Termen de Război rece se referă nu doar la confluenţa geografiei cu politica, ci descrie

un mod de percepere a relaţiilor și politicii internaţionale și a istoriei. Geopolitica

presupune că fundamental pentru interesul naţional este controlul exercitat asupra
spaţiilor geografice-cheie (fie zone bogate în resurse naturale, cum ar fi cele propice
agriculturii sau mineritului, fie puncte strategice, cum ar fi strâmtorile Malacca, Cape
Horn, Canalul Suez etc.). Deci, geopolitic privind lucrurile, „politica puterii” se reduce la
identificarea, și apoi la dominarea, unor zone vitale.

Desfășurarea celor două războaie mondiale și cursul Războiului Rece au părut să

demonstreze că lumea trebuia văzută, într-adevăr, prin prisma geopoliticii. În acest
cadru, religia și sistemele de convingeri erau de mică importanţă. Ceea ce conta erau
puterea și interesul naţional

În Războiul Rece s-au confruntat două grupuri de state care aveau ideologii și sisteme
politice foarte diferite. Într-un grup se aflau URSS și aliații ei, grup căruia i se spunea
uzual „Blocul răsăritean” (sau oriental). Celălalt grup cuprindea SUA și aliații săi, fiind
numit, uzual, „Blocul apusean” (sau occidental). 

Sfârşitul celui de-al doilea război mondial a adus omenirii nu numai pacea, dar şi
speranţa că vechile practici şi instrumente care au guvernat relaţiile internaţionale în
perioada interbelică au dispărut din strategia şi diplomaţia statelor

Oficialii de la Kremlin afirmau că politica sferelor de influenţă este un instrument al

imperialismului şi Uniunea Sovietică nu va promova o astfel de politică.

În realitate, viaţa politică internaţională a evoluat, după 1945, sub semnul materializării
proiectelor geopolitice elaborate la Moscova şi Washington. Lumea a intrat în era unei
confruntări pe care n-o mai cunoscuse şi care generic a fost denumită "război rece"182.
Analiştii geopoliticieni au atras atenţia asupra acestui fapt imediat după încheierea
conflagraţiei mondiale.

Este necesar ca marile puteri să intervină în rezolvarea marilor probleme ale lumii
pentru a garanta echilibrul în raporturile de putere şi a obţine pacea. Pentru a putea
face acest lucru era necesar ca statul respectiv să dispună de un potenţial de putere
adecvat. Se impunea, prin urmare, ca liderii politici şi militarii să dispună de instrumente
performante pentru aprecierea corectă a puterii. Parametrii după care acest potenţial
putea fi corect evaluat erau în opinia lui R.S.-Hupé: poziţia geopolitică, resursele
naturale, populaţia şi gradul ei de instruire, nivelul tehnic şi ştiinţific, voinţa naţională şi
instituţiile politice.

Convingerea lui Strausz-Hupé a fost că "nu este doar în interesul Statelor Unite, ci este
în interesul întregii omeniri să existe un centru unic, din care să se exercite un control
unic, de echilibrare şi stabilizare, o forţă-arbitru, şi acest control de echilibrare şi
stabilizare să se afle în mâinile SUA"

În 1989 arena internaţională avea parte de o evoluţie care a însemnat surprindere:

implozia URSS. Viziunea lui Marius Cristian Neacşu asupra momentului poate folosi
drept o explicaţie geopolitică coerentă şi complexă asupra semnificaţiei evoluţiilor
începute în 1989: „Războiul Rece a definit o ordine internaţională, o lume bipolară
împietrită într-un echilibru nuclear, supranumit «al terorii», o simetrie 90 geopolitică
generată de două superputeri (SUA şi URSS), fiecare individualizându-şi sfere de
influenţă, trasate ideologic, după reguli proprii. Sfârşitul Războiului Rece, înfăptuit prin
căderea Zidului Berlinului, în 1989, şi implozia URSS în 1991, a condus la mutaţii
geopolitice interesante în sistemul de relaţii internaţionale ... Lumea Bipolară devenea
Unipolară, cu o singură superputere, SUA (1991-2001), o lume hegemonică, în care
iniţial s-a sperat că liberalismul economic şi democraţia vor cuceri planeta („sfârşitul
istoriei” al lui Francis Fukuyama), conducând la sfârşitul războaielor ideologice care au
marcat secolul XX, iar tendinţele indicau conturarea unei Lumi Multipolare.”

Reieșind din mijloacele utilizate, războiul rece a fost o confruntare dintre cele două
blocuri, caracterizată prin recursul la presiune diplomatică, militară, economică și
spionaj. Rivalitatea dintre Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică pentru
influența la nivelul sistemului internațional, în timpul războiului rece, a creat un climat
nefavorabil pentru mai mulți lideri ale statelor Lumii a treia, unii plătind preț – funcția de
șef de stat, iar alții – propria viață.

Pentru Moscova, la détente (relaxarea) era de imaginat doar în bipolaritate. Această

destindere trebuia să fie „versiunea pozitivă” a Războiului Rece. Ceea ce merită amintit
și dezvoltat aici este tocmai distincția dintre détente și coexistență pașnică. Al doilea
concept este unul de extracție marxist-leninistă. Este la fel de vechi precum Revoluția
bolșevică și a fost îmbrățișat, deși în grade diferite, de către mai toți succesorii lui Lenin:
Stalin, Hrușciov, Brejnev. Merită, așadar, să arătăm rezistența unei idei care i-a
supraviețuit chiar și lui Koba. Un moment grăitor s-a petrecut, de altfel, chiar în martie
1953, la funeraliile lui Stalin, atunci când Gheorghi Malenkov reafirma principiul leninist
al prelungii coexistențe pașnice dintre cele două „lagăre”. Așa cum spunea un autor,
esența coexistenței pașnice este chiar natura ei revoluționară și agresivă, angajamentul
ei de partea victoriei finale prin orice mijloace dictate de circumstanțe.

