,,Șatra’’- roman-parabolă și singura operă de ficțiune pură

a lui Zaharia Stancu

Zaharia Stancu a fost președinte al USR pe timpul regimului comunist, a fost un scriitor talentat și
pentru toți cei care l-au cunoscut-un om de acțiune, cu o prestanță fermecătoare față de stăpânirea
vremelnică în situații pe care scriitorii deseori le credeau fără ieșire. A fost adept al compromisurilor
mici în favoarea câștigurilor pe termen lung și consacrarea artistică a celor mai tineri. A fost un
susținător al artei cu tendință în „Desculț” și „Rădăcinile sunt amare”, al unei tematici social-
politice. Zaharia Stancu a fost un scriitor al contrastelor de ordin valoric, reprezentativ în epoca
postbelică prin nuvela „Uruma” și cele două romane ale sale, autobiograficul „Pădurea nebună” și
romanul de război „Șatra”.
Oricare cititor fidel, dacă i-a citit măcar o scriere din ciclul epic autobiografic (finalizat prin
nuvela psihologică „Uruma” și romanul „Pădurea nebună”), poate înțelege lesne că îndemnul
naratorial „Să nu uiți, Darie!” nu are nimic răzbunător în el și nu se referă la o luptă de clasă. Sorin
Alexandrescu afirma în studiul său „Privind înapoi, modernitatea” că încă din perioada interbelică
s-au conturat în spațiul românesc și romanele de tip „etic”, avându-i ca reprezentanți pe Camil
Petrescu („Patul lui Procust”, unde se prezintă retrospectiv în jurnalul lui Fred Vasilescu drama lui
George Demetru Ladima) și pe Mircea Eliade (cu „Huliganii”, „Întoarcerea din rai”). Aceste
romane interbelice, având o tematică socială bine definită, cu accente adeseori protestatare, pot fi
considerate o adevărată școală a realismului de tip social, la care a aderat și Zaharia Stancu, până
când a atins înțelepciunea lui Him, unul dintre personajele cele mai importante din epopeea
„Șatrei”.

În cele douăsprezece capitole ale epopeii, publicate în anul 1968 la București, personajul colectiv
care dă și titlul scrierii, șatra lui Him, are de parcurs toate cercurile infernului, fiind alungată până
pe malurile Bugului, la „râpile pietroase” unde trebuie să supraviețuiască gerului iernii, lipsurilor
materiale, foametei, mizeriei, vămuirii puținului aur rămas de către jandarmi ori negustori, deselor
confruntări cu grupurile rătăcite ale dezertorilor înarmați. Dacă facem o raportare la toată „Eneida”
lui Vergilius, putem observa că structurarea „Șatrei” este tot din două părți, una a drumului
rătăcitorilor, cu o finalitate neștiută decât de reprezentanții autorităților, jandarmii care-i însoțeau
după ce trecuseră „fluviul”), iar altă parte a romanului abordează perioada stabilirii lor momentane
lângă un mare lac sărat, de pe lângă Bug. Primele șase capitole se încheie cu o descriere a stepei
ucrainiene de la malurile Bugului și cu redarea unui moment de tandrețe între bulibașa Him și soția
sa clarvăzătoare, căreia îi spune brusc, după cincisprezece ani, pe numele adevărat, Sina, și nu
Oarba, cum o strigaseră toți de când își pierduse vederea: „Soarele atinse marginea orizontului,
lacul luci sticlos, oamenii mâncară, împinseră în focuri balegi de vită și le acoperiră ușor cu cenușă.
Flăcările pieiseră. Din vetre nu se mai ridicau acum decât șuvițe groase de fum negru care
răspândeau în jur miros tare și acru. Roiurile de muște mari și grase se depărtară de căruțe și se
năpustiră asupra cailor, măgarilor și catârilor împrăștiați în lunca nisipoasă. Soarele scăpătă și
întunericul căzu îndată. Era un întuneric subțire, catifelat și aproape străveziu care nu îndemna la
somn. Totuși, ostenită, șatra își întinse rogojinile pe lângă căruțe și adormi. Patru tineri se orânduiră
să stea de pază. Dacă, din întâmplare, aveau să se ivească hoți de cai, trebuia să facă gălăgie și să
trezească șatra. Him bașa se culcă. Își chemă nevasta: - Sina, vino lângă mine. De acum înainte
vreau să dormi în fiecare seară lângă mine. Tăcută, Oarba se culcă lângă omul ei, pe mâna lui, lângă
pieptul lui. Îi auzi inima bătând. O ascultă. Și i se păru c-a pătruns chiar în inima lui și că e gata să
adoarmă chiar în inima lui. Pe buzele-i bătrâne, subțiri și uscate îi înflori un surâs. Și așa adormi”
(cap. VI, p. 147).
 Până la acest sfârșit al primei părți rolul diegetic al cuplului conducător al șatrei, format din Him
și Oarba, a fost destul de nesemnificativ. Portretizat destul de șters, Him bașa era însă apreciat de
către traficanții de produse alimentare, care auziseră și ei de la alți conducători de șatre că el ar fi
renumit prin îngrijirea urșilor săi jucători (mai ales a lui Zazu și a perechii sale Babaia), sau a cailor,
catârilor deosebiți de rezistenți, prin galbenii de care dispunea și prin modul foarte democratic,
nepărtinitor în care îi judeca și îi călăuzea pe toți membrii șatrei.

