POLITICI MONETARE SI FISCAL-BUGETARE

Uniunea Economica si Monetara a fost fundamentata in cadrul Tratatului de la Maastricht,

unde a fost conturata strategia de lansare a monedei unice si s-au stabilit, in mod clar
aranjamentele institutionale legate de functionarea uniunii.

Pentru a putea evalua eficienţa politicilor macroeconomice - monetare şi fiscal-bugetare -

în zona euro şi UE, vom prezenta, în primul subcapitol, principalele concluzii ale modelului
Mundell Fleming privind mixul de politici într-o economie deschisă.

Prevederile Tratatului de la Maastricht reprezintă finalitatea unui drum sinuos privind

închegarea unei uniuni monetare, specificând în mod clar funcţionarea detaliată a
sistemului, inclusiv statutele Băncii Centrale Europene şi condiţiile în care uniunea
monetară urma să debuteze. Odată cu intrarea României în zona euro, se renunţa la politica
monetară naţională şi la mecanismul de curs de schimb, fiind înlocuite de politica monetară
comună a zonei euro. In acest sens, considerăm relevant să analizăm caracteristicile şi
modul de funcţionare al politicii monetare comune a Băncii Centrale Europene.

In al doilea subcapitol, prezentăm o analiză a funcţionării Uniunii Economice şi Monetare

în practică, pornind de la caracterizarea Eurosistemului, instituţia ce implementează
politica din zona euro. Analiza eficienţei politicii monetare comune, implementata de Banca
Centrală Europeana, o realizam studiind evolutia actuală şi perspectivele inflaţiei in zona
euro.

Al treilea subcapitol evidentiaza eficienta politicilor fiscal-bugetare nationale din tarile UE

prin prisma analizei principalilor indicatori ce reflecta gradul de sustenabilitate al
finantelor publice: soldul bugetar si datoria publica – ca pondere in PIB.

După ce am caracterizat cei doi piloni pe care se sprijina — funcţionarea zonei euro -
monetar şi fiscal, în subcapitolul urmat, analizăm mixul de politici în zona euro şi ajungem
la concluzia necesităţii unor politici macroeconomice monetare şi fiscal-bugetare prudente,
care să consolideze mediul economic european.

In ultimul subcapitol, studiem eficacitatea mixului de politici macroeconomice din România

prin analiza criteriilor de convergenta nominală prevăzute în Tratatul de la Maastricht -
condiţionalităţi de respectat pentru intrarea în zona euro.

1
 2.1. Analiza mixului de politici macroeconomice
cu ajutorul modelului Mundell-Fleming

Alegerea unui regim al cursului de schimb a fost întotdeauna un aspect foarte controversat.
De obicei, discuţiile se poartă doar în legătura cu alternativa curs de schimb fix ori flexibil,
însă în realitate sunt posibile numeroase combinaţii.
La sfârşitul anilor ’60, odată cu destrămarea sistemului de la Bretton Woods1, literatura de
specialitate aduce argumente împotrivi fixităţii cursurilor de schimb, declarându-se în
favoarea flexibilităţi acestora. Cea mai elocventă susţinere venea atunci din partea
laureatului Premiului Nobel în economie, Milton Friedman.
In acest context, în 1961, Robert Mundell, de asemenea laureat al Premiului Nobel în
economie, a demonstrat importanţa regimurilor cursului de schimb pentru o economie
naţională, părerea lui fiind că cea mai bună cale de integrare într-o uniune monetară este
prin cursurile de schimb fixe2.

Decizia de a avea curs de schimb fix are avantaje, dar si dezavantaje. O tară poate să
absoarbă efectele perturbante ale socurilor asimetrice, modificandu-şi cursul de schimb. Pe
de alta parte, prin eliminarea flexibilitatii cursurilor de schimb se poate elimina, incetul cu
incetul, si implicarea guvernelor in controlul inflatiei. Costurile si beneficiile pe care le
poate avea o tara care adera la o zona in care cursurile de schimb sunt fixe, depind de
masura in care propria economie se poate integra si face fata concurentei economiilor
potentialilor parteneri.

