Curs 4

2.2.3. Fundamentarea relațiilor cu furnizorii

Fundamentarea relațiilor cu furnizorii presupune, de regulă, negocierea

condițiilor în care se vor concretiza relațiile cu furnizorii aleși și formalizarea
lor prin contracte/comenzi, dar poate include și acțiuni de testare a credibilității
(pentru furnizorii evaluați/selectați cu care nu s-au mai derulat afaceri).

=Pentru reducerea/eliminarea riscului în noile afaceri, înaintea

perfectării tranzacției se recomandă testarea credibilității, prin:

•culegerea de informații economico-financiare cât mai reale și complete despre

firma testată, care să permită estimarea gradului de încredere ce i se poate acorda.
•Ca surse de informații pot fi utilizate:
→■sursele publice (ex. Registrul Comerțului, bilanțuri de activitate publicate,
anunțuri publice ale judecătorilor privind datoriile, falimentele, licitațiile,
partajările de bunuri, informații statistice, informații mass-media, etc.)
→cercetările directe asupra firmei testate, fie proprii, fie ale unor terți precum:
■firme care au avut și/sau au relații de afaceri cu aceasta;
■instituții financiar-bancare care deservesc firma testată;
■firme specializate în furnizarea de informații economico-financiare.

► De reținut: Informațiile obținute de la firmele specializate în furnizarea de

informații au cel mai mare grad de complexitate, obiectivitate și exactitate,
deoarece acestea sunt direct interesate în oferirea și garantarea informațiilor, ca
obiect al propriei activități (vezi ☼Comentarii).
 ☼Comentarii
In mod normal, orice organizație poate obține informații de la firmele
specializate prin completarea unui formular tip de comandă care se cumpără sub formă de
carnete, în plata unui carnet fiind inclus și costul unei informații standard.
Informația standard asupra firmei testate cuprinde'.
1. fonna juridică de organizare;
2. istoricul firmei ce oferă informații asupra experienței firmei și modului de acțiune pe
piață;
3. capitalul social;
4. conducătorul firmei-nume și prenume, situație profesională,-socială și familială;
5. profilul de activitate-specificul;
6. evoluția activității, care poate fi: în dezvoltare (expansivă, pozitivă, constantă,
stagnantă), sau în regres (regresivă, puternic regresivă);
7. situația portofoliului de comenzi;
8. număr salariați. pe categorii;
9. volumul vânzărilor anuale (pe ultimii trei ani);
10. bunuri imobiliare, cu evidențierea spațiilor proprii și a celor închiriate;
11. activul (dotări, stoc de materiale, creanțe);
12. pasivul (capital social, datorii către furnizori);
13. banca sau instituția bancară care deservește firma;
14. comportarea în plăți (la termen, cu restanțe);
15. recomandări (dacă prezintă sau nu încredere în afaceri, se recomandă sau nu acordare
de credit, etc.).
16. indicele de bonitate (de solvabilitate, capacitatea de a plăti un credit) este un indicator
sintetic, exprimat printr-o cifră care oferă o imagine de ansamblu asupra firmei,
cumulând practic toți factorii conținuți în informația standard (menționați anterior).
La baza calculului acestui indice stă un sistem de notare convențional în care nota
maximă și cea minimă sunt corespunzătoare unui grad de încredere maxim, respectiv
minim. Cu titlu de exemplu, după firmele specializate germane, care practică un sistem de
notare de la 1 la 6 (maxim-minim) se apreciază ca partener de afaceri credibil un agent
economic al cărui indice de bonitate este de 1,5-2,5. Nota acordată pentru fiecare factor se
ponderează cu procentul de importanță acordat fiecăruia, prin însumare obținându-se
indicele de bonitate, după relația: Ib =∑ N ; • p,
Pentru ca relațiile cu furnizorii aleși să se concretizeze într-un mod cât
mai adecvat intereselor cumpărătorului, se impune negocierea condițiilor în care
urmează a se realiza efectiv tranzacția comercială (vânzarea-cumpărarea).
________In opinia lui Harlod Bloom [citat în 5], negocierea este.____________________
un mijloc prin care un cumpărător și un vânzător, recurgând la un mod de
comunicare specializată, reușesc un acord asupra modalităților unui contract
care trebuie să reflecte un anumit echilibru între interesele celor două părți.
► De reținut: contradicția dintre scopul vânzătorului de a vinde la
prețul cel mai mare și scopul cumpărătorului de a cumpăra cât mai ieftin, este
cea care guvernează orice negociere.
în funcție de conjunctură, de importanța acțiunii și de cerințele efective
ale celor două părți, negocierile se pot realiza în diferite modalități (forme).