Cele mai tragice episoade din partea întâi a romanului „Șatra”, care ajung să-i marcheze lui Him
bașa chiar și familia, îndeosebi destinul fiului său cel mai mic, Alimut, sunt cauzate de extremele
condiții prin care trec membrii șatrei și de războiul necruțător: biciuirea Lisandrei, lupta cu
harapnicele dintre soțul încornorat Goșu și amantul ei, Ariston, aflarea de la autorități că toate
șatrele trebuie să ia drumul bejaniei înspre Răsărit, mituirea primilor jandarmi ca să-i lase să-și
joace urșii și să meargă într-un oraș cu paparudele conduse de baba Zuleica, moartea Zarei și a
pruncului său la prima naștere, mituirea angajaților de la primărie ca să-i îngroape, răvășirea după
un bombardament a mormântului săpat la malul unui râu (semn prevestiror de mari nenorociri),
cumplitul calvar al băiețandrului Baru, căruia i se înfipsese la scăldat un par în trup, conflictul ce
era să izbucnească între soldații străini și femeile șatrei etc. Acțiunea a culminat cu grăbirea nunții
fiului de către Him bașa. Acesta însă va regreta mult nesăbuința de a-i permite lui Alimut să plece în
pădurea de lângă fluviu pentru a se iubi prima dată trupește cu mireasa Kera, care era considerată de
toți a doua în frumusețe din șatră, după Lisandra. Nenorocirea a făcut ca patru tâlhari să-i
batjocorească, legându-l pe Alimut de copac pentru a-l chinui, iar pe Kera siluind-o până dimineață,
dar lăsându-i totuși vii. După acest incident din noaptea nunții, cei doi nu au mai conviețuit, ci au
trăit despărțiți, fiecare cu părinții săi, deși Oarba îi ghicise nurorii sale că dacă va trece, ajutată chiar
de ea, de-o cumpănă, a celei dintâi nașteri, va avea cu siguranță paisprezece copii și vor trăi fericiți.
Mama lui Goșu își îndemnase fiul ori să i-o lase lui Ariston pe Lisandra, ori s-o omoare, pentru că
altă rezolvare nu era pentru o astfel de iubire pătimașă. În Bărăgan, când Alimut a desfundat izvorul
unei fântâni, scoțând din ea pe frânghie și cele două cadavre ale unor soldați germani, Goșu a vrut
să-i taie gâtul Lisandrei, însă n-a avut curaj, iar pe drumul de întoarcere soția, care îi era mereu
necredincioasă i-a făgăduit c-o să se răzbune.