In articolul sau referitor la zonele monetare optime (1961) Robert Mundell întreba: Când
este oportun pentru un numar de regiuni sa renunţe la suveranitatea monedei lor în

1
Conferinţa din 22 iulie 1944 (moment al confruntării planului Keynes cu planul White) a hotărât: parităţi fixe în
raport cu dolarul ( ±1%); un sistem de etalon de schimb aur; un cod de bună conduită în ceea ce priveşte ajustarea
cursului de schimb; o procedură de credit internaţional mutual. Sistemul iniţial a funcţionat până în 1971, când
administraţia Nixon a hotărât că dolarul nu mai este convertibil în aur. Degradarea treptată a sistemului a fost
provocată în special de deficitele balanţei comerciale americane şi de volumul mare al dolarilor reţinuţi în
străinătate. Majoritatea ţărilor dezvoltate au adoptat sistemul cursurilor flotante.
2
In acest sistem, autorităţile monetare menţin cursul de schimb la o paritate determinată - raport cu un etalon
(monedă străină, aur sau un coş de monede). Acest curs poate să fluctueze în anumite limite - marjă de fluctuaţie.
Autorităţile intervin pentru a menţine paritatea monedei, iar dacă această paritate nu mai poate fi menţinută, se
apelează la devalorizare sau reevaluare.

2
 favoarea unei monede comune? Laureat al Premiului Nobel in economie, Mundell reuşea
atunci să demonstreze importanţa regimurilor cursului de schimb: în cazul în care cursul
de schimb este flotant, politica monetară devine puternică, iar politica fiscală, slabă.
Inversul este valabil când există un curs de schimb fix.

Eficienta politicilor monetare şi fiscale

în modelul Mundell-Fleming
Politica monetară Politica fiscală
Rată de schimb fixă ineficientă eficientă
Rată de schimb flexibilă eficientă ineficientă
Sursa: Pelkmans, 2003.

Modelul Mundell-Fleming vine în sprijinul acestei idei; introducerea comerţului exterior şi

a fluxurilor de capital in modelul IS-LM pentru o economie închisă permite demonstrarea
faptului ca efectele politicii de stabilizare depind de regimul de curs de schimb fix sau
flotant, precum şi de gradul de mobilitat al capitalului. In esenta, modelul Mundell-Fleming
este un simplu model keynesist in care preţurile sunt date. Anticipările sunt statice,
resepectiv nu este prevazuta o realiniere. Deoarece preţurile şi salariile sunt date, nu exista
un compromis între şomaj şi inflaţie (nu exista curbă Phillips). Factorii de decizie sunt
interesaţi, în general de urmarirea unui nivel ridicat de ocupare a forţei de muncă, fără sa
se puna problema inflatiei – in acest model.

In acest context, se pune problema eficienţei politicii monetare, respectiv fiscale, în condiţii
de mobilitate restricţionată/liberă a capitalului. Se presupune că introducerea mobilităţii
nelimitate a capitalului reprezintă o trecere către piaţa unică. Echilibrul general al
economiei corespunde acelei combinaţii dintre rata dobânzii şi nivelul venitului, capabilă
să asigure atât echilibrul intern, cât şi echilibrul extern. Vom analiza în continuare care sunt
efectele politicilor monetare si bugetare expansioniste, în funcţie de gradul de mobilitate a
capitalurilor si de regimul de curs de schimb prin prisma modelului Mundell-Fleming.

A. Politici expansioniste într-un regim al cursului de schimb fix

In cazul cursului de schimb fix, necunoscutele în modelul Mundell-Fleming sunt rata

dobânzii, venitul şi balanţa de plăţi; stocul de monedă se ajustează gradual pentru a
restabili echilibrul extern; o ajustare a stocului monetar va deplasa curba LM; orice deficit
al BP, implică o vânzare de valută de către banca centrală, ceea ce va determina scăderea
masei monetare şi deplasarea LM spre stânga.

a)Politica monetară expansionistă

3
Politica monetară poate fi un instrument folositor, utilizat pentru a amortiza perturbările
care afectează economia. De exemplu, în cazul unei crize economice, o politică monetară de
relaxare (expansionistă) poate impulsiona reluarea creşterii economice. Ca toate
instrumentele, politica monetară poate fi totuşi utilizată în mod necorespunzător. Tipărirea
banilor în scopul acoperirii deficitelor bugetare reprezintă un motiv suficient pentru care
unele ţări decid să-şi lege propriile mâini (tye hands - strategia de legare a mâinilor
autorităţilor) şi să adopte o anumită formă de fixitate.

Cum interacţionează politica monetară şi cursul de schimb depinde însă de orizontul de

