Universitatea “Ovidius” din Constanța

Facultatea de Litere

MONOGRAFIE ASUPRA VIEȚII ȘI OPEREI LUI IOAN SLAVICI ÎN

“ISTORIA LITERATURII DE LA ORIGINI PÂNĂ ÎN PREZENT”, DE
GEORGE CĂLINESCU

Studenți: Boboc Maria-Victoria, Gheorghe Veronica

Specializarea: Limba și literatura română-Limba și literatura engleză
Anul II

Constanța
2021

1
 Cuprins

Introducere.................................................................................................................................................3
Capitolul I: George Călinescu, personalitate de formație enciclopedică..............................................4
Capitolul II: Ioan Slavici, scriitorul devotat satului și jurnalistul încarcerat pentru convingerile
sale...............................................................................................................................................................6
2.1. Viața lui Ioan Slavici............................................................................................................................6
2.2. Opera lui Ioan Slavici...........................................................................................................................
Concluzii.....................................................................................................................................................
Bibliografie.................................................................................................................................................

2
 Introducere

În această lucrare ne propunem să prezentăm o scurtă monografie a lui Ioan Slavici, alcătuită
de către marele critic literar George Călinescu în volumul “Istoria literaturii române de la origini
până în prezent”.
Satul românesc, îndeosebi cel ardelean, a fost rareori mai bine descris în literatură decât în
operele lui Ioan Slavici, scriitorul care ne-a dat “Moara cu noroc” sau “Mara”. În
binecunoscutele sale opere, el creează, din cuvinte magistral alese, tablouri fidele ale vieții de la
țară, descriind comportamentul oamenilor, credința lor, îmbrăcămintea sau gesturile.
Atenția pentru aceste importante detalii a fost remarcată, bineînțeles, de către George
Călinescu, care spunea că Slavici este un “instrument de observație excelent” al mediului rural.
Ioan Slavici (1848-1925) s-a născut în satul Șiria din Arad și a fost scriitor, jurnalist și pedagog
desăvârșit, activități pe care le-a “slujit” cu pasiunea ce-i este cunoscută posterității.
Alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, scriitori cu stil fascinant, mari
creatori de limbă, Ioan Slavici, cu limbajul lui sobru, meticulous, poate să pară un autor din altă
clasă valorică. În realitate însă el este un întemeietor asemenea celor trei, prin opera lui
pătrunzând în literatura română filonul popular al povestirii și universal satului românesc
transilvănean. El a creat în epica românească nuvela și romanul de tip realist și, mai ales, a
introdus analiza psihologică a sufletului individual, dar și colectiv, element definitoriu al prozei
moderne.

3
 Capitolul I
George Călinescu, personalitate de formație enciclopedică

George Călinescu face parte din seria personalităților de formație enciclopedică,