Him bașa nu-i de acord ca Ariston s-o câștige în lupta la cuțite scurte pe Lisandra de la soțul ei,
Goșu. Această interdicție de-a se ajunge la o confruntare de cuțite a funcționat cât timp a durat
drumul ostenitor până la locul hotărât de autoritățile române și germane ca ei să se statornicească,
așezându-și tabăra. Him bașa permite ca între cei doi rivali să aibă loc o a doua confruntare, să se
dea în spectacol doar printr-un duel cu pumnii, chiar în noaptea când își însura fiul. Exact ca în
partea a doua din epopeea “Eneida”, în care înaltul și viteazul erou al Latiumului, Turnus, se
confruntă direct, pe viață și pe moarte cu Eneea, bătrânul Him bașa dorea ca duelul dintre Ariston și
Goșu să nu se termine cu moartea niciunuia dintre ei. O ploaie devastatoare face însă ca încă cinci
suflete să moară, iar cei din șatră fac presiuni, stând la cortul bulibașei, ca el să permită
redeschiderea luptei cavalerești, prin mânuirea cuțitelor scurte. O scenă antologică este cea în care
Him intră în cort, scoate harapnicul său, gata să lovească în membrii comunității sale, dar când le
vede neclintirea, nu mai învârte pe deasupra biciul, ci hotărâște ca lupta să aibă loc imediat, însă nu
cu riscarea vieții combatanților, prin cuțitele lungi, ci cu acelea scurte, pentru ca moartea să nu-i
înhațe pe rivali. Acesta nu e atent, iar Goșu profită de clipa în care Lisandra îl îmbărbăta pe amant
și-l împunge pe rivalul său, fără a-l doborî. Rănit la rându-i, Goșu va reuși să-l dezarmeze pe
Ariston, iar apoi să se-ncaiere cu mâinile goale, pentru că se gândise de la început să nu-l omoare, ci
să-l schilodească. Noblețea sufletească masculină a lui Goșu iese la iveală, amestecată sadism,
pentru că reușește să-l imobilizeze pe Ariston. Momentul culminant al bătăliei devine cel în care
Goșu îi scoate un ochi lui Ariston, tocmai pentru ca Goșu să verifice dacă dragostea Lisandrei față
de cel schilodit va dispărea. Deziluzionat, neiubit nici așa, sănătos, de către soția Lisandra, Goșu are
un comportament asemănător cu al lui Eneea, arătându-se sobru, tolerant, răbdător, chiar și atunci
când soția sa se va întâlni în nopțile iernii prin zăpadă cu Ariston.

Him bașa este prototipul înțeleptului. Tată a șase copii, bunic a vreo zece nepoți, el este interesat
constant de păstrarea numărului de oameni ai săi, din șatră. Mult timp numărul acesta variază între o
sută și nouăzeci de suflete. Him bașa își dă seama cum trebuie să acționeze când e somat de mai
multe ori de către dezertorii de pe front să le dea cai, șei, frâie, să le așeze căpestrele, ori cum să-i
îmbete pe cei patru ucigași, ce voiseră să-i împuște cu armele automate pe toți membrii șatrei. Își dă
seama de la început, când sunt siliți să plece din România, că toți oamenii care-i vedeau, începând
cu jandarmii și terminând cu țăranii, îi priveau „ca pe niște morți”, adică îi considerau deja
condamnați la moarte sigură acolo unde aveau să fie deportați. Măsurile pe care a trebuit să le ia
Him bașa, consultându-se cu toți conducătorii mai în vârstă, păreau deseori nepotrivite, însă își
dovedeau pe parcurs utilitatea. La trecerea Dunării, el a cerut prin intermediarii traficanți să li se
permită celor din șatra sa o întârziere de-o zi, mai ales pentru că schimbau aproape tot aurul lor cu
produse alimentare, haine groase de iarnă, exact cum îl sfătuise plutonierul cinstit de la „Postul de
control”. Ravagiile războiului sunt descrise în orașul de pe malul fluviului, oraș care ar putea fi
Galațiul: „Lângă marele fluviu ardeau încet, scoțând puține flăcări gălbui și fum negru, câteva case.
Ceva mai departe, pe malul apei, mai ardeau încă domol rămășițele câtorva căruțe lungi. Jandarmul
îi spuse lui Him bașa: ,, - Bombardamentul din zori… Au murit și câțiva oameni din șatra care
poposise aci aseară. Voi… He-he-he… Voi ați avut noroc. Dacă veneați aseară, vă atingeau și pe voi
bombele. Him bașa zise domol: - Dar ce ar fi putut să aibă cu noi avioanele acelea? - Nimic. Din
greșeală. Căutau depozitele de benzină. - Și oamenii aceia care au fost uciși, unde sunt? - I-au luat
cioclii orașului și i-au îngropat. - Și cei care au scăpat? Cei care au scăpat unde sunt? - Au fost
trecuți dincolo. În port era zăpăceală, o zăpăceală pe care, dacă n-ai fi văzut-o, cu greu ți-ai fi
închipuit-o. Soldați osteniți de drum ori de veghe, marinari, jandarmi și o sumedenie de hamali și de
țărani aduși de prin satele vecine să ajute la încărcarea sau la descărcarea șlepurilor. Vapoare vechi
și chiar străvechi cu punțile scorojite de soarele sălbatic al verii dormiteau ancorate la țărm păzite de
tunuri cu țevile subțiri și lungi îndreptate spre cer. Pe lângă tunuri se vedeau întinși, căzuți în cel
mai greu somn, tunarii. Deasupra întregului ținut, și poate că deasupra întregii lumi, cerul era
albastru, limpede și încremenit” (cap. IV, p. 103).’’

