Romanul „Căpitan la cincisprezece ani” („Un capitaine de quinze ans”) de Jules

Verne a apărut între 1 ianuarie și 15 decembrie 1878, în Magasin d’éducation et de

récréation, iar apoi în format mare în același an. Deşi ne-au obişnuit să credem că
operele lui Verne se adresează copiilor și tinerilor, în această operă, ne este prezentat un
subiect dur: sclavia şi mai exact comerţul cu sclavi.
Acțiunea romanului începe în anul 1873, la 8 ani de la abolirea sclaviei în SUA.
Încercarea de limitare teritorială a acesteia a devenit mărul discordiei dintre Statele din
Nord și Statele din Sud. Disputa s-a tranșat într-un război civil sângeros și costisitor,
Războiul de Secesiune (1861-1865) iar acesta a condus la eradicarea sclaviei, scoaterea
ei în afara legii. Problematica legalizării sclaviei, prin care, în anumite condiții, unii
oameni pot deveni proprietatea și bunul personal al altor oameni, nu este un subiect de
azi de ieri, ci este indestructibil legată de civilizația umană, din zorii ei până în secolul al
XIX-lea. Antichitatea o consemnează ca o practică larg răspândită din Sumer până în
Grecia și Roma antică, evul mediu o readuce în discuție, iar anumite zone, în care
aceasta a fost practicată de secole – Africa, de pildă, păstrează puternice reminiscențe și
în prezent, deși sclavia este ilegală astăzi în toată lumea.
PARTEA I
În acea zi de 2 februarie 1873, bricul-goeletă Pilgrim naviga la 45º57´ latitudine sudică
şi la 165º19´ longitudine vestică faţă de meridianul Greenwich.
La cârma acestei nave se afla căpitanul Hull, care avea la rândul său, sub conducere,
cinci marinari şi un elev, în vârstă de cincisprezece ani, pe nume Dick Sand; I se dăduse
numele Dick – prescurtare de la Richard – pentru că aşa se numea trecătorul care-l
găsise, la câteva ore după ce se născuse. Copilul fusese abandonat la naştere şi crescut
de asistenţa publică. La care se adăugau, Doamna Weldon, fiul acesteia, Jack, în vârstă
de cinci anişori şi o rudă căreia i se spunea vărul Benedict.
Pasagerii de la bord, în frunte cu căpitanul Hull au început discuţii aprinse având ca
subiect epava suspectă care le-a apărut în faţă. Epava era de fapt o corabie abandonată
după ce fusese accidentată. Urletul aprig al unui câine (Dingo) le-a atras acestora atenţia
şi astfel, căpitanul Hull, Dick şi doi marinari au pornit cu o mică barcă în salvarea
animalului. La o analiză mai amănunţită, pe vasul părăsit, au mai fost găsite cinci trupuri
de negri, mai mult moarte decât vii (Tom, Bat, Austin, Acteon şi Hercule). Noii veniţi s-
au adaptat repede vieţii de pe Pilgrim şi astfel pe lângă Dick, Hercule şi Dingo au
devenit prietenii micuţului Jack.
Frumosul exemplar patruped, se transforma adesea în „cal”, în jocurile micuţului; acesta
călărea câinele şi râdea cu bucurie. Singura „duşmănie” suspectă de la bord, era între
bucătarul Negoro şi animal. Dingo se agita ori de câte ori îl zărea pe acesta.
Micuţul Jack a învăţat cu ajutorul mamei sale să citească câteva cuvinte formate cu
ajutorul unor cuburi din lemn pe care erau gravate literele alfabetului. Ciudat lucru, care
pe pasagerii vasului i-a pus pe gânduri, a fost comportamentul câinelui; acesta a luat cu
botul cuburile ce aveau inscripţionate literele „S” şi „V” şi le-a acoperit cu labele,
păzindu-le. Aceleaşi litere se aflau şi pe zgarda de la gâtul său, însă povestea din spatele
acestei întâmplări a rămas o enigmă pentru cei de faţă.
Apariţia unei balene, în apropiere de vas, i-a stârnit căpitanului Hull dorinţa de vânat şi
astfel împreună cu alţi câţiva bărbaţi se îmbarcă într-o balenieră, în timp ce elevul-
marinar, Dick a fost lăsat la bord cu sarcina de a avea grijă de celelalte persoane şi de
vas. După plecarea vânătorilor, Dingo a scos un sunet suspect, urlet care nu semăna nici
pe departe cu unul de încurajare.
În momentele următoare, în Oceanul Pacific a avut loc un măcel; din vânători, căpitanul
Hull şi camarazii săi au ajuns să fie vânaţi de balenă. Rolurile au fost schimbate, iar cei
ce şi-au pierdut viaţa nu au fost balena şi puiul ei, ci căpitanul şi ajutoarele sale.
Urletul dubios al câinelui a prevestit nenorocirea, iar ultimele indicații ale căpitanului
Hull către tânărul elev-marinar păreau acum premonitorii. Aceste sfaturi simbolizau
transmiterea responsabilităților de căpitan de la cel vârstnic, la cel mai tânăr, de la Hull,
la Dick; astfel Dick a ajuns căpitan la cincisprezece ani (de aici şi titlul romanului).
