ALIAJE

1 Constituția fizico‐chimică și natura fazelor din aliaje

2 Legea fazelor
3 Difuzia și autodifuzia în metale și aliaje
4 Diagrame de echilibru pentru sisteme binare de aliaje
5 Dependența dintre proprietățile aliajelor și diagramele de echilibru
 Noțiuni introductive despre aliaje
Aliajele sunt materiale metalice, omogene macroscopic
obținute, de obicei prin solidificarea unei topituri ce conține
speciile atomice ale mai multor elemente chimice.
Elementele chimice ce intră în alcătuirea unui aliaj se
numesc componenții aliajului. Orice aliaj are un
component de bază care este metal și unul sau mai mulți
componenți de aliere, metalici sau nemetalici. Totalitatea
aliajelor cu aceeași componenți luați în diferite proporții
formează un sistem de aliaje.
În funcție de numărul componenților acestea pot fi:
binare, ternare, cuaternare și polinare.
 1 Constituția fizico‐chimică și natura fazelor din aliaje
Aliajele, privite ca sisteme termodinamice, se află în
echilibru dacă atomii se prezintă sub formă de faze.
Fazele sunt părți ale microstructurii aliajelor, separate de
restul aliajului prin suprafețe de separație, având proprietăți
fizico‐chimice și mecanice proprii. Natura și numărul fazelor ce
formează structura unui aliaj în condiții date de presiune și
temperatură determină constituția aliajului. În structura
aliajelor se pot întâlni trei tipuri de faze: soluții solide; compuși
definiți (intermetalici); metal pur.
Apariția în structura aliajelor a fiecăruia din aceste faze
depinde de raportul dintre forțele de legătură interatomică
dintre atomii identici și atomii diferiți.
 Soluții solide
Atunci când forțele de legătură dintre atomii identici sunt
aproximativ egale cu forțele de legătură dintre atomii diferiți,
există tendința ca aceștia să se distribuie într‐o rețea comună cu
o repartiție, de obicei întâmplătoare, formând soluții solide.
Atunci când doi componenți pot forma soluții solide
indiferent de proporția în care se află în aliaj se spune că acești
componenți au solubilitate totală și formează soluții solide
continue (totale).
Atunci când soluțiile solide se formează numai în intervale
bine definite ale proporției componenților se spune că
solubilitatea este parțială.
 Componenții de aliere se pot distribui în rețeaua cristalină a
componentului de bază în două moduri:
‐ înlocuind atomii componentului de bază în rețeaua
cristalină a acestuia, formând soluții solide de substituție;
‐ prin ocuparea interstițiilor din rețeaua cristalină a
acestuia formând soluții solide interstițiale (de pătrundere).
Având în vedere cele de mai sus, componentul de bază este
dizolvant (solvent), iar componentul de aliere ‐ dizolvat (solut).
Soluțiile solide de substituție sunt, în mod obișnuit, soluții
solide dezordonate, dar în anumite cazuri se pot forma, la
temperaturi scăzute soluții solide ordonate (faze Kurnakov) în
care distribuția atomilor de solut în rețeaua solventului este
ordonată.
 Formarea soluțiilor solide de substituție, respectiv solubilitatea
reciprocă a componenților unui aliaj depinde de următorii factori:
‐ izomorfismul componenților, condiție îndeplinită în cazul în
care componenții au același tip de rețea cristalină;
‐ criteriul electrochimic: vor forma soluții solide de substituție
elementele chimice care au electronegativitate (măsură a tendinței
de a accepta electroni) apropiată. Respectă această condiție
metalele care ocupă locuri apropiate în tabelul periodic.
‐ factorul geometric: razele atomice apropiate. Această condiție
poate fi exprimată cu ajutorul diferenței relative a razelor atomice a
componenților A și B, definită astfel:
 Dacă d < 8% există tendința formării de soluții solide de substituție
continue, iar pentru d > 15% nu există solubilitate în stare solidă în componenții
A și B.
‐ concentrația electronică (raportul dintre numărul electronilor de valență
și numărul de atomi) redusă.
Toate condițiile de mai sus sunt greu de îndeplinit astfel că din cele
aproximativ 1400 de sisteme binare cunoscute aproximativ 60 sunt sisteme cu
solubilitate totală.
Pentru a se forma soluții solide interstițiale este necesar ca atomii
elementului dizolvat să aibă raze atomice suficient de mici pentru a pătrunde în
interstițiile rețelei cristaline a solventului.