Înțelepciunea lui Him este dovedită și prin bunăcuviința în conversațiile cu militarii și toate
autoritățile din localități ori pe care i-a întâlnit în drumul deportării în stepa ucrainiană. Deseori a
fost pus în situații-limită. Nu a vrut să răspundă la provocări, n-a vrut să aplice legea talionului, ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte. Într-unul dintre primele episoade ale părții a doua, înainte de săparea
celor trei adăposturi comune în „râpile pietroase” de lângă Bug, Him bașa îi ține sub supravegherea
lui Ariston, chiar în cortul acestuia, pe doi fugari de pe front. Unul dintre ei fusese rănit la picior și
trebuia predat jandarmilor într-o săptămână, spre a fi condamnat la moarte, pentru că dezertase.
Celălat, un militar lăsat la vatră, teafăr, abia sosise în tabără și fusese omenit cu pâine, brânză și apă.
Ariston se lăudase că va sta toată noaptea cu ochii pe ei. Him îi observase discutând între ei și
crezuse că se împrieteniseră. Ca paznic al lor, Ariston nu și-a făcut datoria, ci s-a întâlnit cu iubita
sa, Lisandra, care scăpase de sub supravegherea gelosului său bărbat, Goșu. Când s-a întors în cort,
de grabă i-a anunțat pe ceilalți. Veniți la fața locului, toți l-au văzut pe soldatul lăsat la vatră cu gâtul
tăiat. Dezertorul rănit a fost prins târându-se către locul unde erau ținuți caii. Șatra a vrut să-l
omoare, înainte de a-l predea jandarmilor. Întrebat de ce a făcut crimă, rănitul a spus că n-avea o
altă soluție pentru a-și salva viața: avea nevoie de livretul militar al victimei sale, pentru a-și
schimba identitatea și pentru a scăpa de condamnarea la moarte. Înduioșat de faptul că acest țăran
era tată a șase copii, că nevastă-sa i-l făcuse din incest pe ultimul, fiind violată de socru, iar el voia
să ajungă acasă și să-și ucidă tatăl, bulibașa Him i-a făcut pe plac, dându-i posibilitatea să fugă pe-
un cal al șatrei, având asupra sa livretul militar al celui ucis de el. Sina, soția sa oarbă, îi reproșează
în cort că s-a lăsat condus de sentimente, nu de rațiune. Peste puțin timp își fac apariția un subofițer
și un jandarm. Subofițerul îi cere socoteală lui Him pentru absentarea dezertorului. Acesta minte că
e îngropat deja și chiar vrea să facă dovada. Subofițerul român nu se lasă păcălit, ci-l informează ori
doar inventează că fugarul fusese deja prins de către jandarmi și că acolo, în groapa recent săpată,
zace altcineva. Him bașa se roagă ca jandarmii, pretextând represalii pe timp de război, să nu-i
omoare familia sau pe alți membri ai șatrei. Cei doi jandarmi sunt mituiți cu aur, însă subalternul
său îl va ucide pe subofițer, ca să-și însușească tot conținutul pungii date de Him.

Ceea ce nu este pe placul multor cititori ai acestui roman epopeic este nu atât similitudinea
aproximativă a stilului cu accentele lirice specifice expresivității retorice a lui Zaharia Stancu, în
care au fost scrise romanele „Desculț” și „Rădăcinile sunt amare”, cât mai ales raritatea elementelor
de oralitate culese din limba țiganilor. Ca puncte tari pot fi remarcate atmosfera tensionată la
superlativ de ravagiile războiului, construcția portretelor eroilor, descrierile realizate din acumulări
succesive de amănunte ce țin și de psihologia colectivă, de sociologie, structurarea compozițională,
impresia la lectură că totul e foarte veridic, de parcă ne-am afla în fața unui documentar
cinematografic surprins de către operatorii militari în spatele frontului. Tot ceea ce s-a întâmplat cu
această șatră a lui Him bașa constituie deja, pentru noi sau pentru urmașii celor deportați, o lungă
poveste adevărată, care n-ar fi trebuit să se petreacă în istorie și nu e bine să se mai întâmple
vreodată, fiind că deportarea, indiferent că este fi vorba despre una a românilor din Nordul
macedonean, tessalic și din Pind al regatului Greciei, sau despre una a șatrelor din regatul României
înjumătățite de către Hitler și Stalin, înseamnă suferință, moarte, încălcare a libertății omului.
Aspectul documentar real este conferit prin dedicația dinaintea începerii cărții, pentru fiul și nora lui
Him bașa: "Alimut mi-a povestit întâmplările, Kera a stăruit să le scriu."