deschisă, în cultura română, de Dimitrie Cantemir și continuată de Ion Heliade
Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Iorga. Personalitate fascinantă, George
Călinescu a fost o plăsmuire de geniu a pământului românesc și a acestui popor, una
dintre cele mai fertile și inspirate minți de cărturar de la Dimitrie Cantemir până în zilele
noastre, cum îl caracterizează Geo Bogza. Umanist de formație renascentistă, posedat de
setea erudiției, de tentația armoniei și de tendința spre enciclopedic, dar și spre exhaustiv,
George Călinescu a aspirat să fie un creator total, afirmându-se, concomitent, ca poet și
prozator, critic și istoric literar, dramaturg și eseist, publicist și profesor universitar.
Opera lui George Călinescu este unitară, în sensul că aceleași modalități estetice circulă
de la proză la istorie literară, de la critică la poezie, într-un univers literar coerent. Criticul
este dublat de creator. George Călinescu a creat o metodă nouă în critica literară, similară
creației, conform principiului că: ”a înțelege înseamnă a crea din nou, a reproduce în tine
momentul inițial al operei”. “Criticul-susținea George Călinescu-este și el un poet în felul
lui, un creator și, de altfel, numai criticii poeți au înțeles cu adevărat poezia”. Pentru
George Călinescu, critica și istoria literară sunt opera de creație, ele fiind două momente
ale aceluiași proces: “Nu poți fi critic fără perspectivă istorică, nu poți face istorie literară
fără criteriul estetic, deci fără a fi critic”.
“Istoria literaturii române de la origini până în prezent” este- așa cum spunea autorul
însuși- “o știință inefabilă și o sinteză epică”. În acest volum, George Călinescu face o
critică completă- sociologică, psihologică și estetică, într-o viziune grandioasă, pornind
de la miturile naționale și terminând printr-o sinteză a specificului nostru național.
Vocația de istoric și critic literar, pregătirea filozofică, talentul artistic și cunoașterea
literaturii universale sunt puse în evidență în această excepțională operă în care judecățile
despre cărțile analizate sunt profunde și originale. În analizele sale, George Călinescu a
folosit în mod prevalent interpretarea estetică, fără să ocolească biografiile scriitorilor.
George Călinescu nu a fost niciodată interesat, în biografia scriitorilor, de epuizarea
datelor exterioare ale vieții acestora, ci de portretul lor spiritual. Sursa documentară cea
mai importantă a fost pentru el opera scriitorului, pentru că aici creatorul își relevă cel
mai adânc chipul moral. George Călinescu respinge genul biografiei romanțate, care
inventează pe seama scriitorului fapte, cuvinte, gânduri imposibil de verificat,
întemeindu-se consecvent doar pe documente și pe pagini din operă cu caracter de
document.

4
 Principalele caracteristici ale stilului lui George Călinescu de istoric și critic literar sunt
următoarele: este un stil lapidar, uneori aforistic, intelectual și artistic, incitant prin
capacitatea speculativă. Fraza uimește prin claritate și prin vibrație. Expresia e concisă,
metaforele sunt memorabile.
În anul apariției acestei capodopere- “Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”-autorul spunea că a fost publicată în “timpuri de suferință națională(1941), cu
scopul de a da oricui încrederea că avem o strălucită literatură, care slujește drept cea mai
clară hartă a poporului român”.

5
 Capitolul II
Ioan Slavici, scriitorul devotat satului și jurnalistul încarcerat pentru
convingerile sale

2.1. Viața lui Ioan Slavici

De notat că, în incipitul acestei monografii, Călinescu menționează influența

covârșitoare pe care au avut-o țăranii ardeleni ori bucovineni asupra literaturii române.
Zona Ardealului reprezenta o provincie în care clasa socială, indiferent de ocupație sau
grade de rudenie, era aceea rurală. În momentul în care tinerii ardeleni luau contact cu
orașe aristocratice precum Iașiul, în care oamenii vorbeau franțuzește și formau o castă
închisă, se loveau de un teren cu totul străin vieților simple pe care le duceau. Oricât ar fi
încercat junimiști rafinați precum Negruzzi, Carp ori Pogor să ofere burse și să îi
întâmpine pe tineri cu căldură, se izbeau, inevitabil, de timiditatea aceea specifică traiului
simplu și modest din zonele rurale. Deoarece în această epocă s-a născut ideea unei
Românii bizantine și corupte, Ioan Slavici a fost printre aceia care s-au folosit de condei
asemenea unui bici și a încercat, prin convingerile și opera sa, să pedepsească o societate
putredă.

6
2.2. Opera lui Ioan Slavici

George Călinescu etichetează opera slaviciană drept “remarcabilă” și pune în lumină