timp pe care facem analiza - termenul lung sau termenul scurt. Pe termen scurt, variabilele
reale din economie pot fi influenţate de cele monetare, ceea ce face ca utilizarea politicii
monetare şi a cursului de schimb să poată rezolva eventuale fluctuaţii ciclice nedorite. In
fapt, alegerea regimului cursului de schimb afectează modul în care acţionează politicile. Pe
termen luna însă ne confruntam cu bine cunoscutele principii din macroeconomie:
principiul neutralitatii monetare şi principiul parităţii puterii de cumparare. Neutralitatea
monedei descrie situaţia în care modificările în variabilele nominale nu afectează
variabilele reale, deoarece o creştere a ofertei de bani are, pe termen lung, un singur efect:
creşterea preturilor. Principiul implica faptul că diferenţele în ratele inflaţiei dintre două
tari vor reflecta diferente in ratele cresterii masei monetare. Principiul neutralitatii se
extinde de asemenea şi la cursurile de schimb, iar acest aspect este cunoscut ca principiul
parităţii puterii de cumpărare (PPC). Astfel conform principiului parităţii puterii de
cumpărare, cursul de schimb al tarii unde preţurile au crescut mai mult, se va deprecia faţă
de moneda celeilalte ţari cu o rata echivalentă3. Dacă pe termen lung, politica monetara
este neutra, pe termen scurt, modificarea variabilelor nominale poate influenţa variabilele
reale. Eficienţa/ineficienţa politicii monetare asupra variabilelor reale dintr-o economie
este analizată cu ajutorul modelului Mundell-Fleming în continuare.

In cazul absenţei mobilităţii capitalurilor, în figura 2.1, punctul A corespunde echilibrului

general al economiei. O politică monetară expansionistă va deplasa la dreapta curba LM.
Noul echilibru intern este în punctul B. Efectele politicii monetare, precum şi modalităţile
de asigurare a echilibrului economiei pot fi sintetizate astfel:

 contul curent este deficitar la nivelul echilibrului intern (B), exercitând presiuni, în
sensul deprecierii cursului de schimb;
 pentru a menţine un curs de schimb fix, banca centrală cumpără monedă naţională,
în schimbul valutei cerute pe piaţa valutară;
 masa monetară se reduce, iar curba LM se va deplasa către stânga, până când va
atinge punctul A;

3Principiul PPC cunoaşte şi excepţii: de exemplu, acesta esueaza atunci cand sunt comparate ţări cu niveluri
ale veniturilor foarte diferite (in ţarile in curs de dezvoltare se manifestă efectul Balassa-Samuelson).

4
  politica monetară nu are niciun efect asupra venitului.

Figura 2.1. Efectele unei politici monetare expansioniste, în situaţia mobilităţii

capitalurilor

Şi în cazul mobilităţii perfecte a capitalurilor, eficacitatea politicii monetare este nulă.

Politica monetară generează o reducere a rezervelor valutare, determinând un deficit al
contului curent. Efectele vor fi următoarele (figura 2.2):

 echilibrul intern, generat de deplasarea LM, corespunde unui deficit al balanţei de

plăţi;
 reducerea ratei dobânzii (în punctul B) determină o ieşire a capitalurilor;
 cursul de schimb tinde să se deprecieze;
 banca centrală cumpără monedă naţională pentru a menţine cursul fix;
 LM se deplasează spre stânga, până la echilibrul iniţial (punctul A). în această
situaţie, politica monetară este ineficientă.

5
 Figura 2.2. Efectele unei politici monetare expansioniste, în situaţia unei mobilităţi
perfecte a capitalurilor

b) Politica fiscală expansionistă

Un alt instrument al politicii macroeconomice il reprezinta politica fiscală. Cu ajutorul

modelului Mundell-Fleming, putem explica cum acţionează politica fiscală într-o economie
mica si deschisa. Modificând cheltuielile publice sau impozitele guvernul afecteaza
cheltuielile totale: creşterea cheltuielilor publice sau reducerea impozitelor duce la
creşterea cererii, iar IS se deplaseaza spre dreapta. In absenţa modificărilor în politica
monetară LM rămane nemodificata.

In cazul absentei mobilităţii capitalurilor, echilibrul intern obtinut prin deplasarea IS,
corespunde unui deficit al contului curent (în B creste venitul, cresc importurile). Banca
centrală cumpără monedă naţională pentru a impiedica deprecierea monedei. Curba LM se
deplasează spre stânga, pana dispare deficitul contului curent (punctul C). In concluzie
politica bugetară nu are niciun efect asupra venitului; în plus, creşterea ratei dobânzii (r2)
va afecta investiţiile private (figura 2.3).

6
Figura 2.2. Efectele unei politici fiscale expansioniste, în situaţia absentei mobilităţii
capitalurilor

In cazul mobilitatii perfecte a capitalurilor, deplasarea curbei IS determina majorarea

venitului si a ratei dobanzii – punctul B. O rata mai mare a dobanzii atrage capitaluri, iar
cursul de schimb se va aprecia. Punctul B corespunde unei situatii de excedent al balantei
de plati. Pentru a mentine cursul fix, banca centrala cumpara valuta, iar masa monetara va
spori; LM se deplasează spre dreapta, iar rata dobânzii se reduce şi va deveni egală cu rata
internaţională a dobânzii (la nivelul r0). Echilibrul general se stabileşte în punctul C (Y2 >
Y1). In această situaţie, politica bugetara este eficientă (Y0 —> Y2) (figura 2.4).