Terorizarea șatrei de către Uj Hoțul și Matahala constituie o întoarcere radicală către primitivism
de la viața tihnită și organizată tradițional, grație înțelepciunii lui Him bașa. Mentalitatea
deportaților începe să fie una a terorii prin forța fizică și a desfrâului generalizat, la care recurg în
ultimele capitole ale „Șatrei” nu numai soții Uj Hoțul și Matahala, ci și mulți dintre cei patruzeci de
supraviețuitori ai unei singure ierni rusești. Ura și teroarea iau locul iubirii și blândeții, constituind o
a doua dimensiune psiho-sociologică a romanului scris de Zaharia Sancu. Această mentalitate a
terorii devine elementul necesar de contrast, prin care este reliefată carisma deosebită avută de
bulibașa Him, de care își dau tardiv seama toți membrii șatrei, abia după ce el alege să moară demn,
înghețând noaptea în gerul din stepă, ca să supraviețuiască alții mai tineri, ori pruncii – viitorul
șatrei – în locul său. Moartea lui Him nu este o sinucidere, ci o jertfă. Aprinderea unui foc puternic
de către bătrânul înțelept al șatrei, arderea bărbii și-a părului sunt chiar semne ale voinței sale de-a
accede la realitatea fatală, la focul duhului iluminat de puterea divină. Him bașa nu manifestă în
ultimele sale clipe din viață niciun gest de slăbiciune. Această dorință de-a muri în foc ori lângă un
foc, pârjolit ori înghețând bocnă nu arată faptul că Him bașa nu-și putuse reține nici în ceasul morții
sale instinctul securizant al încălzirii corporale, ci dovedește faptul că el este adevăratul inițiat al
șatrei, călăuza spirituală a acestui grup uman debusolat, pregătit să-și recapete în eternitate
înfățișarea sărbătorească de tânăr mire al Sinei: “Sina! Chipul de astăzi al Sinei i se șterse din minte.
Și dintr-o dată își văzu nevasta așa cum fusese ea altădată: tânără, sprintenă, ochioasă, frumoasă.
Plătise pentru ea douăzeci și cinci de galbeni de aur vechi, turcești, cu zimți. Nunta avusese loc într-
o vară, undeva departe, pe țărmul unei mări. Oamenii de pe acolo vorbeau între ei o limbă ciudată.
[...] La marginea satului aceluia de lângă mare o strânse el în brațe pentru întâia dată. La marginea
satului și la marginea mării. Soarele îi găsise goi, pe țărm. Când avuseseră loc toate acestea? De
mult. Tare de mult. Ba nu. Toate acestea avuseseră loc ieri. Ba nu ieri. Toate acestea avuseseră loc
azi dimineață. Ba nu. Toate acestea avuseseră loc acum câteva clipe, chiar acum câteva clipe.
De fapt toată viața lui durase doar câteva clipe. ‘Numai câteva clipe’. Acum o jumătate de clipă a
plecat de la hrube și a venit aici să moară. Acum un sfert de clipă a aprins focul. Acum o jumătate
de sfert de clipă s-a stins focul. ‘Acum, chiar acum, el trebuie să moară’. Privi cerul. Și citi în stele
că acum, chiar acum trebuia să moară. Acum. Nu mai târziu. Acum. Acum… Îi era grozav de frig.
Se temu să nu-i înghețe ochii și să nu-și piardă vederea înainte de a muri. Dar ochii nu-i înghețau.
Pleoapele îi erau încă vii. Vederea îi era încă bună. Încă. Dar până când? Vru să-și miște picioarele.
Nu izbuti. « Dacă nu m-ar chinui frigul, mi-ar fi bine. Dacă nu m-ar chinui frigul…» ‘Acum’ trecu.
Și el nu muri. Și veni ‘alt acum’. Și el tot nu muri. ‘Acum’... ‘Acum’... Poate că viața nu este
altceva decât un lanț de ‘acum’, un ‘acum’, legat de alt ‘acum’. ‘Acum’ . ‘Acum’ . ‘Acum’ mor.”