Negoro tăcea şi era nevăzut cam tot timpul, însă acesta ascundea ceva, fapt ce l-a
determinat să „tulbure” busola cu ajutorul unui obiect greu, astfel direcţia indicată acum
de acul magnetic al busolei era una greşită, cu aproximativ patruzeci şi cinci de grade
spre Sud-Est.
La 6 aprilie, Dick Sand a putut striga din toată inima cuvântul „pământ”, minune pe care
cu toţii o aşteptau. Vestea i-a bucurat pe toţi, iar cu cât imaginea uscatului se mărea în
câmpul vizual al călătorilor, cu atât câinele devenea tot mai agitat şi Negoro se arata fără
interes. În sfârşit, cele şaptezeci şi patru de zile petrecute pe ocean, aveau să ia sfârşit.
Ajunşi pe uscat, vasul care-i cărase până aici se sfărâmă, izbindu-se de stânci. O mică
grotă din apropiere le-a servit călătorilor drept adăpost, iar o parte din provizii de pe vas
au putut fi salvate, la fel și armele şi muniţiile, care erau destinate apărării în acest petic
de pământ necunoscut.
Harris, singurul om întâlnit aici, le dezvălui naufragiaţilor numele locului; se aflau pe
coasta boliviană. Drumeţul le-a propus acestora să-l însoţească până la ferma fratelui
său, ferma San-Felice, singurul loc civilizat şi cel mai apropiat de locul în care se aflau
călătorii.
Cu toţii au pornit la drum, conduşi de singurul om care cunoştea traseul, însă fără
Negoro care părăsise tabăra la puţin timp după debarcarea pe uscat.
Deşi tânărul căpitan avea o bănuială, că nu se află pe drumul cel bun, iar spusele lui
Harris erau doar poveşti, suspiciunile puştiului au fost accentuate de comportamentul
nefiresc al animalelor: de Dingo, care se agita din ce în ce mai mult, şi de calul lui
Harris, care nu se bucura „simţind grajdul” (animalele din specia lui simt şi îşi manifestă
bucuria apropierii de casă, deci a încheierii călătoriei prin: umflarea nărilor, nechezat,
mărirea pasului etc.).
Bănuielile lui Dick au prins contur în clipa când acesta a descoperit resturile unor mâini
ciopârţite şi plecarea pe furiş a lui Harris. Acum, tânărul marinar desluşi misterul: ei
poposiseră în „Africa traficanţilor de sclavi”, iar Negoro şi americanul Harris erau
„înţeleşi”.
PARTEA a II-a
În partea a II-a a romanului „Căpitan la cincisprezece ani”, tema aventurii se
împleteşte cu tema comerţului de sclavi, termen odios, care nu ar trebui să existe în
niciun grai, pe buzele niciunei persoane. Aceste două teme, zugrăvesc continuarea
poveştii cu şi mai mult suspans, acţiune şi răsturnări de situaţii.
Spre sfârşitul romanului, osemintele stăpânului lui Dingo, S.V. (Samuel Veronon)
însoţite de un bilet scris cu ultimele forţe, face lumină asupra morţii suspecte a acestuia:
Asasinat… jefuit de călăuza mea Negoro… 3 decembrie 1871… aici… la 120 mile de
coastă… Dingo! Ajutor!… La scurt timp după ce Dick şi ceilalţi prieteni ai săi au ajuns
la colibă, conduşi de câinele credincios, îşi făcu apariţia şi asasinul, pregătit să vină să ia
aurul furat şi ascuns într-o groapă. Luat prin surprindere de prezenţa musafirilor, acesta
nu a mai avut timp să reacţioneze: câinele i-a şi sărit la gât; singurul răspuns al lui
Negoro a fost un cuţit înfipt în Dingo, act ce a cauzat moartea animalului. Cu ultimele
sforțări, animalul s-a târât până la colibă, dându-şi duhul în locul unde s-a stins și
stăpânul său.
Hercule îi îngroapă pe cei doi prieteni de-o viaţă, S.V. şi Dingo, în acelaşi mormânt, ca
să fie împreună şi dincolo de moarte, ori mai bine zis, nici moartea nu a putut să-i
despartă.
Sfârşitul poveştii aduce pace, linişte şi mult aşteptata reîntoarcere acasă cu reîntâlniri
neaşteptate (reîntâlnirea cu Tom, Bat, Acteon şi Austin; mai lipseau Nan şi Dingo, însă
aceştia nu puteau depăşi graniţa dintre viaţă şi moarte).
La optsprezece ani lui Dick i s-a dat comanda unui vas al firmei James W. Weldon,
devenind astfel fiul familiei acesteia.
În această experienţă, elevul-marinar a devenit profesor pentru cei aflaţi pe vas, care nu
aveau cunoştinţe de condus nava. În acelaşi timp, vărul Benedict – entomologul ne-a
împărtăşit din experienţa şi cunoştinţele sale, în materie de insecte.
În această primă aventură în calitate de căpitan la cincisprezece ani, Dick dă dovadă de
tărie sufletească şi trupească, înţelepciune, spirit de observație și prevedere, calităţi care
conturează portretul unui erou.