2
 ☼Comentarii
→■Negocierile scrise se pot face prin orice modalitate de corespondență comercială
(scrisori, telexuri, faxuri, poștă electronică) în următoarea succesiune: transmiterea ofertei
sau cererii de ofertă; răspunsul cu observații la ofertă și elaborarea contra-ofertei;
acceptarea ofertei sau încheierea unui contract în formă perfectă (semnat de părți).
→■Negocierile telefonice sunt considerate a fi cele mai ieftine și operative (putând
parcurge într-una sau două convorbiri toate fazele negocierii scrise) dar au aplicabilitate
limitată la cazul în care obiectul negocierii (produsul respectiv) este deja cunoscut de
partenerii între care există relații tradiționale de colaborare. Nu sunt excluse negocierile
telefonice în cazuri opuse celui descris anterior, dar nu sunt recomandabile datorită
gradului mare de risc pe care îl presupun.
→Negocierile prin întâlniri directe presupun prezența față în față a negociatorilor, în
locuri prestabilite, pentru definitivarea prin tratative a obiectului acțiunii și a condițiilor
de realizare a procesului de vânzare-cumpărare. Acest tip de negocieri se utilizează pentru
probleme de o complexitate ridicată care necesită analize pe mai multe domenii.
în general, în desfășurarea negocierilor se parcurg următoarele etape:
1. Inițierea acțiunii — prin transmiterea de oferte sau cereri de oferte scrise,
telefonice sau prin contactare directă a partenerului potențial;
2. Pregătirea acțiunii de negociere, care presupune:
a. stabilirea necesității negocierii și acceptarea participării la tratative;
b. definirea obiectului de negociat și stabilirea obiectivelor de urmărit;
c. elaborarea strategiei și tacticii de negociere;
d. formarea echipei de negociere, stabilirea responsabilităților și rolului fiecărui
membru, precum și a șefului coordonator;
e. emiterea mandatului de reprezentare a firmei la negociere;
f. alegerea locului de desfășurare a negocierii;
g. întocmirea documentației pe baza căreia se vor purta tratativele;
h. organizarea protocolului de negociere.
3. Realizarea unor contacte preliminare pentru stabilirea de comun acord a
oportunității acțiunii, a propunerilor, a formei de negociere, etc.
4. Negociereapropriu-zisă, care cuprinde trei faze principale:
a. prezentarea generală a participanților, a firmelor reprezentate și declararea
obiectului și obiectivelor aproximative;
b. desfășurarea efectivă, în plen, a tratativelor;
c. finalizarea tratativelor prin întrerupere, amânare, încheiere definită favorabil
sau nefavorabil, după caz.
• Succesiunea de realizare a fazelor etapei de negociere propriu-zisă este:
comunicarea obiectului și a obiectivelor declarate ale partenerilor, argumentarea
poziției de către părți, prezentarea concesiilor ce se pot face și încheierea
tratativelor prin acord sau eșec.
•Pe parcursul acestor faze, se pot adopta două tipuri de atitudini:
→■atitudinea de cooperare se caracterizează prin interesul comun al
părților, schimbul de informații veridice, spiritul de conciliere și încrederea
partenerilor, argumentația bunei credințe și jocul influenței.
→atitudinea de competiție este caracterizată de manifestarea pregnantă a
propriului interes, restrângerea schimbului de informații, influențarea și orientarea
acestora către atingerea interesului propriu, intransigența spiritului, neîncrederea
în argumentația partenerului și exercițiul puterii.
► De reținut: ideea esențială este ca fiecare parte să iasă satisfăcută din
negociere și să se realizeze un acord convingător.