Him își amintește de prima întâlnire pe malul mării cu Sina într-un ținut unde se vorbea o limbă
necunoscută. Se pare că aici autorul dorește să ipostazieze dragostea tânărului Him față de Sina
exact precum a făcut-o în capodopera sa literară, nuvela „Uruma”. Darie se iubise exact la fel cu
fiica stăpânului său, tătăroaica Uruma, în timp ce-i păștea la malul Mării Negre herghelia de ați, cai
dobrogeni. Prozatorul Zaharia Stancu a realizat prin romanul său „Șatra” o rescriere a unei istorii
neștiute, neoficiale a celui de-al doilea război mondial, de-o simplitate dezarmantă chiar și pentru
cititorii mileniului al treilea. Această plauzibilă istorie se constituie ca o relatare epică, fără niciun
fel de culpabilizări directe a unora sau a altora dintre stăpânitorii vremelnici ai Europei Centrale și
de Est. Cititorii care sunt informați despre teroarea de tip nazist înțeleg ușor că aici se reconstituie
tragedia romilor deportați în stepă pe timpul dictaturii mareșalului Ion Antonescu. Este un roman
realist, cu imagini ce refac o atmosferă de-a dreptul orientală.

„Șatra” nu-i în niciun caz roman exotic, chiar dacă în prima parte subiectul epic e plin de situații-
limită, pe toate meandrele destinului și drumului către „Răsărit” ale șatrei, către un punct terminus
despre care se știe doar că e mai mult un loc al morții decât unul al unei noi vieți. După „Maitreyi”
(1933) de Mircea Eliade, pentru a doua oară în proza românească motivul literar al „bunului
sălbatic” este cel în jurul căruia se construiește o întreagă relaționare între personajele unui univers
fictiv, care dă și titlul romanului din 1968, „Șatra”. Explorat întâia dată de romancierul englez
Daniel Defoe (în romanul „Robinson Crusoe”), acest motiv al „bunului sălbatic” i-a frământat pe
toți iluminiștii, inclusiv pe cei utopici francezi și englezi ca Charles Fourier, Claude Henri de Saint
Simon, Robert Owen, considerați a fi părinții socialismului. Organizarea planificată de către alții a
vieții celor deportați într-un cu totul altfel de „falanster” (termen al doctrinei sociale utopice a lui
Charles Fourier), pe-un tărâm inospitalier, depărtat de lumea civilizată, are consecințele unui
genocid.

Partea a doua a romanului lui Zaharia Stancu, adică acțiunea de la capitolul al șaptelea până la
epilogul capitolului al doisprezecelea, în care se redă foarte pe scurt și începutul întoarcerii spre
„miazăzi”, într-o primăvară, a rămășițelor șatrei, cu un număr de membri împuținat până la un sfert
din cât fusese ea de mare la plecarea din România, este pe alocuri terifiantă, semănând și cu un
roman gotic, pentru că spectrul foamei, al morții și al dezorganizării sociale provoacă fisuri adânci,
de necontrolat chiar și în cadrul unei foarte conservatoare comunități umane, cu legi ancestrale și o
moralitate colectivă foarte punitivă. Him bașa alege să moară la miezul unei nopți după ce scosese
din iarnă șatra sa, devastată în jumătate de boli, foamete, mizerie. El se duce să moară la marginea
unui crâng, privind la stele, amintindu-și de toți anii săi de glorie. Sina, soția sa, le va spune a doua
zi celor care plecaseră să-i caute cadavrul, deoarece văzuse sufletul soțului său ca o pasăre albă,
cum venise pe la fiecare cort, la fiecare familie să-i vadă pentru ultima dată, apoi plecase de pe
pământ. După acest moment sublim urmează niște scene violente: Sarat îl omoară pe Calub,
lovindu-l cu o bâtă pentru că nu-l dorise bulibașă, iar Uj Hoțul, soțul Matahalei îl înjunghie în inimă
pe Sarat, pretinzând apoi ca toți să asculte de el și de nevastă-sa. Îi bate pe unii dintre „supușii” săi
cu harapnicul. Într-o vreme de provizorat, el se autointitulează Uj bașa, dar în cele din urmă este pus
la punct de către fiii cei mai mari ai regretatului Him bașa, Antos și Skander. După ce sunt făcuți de
rușine în fața șatrei de mai multe ori, Uj Hoțul și Matahala îl jefuiesc și-l omoară pe neamțul Arne,
care avea ceas și dinți de aur, însă își frânsese picioarele când aliații îi doborâseră avionul de
vânătoare, chiar în apropierea „râpilor stâncoase” și ale corturilor ce fuseseră reistalate lângă ele,
odată cu venirea primăverii. Tot în noapte crimei cei doi soți dau bir cu fugiții, fiind conștienți că ar
fi urmat o cruntă răzbunare din partea lui Antos, Skander, Alimut, dar și a lui Blebe, care nu-l păzise
cum trebuia pe neamțul cu decorații strălucitoare, ci adormise la intrarea în cort. S-ar putea ca pe
autorul romanului „Șatra” să-l fi preocupat mai mult să redea în aceste scene un moment de-un
mare dramatism cum ar fi involuția unui grup de oameni pe care societatea îl abandonează din niște
interese expansioniste (teoria hitleristă a cuceririi „spațiului vital” este materializată și prin
deportarea romilor în spatele Frontului de Est de către mareșalul Ion Antonescu). Ceea ce au căutat
să facă anumite popoare ce intraseră în vara anului 1941 într-un război utopic, anume să-i deporteze
pe evrei la Moghilev și pe romi la Bug nu constituie numai vina poporului român. Așadar subiectul
epic al romanului „Șatra” nu conține nicio explicită atribuire a genocidului produs în rândurile
țiganilor și evreilor ca fiind crimă de război a nemților, italienilor, ungurilor, bulgarilor sau a
românilor. Acest lucru este de apreciat, pentru că autorul lasă numai faptele cutremurătoare să
vorbească, nu arată în niciun rând din carte vinovații.