Această condiție este îndeplinită numai de nemetale (N2, O2, H2, C, B,
etc.).
Deoarece razele atomice ale elementelor de aliere sunt mai mari decât
dimensiunile interstițiilor, soluțiile solide interstițiale sunt soluții solide parțiale.
 Compuși definiți (intermetalici)
Compușii definiți (intermetalici) se formează în situația în
care forțele de legătură dintre atomii diferiți sunt mai mari
decât forțele de legătură dintre atomii de același fel.
În cazul în care se formează la un raport fix al
concentrației componenților poartă numele de faze Daltonide,
iar în cazul în care raportul concentrației componenților este
variabil (în limite restrânse) ‐ faze Bertholide. Unii compuși
definiți sunt foarte stabili, având puncte de topire mult mai
ridicate decât ale componenților. Aceștia au o topire congruentă
(sunt stabili până la temperatura de topire, aici comportându‐se
ca un metal pur) și cristalizează direct din topitură.
 Alți compuși definiți au stabilitate mică și se descompun la
topire (compuși definiți cu topire incongruentă). Formarea are
loc în urma unei reacții peritectice.
Tipul structurii cristaline și tipul legăturilor interatomice
ale compușilor definiți depind de aceeași factori analizați în
cazul soluțiilor solide, cu excepția izomorfismului. Ca urmare,
după cum predomină unul sau altul din cei trei factori, compușii
definiți sunt:
‐ compuși electrochimici;
‐ compuși de tip geometric;
‐ compuși de tip electronic.
 În cazul formării compușilor electrochimici factorul
principal este afinitatea electrochimică. Aceștia au rețele
cristaline simple (cubice sau hexagonale), iar legăturile
interatomice sunt de tip ionic sau covalent (Exemple: NaCl,
CaF2, ZnS, NiAs, etc.).
Compușii de tip geometric sunt rezultatul acțiunii
preponderente a criteriului geometric.
Când diferența relativă a razelor componenților este mare
se formează compuși interstițiali (Fe3C, Fe4N, etc.), iar când
dimensiunile atomice sunt apropiate se formează faze Laves
(MgCu2, MgZn2, etc.) sau faze  (FeCr, FeV, etc.).
În cazul unor compuși ca: CuZn, Cu31Sn8 etc., criteriul
principal de formare îl constituie concentrația electronică.
 Metal pur
În cazul în care forțele de legătură dintre atomii de același
fel sunt mult mai mari decât forțele de legătură dintre atomii
diferiți, există tendința separării componenților aliajului sub
formă de faze distincte.
 2 Legea fazelor
Numărul factorilor externi și interni ale căror valori se
pot modifica fără a afecta numărul de faze aflate în echilibru
în structura unui aliaj se numește varianța sistemului sau
numărul gradelor de libertate.
Factorii externi sunt presiunea și temperatura (e=2), iar
factorul intern este concentrația.
Între numărul gradelor de libertate al sistemului
(V‐varianța), numărul componenților ce formează aliajul (k)
și numărul de faze (f) aflate în echilibru în condițiile date,
există legătura: V=k‐f+e denumită legea fazelor sau regula
lui Gibbs.
 În cazul în care V=0 sistemul este invariant, adică nu se poate
modifica nici‐un factor intern sau extern fără a se modifica numărul
de faze aflate în echilibru.
Pentru sisteme condensate (fără faze gazoase) în care influența
presiunii este neglijabilă (e=1, temperatura), legea fazelor devine:
V=k‐f+1.
Deoarece V ≥ 0 rezultă f ≤ k+1, adică numărul de faze aflate în
echilibru este mai mic sau egal cu numărul de componenți plus unu.
Considerând cazul cristalizării primare (f=2, lichid și solid) a
unui metal pur (k=1) rezultă că sistemul este invariant, transformarea
decurgând la temperatură constantă. În mod similar cristalizarea
secundară a unui metal care prezintă modificații se va realiza la
temperatură constantă (De exemplu transformarea polimorfă a Fe la
temperatura de 912 OC, k=1, f=2, Fe și Fe).
 3 Difuzia și autodifuzia în metale și aliaje
Definiții. Tipuri de difuzie
Prin difuzie se înțelege modificarea pozițiilor atomilor (ionilor)
din corpurile gazoase, lichide sau solide. Deplasarea prin difuzie a
atomilor se face pe distanțe foarte mari în raport cu distanțele
interatomice. Difuzia este determinată de agitația termică a
atomilor, la creșterea temperaturii mărindu-se viteza de difuzie.
