- Nu se respectă orizontala rândului;
- Lipsa spaţiului alb;
- Dansul cuvintelor.
2. Neîndemânarea:
- Trăsături de proastă calitate, grafisme retuşate;
- Înaintare grafică sacadată;
- Prezenţa punctelor de sudură, legarea literelor realizându-se cu multe ridicări sau
desprinderi ale stiloului de pe caiet.
3. Erori de formă şi de proporţie:
94
TIPUL I
Rigid, crispat, caracterizat prin tensiune, scris înclinat spre dreapta, trăsături singulare,
îngustarea buclelor exterioare, cuvinte înghesuite, lipsă de spaţiu între rânduri;
TIPUL II
Deformat, opus primului tip de disgrafie motorie, caracterizat prin trăsături încetinite,
neregulate, scris mic şi rotund, neregularităţi în dimensiunea literelor, aspect general de
neglijenţă, forme neprecise care dau impresia că scrisul nu avansează de la stânga spre
dreapta.
În general acest scris se caracterizează mai puţin prin perturbarea motrică, ci mai ales prin
ansamblul scrisului care este, de obicei, neregulat, împrăştiat, cu ritm lent de execuţie.
TIPUL III
Impulsiv, dinamic, precipitat, lipsit de control, cu numeroase mişcări bruşte şi neregulate,
linii fluctuante, forme neprecise, litere confuze, organizare proastă a paginii, nerespectând
în mod deosebit marginile, finalurile cuvintelor şi semnelor diacritice sunt prelungite şi
accentuate, legăturile sunt infantile, predomină neregularităţile de dimensiune, coexistă
curbele şi unghiurile ascuţite.
TIPUL IV
Stângaci, neîndemânatic, forme greoaie şi neproporţionale ale literelor, legături infantile
între litere, pagină prost organizată, cuvintele dansează pe linie, spaţiile sau rândurile
neuniform repartizate determinând un aspect de dezordine şi confuzie.
TIPUL V
Lent şi precis, predicţie pentru buna formă a literelor, preocupare pentru organizarea
paginii respectând liniile şi marginile, litere precise şi bine conturate, puţine neregularităţi
în privinţa direcţiei şi dimensiunii literelor.
special a celor de legătură, care denotă o slabă centrare psihică pe operaţia efectuată, dar
devin pronunţate adăugirile de grafeme.
a) cei care sunt privaţi pe linie culturală şi dispun de o educaţie insuficientă sau
greşită ;
b) cei cu tulburări afectiv-emoţionale;
c) cei la care se manifestă o incapacitate specifică.
Ţinând seama de faptul că la debilul mintal există şi o serie de deficienţe ale
văzului, auzului, motrice, psihomotrice şi afecţiuni ale cortexului, simptomele
tulburărilor tulburărilor scris-cititului se asociază cu acestea accentuând incapacitatea
comportamentului grafic-lexic.
Scris-cititul implică o comunicare simbolică cu ajutorul unor semne create de om
(variabile în funcţie de civilizaţie şi cultură) şi devine posibil numai la un anumit grad de
dezvoltare intelectuală, motorie şi afectivă.
Datorită faptului că experienţa de viaţă este săracă, posibilităţile de achiziţie şi prelucrare
a informaţiilor sunt reduse, iar conştiinţa nu îndeplineşte decât parţial funcţia de
organizator al vieţii psihice la debilul mintal, formarea şi dezvoltarea deprinderilor de
scris-citit parcurg un drum anevoios, cu numeroase oscilaţii şi întoarceri la stadiile
iniţiale, în care motivaţia nu devine suport al comportamentelor adaptative la situaţii noi.
De aici o serie de dificultăţi lexico-grafice care conduc la comportamente neadaptate şi la
eşecuri şcolare repetate.
În literatura de specialitate există mulţi autori care evidenţiază relaţia strânsă între
dezvoltarea intelectuală a copilului şi tulburările limbajului. Astfel:
- Seeman şi Bussemann consideră că insuficienţele intelectuale pot fi factori
determinanţi ai tulburărilor de scriere şi vorbire;
- Zorgo şi Neagu-Boşcaiu evidenţiază efectele negative ale defectelor de limbaj
asupra evoluţiei intelectuale;
- Străchinaru I. raportează insuficienţele activităţii intelectuale la dezvoltarea
mintală şi apoi la tulburările de scris.