Romanul „Șatra” nu include nicidecum vreo teză a luptei pentru dreptate socială. Zaharia Stancu,
un scriitor pasionat al detaliului de observație, pătrunde rareori în conștiința personajelor sale, însă
lasă în schimb ca sentimentele, în primul rând pasiunile devastatoare să reiasă brusc, din
comportarea acestora, fără niciun comentariu moralizator, care ar fi de prisos. Zaharia Stancu nu se
încumetă să facă în „Șatra” analiză psihologică și de aceea el devine un adept al psihologiei
comportamentului (behaviourism). Conștiința creaturilor sale literare ni se comunică prin vorbe,
gesturi, atitudini nemediate, devenind realitate palpabilă pentru cititori. Rareori întâlnim evocări
anterioare și ulterioare a evenimentelor istorice, pentru că prezentul („acum”-ul vieții și morții lui
Him) este singura preocupare a șatrei din vremurile sale de liniște. Tot în partea a doua a romanului
este redată ultima confruntare dintre Ariston și Goșu. Suferind de foame, cei doi se mai încaieră o
dată, iar Ariston se aruncă în cuțitul rivalului său de moarte. Acesta îl ajută să treacă dincolo, să
scape mai repede de tot calvarul unei iubiri interzise. Finalul o aduce în prim plan pe Lisandra, care
vrea să moară pe locul unde e îngropat Ariston al său, în timp ce șatra se înhamă la căruțe, în locul
cailor, catârilor și măgarilor care pieiseră de foame și de ger: „Lisandra intră în cort, se găti ca de
nuntă, își puse în urechi icușarii de aur pe care îi păstrase, și la gât sălbile ei străvechi făcute din
bani de aur și din bani de argint. Așa gătită se duse și se întinse pe mormântul lui Ariston cu fața în
sus. Goșu o întrebă: - Dar ce vrei să faci tu aici? - Nimic. Vreau să mor. Ți-am spus doar că fără
Ariston nici nu pot să trăiesc și nici nu vreau să trăiesc. - Dar se apropie soldații. Au să vină aici
soldații și au să-și facă râs de tine. - De venit s-ar putea să vie, însă n-au să mă găsească în viață.
Nu, nu, Goșule, n-au să mă găsească în viață. - Bine, zise Goșu, bine. Să fie cum zici tu. Dar eu…
eu mă gândeam să uit tot ce-a fost cu Ariston și să mergem înainte… să trăim înainte, ca și cum pe
Ariston nu l-ai fi cunoscut niciodată. Lisandra râse, însă de răspuns lui Goșu nu-i mai răspunse
nimic. A doua zi în zori oamenii oacheși își strânseră corturile și le puseră în căruțe. Trecură cu mic,
cu mare prin fața Lisandrei și se închinară adânc. Lisandra nu-i vedea. Nu-i vedea și nici nu-i auzea.
Se uita la cerul albastru ca inul înflorit și la soarele care răsărise vesel și proaspăt. Pruncii îi puseră
în căruțe, la umbră, sub coviltir. Bărbații și femeile se înhămară în locul cailor, măgarilor și catârilor
care muriseră în timpul grelei ierni. Blebe strigă în glumă: - Hii, cailor, hii!... Hii, măgarilor, hii!...
Hii, catârilor, hi-hi!... Nimeni nu râse de proasta glumă a lui Blebe, dar căruțele o porniră agale.
Când venise aici șatra lui Him bașa numără peste treizeci de căruțe. Acum plecaseră spre marele
fluviu șase căruțe, numai șase căruțe. La a șasea se înhămase de-o parte Alimut, de alta Oarba.
Căruța era gata s-o pornească la vale, după celelalte, când lângă Oarba apăru Kera. - Mamă, spuse