percepția autorului ardelean, una justă, aplicându-se vieții țărănești, fără tendința de
înfrumusețare și chiar idealizare a conținuturilor. Pentru Ioan Slavici, oamenii sunt
naturali, lacomi, dârzi, întreprinzători ori intriganți, cu bune și rele, așa cum trebuie să fie
o lume comună. În acest sens, Călinescu punctează faptul că limbajul “împiedicat și
ridicul de neaoș” nu numai că reprezintă un instrument de observație deosebit în spațiul
țărănesc, ba chiar ar putea să constituie pentru Slavici baza unei eventuale comedii umane
ale satului. Criticul literar pune în evidență acest grai al eroilor utilizat de Ioan Slavici în
incipitul nuvelelor sale printr-un soi de acord stilistic:
“Pe părintele Trandafir, să-l țină Dumnezeu! Este om bun; a învățat multă carte și cântă
mai frumos decât chiar și răposatul tatăl său, Dumnezeu să-l ierte! Și totdeauna vorbește
drept și cumpănit ca și când ar citi din carte. Și harnic și grijitor om este părintele
Trandafir. Adună din multe și face din nimic ceva. Strânge, drege și culege, ca să aibă
pentru sine și pentru alții”.
Opera “Popa Tanda” ilustrează, în mod indirect, căile posibile de înrăurire asupra
țăranului, ascunzând, de fapt, o intenție de economie politică pe care Călinescu o
compară cu filosofia din “Robinson Crusoe”. George Călinescu face o scurtă trecere în
revistă a personajelor și a subiectului dezvoltat în “Popa Tanda”. El consideră că în
această nuvelă se tratează misterul psihologic al unor ființe cu înfățișare neînsemnată în
copilărie și un caz de ambiție în clasa de jos. Nuvela în discuție ar fi putut fi un mare
roman Balzacian, zugrăvind “marile energii reci”.

În continuare Călinescu face trecerea la nuvela “solidă, cu subiect de roman”, “Moara

cu noroc”. Se face o asemănare între marile crescătorii de porci din zona Aradului și
grandoarea preriilor americane cu cete de bizoni:
“Dela boi trece în urmă la vaci, la porci, la oi și la cai. Pretutindenea Mihu le făcu
împărtășire despre cum și când și în ce chip, le spune prețul și vremea cumpărării, laudă
soiul și scoate la iveală buna prăsilă ieșită din gospodăria sa.”

Fiind vorba despre un mediu pastoral, se trage o linie de demarcație între ordinea
socială, (bazată pe pacte proprii) și civilizația de stat. Lică Sămădău este hoț și ucigaș,
însă acoperit de persoane avide după experiența sa, în timp ce Ghiță se pune la mijloc,
între legislația hoților și ordinea statului. Drama lui Ghiță este analizată de Slavici într-o

7
manieră magistrală. Astfel, Ghiță dă dovadă de duplicitate în ceea ce îi privește pe
Sămădău și pe jandarmul Pintea: cârciumarul schimbă bancnotele de furat ale lui Lică și i
le duce lui Pintea, însă nu mărturisește că jumătate din suma schimbată de jandarm o
oprește chiar el drept plată către oficiul de petrecere a bunurilor furate. Ghiță se afundă în
șiretenie.
Alături de alte nuvele precum “Vecinii”, “La crucea din sat” și “Gura satului” Slavici
reușește să ilustreze imaginea etnografică a satului ardelenesc, înglobând clipe ritualice
cum ar fi logodna, claca, praznicul. De exemplu, nuvela “Gura satului”, deși aparent
banală, reprezintă un tablou al atitudinii arhaice, tradiției de a peți și, per total, măritarea
unei fete de la țară și tot ce implică acest proces.