Scris-cititul constituie o formă a limbajului achiziţionată în condiţiile şcolarizării şi
presupune, în principiu, însuşirea unor forme lingvistice complexe a unui mod de
exprimare ce se presupune a fi legat de urmărirea unui fir logic, coerent al gândirii şi care
necesită participarea intenţionată, voită, afectivă şi conştientă la actul scris-cititului. Ca
atare, însuşirea scris-cititului comportă un grad mare de complexitate, iar dereglările în
sfera acestui act se repercutează atât în sfera psihică, cât şi în sfera socială a individului.
La deficienţii mintali dereglarea scris-cititului, ca de altfel toate dereglările limbajului,
îngreunează integrarea socială, şi poate duce in-extremis la comportamente antisociale,
ca urmare a eşecurilor şi conflictelor permanente ce survin în viaţa lor şcolară. În acest
context, disgraficul-dislexicul deficient mintal poate deveni sau descurajat, pasiv,
nepăsător, inert, opziţionist şi în general retras, introvert, tăcut, şi uneori poate evita
compania colegilor. Clement Launay subliniază că progresiv cu înaintarea în vârstă, dacă
nu se corectează, disgrafia-dislexia determină agravarea tulburărilor de comportament, în
sensul că pot devin agresivi şi opozanţi în familii şi societate, au o personalitate
nematurizată şi aceasta datorită insucceselor repetate care le încearcă.
III. T U L B U R Ă R I P O L I M O R FE ALE L I M B A J U
L U I
105
A. A L A L I A
Definiţie şi terminologie
Termenul de alalie a fost introdus in 1843, înlocuit apoi prin afazie şi mai târziu
cele două tulburări de limbaj au fost delimitate.
E.Verza defineşte alalia fiind o tulburare gravă de vorbire determinată de
factori nocivi care afecteaza mai mult sau mai putin zona centrala a vorbirii şi se
caracterizează prin neputinta alaliculului de a vorbi şi a inţelege în totalitate sau
suficient, vorbirea altora, cu toate că organele de recepţie sunt sănătoase şi
insuficienţele nu-s de tip oligofrenic.
Deci, alalia este tulburarea cea mai profundă de elaborare, de organizare şi de
dezvoltare a limbajului intâlnită la copiii care nu au vorbit niciodată şi care nu se explică
prin deficitul de auz sau prin intârzierea mintală.
Etiologia alaliei
Cauzele alaliei sunt foarte complexe şi greu de precizat. Cauzele sunt grupate în
trei categorii:
1) generale - alcoolismul părinţilor
- sifilis
- tuberculoza
- rahitism
- traume la naştere
- ereditare (25% - 50%)
Simptomatologie
Clasificarea alaliei
1) Alalia motorie
Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 3-4 cuvinte. Vorbirea repetată este
imposibilă, dar în unele cazuri alalicul motor poate pronunţa sunete sau silabe izolate, pe
care nu le poate integra în cuvinte. Vorbirea se realizează cu mare dificultate datorită
107
2) Alalia senzorială
Diagnostic diferenţial
AFAZIE ALALIE
DIZARTRIE ALALIE
- Apare la cazurile cu infirmitate motorie - Nu există infirmităţi motorii cerebrale.
cerebrală. - Este afectat centrul cortical al elaborării
- Este afectată latura intermediară dintre limbajului.
organele periferice şi centrul cortical al - Nu ştie să vorbească.
elaborării limbajului.
- Nu poate să vorbească. ALALIE
- Congenitală.
MUTISM ELECTIV - Caracter permanent/dacă nu se desfăşoară
- Dobândit. terapie logopedică.
- Temporar, reversibil – în condiţii de mediu - Nu refuză contactul cu mediul.
favorabile
- Refuză contactul cu mediul. ALALIE
- Comportament adecvat situaţiilor.
AUTISM - Raporturi afective uneori exagerate.
- Comportament inadecvat. -Automatisme absente.
- Raporturi afective absente.
- Automatisme prezente. ALALIE
-În etiologie nu sunt incriminaţi factorii
RETARDUL DE LIMBAJ educativi şi de mediu.
-În etiologie sunt incriminaţi factorii -Tulburare durabilă, rezistenţă la învăţare.
educativi şi de mediu.
-În condiţii favorabile se obţine un ritm
109
DEBILITATE MINTALĂ
-Inerţie : greutăţi la schimbarea criteriului de
activitate.
-Numărul foarte mare de repetiţii.
