ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

1. Perioada de timp, teritoriul şi modalitatea de formare a

poporului român
2. Mărturii despre români în evul mediu
3. Romanitatea românilor în cronicile umaniste (secolele XV -
XVII)
4. Politizarea caracterului romanic al românilor în secolul al
XVIII-lea
5. Continuitatea românilor: argumente pro şi contra;
reprezentanţi

1. Perioada de timp, teritoriul şi modalitatea de formare a

poporului român
– Nicolae Iorga formula trei întrebări fundamentale în legătură cu
etnogeneza românească: când, unde şi cum s-a format poporul român?
● perioada de timp: secolele I - VIII
● teritoriul de formare: la nord şi sud de Dunăre
● modalitatea de formare: etnogeneza românească este
rezultatul unei duble asimilări sau sinteze
- romanizarea autohtonilor geto-daci cuceriţi de Roma
- asimilarea migratorilor de către populaţia romanică
– etnogeneza românească face parte din procesul istoric al
etnogenezei popoarelor romanice
– procesul de formare al unui popor romanic cuprinde trei nivele:
substrat, strat şi adstrat
● poporul român: substrat daco-moesic, strat roman sau latin,
adstrat slav
● poporul francez: substrat galic sau celţii, strat roman, adstrat
germanic (franc)
● poporul spaniol: substrat celtiberic, strat roman, adstrat
germanic (vizigot)

2. Primele informaţii despre români apar în izvoarele bizantine:

1
 ● prima menţiune datează din secolul al VII-lea şi se găseşte
într-un tratat militar (Strategikon): populaţia de la nord de Dunăre apare
sub denumirea de romani
● în secolul al X-lea împăratul Constantin al VII-lea
Porfirogenetul îi menţionează pe români sub numele de romani (lucrarea
Despre administrarea imperiului): ,,acestia se mai numesc si romani
pentru că au venit din Roma si poartă acest nume până în ziua de
astăzi’’
● în secolul al XI-lea, Ioan Kynnamos utilizează aceeași
denumire; în cronica sa afirmă despre români ,,că sunt veniti demult din
Italia’’
Alte informaţii despre originea romană a românilor apar în
cronicile ungare medievale:
● Gesta Hungarorum sau cronica lui Anonymus, redactată de
notarul anonim al regelui Bela în secolul XI, îi aminteşte pe blachi alături
de slavi şi bulgari; despre blachi, cronica maghiară afirmă că sunt
,,păstorii romanilor”
● un secol mai târziu, vlahii sunt menţionaţi de Simon de Keza
în lucrarea Gesta Hunnorum et Hungarorum (Faptele hunilor şi
ungurilor); cronicarul nota că vlahii erau în Pannonia la venirea hunilor
conduși de Attila

3. Din secolul al XV-lea, umaniştii afirmă, în numeroase ocazii,

originea latină a poporului român:
● italianul Flavio Biondo afirma despre românii cu care se
întâlnise la Roma că ,,invocau cu mândrie originea lor romană”
● Enea Silvio Piccolomini (papa Pius al II-lea) susţine ideea
latinităţii românilor; prin autoritatea papală, ideea intră în circuitul ştiinţific
european
● umanistul Antonio Bonfini, care s-a afirmat la curtea regelui
maghiar Matei Corvin, preciza că românii provin ,,din legiunile si
coloniile duse în Dacia de Traian”
În secolul al XVI-lea ideea romanitătii românilor este la fel de
prezentă în scrierile umanistilor, fiind întâlnită si la umanisti din
spatiul românesc
● în 1536, umanistul transilvănean Nicolae Olahus susţine
unitatea de neam, limbă, obiceiuri şi religie a românilor în lucrarea
Hungaria

2
 ● în 1542, Johannes Honterus (sas din Braşov) redactează o
hartă în care foloseşte numele Dacia pentru teritoriul locuit de români
În secolul al XVII-lea, originea latină sau romană a
poporului român este susţinută de cronicarii umanişti din Ţările
Române:
● în Letopiseţul Ţării Moldovei, Grigore Ureche afirmă că
românii „se trag de la Râm”
● ideea latinitătii apare si la Miron Costin în lucrarea De
neamul moldovenilor
● un alt cronicar, de la sud de Carpaţi, Constantin Cantacuzino
accentuează rolul dacilor în etnogeneza românească (până atunci,
cronicarii moldoveni au prezentat originea romană într-o manieră
exclusivă)
Toate aceste idei vor fi susţinute în secolul al XVIII-lea de către
Şcoala Ardeleană.
Concluzie: până în secolul al XVIII-lea continuitatea populatiei
romanice la nord de Dunăre nu a fost pusă la îndoială, fiind recunoscută
si de autoritătile habsburgice
● împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) îi considera pe români ,,cei
mai vechi si mai numerosi locuitori ai Transilvaniei”
●contele Teleki, presedintele Cancelariei Aulice Transilvane,
afirma în 1791 că ,,românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei”