3
 =Ca modalitate de concretizare a finalizării negocierilor printr-un acord,
contractul de vânzare-cumpărare reprezintă instrumentul juridic care asigură
garanția respectării condițiilor negociate.
_________La modul general, contractul de vânzare-cumpărare poate fi definit ca:
un acord de voință între două părți, prin care cel care vinde se obligă să
transmită celeilalte părți în schimbul unui preț, dreptul de proprietate pe care îl
are asupra obiectului contractului.
► De reținut: reprezentând acordul de voință al părților, pentru a fi
valabil, contractul încheiat trebuie să îndeplinească următoarele condiții'. (1) să
existe consimțământul părților (voința părților trebuie să fie declarată și neviciată);
(2) părțile să aibă capacitatea de a încheia acte juridice; (3) obiectul să fie legal.
Prin specificul lor, contractele de vânzare-cumpărare:
•se încheieprintr-un înscris oficial (semnat de reprezentanții legali ai părților).
•au următoarele caracteristici definitorii: (1) caracter sinalagmatic (presupun
obligații și răspunderi de aceeași natură pentru ambele părți); (2) caracter oneros
(fiecare parte urmărește realizarea unui folos patrimonial în schimbul obligațiilor
asumate); (3) caracter translativ de proprietate (transferă dreptul de proprietate
de la vânzător la cumpărător); (4) caracter comercial (în Codul Comercial
vânzarea și cumpărarea sunt definite ca fapte de comerț).
•pot fi de diverse tipuri, în funcție de criteriul avut în vedere. De exemplu:
→după obiectul contractului: contracte de furnizare de produse (pe subtipuri:
materii prime, materiale, piese de schimb, componente, utilaje, echipamente, etc.),
de utilități (energie, apă, gaz, etc ), de servicii și lucrări.
→după durata de valabilitate: contracte pe termen scurt, mediu, sau lung.
•au o structurare generală pe clauze referitoare la drepturile, obligațiile și
răspunderile părților, incluzând de regulă:
→datele de identificare ale părților contractante și ale reprezentanților lor legali;
→produsul care constituie obiectul contractului, cu precizarea cantității, calității și
sortimentației, a eventualelor adaptări sau modificări ale acestuia, etc.;
→durata de execuție în natură a obiectului contractului;
→termenele de livrare (eșalonarea calendaristică a livrărilor);
→condițiile de ambalare, marcare, etichetare, livrare și transport;
→condițiile de recepție;
→modalitățile de efectuare a probelor tehnologice, formele de asistență tehnică,
garanție, service (după caz);
→prețurile de vânzare, termenele și modalitățile de plată;
→clauze penale în legătură cu răspunderile părților în cazul executării parțiale, cu
întârziere sau neexecutării obligațiilor ce le revin;
→clauza de forță majoră.
► De reținut: pentru siguranța aprovizionării cu resurse materiale de
maximă importanță economică și/sau strategică, ori a celor specifice și/sau critice,
se recomandă stabilirea unor relații de lungă durată, concretizate prin contracte pe
termen lung. Acestea reprezintă o angajare formală de potențial uman, tehnic,
material și de pregătire organizatorică pentru realizarea unor obligații generale
privind fabricația și/sau livrarea resurselor. Precizarea detaliată a clauzelor privind
sortimentația, prețul, eșalonarea livrărilor, etc. se poate face la momente
ulterioare, convenite prin acordul părților, avându-se în vedere schimbările ce pot
apărea pe parcurs pe piețele respectivelor resurse materiale.
4
 2.3. Gestionarea stocurilor de resurse materiale