Din punctul de vedere al Kremlinului, „coexistența pașnică” era adevărata doctrină

pentru că ea corespundea unei teorii generale, unei viziuni globale a relațiilor
internaționale dintre statele capitaliste și cele socialiste. Aici, ca în atâtea alte cazuri,
dogma lua fața realității. Premisele coexistenței își aveau rădăcinile în leninism. Această
stare de fapt a devenit la un moment dat măr al discordiei între Mao și Nikita Hrușciov.
Declarația românească din 1964 susținea mai degrabă viziunea sovietică și nu
afirmațiile belicoase ale lui Mao despre imperialismul american ca „tigru de hârtie”.

Avem apoi de-a face cu formularea teoriei „celor două lagăre”, conform căreia lumea
este ireductibil și ireversibil divizată, iar reconcilierea dintre capitalism și socialism este
în mod esențial incompatibilă cu principiile filosofice ale materialismului dialectic. Prin
urmare, doctrina „coexistenței pașnice” apare ca o luptă permanentă împotriva
imperialismului și o strategie politică de lungă durată prin care se urmărește triumful
marxism-leninismului pretutindeni. În ochii multor teoreticieni sovietici, era importantă
distincția dintre formele „pure” și „impure” de coexistență.

Pe de altă parte, această détente sau relaxare presupune o „stare de spirit” care nu

exclude negocierile, moderația și chiar cooperarea într-un număr de domenii politice,
economice și militare. În realitate, relaxarea a fost larg privită ca „sfârșitul Războiului
Rece sau, cel puțin, ca o fază substanțial temperată a lui” (Charles Gati). Opusă
tensiunilor care au prevalat între Est și Vest la apogeul anilor Războiului Rece, 1947–
1962, relaxarea viza reducerea tensiunilor prin dialog. Dacă acea „coexistență pașnică”
era o strategie, relaxarea era o tactică. Ca rezultat pozitiv al Războiului Rece, relaxarea
nu avea nimic de-a face cu pacea. Era o stare de nonbeligeranță sau de „pace forțată”,
derivată din încleștarea nucleară dintre cele două superputeri. Ambiguitatea structurală
a coexistenței pașnice și ambiguitatea fundamentală a relațiilor diplomatice ale Uniunii
Sovietice cu Occidentul trebuie analizate atent mai ales după 1969.

Încălcarea acordurilor şi înţelegerilor din anii războiului şi imediat după încheierea

acestuia a dus la înăsprirea raporturilor dintre sovietici şi occidentali, la confruntarea
„paşnică” între capitalism şi comunism, între ambiţiile de dominaţie la scară planetară
ale amândurora. Aşa s-a ajuns la războiul rece, la constituirea de blocuri militare
adverse şi la iraţionala cursă a înarmărilor. Existenţa unor condiţii favorabile – economia
ruinată, greutăţile materiale, sărăcia, propaganda comunistă etc. putea duce la
instalarea de regimuri comuniste sau prosovietice şi în ţările Europei apusene. De
aceea, W. Churchill şi alte personalităţi politice au declanşat o intensă campanie pentru
unirea Europei occidentale şi pentru alianţa acesteia cu SUA.

Ruina în care se aflau statele occidentale şi neputinţa de a se descurca singure au

determinat Statele Unite ale Americii să sprijine refacerea acestora, lansând în 1947 şi
aplicând din 1948 Planul Marshall. În patru-cinci ani, Europa occidentală s-a refăcut
economic şi s-a consolidat din punct de vedere politic. Doctrina Truman şi Planul
Marshall, pe de o parte, lovitura de stat de la Praga din februarie 1948 şi preluarea
puterii de către comunişti, pe de altă parte, au marcat dispariţia ultimelor speranţe de
cooperare între est şi vest şi angajarea totală în războiul rece.

În faţa pericolului ca şi alte ţări europene să treacă la comunism, precum şi în interesul

propriei securităţi, SUA au răspuns afirmativ cererilor de ajutor din partea Turciei şi
Greciei, lansând Doctrina Truman: sprijinirea ţărilor ameninţate de comunism şi
conservarea democraţiei.

Un alt moment de destindere în relaţiile dintre Kremlin şi Casa Albă, între est şi vest, în
general, l-a reprezentat Conferinţa de la Helsinki, din 1975, care, prin Actul final
adoptat, a creat Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (la început
Conferinţa pentru securitate şi cooperare). Cele 35 de state europene, SUA şi Canada
se angajau să respecte frontierele existente, să nu recurgă la forţă sau la ameninţare cu
forţa, să coopereze în folosul securităţii, păcii şi stabilităţii. Statele comuniste se
angajau să respecte drepturile fundamentale ale omului pentru cetăţenii lor. În
perspectivă istorică, Conferinţa de la Helsinki a încurajat curentul anticomunist,
contestatar din blocul comunist.

Bibliografie
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Mediul%20strategic%20de
%20securitate_tendin%C5%A3e%20%C5%9Fi%20provoc%C4%83ri_2017.pdf

http://www.paginaderusia.ro/sua-rusia-o-relatie-geopolitica-mai-tensionata-decat-in-
perioada-razboiului-rece/

https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Rece

https://semneletimpului.ro/international/america-de-nord/geopolitica-si-conturarea-lumii-
dupa-razboiul-rece.html

https://ro.performancegunworks.com/2093-.html

http://file.ucdc.ro/cursuri/I_Geopolitica_Hlihor_Constantin..pdf

http://hiphi.ubbcluj.ro/studii/Public/File/cursuri/suporturi_conversie/Relatii-
internationale.pdf