Considerând un aliaj oarecare, difuzia se produce deci ca rezultat al
mișcării atomilor individuali, excitarea termică constituind sursa
energiei de activare a procesului de difuzie. Un atom, când are
energia de excitare termică suficient de mare, “sare” din poziția de
echilibru într‐o poziție atomică vecină. Direcțiile de mișcare sunt
absolut întâmplătoare astfel încât atomul în mișcarea sa descrie un
drum în zigzag.
 Dacă există însă un gradient al concentrației, numărul atomilor
dizolvați fiind mai mare într‐o anumită parte a corpului, chiar dacă
fiecare deplasare în parte este întâmplătoare, se formează un flux
stabil care tinde să egaleze compoziția chimică adică, să se anuleze
gradientul de concentrație. Este necesar să se precizeze că prin difuzie
se înțelege nu deplasarea atomilor individuali ci fluxul macroscopic de
atomi determinat de aceste deplasări. Difuzia se poate produce și în
lipsa unei diferențe de concentrație chimică. Procesul de difuzie
nelegat de variația de concentrație se numește autodifuzie.
Difuzia este un proces de mare însemnătate stând la baza celor
mai importante transformări care se produc în metale și aliaje:
solidificări, transformări de fază, recristalizări etc. Toate transformările
care presupun modificări de compoziție chimică cum sunt tratamentele
termice și termochimice, sinterizarea etc., nu ar putea fi imaginate
fără difuzie.
 Mecanismele difuziei și autodifuziei
Difuzia și autodifuzia se realizează deci prin salturi atomice
care au ca efect crearea unor fluxuri macroscopice de atomi dintr‐o
parte în alta a corpului.
Difuzia atomică în metale și aliaje se poate realiza prin diferite
mecanisme.
În cazul soluțiilor solide de substituție sau al autodifuziei se pot
imagina următoarele mecanisme:
‐ schimbarea reciprocă de locuri între doi atomi vecini;
‐ difuzia prin internoduri;
‐ difuzia prin deplasare ciclică a unor grupări de trei‐patru
atomi;
‐ difuzia prin intermediul vacanțelor.
Mecanisme de difuzie posibile în soluții solide de substituție
sau la autodifuzie:
a ‐ schimbarea reciprocă de locuri între doi atomi vecini;
b ‐ difuzia prin internoduri;
c ‐ difuzia ciclică;
d ‐ difuzia prin vacanțe.
 Cel mai probabil mecanism de autodifuzie și difuzie în soluții solide de
substituție este difuzia prin intermediul vacanțelor; el constă în trecerea unui
atom aflat într‐un nod al rețelei intr‐un alt nod vacant, vecin. În nodul din care
a plecat atomul se formează o vacanță care poate fi ocupată de atomul vecin și
așa mai departe. În acest mod se realizează o deplasare continuă a vacanțelor.
În soluțiile solide interstițiale de atomi B în rețeaua cristalină a
solventului A, atomii dizolvați care difuzează sunt cu diametrul atomic foarte
mic, ocupând interstițiile rețelei cristaline a componentului de bază. În acest
mod atomii de B pot migra cu ușurință dintr‐o poziție în alta, difuzia
realizându‐se prin internoduri.

Difuzia într‐o soluție solidă

interstițială
 Difuzia la suprafața, la limitele și în volumul cristalelor
Într‐un monocristal difuzia poate avea loc numai prin interiorul rețelei
cristaline sau pe suprafața cristalului.
În materialele metalice policristaline este în plus posibilă difuzia prin
limita de grăunte. Din datele comparative ale coeficienților de difuziune în
volum (Dv), prin limita de grăunte (DL) și pe suprafața materialului (DS) rezultă
că: DV > DL > DS.
În unele cazuri difuzia prin limitele de grăunte poate fi mult mai mare
decât difuzia prin interiorul rețelei cristaline, mai ales la temperaturi joase.

Posibilitățile de difuziune în
materialele metalice
policristaline
4 Diagrame de echilibru pentru sisteme binare de aliaje
Diagramele de echilibru ale sistemelor de aliaje sunt reprezentări
grafice în coordonate temperatură ‐ concentrație a domeniilor de stabilitate a
fazelor. Pentru reprezentarea lor sunt necesare k axe de coordonate, o axă
pentru temperatură și k‐1 axe pentru concentrațiile componenților.