7
 Figura 2.4. Efectele unei politici fiscale expansioniste, în situaţia unei mobilităţi
perfecte a capitalurilor

In concluzie, efectul unei politici fiscale expansioniste asupra venitului este cu atât mai
mare, cu cât mobilitatea capitalurilor este mai ridicată. Astfel, excedentul balanţei
capitalurilor (generat de o majorare a ratei dobânzii interne) va compensa deficitul
contului curent (cauzat de majorarea importurilor), rezultând un excedent al balanţei de
plăţi (LM se va deplasa către dreapta). Dacă mobilitatea capitalurilor este redusa atunci va
exista un deficit al balanţei de plăţi, care va presa în directia deprecierii monedei naţionale.
Masa monetară se va reduce, LM se va deplasa spre stânga, iar efectul asupra venitului va fi
mai redus. Analiza impactului politicilor monetare şi bugetare, într-un regim al cursului fix
de schimb, arată că pentru a realiza echilibrul intern, trebuie utilizata politica bugetară
(mai puţin, în situaţiile în care mobilitatea capitalurilor este redusă). Politica monetară
urmăreşte numai realizarea echilibrului intern, ea fiind ineficientă pe plan intern
(Genereux, 2000).

B. Politici expansioniste într-un regim al cursului de schimb flexibil

In cazul cursului de schimb flexibil, necunoscutele sunt rata dobânzii, venitul şi rata de
schimb. Rata de schimb se ajustează pentru a restabili echilibrul extern; o ajustare a ratei

8
de schimb va deplasa curbele IS şi BP; un deficit al BP va cauza o depreciere a monedei
naţionale ceea ce va deplasa spre dreapta curbele IS şi BP.

a) Politica monetară

Cazul absenţei mobilităţii capitalurilor.

Punctul A corespunde echilibrului general iniţial. Curba LM se deplasează la dreapta, iar

noul echilibru intern este B; în B se înregistrează o tendinţă spre deficit al contului curent
(la un venit mai ridicat, au crescut importurile). Deficitul determină presiuni asupra
deprecierii monedei. Exporturile devin competitive, iar IS se deplasează la dreapta, în
punctul C. Deprecierea monedei îmbunătăţeşte contul curent şi determină deplasarea BP
spre dreapta, până când se restabileşte echilibrul extern (C). Politica monetară este
eficientă în realizarea echilibrului intern (Y0 —> Y2) (figura 2.5.).

Figura 2.5. Efectele unei politici monetare expansioniste, în situaţia absentei

mobilităţii capitalurilor

In cazul mobilitatii perfecte a capitalurilor, politica monetara expansionista determina

deplasarea economiei in punctul B (echilibrul intern). In punctul B exista o tendinta spre
deficit al contului curent, (au crescut importurile) şi spre deficit al balanţei capitalurilor
(reducerea ratei dobanzii in B, sub nivelul celei internationale egala cu r0 genereaza
reduceri de capitaluri). Consecinta este deprecierea monedei nationale. Curba IS se
deplaseaza la dreapta pana in punctul C, acolo unde iesirile de capitaluri inceteaza,
restabilindu-se echilibrul extern; politica monetara este eficienta in acest caz (Y0 —> Y2)
(figura 2.6.).

9
 Figura 2.6. Efectele unei politici monetare expansioniste, în situaţia absentei
mobilităţii perfecte a capitalurilor

b) Politica fiscală

Cazul absenţei mobilităţii capitalurilor. Curba IS se deplasează la dreapta, echilibrul intern

stabilindu-se în punctul B; creşterea veniturilor (Y1 > Yo) determină creşterea importurilor
şi o tendinţă spre deficit al contului curent; deprecierea cursului de schimb determină
deplasarea spre IS2; echilibrul intern este stabilit în punctul C; creşterea exporturilor
îmbunătăţeşte soldul contului curent şi curba BP se deplasează spre dreapta; punctul C
corespunde şi echilibrului extern, acel punct în care s-a compensat creşterea exporturilor
(generată de deprecierea monedei) cu majorarea importurilor (la creşterea venitului);
politica bugetară este eficientă (Y0 —> Y2) (figura 2.7).