4. De la sfârşitul secolului al XVII-lea (1699, tratatul de la

Karlowitz), Transilvania intră sub dominaţia Imperiului Habsburgic.
● românii ardeleni declanşează, în secolul al XVIII-lea, lupta de
emancipare naţională (în special, obţinerea de drepturi politice)
● în această perioadă, românii nu erau recunoscuţi ca naţiune
(cele trei naţiuni oficiale sau recunoscute erau maghiarii, saşii şi secuii);
drept urmare, nu puteau participa la conducerea Transilvaniei
În 1791, românii ardeleni elaborează documentul Supplex
Libellus Valachorum din care reţin atenţia două idei:
● deşi lipsiţi de drepturi, românii sunt cei mai numeroşi locuitori
din Transilvania
● românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind
urmaşi ai coloniştilor romani aduşi de Traian
În acelaşi timp, austriacul Franz Sulzer elaborează teoria
imigraţionistă în lucrarea Istoria Daciei Transalpine (1781-1782):

3
românii s-au format, ca popor, la sud de Dunăre, iar în secolul XIII au
migrat la nordul Dunării).
Prin teoria sa, Franz Sulzer a urmărit două obiective:
● justificarea privilegiilor obţinute de maghiari, saşi şi secui
● menţinerea românilor în starea de „toleraţi” (nerecunoscuţi ca
naţiune)
După realizarea dualismului austro-ungar (fapt petrecut în anul
1867), teoria imigraţionistă este reafirmată de Robert Roesler.
Politizarea latinitătii românilor este deosebit de evidentă si
pe parcursul secolului XX:
● după 1918, în contextul destrămării Austro-Ungariei, istoricii
maghiari formulează noi argumente pentru teoria imigrationistă; în
replică, argumentele continuității sunt reafirmate de următorii istorici
români:
- Vasile Pârvan (Getica)
- Nicolae Iorga (Istoria românilor)
- Gheorghe Brătianu (O enigmă si un miracol: poporul
român)
● mişcarea de extremă dreaptă (legionarii) dezvoltă un discurs
autohtonist, care supraevalua importanţa elementului dacic în contrast
cu civilizatia romană de tip mediteranean (decadentă)
● perioada comunistă a adus noi abordări ale latinitătii românilor
în sensul unei politizări si mai accentuate
- în perioada regimului Dej (perioada stalinistă) istoricii
accentuează importanta civilizatoare a slavilor (manualul de Istoria
românilor elaborat de Mihai Roller)
- după 1965 (instalarea lui Nicolae Ceaușescu) se revine la
contributia limbii latine si a civilizatiei romane
- anii 80, odată cu accentuarea comunismului national,
impun rolul geto-dacilor în etnogeneza românească

5. Aşadar, există două teorii despre etnogeneza românească:

teoria continuităţii şi teoria imigraţionistă.
În 1871, teoria imigraţionistă a fost aprofundată de Robert Roesler
în lucrarea Studii româneşti; teoria imigraţionistă se remarcă prin
următoarele idei:
● în urma războaielor daco-romane dintre anii 101-102 şi 105-
106, dacii ar fi fost exterminaţi
● în 271, întreaga populaţie de la nord de Dunăre a fost retrasă
în urma deciziei adoptate de împăratul Aurelian

4
 ● poporul român s-a format la sud de Dunăre, în secolul XIII
migrând la nordul fluviului.
Teoria continuităţii este formulată de istoricii români în
replică la teoria imigraţionistă.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene (Petru Maior, Gh. Şincai, Samuil
Micu), A. D. Xenopol (Teoria lui Roesler din 1884) şi D. Onciul sunt
exponenţii acestei teorii care susţine următoarele idei:
● dacii nu sunt exterminaţi după războaiele cu romanii de la
începutul secolului II (continuă să trăiască la nord de Dunăre)
● în 271, doar armata şi administraţia romană sunt retrase la
sud de Dunăre, restul populaţiei rămânând pe loc
● poporul român s-a format pe un teritoriu întins la nord şi sud
de Dunăre; nucleul formării ar fi Transilvania şi Oltenia.
Continuitatea românilor a fost dovedită prin argumente
arheologice, epigrafice, numismatice şi logice:
● dovezi arheologice: urme de locuire descoperite în fostele
oraşe, castre şi aşezări rurale din Dacia (la Sarmisegetuza, Napoca,
Potaissa)
● dovezi epigrafice: o serie de inscripţii în limba latină (latina
vulgară reprezenta limba vorbită de populaţia romanizată de la nord de
Dunăre) la Biertan (Ego Zenovius votum posui) şi Micia (Quartine vivas)
● dovezi ale răspândirii creştinismului: obiecte care, cu
siguranţă, aparţin populaţiei romanice, migratorii fiind păgâni
● dovezi numismatice: monede şi tezaure din bronz; migratorii
tezaurizau aurul şi argintul