Terapia alaliei
Absenţa limbajului este unul dintre cele mai dificile obstacole în calea
dezvoltării psihice normale. Terapia logopedică urmăreşte elaborarea, organizarea şi
dezvoltarea limbajului şi restructurarea pe această bază a întregii personalităti. In
elaborarea limbajului se acţionează concomitent asupra celor trei componente ale vorbirii
: fonetică, vocabular şi structură gramaticală.
Terapia logopedică este de lungă durată şi foarte complexă. Invăţarea
limbajului parcurge mai multe etape, în funcţie de posibilităţile alalicului. In conturarea
metodicii se va avea în vedere cooperarea şi interesul copilului pentru corectare, vârsta,,
gradul deficitului neurologic, înţelegerea vorbirii.
Este indicat ca terapia logopedică să înceapa la 4-5 ani. La baza activităţilor
trebuie să stea principiul gradarii efortului verbal în funcţie de posibilităţile copilului la
momentul respectiv. Este indicat ca activităţile să fie variate, atractive pentru a trezi
interesul copilului. La început se vor folosi intens analizatorii vizuali, auditivi, tactili si
kinestezici.Pentru uşurarea înţelegerii se va folosi mimica şi gestica.
1) Educarea senzorial-motorie
Pentru realizarea celui de-al doilea obiectiv se începe cu invăţarea unor cuvinte
scurte, clare, uşoare. Deoarece la alalicii senzoriali dificultatea principală este la nivelul
înţelegerii, se va insista pe aspectul semantic. Se demonstrează acţiunea sau se indică
obiectele şi se denumeşte cu voce tare.. Alalicul este pus să repete. După ce denumeşte i
se cere să indice obiectul respectiv.
In urmatoarea etapă i se solicită să arate un obiect cunoscut dupa denumire sau
să efectueze o acţiune. Prin mimică sau verbal i se atrage atenţia asupra greşelilor. Se va
insista mult pe analiza fonetică a cuvintelor şi a propoziţiilor cu sinteza ulterioară,
punându-se un mare accent pe dezvoltarea auzului fonematic. Tot acum se va avea în
vedere însuşirea semanticii structurii gramaticale (a cuvintelor şi propoziţiilor).
Citirea labială a cuvintelor învăţate va uşura înţelegerea conţinutului şi
însuşirea articulaţiei. Nu se poate stabili o ordine a cuvintelor ce trebuie învăţate, dar se
impune o planificare a acestora.. In general se porneşte de la cuvintele cele mai uzuale şi
111
legate de persoana lui, de ceea ce-l inconjoară, de activităţile zilnice. La început numărul
cuvintelor este foarte mic, 2-3 cuvinte. Pe parcurs propoziţiile sunt dezvoltate atât sub
aspectul numărului de cuvinte cât şi al complexităţii exprimării.
Deci, odată cu îmbogaţirea vocabularului se educă treptat şi structura
gramaticală a vorbirii. Mult timp se menţin greşelile gramaticale, mai evidente în
limbajul scris datorită nerespectării regulilor morfologice si sintactice. Permanent se va
insista asupra preciziei şi forţei articulatorii, sonorizării, a pronunţiei corecte. Se
întâlnesc frecvente greşeli de logică şi stil, denaturând sensul celor exprimate. Pentru a
respecta succesiunea evenimentelor, copilul va fi dirijat prin întrebari, se va urmări
aşezarea cuvintelor în propoziţii, a propoziţiilor în fraze, înţelegerea şi reproducerea
logică a ideilor.
Pe masură ce posibilităţile copilului permit, se va trece la formulări de
propoziţii pe bază de cuvinte date, la povestire ajungându-se la un vocabular suficient
dezvoltat care să-i permită susţinerea unui dialog, a unei conversaţii cu diferite persoane,
la expunerea unui subiect, deci la o integrare normala în colectiv.
3)Instruirea
vorbire normală, trezirea interesului pentru vorbire, crearea unui mediu stimulativ, lipsit
de stări tensionale sau supraprotecţionism.
La alalicii senzoriali-motori se aplică măsuri şi metode combinate, punându-se
accentul pe tulburarea care este mai pronuntată.
Prognosticul este mai favorabil pentru alalicii motori. Alalicii senzoriali, în
general, progresează mult mai greu. Chiar dacă terapia începe la vârsta prescolară, ea
trebuie continuată şi în primii ani de scoală, deoarece ei nu pot răspunde exigenţelor
şcolare în aceeaşi măsură ca şi copiii normali.