2.3.1. Stocurile de producție: accepțiune, modalități de exprimare, tipologie

Stocurile de resurse materiale pentru consumul productiv, denumite

generic stocui de producție,repretință
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------
cantități de resurse care se acumulează în depozitele firmei, într-un anumit
volum, cu o anumită structură, pe o perioadă dată de timp, cu un anumit scop.
► De reținut: au un rol esențial în sincronizarea eficientă a ritmului
aprovizionării cu ritmul consumului, adică nivelul și structura stocurilor formate
trebuie să asigure continuitate în alimentarea consumului, cu un efort financiar
cât mai mic (vezi ☼Comentarii).

☼Comentarii
Firmele trebuie să-și traseze o politică de stocare astfel încât efortul financiar pe care îl
fac pentru formarea și deținerea stocurilor să fie contrabalansat prin efecte pozitive.
Efortul de stocare are două componente:
→efortul direct, dat de costurile pentru deținerea stocurilor (având în structură elemente
de cheltuieli precum: salariile personalului din depozite; energia și utilitățile necesare
operațiilor tehnologice de manipulare, depozitare, conservare; amortizarea mijloacelor
fixe ale depozitelor; repararea și întreținerea capitalului fix aferent; iluminat. încălzit și
climatizare spații de depozitare; materialele auxiliare, de întreținere, necesare
depozitulului; pierderile din perisabilități sau scăzăminte admise, etc.)
→efortul indirect dat de mărimea investiției financiare necesare pentru cumpărarea și-
stocarea resurselor materiale (se estimează pornind de la ipoteza că fondurile financiare
aferente cumpărării și stocării ar fi destinate dezvoltării capacităților de producție,
efectuării de noi investiții, în scopul obținerii unui spor de profit).
Stocurile de producție se pot exprima în diferite modalități, respectiv:

Principalele tipuri de stocuri care pot forma stocul de producție sunt,

stoc curent; stoc de tranzit (se constituie în mod normal, obișnuit, în cadrul
fiecărei firme); stoc de siguranță; stoc de condiționare, stoc de transport intern,
stoc de iarnă (se constituie doar în anumite condiții, cu titlu de excepție).

5
 =Stocul curent (Sc)
•reprezintă acea cantitate de resurse materiale acumulată în depozitele unității
pentru acoperirea cererilor de consum, în volumul, structura și ritmicitatea
necesare în intervalul dintre două aprovizionări succesive.
•este componenta de bază a stocului de producție
•pe parcursul formării și utilizării lui înregistrează diferite niveluri (în funcție
de ritmul efectiv al aprovizionărilor și cel al consumului productiv), astfel:
→■nivelul maxim al stocului curent (Scmax) este atins în momentul intrării în
gestiune a unui nou lot de materiale (nivelul maxim efectiv nu poate depăși
capacitatea maximă de depozitare);
→■nivelul mediu (Scmed) reprezintă 1/2 din Scmax;
→■nivelul minim (Scmin) este, teoretic, egal cu zero.
•nivelurile înregistrate efectiv pot fi diferite de cele preliminate (estimate
anticipat), depinzând de intervalul de timp dintre două reaprovizionări succesive
(reîntregiri ale stocului curent) și ritmul consumului efectiv din acest stoc.
► De reținut: atât formarea stocului curent cât și consumul din acest stoc
se pot realiza periodic sau continuu, ritmic sau neritmic, constant (uniform) sau
variabil în timp, în funcție de parametrii efectivi ai procesului de aprovizionare -
stocare.