10
Figura 2.7. Efectele unei politici fiscale expansioniste, în situaţia absentei mobilităţii
capitalurilor

In cazul mobilităţii perfecte a capitalurilor, o politică bugetară expansionistă determină

stabilirea echilibrului intern în punctul B. Rata dobânzii este superioară ratei
internaţionale (egală cu r0) şi va atrage fluxuri de capitaluri; se înregistrează o tendinţă de
excedent a balanţei capitalurilor, ceea ce va determina aprecierea monedei naţionale.
Exporturile devin mai scumpe şi prin urmare, curba IS se va deplasa înapoi către IS 0;
deplasarea continuă până când se echilibreaza excedentul balanţei capitalurilor cu deficitul
contului curent la nivelul ratei internaţionale a dobânzii (punctul iniţial A ). In acest caz,
politica bugetară este ineficientă (figura 2.8). Efectul asupra venitului al unei politici fiscale
expansioniste este cu atât mai semnificativ, cu cat mobilitatea capitalurilor este mai redusă.

Astfel, deplasarea iniţială a curbei IS va determina un deficit al contului curent care nu

este compensat de un excedent al balantei capitalurilor, dacă sensibilitatea acestora la rata
dobanzii este redusa. Prin urmare, se va deprecia moneda nationala, care la randul ei
determină deplasarea sprere dreapta a curbei IS, la un nivel mai ridicat al venitului.

Dacă gradul de mobilitate este ridicat, atunci va exista tendinta unui excedent al balanţei de
plati, care va presa in sensul aprecierii monedei nationale. IS se va deplasa catre stanga,

11
reducand efectul initial, asupra venitului. Acest efect dispare, daca rata dobanzii interne
este egala cu rata dobanzii internationale (mobilitate perfecta a capitalurilor).

Figura 2.7. Efectele unei politici fiscale expansioniste, în situaţia absentei

mobilităţii perfecte a capitalurilor

Analiza impactului politicilor monetare şi bugetare intr-un regim al cursului de schimb

flexibil sugerează că politica monetară este eficientă în realizarea echilibrului intern, iar
politica bugetară este cu atât mai eficientă, cu cât mobilitatea capitalurilor este mai redusă.
Se presupune că echilibrul extern se realizează automat prin modificarea cursului de
schimb. Dacă gradul de flexibilitate al cursului de schimb în reglarea echilibrului balanţei
de plăţi este redus, atunci politicile interne vor fi afectate de existenţa unui dezechilibru
extern (Genereux, 2000).

Totuşi, de-a lungul timpului, modelul Mundell-Fleming şi-a dovedit limitele4, specialiştii
care au analizat problema în literatura de specialitate sugerând chiar că s-ar putea să fie

4
De exemplu, unii autori susţin că anumite elemente-cheie ale modelului nu sunt sprijinite de analiza
empirică; preţurile şi salariile sunt considerate fixe, astfel că nu există o constrângere inflaţionistă a politicilor
expansioniste; nu evidenţiază impactul deficitului bugetar şi al datoriei publice asupra elaborării politicilor
macroeconomice etc

12
necesară o nouă paradigmă. Macroeconomia „neoclasică” se bazează pe patru idei
principale:

1)acordă atenţie explicită ofertei;

2)pune în discuţie problema modelării schimbării preţurilor şi a salariilor, precum şi

gradul de rigiditate al acestora la alte variabile;

3) ia în considerare anticipările raţionale privind preturile, ratele dobanzii, ratele de

schimb şi salariile;

4)abordează problema credibilităţii politicilor anuntate de autorităţi (referitoare mai ales

la inflaţie sau curs de schimb).

Tabelul 2.2 rezumă eficienţa pe termen scurt a politicilor monetare si fiscale, in viziunea
macroeconomiei neoclasice. Potrivit acestei abordări, politica monetară este, în cea mai
mare parte ineficientă: în condiţiile unor cursuri de schimb fixe şi cu o paritate dată a ratei
dobânzii, masa monetară internă nu se poate modifica; în cazul unor rate de schimb
flexibile, când politica monetară este anticipată se realizează inflaţie, precum şi depreciere
nominală - în aceeaşi perioadă. Politica monetară este eficientă - temporar - doar dacă nu
este anticipată; acest lucru este indus de o rată a dobânzii mai scăzută şi de o depreciere
reală, care poate afecta producţia, în măsura în care salariile nu au fost revizuite; dacă
salariile sunt ajustate automat sau în perioada următoare, efectul asupra producţiei este
anulat (Pelkmans, 2003). In schimb, politica fiscală este permanent eficientă5, motivul fiind
acela că raportul de schimb se modifică pe calea unei aprecieri reale. In cazul unor rate de
schimb fixe, acest lucru poate avea loc printr-o creştere a preţurilor bunurilor interne, iar
în cazul unor rate de schimb flexibile, se realizează prin apreciere nominală.

In concluzie, modelul clasic pe termen scurt Mundell-Flemmg sugerează că politica fiscală

expansionistă în prezenţa mobilitatii capitalului este avantajoasă pentru venit şi ocuparea
forţei de munca in cazul unui regim al cursului de schimb fix şi al unor anticipari statice.