Concluzii
Copilul alalic trebuie să inceapă terapia logopedica înainte de 6-7 ani, după
această vârstă reuşita fiind mai dificilă. Sub influenţa terapiei logopedice recuperarea va
fi mult mai rapidă pe planul gândirii decât a limbajului, atât sub aspect articulator cât şi
intelectiv al limbajului, indiferent dacă este motorie sau senzorială.
Sub aspectul structurii fonoarticulatorii, dupa o muncă anevoioasă de impostare
a sunetelor (în special la alalicii motori), perseverează greutăţi în articularea şi
113
B. A F A Z I A
Definiţie şi terminologie
Etiologia afaziei
1) Afazia motorie
2) Afazia senzorială
Afazia copilului
Afazia copiilor se deosebeşte de afazia adulţilor, mai ales când apare la o vârstă
mai mică. La o vârstă mai mică se apropie de alalie, la o vârstă mai mare are mai multe
caracteristici comune cu afazia adultului. La copii vorbirea dispare foarte repede şi
complet, iar primele cuvinte apărute după o perioadă de muţenie completă sunt foarte
reduse deoarece vocabularul nu s-a fixat. Raporturile între sunete şi categoriile
gramaticale nefiind încă suficient dezvoltate, înţelese şi fixate, fac ca tulburările fonetice
şi gramaticale să fie foarte frecvente.
Astfel, tulburările de vorbire sunt foarte variate la copiii afazici, fiind în funcţie
de localizarea leziunii, de vârsta la care au apărut şi natura afaziei. Dispar imaginiile
motorii ale vorbirii, apare imposibilitatea articulării sunetelor, cuvintelor, afazicii nu-şi
pot aminti aceste mişcări , deşi mişcările organelor periferice sunt păstrate.
Înţelegerea este mai bine păstrată la afazicul motor faţă de afazicul senzorial la
care înţelegerea este profund afectată prin tulburarrea raportului dintre cuvânt şi
imaginea lui. Totuşi, la afazicul senzorial vorbirea interioară nu dispare total, el sesizând
înţelesul general al cuvântului.
La copilul afazic se constată şi un deficit de intelect constat cu precădere în
afazia amnestică, unde întreaga tehnică a gândirii este tulburată. La aceasta contribuie şi
greutăţile apărute în denumirea obiectelor care inhibă procesul normal al gândirii.
Memoria copilului afazic este şi ea tulburată, dar se restabileşte odată cu
restabilirea vorbirii. Atenţia auditivă este redusă ajungând până la incapacitatea de a
asculta, de a fi atenţi la ce aud, de a diferenţia complexele sonore şi de a reacţiona la ele.
Percepţiile acustice sunt foarte inconstante şi sunt diminuate în caz de boală, oboseală,
situaţii tensionale etc.
Deci, şi la copiii afazici este tulburat psihicul în totalitatea sa. La ei se menţine
mult timp, la unii pentru toată viaţa, un vocabular redus, un stil telegrafic în vorbie, iar
progresele dincolo de un anumit nivel sunt greoaie, dificultăţi grafice şi verbale
persistente şi incapacitate de a integra noi cunoştinţe. Şcolarii afazici întâmpină cele mai
mari greutăţi la disciplinele care solicită mai mult limbajul, aplică cu dificultate vechile
cunoştinţe la noi situaţii.
La o vârstă şcolară mai mare se poate recâştiga ce au pierdut, totuşi şi aceştia
vor avea mari greutăţi în însuşirea noilor cunoştinţe. Nu se poate vorbi de o recuperare
totală a limbajului şi la atingerea unor performanţe şcolare, copiii afazici se întâlnesc în
proporţie foarte scăzută în şcolile de masă.
În afazia copilului găsim o degradare globală a funcţiei limbajului şi vorbirii,
străbătând toate planurile pe care se desfăţoară funcţia – de la fonetism până la planul
intelectual al operaţiilor de analiză şi sinteză.
Aspectele simptomatologice se ordonează în modul următor :
a) Sindromul de dezintegrare fonetică.Este asemănător la copilul afazic cu
ceea ce întâlnim la adultul afazic şi constă în tulburări articulatorii de tip paralitic în faza
117
la întrebări, povestiri ale unor întâmplări din viaţă etc. Este important ca materialul
verbal să fie interesant, accesibil, adaptat posibilităţilor. În paralel se corectează şi
sunetele prin efectuarea unor exerciţii speciale pentru formarea mişcărilor de articulaţie.