=Stocul de tranzit, sau în curs de transport (Str)

•desemnează cantitatea de resurse materiale care se află în mijloacele de
transport, pe timpul deplasării acestora de la furnizori la depozitele
cumpărătorilor. Practic, stocul în curs de transport este sursa materială de
reîntregire a stocului curent.
•mărimea lui depinde de distanța de transport și mijlocul de transport folosit și
este dată, de regulă, de cantitatea de materiale comandate.
► De reținut: includerea stocului de tranzit în stocul de producție “este
normală numai în cazul acoperirii anticipate a contravalorii resurselor materiale
livrate de furnizor, situație în care angajamentul financiar (și deci imobilizarea ca
atare a acestuia) este suportat de primul factor” [5],

= Stocul de siguranță, sau de rezervă (Ssig)

•este acea cantitate de resurse materiale destinate asigurării continuității
consumului atunci când stocul curent a fost epuizat și întârzie reîntregirea lui
din diferite motive (dereglare în livrări, în transport, creșterea ritmului
consumului peste limitele estimate, etc.).
•este justificat să se constituie pentru materiile prime și materialele de bază, a
căror lipsă afectează direct și decisiv procesul de producție (deoarece formarea
stocului de siguranță înseamnă o acumulare suplimentară de resurse și respectiv o
imobilizare suplimentară de fonduri financiare).
•formarea stocului de siguranță depinde de nivelul cererii pentru consum, de
timpul de comandă și cel de transport, evidența scriptică a acestui stoc ținându-se
separat, distinct de celelalte categorii.
► De reținut: Consumul din stocul de siguranță este permis doar cu
acordul conducerii aprovizionării, după analiza situației și stabilirea măsurilor
operative de reîntregire a stocului din loturile imediat următoare.
6
 =Stocul de condiționare, sau de pregătire (Scd)
•reprezintă cantitatea de resurse materiale imobilizate o perioadă de timp în
spații special amenajate, în scopul aducerii lor — prin operații de condiționare
(de pregătire) — la parametri fizico-chimîcî prevăzuțî ai procesului tehnologic
(ex: uscarea lemnului pentru mobilă, a nisipului pentru turnătorie, ori stingerea
varului pentru zugrăvit).
•se constituie doar dacă natura resurselor impune astfel de operații, fie atunci
când aceste operații intră în sarcina cumpărătorului (conform clauzelor
contractuale), fie când sunt necesare deoarece parametrii fizico-chimici au fost
afectați pe perioada transportului.
► De reținut: după condiționare, resursele materiale se trec în stocul
curent pentru utilizare pe destinațiile de consum prestabilite.
=Stocul pentru transport intern (Stri)
•este constituit din cantitatea de resurse materiale care se acumulează în
depozitele punctelor de consum (ex: depozite de fabrici, magazii de secție) pe
durata eliberării și transportului resurselor materiale către acestea, de la un
depozit central.
•este justificat să se formeze în cazul firmelor ale căror puncte de consum sunt
foarte dispersate în teritoriu, sau cu mai multe subunități care consumă aceleași
resurse, fiind rațională alimentarea lor alternativă de la depozitul central.
•poate să reprezinte o mărime distinctă față de stocul curent dar, în acest caz,
nivelul stocului de producție crește concomitent cu imobilizările de fonduri
aferente, conducând la reducerea eficienței de utilizare a acestora.
► De reținut: în funcție de condițiile concrete existente în cadrul firmelor,
se impune fie o alocare rațională în timp a stocului curent pe punctele de consum,
fie constituirea stocurilor direct la acestea, renunțându-se la depozitul central.
Pentru aceasta se pot aplica o serie de măsuri, ca: alimentarea simultană a mai
multor puncte; creșterea vitezei de deplasare a mijloacelor de transport; executarea
mecanizată, în timp mai scurt, a operațiilor de manutanță; redistribuirea loturilor
de livrare de la furnizori direct pe punctele de consum, etc.
=Stocul de iarnă/sezonier (Si)
•este acea cantitate de resurse materiale acumulată în depozite în vederea
alimentării continue a consumului pe perioada întreruperii livrărilor sau
transportului datorită condițiilor naturale și de climă specifice sezonului rece,
•se constituie doar pentru resursele care, prin natura lor, sunt afectate de
asemenea condiții, sau la care producția și respectiv consumul au caracter
sezonier (ex: minereuri feroase, neferoase, nemetalifere, cocs, cărbune, calcar,
balast, nisip, etc.).
•se formează prin acumulări eșalonate în perioadele de presezon, în limitele
necesarului prestabilit, iar consumul se face în funcție de volumul cererilor
efective de consum influențate de condițiile concrete ale sezonului.
► De reținut: se poate avea în vedere și constituirea unui stoc de siguranță
specific pentru cazul de prelungire imprevizibilă a perioadei de perturbare a
procesului de aprovizionare.
Obs: In afară de cele șase tipuri de stocuri înainte prezentate, uneori se
pot forma stocuri strategice și/sau speculative, alcătuite din resurse strategice sau
critice cu consum cert în viitor, aprovizionate în cantități mai mari atunci când
piața dă semnale de creștere puternică a prețului în perspectivă.
7
 2.3.2. Obiectivele gestionării stocurilor; parametrii stocării; tipuri de gestiune