Politica monetară este eficientă, în schimb, în cazul unui regim al cursului de schimb
flexibil, eficienţa este marita de mobilitatea capitalului. Cu alte cuvinte, modelul Mundell-
Fleming demonstreaza ca o combinatie intre regimul cursului de schimb si absenta sau
prezenţa mobilităţii capitalului are un impact profund asupra politicilor monetare şi
fiscale.

5 Cu toate astea, in modelele mai sofisticate, aceasta concluzie trebuie analizata tinand cont de sarcina
datoriilor viitoare. Astfel, politica fiscala poate reduce somajul pe termen lung, insa in cazul ratelor de schimb
fixe cu pretul inflatiei si al acumularii datoriei; mai mult, politica fiscala nu poate aborda somajul structural
care a crescut in tarile europene (au avut deficite bugetare considerabile in anii ’70) de exemplu, permanent,
din motove microeconomice pe piata muncii sau prin reducerea impozitarii fortei de munca.

13
 Eficienţa politicii monetare şi fiscale în modelele neoclasice

Expansiune
Expansiune
fiscală monetară
Curs de schimb fix
Anticipat eficientă ineficientă
Neanticipat eficientă ineficientă
Curs de schimb flexibil
Anticipat eficientă ineficientă
Neanticipat eficientă eficientă (temporar)
Sursa: Pelkmans, 2003.

In viziunea macroeconomiei neoclasice, care ia în considerare în plus şi anticipările

raţionale privind preţurile, ratele dobânzii, ratele de schimb şi salariile, se pune în discuţie
problema modelării schimbării preţurilor şi salariilor (precum gradul de rigiditate al
acestora la alte variabile) şi se abordează problema credibilităţii politicilor anunţate de
autorităţi - politica monetară este, în cea mai mare parte, ineficientă, în timp ce politica
fiscală este permanent eficientă, deşi, în anumite cazuri, are şi ea limitele ei.

Aceste rezultate sunt deosebit de importante, pentru a înţelege la ce renunţă o ţară pentru
a forma o uniune monetară cu alte ţări. Altfel spus, răspunsul „politica monetară este
pierdută” poate fi înşelător. Cel mult, pot fi pierderi pe termen scurt din moment ce politica
monetară este neutră pe termen lung. Implicaţia reală pe termen lung a pierderii
instrumentului monetar este că instrumentele de luptă contra inflaţiei nu mai sunt stabilite
de autorităţile interne.

Aceste rezultate indică, de asemenea, faptul că alegerea de a adera la o uniune monetară nu

poate fi evaluată, fără a ţine seama de alte posibilităţi existente. Dacă alternativa este aceea
de a lăsa cursul de schimb să fluctueze liber, atunci, în cazul uniunii, avem de-a face cu o
serioasă pierdere a independenţei monetare. Dacă alternativa este un curs de schimb fix, în
fapt, pierderea este foarte redusă, în măsura în care ţara importă politica monetară a ţării şi
valutei faţă de care îşi fixează cursul de schimb.

Logica de bază din spatele acestor rezultate este in egala masura simplă şi foarte
importantă pentru procesul de intergrare europeana (Uniunea Economică şi Monetară
Europeană) Alegerea unui regim al cursului de schimb este pur si simplu acelasi lucru cu
politica monetară. Stabilirea uneia o determină în totalitate pe cealalta. Mai mult, efectul
politicii fiscale depinde de ceea ce vor face autoritatile monetare. Dacă se angajează la un
curs de schimb fix trebuie sa valideze pasiv efectul politicii fiscale pe pietele financiare, iar
daca se concentreaza doar pe politica monetara, politica fiscala este impiedicata de
fluctuatiile cursului de schimb.
14
Construirea unei uniuni monetare nu înseamnă deci doar lansarea unei noi monede şi
înfiinţarea unei bănci centrale comune. Atunci când se alătură unei uniuni monetare, o ţară
renunţă la unul dintre cele două instrumente macroeconomice - politica monetară - dar
menţine controlul complet asupra celui de-al doilea - politica fiscală. Aceasta înseamnă că
politica fiscală va avea de realizat o sarcină dublă - devine acum singurul instrument
macroeconomic disponibil.

2.2. Politica monetară a BCE. Eurosistemul

Fundamentarea Tratatului de funcţionare a UEM are o istorie interesantă. Dată fiind

eterogenitatea puternică a condiţiilor macroeconomice din ţările membre UE, Germania,
convinsă fiind că stabilitatea preţurilor era indicatorul relevant privind performanţa
macroeconomică a unei ţări, a propus condiţionarea intrării în zona euro pentru alte state
membre UE. Conform poziţiei acestei ţări, admiterea in uniunea monetară trebuia să fie
selectivă (pe baza respectarii criteriilor de convergenţă nominală) şi să garanteze
imposibilitea unei tari de a ”dobândi” ipostaza de pasager clandestin.