În cazurile de apraxie a organelor de articulaţie aceste mişcări se realizează foarte greu
sau nu se pot efectua, deşi în condiţii normale se desfăţoară corect.
La afazicii motori trebuie conştientizate toate mişcările articulatorii. Pentru
aceasta i se cere să observe în faţa oglinzii forma şi consecvenţa fiecărei mişcări,
solicitându-i să realizeze aceste mişcări, concomitent, reflectat, apoi independent. De
obicei se porneşte de la mişcările păstrate şi se formează treptat articulaţiile sunetelor,
începând cu vocalele. Sunetul reprodus se consolidează şi se generalizează. Se face
legătura între fonem şi grafem.. Urmează asociaţia conştientă a vocalelor (au, ua)
folosind demonstraţia. În mod asemănător se formează şi consoanele, începând cu cele
care necesită mişcări mai simple (p,b,m,n,f,v). Se poate apela la ajutor mecanic, să simtă
vibrarea laringelui în momentul pronunţării sunetului deoarece nu poate pronunţa sunetul
după auz, structurile vechi fiindu-i distruse.
În etapa însuşirii cuvintelor se insistă pe analiza lor, pentru înţelegerea rolului
semantic al fonemelor, mai alea a celor opozante. Afazicul motor întâmpină greutăţi
deosebite în trecerea da la un sunet la altul din cauza inerţiei patologice a proceselor de
articulaţie şi a dezintegrării vorbirii interioare, perseverând primul sunet sau silabă.
Pentru uşurare se împrumută silabelor un înţeles, se face analiza fonetică şi semantică a
cuvintelor, se analizează succesiunea literelor şi sunetelor.
După obţinerea posibilităţilor de pronunţare a cuvintelor, se trece la formarea
deprinderilor de alcătuire a propoziţiilor, cu folosirea predicatelor, eliminându-se stilul
telegrafic. În acest scop se vor purta discuţii pe bază de imagini, tablouri, acţiuni. La
început propoziţiile vor fi simple, apoi se va introduce atributul, complementul direct,
complementul circumstanţial.
Pentru înlăturarea stilului telegrafic se vor alcătui propoziţii după cuvinte de
sprijin, se înlătură agramatismele. În unele condiţii se poate începe şi scrierea, începând
prin copierea cuvintelor, apoi cu dictarea cuvintelor învăţate şi citirea acestora.
La afazicul senzorial, accentul se va pune pe latura semantică a vorbirii, pe
fixarea unui înţeles pentru fiecare cuvânt. În prima etapă este indicat să se dezvolte auzul
fonematic, folosindu-se analiza kinestezică, tactilă, optică. Pentru fixarea
particularităţilor pronunţiei subiectul trebuie să pipăie laringele, cutia toracică, să simtă
jetul de aer pe mână, să urmărească în faţa oglizii articulaţia sunetului respectiv, să simtă
încordarea organelor de vorbire prin atingerea cu mâna în regiunea rădăcinii limbii.
Paralel cu analiza fonetică îşi vor însuşi şi o serie de cuvinte. La început i se va
cere să indice obiectele, imaginile pe care le denumeşte, iar pe parcursul progreselor
activităţile devin tot mai complexe. Se efectuează exerciţii de diferenţiere a unor cuvinte
concrete după imagini, i se solicită să caute sensul diferit folosind paronime, să
alcătuiască serii de cuvinte cu evidenţierea rădăcinii cuvântului. În cazul în care înţelege
cuvintele separat dar nu înţelege propoziţia, se insistă asupra desprinderii sensului logic,
a însuşirii conştiente a sensurilor, categoriilor gramaticale. Însuşirea cuvintelor noi se
realizează în cadrul unui context în care celelalte cuvinte sunt cunoscute. Urmează o
etapă laborioasă pentru dezvoltarea vorbirii generale, folosindu-se foarte mult
povestirile, compunerile, vorbirea dialogată etc. De asemenea, se vor desfăşura exerciţii
de scriere după dictare, copiere, precum şi citirea cu voce tare şi în gând.
120
În general, afazia senzorială se corectează mai rapid decât cea motorie şi poate
dispare fără a desfăşura o muncă specială.