=Gestionarea stocurilor implică atât anticiparea condițiilor în care

urmează a se desfășura procesele de aprovizionare-stocare, cât și menținerea sub
control a modului de realizare a lor, astfel ca rezultatul să fie eficient. Pe aceste
considerente, principalele obiective ale gestionării stocurilor sunt:
•formarea unor stocuri minim necesare, structurate și dimensionate astfel încât
să asigure acoperirea corespunzătoare a cererilor de consum, cu un efort de
stocare cât mai mic;
•dimensionarea stocurilor prin metode adecvate, în funcție de scopul urmărit, de
factorii concreți care influențează stocurile și de cheltuielile specifice formării lor;
•urmărirea și controlul derulării proceselor de aprovizionare-stocare pe baza
metodelor și tehnicilor consacrate, astfel încât să se asigure o evoluție efectivă cât
mai apropiată de limitele normale prestabilite ale stocurilor;
•prevenirea degradării resurselor stocate prin asigurarea condițiilor raționale de
depozitare;
•prevenirea apariției fenomenelor negative specifice gestiunii stocurilor (lipsa
de stoc; suprastocarea; stocurile cu mișcare lentă și fără mișcare) și valorificarea
operativă a stocurilor devenite disponibile.
=Pentru realizarea obiectivelor, politica de gestiune trebuie să se
stabilească în funcție de parametrii stocării, respectiv:_____________________________
acele variabile caracteristice proceselor de aprovizionare-stocare care
influențează nivelul de formare și modul de gestionare a stocurilor de producție.
► De reținut: cei mai importanți sunt considerați a fi parametrii
cantitativi, de timp și de cost enumerați în continuare.
a) Parametrii cantitativi:
•cererea de consum (r) - condiționează volumul și ritmul eliberărilor de resurse
materiale din stocuri și implicit volumul și ritmul aprovizionărilor care asigură
reîntregirea lor.
•cantitatea (necesarul) de aprovizionat pentru perioada de gestiune dată (Na);
•lotul de livrare (n) - cantitatea de materiale care se aprovizionează la un moment
dat de la furnizori (depinde de mărimea Na și în literatura de specialitate este
denumit alternativ lot de aprovizionare, comandă, sau cantitate comandată).
b) Parametrii de timp:
•durata perioadei de gestiune (0) - de regulă, se consideră la nivelul unui an;
•intervalul de timp dintre două reaprovizionări succesive (I) - perioada dintre
două reîntregiri succesive ale stocului curent;
•momentul calendaristic de declanșare a acțiunii de reaprovizionare (ti) - data
la care se lansează o nouă comandă/se ia legătura cu furnizorul pentru efectuarea
livrării următoare programate;
•durata de reaprovizionare (t) - durata de timp dintre momentul declanșării
acțiunii de reaprovizionare și cel al intrării resurselor materiale în depozit.______________
► De reținut: Un parametru derivat, la fel de important, îl constituie
•frecvența de aprovizionare (y) care se poate determina, după caz, prin
raportarea a doi parametrii cantitativi (y = Na/n) sau de timp (y = 0/1).