Pe de altă parte, introducerea monedei unice atragea necesitatea unei singure rate a
dobânzii, un curs de schimb unic fata de tarile terte si implicit, o singură politică monetară.

Mai departe , nevoia unei singure banci centrale. Chiar daca avea o structura complicata,
nou infiintata Banca Centrala Europeana (BCE) coexista cu bancile centrale nationale.
Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC) cuprinde noua, special creata BCE si bancile
centrale ale tuturor statelor membre ale U.E. Intrucat nu toate statele UE au aderat la
uniunea monetară, s-a consacrat un nou termen, Eurosistem, pentru a face referire la BCE şi
la băncile centrale naţionale participante.

Eurosistemul implementează politica monetară a zonei euro coordonează operaţiunile de

schimb valutar, în acord cu miniştrii de finanţe din statele membre, deţine şi gestionează
rezervele oficiale de valută ale statelor membre ale Uniunii Economice şi Monetare,
monitorizează sistemele de plată şi este implicat în supravegherea prudentă a instituţiilor
de creditare şi a sistemului financiar (Baldwin şi Wyplosz, 2006).

Tratatul menţionează că principala sarcină a Euro sistemului este să asigure stabilitatea

preţurilor, dar formularea acestui obiectiv este vagă, din moment ce nu se oferă o definiţie
exactă a stabilităţii preţurilor. Totuşi, Eurosistemul a ales să interpreteze stabilitatea
preţurilor ca fiind o creştere anuală de sub 2%, înregistrată de indicele armonizat al
preţurilor de consum (IAPC).

La fel ca majoritatea băncilor centrale, Eurosistemul foloseşte rata dobânzii pe termen

scurt pentru a-şi implementa politica monetară, pornind de la două premise: prima este
legată de faptul că investiţiile pe termen foarte scurt sunt superlichide şi a doua, că băncile

15
centrale deţin monopolul asupra depozitelor lichide, putând astfel să controleze ratele
dobânzii pe termen foarte scurt.

Problema BCE apare atunci când se raportează la termenul lung, dat fiind că instrumentele
financiare pe termen lung pot fi achiziţionate atât de sectorul public, cât şi de cel privat.
Dilema apare atunci când ne gândim că băncile centrale controlează termenele scurte, însă
rata dobânzilor pe termen lung este cea care afectează economia din cauza faptului că
proprietarii şi firmele fac împrumuturi pe perioade relativ lungi, cuprinse între unu şi 20
de ani sau mai mult.

Strategia de politică monetară a BCE a fost definită după câţiva ani de cercetări întreprinse
de Institutul Monetar European. Analizând modelele practicate în politicile monetare ale
statelor viitoare membre. Institutul Monetar European a identificat o tipologie bazată pe
trei modele pure: (a) ţintirea cursului de schimb, (b) ţintirea agregatelor monetare, (c)
ţintirea directă a inflaţiei.

In octombrie 1998, Consiliul Guvernator al BCE a anunţa strategia de politică monetară. In

mai 2003, strategia a fost confirmata, aducându-se în plus unele clarificări. Elementele
strategiei constau in definirea stabilităţii preţurilor şi a modalităţii de atingere a acestui
obiectiv.

Strategia BCE se bazează pe doi piloni. Primul pilon este ceea ce Eurosisternul numeşte
analiza economică. El consta in evaluarea detaliată a evoluţiilor recente si a potenţialelor
condiţii economice (inclusiv cresterea economica, ocuparea, nivelul mediu al preturilor,
cursurile de schimb şi conjunctura externă). Cel de-al doilea pilon, analiza monetara,
studiază evoluţia agregatelor monetare (în special M3) şi a creditelor, care, pe termen
mediu sau lung, afectează inflaţia, în sensul principiului neutralităţii.

Analiza economică este folosită de BCE pentru a evalua influenţele pe termen scurt şi
mediu asupra preţurilor şi urmăreşte mişcările din economia reală, precum şi evoluţiile
financiare. Aceasta vizează economia reală şi evoluţiile financiare, deoarece se apreciază că
modificările în structura cererii şi a ofertei de bunuri, servicii sau factori de producţie sunt
cele care determină presiunile asupra preţurilor pe termen scurt. Indicatorii urmăriţi sunt:
modificări la nivelul producţiei, evoluţia cererii agregate, politica fiscală, caracteristici ale
pieţelor de capital sau ale forţei de muncă, o gamă largă de preţuri sau costuri, evoluţia
ratei de schimb, a economiei mondiale sau a balanţei de plăţi. De-a lungul timpului, analiza
economică a BCE s-a extins, datorită creşterii calităţii informaţiilor statistice şi
îmbunătăţirii procesului de prelucrare a acestora: s-au dezvoltat diverse modele de analiză,
care pot duce la previziuni mai bune legate de evoluţiile din economie.