Pe de altă parte, se cere și o scurtă analiză a romanului social “Mara”, care a reprezentat
un mare pas în istoria genului. Trebuie precizat aici că Ioan Slavici este cel care, înaintea
lui Liviu Rebreanu, a zugrăvit puternic sufletul țărănesc de peste munți cu un dramatism
aparte, romanul devenind, astfel, „aproape o capodoperă”.
Călinescu ține să facă un scurt rezumat al romanului, urmat de diverse observații.
Personajele reprezintă oameni tăcuți, liniștiți dar orgolioși și încăpățânați în prejudecățile
lor. Acest fapt nu face decât “să potențeze culoarea vie a fondului pe care se sprijină
eroii”. Slavici nu încearcă să înfrumusețeze viața rurală, fapt ulterior atribuit
semănătoriștilor. Țărănimea, în opera slaviciană, reprezintă tocmai acel amestec natural
dintre bine și rău din care este plămădit omul adevărat. Personajele sale sunt avare,
egoiste și dușmănoase pe de-o parte, însă iertătoare și bune la suflet pe de altă parte.
George Călinescu afirmă că “Atâta vreme cât autorul rămâne în marginile experienței
sale, ochiul lui e de o rară ascuțime în zugrăvirea eroilor, care toți trăesc cu o vigoare
extraordinară”.
Urmează o scurtă caracterizare a Marei și a lui Huber. Mara reprezintă tipul generic al
femeii de la munte, al văduvei și al persoanei mature și întreprinzătoare deopotrivă.
Slavici jonglează cu termenii dialogului dialectal într-o artă desăvârșită: “Mai sunt și
zdrențăroși și desculți și nepeptănați și nespălați și obraznici, sărăcuții mamei…”. Acesta
este un exemplu de exclamație a mamei eroine, care exprimă mânie asupra celor care îi
defăimează copiii. Portretul fizic al Marei este scurt, substanțial: “Muiere mare, spătoasă,
greoaie și cu obrajii bătuți de soare, de ploi și de vânt”. Huber reprezintă tipul omului
germanic: tăcut, timid, obstinat, cu o puternică nuanțare sufletească. Dramatismul
personajului reiese din secvența împăcării: “Era și frumoasă și grea clipa în care ei au
intrat la Persida. Păcat numai, că Mara nu era și ea de față”.
O trăsătură definitorie a lui Slavici este aceea de a analiza cu adevărat dragostea, de a fi,
totodată, un poet și un critic al eroticii rurale, neîntrerupte de hieratica etnografică.

8
Jumătate din roman, Slavici pune în lumină și dezvoltă izbucnirea și propagarea dragostei
la o fată conștientă de frumusețea ei. Sentimentul apare, inițial, ca un simplu capriciu, se
asociază mai apoi cu un sentiment de compasiune, pentru a deveni, în cele din urmă, un
jăratic mistuitor. De notat că, aici, dragostea e privită ca un destin, astfel încât autorul
doar o descrie, fără a necesita și o motivare în această privință. Există o antiteză în
registrul naratorului: atunci când este descrisă latura iubirii, Slavici este ascuțit și plin de
dramatism, pe când, în scene ce țin de complicații culturale de pildă, tonul său prinde o
nuanță didactică și falsă.

Al doilea roman slavician la care Călinescu face referire în lucrarea sa este “Cel din
urmă Armaș”. La fel ca în “Mara”, Slavici urmărește aici crizele familiale, însă de această
dată în boierimea din România veche. Romanul este tratat parte narativ și parte epistolar,
având o oarecare discontinuitate. Viața burgheză este înfățișată vulgar, Slavici, nu are
simțul vieții boierești, pe care, în fond, o disprețuiește. Autorul optează pentru un stil cu
caracter polemic și o limbă stângace, greoaie și didactică, cu expresii neobișnuite precum
“abunoară” sau “vorba e”. Acest aspect conferă însă autenticitate stilului.
De observat în acest roman, cu precădere de către istoricii literari este faptul că
acțiunea(care se petrece între 1874-1878) include și nume mari în Junimea, precum Ion
Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Rosetti și alții, care devin personaje în această cronică
romanțată a epocii.

În cele din urmă, George Călinescu face o trecere în revistă a activității dramatice a lui
Ioan Slavici, menționând comedii țărănești precum “Fata din birău” și “Toane sau Vorbă
de clacă”, dar și singura dramă istorică slaviciană, “Gaspar Grațiani”.

9
Concluzii

10
 Bibliografie

1. George Călinescu, Istoria literaturii de la origini până în prezent, Editura Semne,

București, 2008

Surse web

1. https://matricea.ro/scriitorul-ioan-slavici-de-la-eminescu-la-moara-cu-noroc/
2.https://argesuldenord.wordpress.com/2011/06/25/george-calinescu-critic-si-istoric-
literar-eseist-si-estetician-prozator-si-poet-dramaturg-si-publicist-19-iunie-1899-
bucuresti-12-martie-1965/

11