8
 c) Parametrii de cost, respectiv costurile aferente procesului de
aprovizionare-stocare care pot să cuprindă următoarele elemente componente:
•costul de achiziție (Ca) - contravaloarea cantității de aprovizionat (pentru
întreaga perioadă de gestiune se obține prin înmulțirea Na cu prețul de
aprovizionare). Cu excepția cazurilor în care furnizorii acordă rabaturi de preț
pentru anumite cantității cumpărate, acest cost nu influențează calculele de
optimizare a gestiunii stocurilor,
•costul de lansare a comenzii de aprovizionare (CI) - toate cheltuielile ce se fac
începând din momentul contactării furnizorilor în vederea emiterii unei comenzi și
până în momentul când materialele intră în depozit, incluzând prin urmare și
transportul (dacă acesta este în sarcina cumpărătorului). Deci, costurile de lansare
cuprind elemente de cheltuieli ca: salariile personalului din compartimentele de
aprovizionare ocupat cu lansarea, urmărirea și evidența comenzilor; cheltuieli cu
transportul și deplasările agenților de aprovizionare pentru aducerea materialelor
de la furnizori; cheltuieli cu recepția cantitativă și calitativă; cheltuieli cu
telefonul, faxul, telexul, corespondența pentru urgentarea sosirii comenzilor,
precum și cu formularele de comandă și alte documente specifice aprovizionării.
In general, aceste costuri sunt considerate convențional constante (fixe).
•costul de stocare (Cs) - cheltuielile generate de existența resurselor stocate în
depozitele firmei, fiind format din două mari componente: costuri de depozitare
propriu-zise și pierderi datorate imobilizării de mijloace circulante. Astfel, prin
natura lor, costurile de stocare cuprind atât cheltuielile variabile (ex: dobânzile
bancare la creditele angajate pentru cumpărare și/sau stocare, efectul imobilizării,
cheltuielile de conservare-păstrare sau cu uzura morală), cât și cheltuieli fixe (ex:
cu iluminatul, cu paza și securitatea, cu amortizarea, etc.);
•costuri suplimentare de imobilizare (Ci), respectiv de penalizare/penurie (Cp) -
sunt așa numitele costuri “neeconomice” asociate cu suprastocarea și respectiv cu
lipsa de stoc. Deci, atunci când cererea de consum (r) este mai mică decât stocul
(s) apare Ci, iar când este mai mare apare Cp. în acest ultim caz, cheltuielile
suplimentare cresc proporțional cu partea de cerere nesatisfăcută și cu durata
lipsei de pe stoc a resurselor materiale. Dacă acestea sunt materii prime sau
componente de bază pentru produsele firmei, lipsa lor afectează direct termenele
de execuție și livrare a lor către clienți. Astfel, efectele negative sunt chiar mai
mari decât în cazul suprastocării, cheltuindu-se în plus de ex. pentru urgentarea
sosirii mai devreme a loturilor programate, reaprovizionări suplimentare de la alți
furnizori, folosirea altor sortotipodimensiuni și calități de materiale, etc.
= Sub influența parametrilor înainte menționați, care diferă nu numai de
la o firmă la alta, ci și de la un proces de aprovizionare-stocare la altul, practicile
curente asociate gestiunii stocurilor sunt extrem de diverse.
Cu toate acestea, pot fi identificate anumite trăsături generale comune,
care permit delimitarea a patru mari categorii, sau tipuri de gestiune [5];