Rezultă că diagramele de echilibru ale sistemelor binare au reprezentări
grafice în plan, iar cele ale sistemelor ternare, spațiale. Pe diagramele de
echilibru ale sistemelor binare domeniile de stabilitate a fazelor sunt separate
prin linii de transformare fazică ce corespund transformărilor lichid‐solid, sau
transformărilor în stare solidă (transformări alotropice ale componenților,
modificări ale solubilității funcție de temperatură, ordonări ale soluțiilor
solide, transformări invariante).
Trasarea diagramelor de echilibru se poate face pe cale experimentală
prin determinarea punctelor critice (de transformare) ale aliajelor din sistemul
respectiv prin analiză termică, dilatometrică, magnetică, röentgenografică,
etc.
 Pentru analiza aliajelor dintr‐un sistem binar se aplică următoarele reguli
generale:
‐ o verticală în diagrama de echilibru reprezintă un aliaj cu evoluția sa
structurală în funcție de temperatură;
‐ în zona în care verticala unui aliaj trece printr‐un domeniu monofazic
structura este formată din faza respectivă având compoziția identică cu aliajul
considerat;
‐ o izotermă dusă printr‐un domeniu bifazic al unei diagrame de echilibru
taie liniile de transformare cele mai apropiate în puncte ale căror abscise
corespund cu compozițiile fazelor ce formează structura la temperatura izotermei
respective;
‐ pe liniile de transformare ale diagramei de echilibru coexistă în echilibru
toate fazele din domeniile adiacente liniei respective.
Funcție de solubilitatea componenților în stare lichidă și solidă, de capacitatea de
a forma compuși intermetalici și de influența transformărilor polimorfe, diagramele
sistemelor reale de aliaje sunt, de obicei, complexe, ele putându‐se analiza dacă
se descompun în diagrame de echilibru simple de tipul celor prezentate în
continuare.
 Diagrama de echilibru a sistemelor binare cu componenții complet
solubili în stare lichidă și solidă
În acest caz sunt îndeplinite condițiile formării unor soluții solide de
substituție continue, din această categorie făcând parte sistemele binare:
Cu‐Ni, Bi‐Sb, Ag‐Au, Mo‐W, Ti‐Nb, etc.

a ‐ Diagrama de echilibru
pentru sistemele binare cu
componenții complet
solubili în stare lichidă și în
stare solidă;
b ‐ Curba de răcire pentru
aliajul cu b % B.
 Forma diagramei de echilibru, pentru un caz general în care
componenții s‐au notat cu A și B, indică faptul că liniile liquidus și
solidus o împart în trei subdomenii: două monofazice (unde sunt
stabile soluția solidă , respectiv lichidul L, subdomenii în care
sistemul este bivariant, V=2) și unul bifazic (în care este stabil
amestecul de lichid și soluție solidă , subdomeniu în care sistemul
este monovariant).
Pe liniile de transformare sistemul este monovariant.
Studiul transformărilor la răcire se face utilizând curba de răcire
pentru care temperaturile critice se obțin la intersecția verticalei
aliajului cu liniile diagramei.
 Se constată că solidificarea are loc în intervalul de temperaturi
tt ‐ temperatura de topire, ts ‐ temperatura de solidificare. În acest
interval curba de răcire își modifică curbura datorită degajării
căldurii de cristalizare a fazei .
Pentru orice temperatură t(tt,ts) se poate determina procentul
de fază  (și de lichid L), astfel:
‐ la temperatura t în conformitate cu legea izotermei lichidul va
avea concentrația bL %B, iar faza  concentrația bs %B;
‐ sunt evidente relațiile:
 ‐ sunt evidente relațiile:

unde: GL este masa de lichid;

GS ‐ masa de fază  cristalizată;
G ‐ masa de aliaj.
‐ prin rezolvarea corespunzătoare a sistemului de mai sus se
obține:
 Aceste rezultate conduc la următoarea analogie, denumită
regula pârghiei:
‐ se duce o orizontală în diagrama de echilibru, la temperatura
la care se calculează procentul fazelor, până când intersectează
liniile de transformare cele mai apropiate;
‐ se consideră <pârghia> cu lungimea exprimată în procente
component B, la capetele căreia acționează greutățile fazelor, iar în
punctul corespunzător aliajului acționează greutatea;
‐ din ecuațiile de echilibru ale pârghiei se obține sistemul de
mai sus.
La sfârșitul cristalizării se obțin cristale echiaxiale de soluție
solidă omogenă , dacă sunt îndeplinite condițiile de echilibru
termodinamic în orice moment. Acest lucru este realizabil numai în
cazul răcirilor foarte lente.