ea, dragă mamă, aici nu e locul tău, aici e locul meu, mamă, dragă mamă…Trasă de Alimut și de
Kera, căruța, care fusese atâta vreme casa lui Him bașa, casa rătăcitoare în care Sina își născuse pe
cei cinci fii ai ei, mergea după celelalte. Roțile se afundau adânc în praful drumului. Din când în
când, șirul de căruțe lungi, cu coviltir se oprea. Oamenii oacheși se ștergeau de sudoare, beau apă
din vasele lor de lemn, își luau locul la ham și porneau mai departe. În urma lor tunurile gemeau tot
mai tare parcă și păreau a fi tot mai aproape…”
 Scriind prefața ediției din 1992 a romanului „Șatra”, Sami Damian atrage atenția că „oribilul”,
adică grotescul constituie prin „funcția sa demistificatoare” „agentul de propagare a mâniei”, însă
dezintegrarea tot mai accentuată a grupului inițial omogen al șatrei nu are drept cauză „oribilul”,
starea de primitivititate la care ajung supraviețuitorii calvarului, al rătăcirii prin necunoscut. Mitul
„bunului sălbatic” rămâne viabil. El e reprezentat de înțelepciunea lui Him, a Sinei, a fiilor acestora,
Antos și Skander, a lui Goșu – adepții nonviolenței. Criticul observă câteodată cu un rafinament
interpretativ structura epopeică a romanului, arta narativă a lui Zaharia Stancu sau personajul
colectiv al șatrei lui Him: cultivarea în șatră a „unui ceremonial barbar, păstrat ca un canon”,
„relația dintre îndatoririle față de comunitate și libertățile individuale”, „impulsul peregrinării […]
descris în ritmul epic febril, gâfâit”, „tendințele centripete și centrifuge ale oragnismului social nu ar
fi înfățișate în concordanță cu spiritul de existență al șatrei”, „episoadele sunt cânturi ale
împrejurărilor generale de existență: nașterea, nunta, moartea”, „romanul se constituie ca o viziune
monografică, în cadență de poem, a unui mediu, a unei mentalități”, „amestecul de insolit și de
straniu al acestei lumi care are vocația mișcării, trăiește separat, în afara orașelor, nu cunoaște decât
îndeletniciri pașnice.’’Atitudinea aceasta de neînvinovățire a șatrei, este explicată chiar de către
Sami Damian astfel: „Peste înregistrarea ultragiilor, a răbufnirilor de violență și a nepăsării timpului
în fața intențiilor oamenilor, se înalță pledoaria pentru apărarea celor nevinovați de brutalitatea
istoriei. Zguduirile de conștiință sunt raportate la nivelul vieții fruste, sentimentul că eroii se găsesc
în vecinătatea morții are efecte de șoc în acest tărâm al « exoticului »” [1].

Note:

1. S. Damian, „Prefață” la „Șatra”, Ed. Universitas, 1992, p. 6.

Bibliografie:

1. Z. Stancu, "Șatra", Ed. Universitas, Chișinău, 1992;

2. M. Sin, "Marea miză", Ed. Minerva, București, 2008;
3. N. Manolescu, "Arca lui Noe - eseu despre romanul românesc" (vol. II), Ed. Minerva, București,
1982;
4. N. Balotă, "Universul prozei", Ed. Eminescu, București, 1976;
5. L. Raicu, "Critica - formă de viață", Ed. Cartea Românească, București, 1976
4. E. Simion, "Scriitori români de azi" (vol. I);
4. M. Popa, "Dicționar de literatură română contemporană";
5. "Scriitori români" (coord. Mircea Zaciu).