9
Gestiunea cu cerere constantă la intervale egale (gestiunea clasică, sau ideală)
•prezintă următoarele caracteristici (a se vedea fig. 2.2 ):
—►cerere de consum (r) constantă;
—►reaprovizionarea se face la intervale (I) egale de timp, în loturi (n) egale
cantitativ;
→există posibilitatea epuizării stocului curent (Sc), fiind prevăzut ca atare și
stocul de siguranță (Ssig);
→nivelul de alarmă (nivelul declanșator al acțiunilor de urgentare a reîntregirii
stocului curent) este dimensionat la nivelul stocului de siguranță.
•are aplicabilitate în firmele cu nomenclator de fabricație constant, cu un
necesar de aprovizionat eșalonat uniform în timp, cu producție în masă sau de
serie mare.

Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale (fig. 2.3 .)

•se caracterizează prin:
→cerere variabilă (rl, r2, r3...);
→reaprovizionarea la intervale egale de timp (I), în loturi variabile cantitativ (nl,
n2, n3...), care se determină prin calcul probabilistic;
→există posibilitatea apariției lipsei de stoc, fiind prevăzut stocul de siguranță;
→nivelul de alarmă este stabilit în cadrul stocului curent (peste stocul de
siguranță).
—►se cunosc cu certitudine doar momentele calendaristice de lansare a comenzilor
(ti), durata de reaprovizionare (t) fiind de fiecare dată aceeași (pentru că
intervalele sunt egale).
•este specifică firmelor cu un nomenclator relativ constant de fabricație, dar care
trebuie să-și adapteze oferta și implicit cererea de consum de resurse materiale în
funcție de comenzile clienților (ex: țesătorii, firme de confecții și tricotaje, de
mobilă, a căror producție ține seama de culori, contexturi, modă ș.a.m.d.).
10
 Fig.2.3. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale egale

Gestiunea cu cerere variabilă la intervale neegale (fig. 2.4)

•prezintă următoarele caracteristici:
—►cerere variabilă (r 1, r2, r3...);
→reaprovizionarea la intervale neegale de timp (II, 12, 13...), în loturi fixe (n),
stabilite la începutul perioadei de gestiune;
→există posibilitatea epuizării stocului curent, deci e prevăzut și stoc de siguranță;
—►nivelul de alarmă se stabilește la nivelul stocului de siguranță;
—►nu se cunosc cu certitudine momentele calendaristice de lansare a comenzilor
(ti), acestea trebuind determinate prin extrapolare;
→►se cunoaște distribuția statistică a cererii în cadrul perioadei de aprovizionare,
lotul (stabilit la începutul acesteia) și durata de reaprovizionare, care este aceeași
de fiecare dată.
•este specifică firmelor cu un volum mare de producție care produc bunuri de
larg consum la cerere, a celor prestatoare de servicii, de reparații, etc.

Fig.2.4. Gestiunea cu cerere variabilă la intervale neegale

11
Gestiunea de tip (S, s) cu două depozite (fig. 2.5)
•semnificațiile celor două litere incluse în denumire sunt: S = cantitatea de
aprovizionat (lotul n) și s = nivelul de reaprovizionare.
•se caracterizează prin:
—►cerere variabilă (rl, r2, r3...);
→intervale de reaprovizionare variabile (II, 12,13...);
—►lot de aprovizionare constant (S);
→momentele de lansare a comenzilor sunt corespunzătoare nivelului s al stocului
curent;
→există posibilitatea epuizării stocului curent și se prevede stoc de siguranță;
→nivelul de alarmă se stabilește peste cel al stocului de siguranță.
•are cea mai mare aplicabilitate practică, datorită asemănării în mai mare
măsură cu procesele de stocare reale din cadrul firmelor contemporane.

Fig. 2.5. Gestiunea de tip (S, s) cu două depozite

12