IV. T U L B U R Ă R I DE DE Z V O L T A RE A LI M B A J U
L UI
LIMBAJULUI
Terminologie
Poate fi considerat ca având întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului
copilul care până la vârsta de 3 ani foloseşte un număr redus de cuvinte, pe care le
pronunţă alterat şi care nu poate forma propoziţii simple, deşi are auzul normal şi
organele fono-articulatorii bine dezvoltate.
Etiologie
Simptomatologie
Structura gramaticală
Copiii nu pot formula propoziţii. Adesea cuvântul are rol de propoziţie sau
folosesc propoziţii în care lipsesc pronumele şi legăturile gramaticale.De obicei, odată cu
crearea condiţiilor favorabile stimulării vorbirii, recuperarea limbajului se face într-un
ritm rapid.
Prelungirea nedezvoltării limbajului până la intrarea în şcoală se manifestă
prin :
- nesurprinderea unităţii fonetice şi grafice a sunetelor şi literelor, a cuvintelor;
- nediferenţierea sunetelor în cadrul cuvintelor;
- insuficienta dezvoltare a mecanismelor transmiterii din limbajul interior în cel
exterior;
- capacitatea redusă de formulare a propoziţiilor;
- folosirea incorectă a singularului şi pluralului;
- sărăcia adverbelor şi adjectivelor folosite în vorbire;
- apariţia unor cuvinte parazitare, a repetărilor etc.
Formele clinice
Diagnosticul
- examen general;
- examen endocrin;
- examen oto-rino-laringologic şi audiologic;
- examen psihologic.
Nivelul limbajului se poate stabili prin scala de evoluţie pentru etape ce au în
vedere numai manifestări ale comportamentului verbal din etapa 0-3 ani.
Prognosticul este în general bun.Întârzierile de limbaj se lichidează cu vârsta,
în cele mai multe cazuri fără simptomatologie reziduală.Durata lichidării întârzierii este
determinată de etiologia şi forma clinică. Formele sechelare au o evoluţie diferită în
funcţie de profunzimea şi sediul leziunii. În jurul vârstei de 6-7 ani se observă o evoluţie
mai accentuată a limbajului, copilul devine mai receptiv la tratamentul logopedic.
Diagnosticul diferenţial :
.
Activitatea terapeutică
1. Îmbogăţirea vocabularului.
2. Activizarea vocabularului pasiv.
3. Corectitudinea şi complexitatea exprimării prin alungirea frazei.
4. Expresivitatea vorbirii.
5. Dezvoltarea capacităţii de a verbaliza întâmplările trăite şi cunoştinţele însuşite.
Definiţie
Forme clinice
Diagnostic diferenţial
Terapie
1.Obiective terapeurice
33 - Asanarea conflictelor şi a stărilor de încordare nervoasă.
34 - Crearea unui climat relaxant.
35 - Crearea condiţiilor stimulative pentru vorbire.
36 - Formarea încrederii în forţele proprii.
37 - Întărirea rezistenţei fizice şi psihice.
V. T U L B U R Ă R I L E D E V O C E
Definiţie
Etiologie
74 - trac;
75 - forţarea vocii prin imitarea vocii altor persoane într-un registru
care nu e
76 specific copilului;
77 - unele boli psihice şi stări reactive.
Formele clinice
Terapii speciale
1. În cazul disfoniilor (afonia şi fonastenia) se aplică întâi măsurile cu caracter
general privind fortificarea fizică (vitaminizarea) şi psihică (psihoterapia). Exerciţiile
de educare a vocii se vor desfăşura după o perioadă de odihnă a coardelor vocale. În
cadrul exerciţiilor speciale se pot aminti : exerciţii de expiraţie simplă, exerciţii cu
expiraţie cu vocale, exerciţii cu expiraţie cu silabe.
2. Vocea răguşită . Corectarea vocii răguşite se realizează numai după vindecarea
organelor fonatoare, în caz de îmbolnăvire, sau după odihna coardelor vocale, în cazul
forţării lo anterioare. Exerciţii speciale : reglarea emisiei aerului prin exerciţii cu vocale
şi silabe, exerciţii cu voce şoptită sau de intensitate medie.
3. Vocea nazală se corectează prin : exerciţii de educaţie a auzului pentru
diferenţierea vorbirii corecte faţă de cea greşită,exerciţii de deglutiţie, inspiraţie adâncă
pe nas şi expiraţie pe gură, exerciţii de motricitate facială, exerciţii de suflare etc.
130