 Aplicând regula izotermei se constată că:
‐ la temperatura tt, germenele cristalin va avea concentrația bs1 %B;
‐ la temperatura t2, faza solidă  depusă va avea concentrația bs2 %B.
În condiții de echilibru omogenizarea prin difuzie va conduce la
omogenizarea fazei  solidificate între tt și t2 la valoarea bs2 (concentrația fazei
solide în component B variază după linia solidus și similar pentru lichid ‐ după
linia liquidus).

Explicarea segregației
interdendritice și a
liniei solidus neomogen
 În realitate însă, această omogenizare nu se produce complet astfel
încât concentrația medie a fazei solide formate va fi bs2’ > bs2.
Raționalizând analog se constată că la temperatura ts rămâne o cantitate
de lichid netransformată (ce se poate determina cu regula pârghiei) care
va cristaliza la temperaturi inferioare temperaturii ts, rezultând faza  cu
concentrații în B mai mici de b, astfel încât la sfârșitul cristalizării
compoziția medie a cristalului să fie cea a aliajului considerat.
Rezultă deci, că în condiții reale, cristalul (dendrita) este neomogen,
axa lui fiind mai bogată în componentul mai greu fuzibil, iar zonele
interdendritice bogate în elementul mai ușor fuzibil, fenomen denumit
segregație interdendritică, iar o astfel de soluție solidă‐soluție solidă
neomogenă.
Înfășurătoarea tuturor curbelor de variație reală a concentrației
fazei solide bs', se numește curba solidus neomogen ‐ curba de sfârșit de
solidificare în condiții reale.
 Diagrame de echilibru ale sistemelor binare, cu componenții
complet solubili în stare lichidă și parțiali solubili în stare solidă
În această categorie se încadrează trei mari grupe de diagrame de
echilibru (sisteme de aliaje).
‐ sisteme cu transformare eutectică;
‐ sisteme cu transformare peritectică;
‐ sisteme fără transformare eutectică sau peritectică.
Se prezintă în continuare cazul diagramei de echilibru a sistemelor
de aliaje cu componenții complet solubili în stare lichidă și parțial solubili
în stare solidă care prezintă transformare eutectică.
Un astfel de tip de diagramă de echilibru prezintă sistemele binare:
Ag‐Cu, Al‐și, Cr‐Ni, Pb‐Sn, Pb‐Sb, Al‐Cu, Pt‐Cr, etc.
 a‐ Diagrama de echilibru a sistemului
cu componenții complet solubili în
stare lichidă și parțiali solubili în stare
solidă, cu transformare eutectică;
b, c ‐ curbe de răcire;
d ‐ diagrama structurală Tammann
pentru faze;
e ‐ diagrama structurală pentru
constituenți.
 Fazele sistemului sunt: soluția solidă  de B în A; soluția solidă  de
A în B;
Liniile diagramei sunt linii de transformare fazică: linia liquidus; linia
solidus; linia d1c1 de variație cu temperatura a concentrației în B a soluției
solide  și similar pentru soluția solidă  ‐ linia d2c2. Liniile diagramei
delimitează trei domenii bifazice (în care sistemul este monovariant) și
trei domenii monofazice (în care sistemul este bivariant). Pe linia d1ed2 se
găsesc în echilibru trei faze: L, , , deci sistemul este invariant.
Aliajele care au concentrație cuprinsă între d1 și d2 suferă, la răcire,
transformarea eutectică: lichidul cu concentrația punctului e se
transformă în amestecul mecanic de soluție solidă  cu concentrația
punctului d1 și soluție solidă  cu concentrația punctului d2; pe toată
durata transformării temperatura rămâne constantă, pe curba de răcire
apărând un palier.
 Structura la temperatura ambiantă se stabilește studiind, după regulile
prezentate anterior, transformările la răcire ale aliajelor.
a) aliajele cu concentrații mai mici decât c1, respectiv mai mari decât
c2, se transformă la răcire ca și aliajele din sistemul tratat anterior având la
temperatura ambiantă structura formată din soluție solidă , respectiv .
b) pentru aliajele cu concentrație cuprinsă între c1 și d1, respectiv d2 și
c2 cristalizarea primară decurge similar celor de la punctul a). În
stare solidă, la intersecția curbei de solubilitate variabilă cu temperatura
are loc separarea fazei secundare >, respectiv  >.
c) aliajele cu concentrația cuprinsă între d1 și e, respectiv e și d2 suferă
transformarea eutectică, preeutectic separându‐se soluție , respectiv .