Analiza monetară serveşte ca mijloc de evaluare a determinanţilor pe termen mediu şi lung

asupra preţurilor, ca o completare a informatiilor ce provin de la analiza economică. Chiar

16
dacă importanţa pilonului monetar a trecut pe locul doi, ceva a rămas neschimbat. Aceasta
este rata de referinţă pentru creşterea M3. Nivelul de 4,5% nu s-a modificat, deoarece nu
s-au inregistrat modificari substantiale in previziunile referitoare la creşterea economica
sau legat de evolutia vitezei de circulaţie a banilor. Prin redefinirea strategiei, BCE a
recunoscut oficial ca acordă mai multă importanţa analizei economice, decât masei
monetare, adică ceea ce la început a fost pilonul 1, a devenit in prezent componenta
secundară a strategiei monetare.

BCE a ales deci o strategie pe doi piloni, motivul fiind acela că utilizarea celor doi piloni
elimina posibilitatea ca unele informatii relevante să fie excluse din analiza evoluţiilor
viitoare ale preţurilor. Această strategie reduce riscurile ca politica monetară să se bazeze
pe singur indicator sau model.

Politica monetară este elaborată de Consiliul Guvernatorilor Băncii Centrale Europene, dar
aplicarea ei în practică se face, în mare măsură, descentralizat, prin instrumente de politică
monetară - operaţiuni de piaţă efectuate de băncile centrale naţionale. Scopul
instrumentelor de politică monetară, care în practică sunt operaţiuni de piaţă, este de a
influenţa rata dobânzii de pe piaţă, de a asigura evoluţia normală a lichidităţii din sistemul
bancar şi de a orienta piaţa în direcţia arătată de politica monetară.

Principalele instrumente monetare sunt:

 operaţiunile de refinanţare de bază, folosite pentru a pune la dispoziţia sistemului

bancar lichidităţile necesare funcţionării sale optime şi pentru a da semnalul unei
anume politici monetare;
 operaţiunile de refinanţare pe termen lung, care sunt tot tranzacţii generatoare de
lichidităţi, diferenţa faţă de cele de mai sus constând în realizarea lor lunară, cu
maturitate la trei luni;
 două tipuri de facilităţi uzuale permanente - de acordare şi de absorbţie a lichidităţii
overnight cu rate ale dobânzii ce creează un coridor de variaţie a ratei dobânzii pe
piaţa overnight;
 operaţiuni de ajustare fină, care se efectuează între partenerii selectaţi,
reprezentând, de obicei, băncile cele mai active de pe piaţă şi care au ca scop
acoperirea eventualelor diferenţe neechilibrate dupa utilizarea posibilităţilor de
sprijin ale băncii centrale. Se realizează astfel o „ajustare fină”, un proces de
acoperire a celor mai mici diferenţe;
 impunerea de rezerve minime pentru instituţiile de credit, prin care Banca Centrală
Europeană încearcă să stabilizeze cererea de bani de la băncile centrale; drept
rezultat, fiecare instituţie de credit trebuie si păstreze un anumit procent din
depozitele clienţilor într-un cont de depozit al Eurosisternului, măsură cu efecte de
stabilizare a pieţe monetare şi a ratei dobânzii;

17
  facilitatea de împrumut marginal permite băncilor şi altor instituţii de credit să
obţină lichidităţi pe termen de 24 de ore de la Eurosistem, contra unor garanţii cu
active eligibile, la o rată a dobânzii cunoscută anterior efectuării operaţiunii;
 facilitatea de depozit este folosita de institutiile financiare pentru crearea de
depozite pe termen de 24 de ore, cu o dobanda cunoscuta dinainte. Depozitele astfel
atrase absorb din sistem lichiditatea.

Elementul central al pietei monetare unice europene il reprezinta sistemul de

transferuri si plati TARGET, care realizeaza interconectarea sistemelor nationale de
plati ale tarilor membre ale Uniunii Europene cu mecanismul de plati al Bancii Central
Europene. In acest mod, se pot transfera in timp real (intr-un interval de cateva
secunde, pana la cateva minute) sume de bani intre oricare din cele doua puncte
financiar-bancare ale U.E. Sistemul TARGET a devenit unul dintre cele mai mari trei
sisteme de acest gen din lume, cu transferuri zilnice de aproximativ 1.500 miliarde de
euro.

Surse bibliografice

- R.G. Lipsey, K.A. Chrystal, Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002;

- C. Angelescu, C. Socol, A.G. Socol , Politici economice, Editura Economica, 2009

18