Fazele preeutectice ca și cele din amestecul mecanic vor avea solubilitate
variabilă cu temperatura. La temperatura ambiantă constituent va apare
faza secundară separată din faza preeutectică respectivă.
d) aliajul cu concentrația e va prezenta la temperatura ambiantă
numai amestecul mecanic eutectic.
 5 Dependența dintre proprietățile aliajelor și tipul
diagramei de echilibru
A. Proprietăți fizice
Proprietățile aliajelor depind de natura fazelor în echilibru și de
proporția lor în structură. Prezența soluțiilor solide influențează în
special proprietățile fizice, iar cea a compușilor definiți, pe cele
mecanice.
În funcție de concentrație se pot reprezenta proprietăți care
depind puțin de mărimea grăunților: greutatea specifică, coeficientul
de dilatare liniară etc. sau proprietăți care se iau ‐ pentru
comparație ‐ corespunzătoare stării cu grăunți mari: duritatea și alte
caracteristici mecanice, conductibilitatea electrică etc.
 În figura din slide-ul este prezentată variația acestor
proprietăți pentru o serie de tipuri elementare de diagrame de
echilibru. Pentru a se face legătura între structură și proprietăți,
trebuie cunoscute proprietățile componenților și constituenților.
Variația proprietăților decurge după următoarele legi:
‐ la amestecuri de faze (domenii bifazice) proprietățile
variază după o dreaptă (liniar, aditiv);
‐ la soluții solide (domenii monofazice), proprietățile
variază după o curbă. Astfel, de exemplu, rezistența electrică
poate diferii foarte mult de a componenților (aliaje Cu ‐ Ni). De
aceea, descompunerea soluției solide face să scadă rezistența
electrică;
‐ un compus definit prezintă un maxim sau un minim al
proprietăților fizice (punct singular).
 Dependența între proprietățile fizice și diagramele de echilibru:
a ‐ duritate, rezistență mecanică etc.;
b ‐ conductivitate electrică, coefficient de temperatură al rezistenței electrice etc.
 B. Proprietățile tehnologice
Există de asemenea o corelație între diagrama de echilibru și
proprietățile tehnologice, de prelucrare, ale aliajelor. Aliajele se împart
în deformabile și de turnătorie. Limita dintre ele este saturarea soluției
solide. Se constată că aliajele deformabile sunt aliaje monofazice iar
cele pentru turnătorie sunt aliajele care conțin eutectic.
Plasticitatea la cald este ridicată la aliajele monofazice, scăzând
mult în domeniul bifazic.
Fluiditatea prezintă valori mai ridicate la aliajele care solidifică la
o temperatură constantă (metale pure sau aliaje eutectice) sau în
interval foarte redus de temperatură. Contracția la solidificare este de
asemenea minimă în cazul aliajelor eutectice și în plus în acest caz se
obține o retasură concentrată. În cazul aliajelor cu interval mare de
solidificare, pe lângă efectul nefavorabil al segregației interdendritice
se suprapune tendința de formare a micoretasurilor (porozități).
 Dependența între proprietățile
tehnologice și diagrama de echilibru
 Observație:
Proprietățile metalelor și aliajelor sunt puternic influențate de forma și
dimensiunea grăunților cristalini, de distribuția și gradul de dispersie al fazelor.
Prin prelucrări tehnologice ‐ deformare plastică, tratamente termice etc.,
acestea pot fi modificate in limite foarte largi obținându‐se, deci, o variație
mare a proprietăților unui material metalic dat. De exemplu, influența formei,
modului de distribuție și gradului de dispersie al fazelor se manifestă pregnant
în cazul aliajelor bifazice având structura formată dintr‐o fază secundară dură și
fragilă, distribuită într‐o matrice (fază) de bază moale și tenace. Dacă faza
secundară este distribuită sub formă de particule aciculare, aliajele prezintă
fragilitate accentuată. Dacă faza secundară este dispersată în matrice sub
formă de particule lamelare sau globulare, fragilitatea aliajelor este mult
diminuată; cele mai tenace structuri de acest tip sunt cele având faza
secundară globulară și uniform distribuită în matrice. Aliajele bifazice având
structuri cu grade mari de dispersie și distribuție uniformă a fazei secundare
globulare se caracterizează printr‐o asociere optimă a proprietăților de
rezistență mecanică și plasticitate.
Vă mulțumesc!