Tema 10 Integrarea economică monetară: zona monetară optimă (Mundell), şocuri economice şi

impactul acestora, costuri şi beneficii ale uniunii monetare, de la ECU la Euro

Forma cea mai avansată de integrare economică o reprezintă Uniunea Economică și Monetară.
Pentru înțelegerea specificului acestei etape de dezvoltare a proiectului integraționist, vom porni de
la semnificația conceptului de zonă monetară optimă. În anii '60 , R. Mundell a lansat celebra lucrare
cu titlul “The Theory of Optimum Currency Areas”, în care explica caracteristicile de bază ale unei
zone monetare optime. Ulterior, McKinnon si Kenen au adus completări variantei inițiale. În esență,
zona monetară optimă reprezintă spaţiu economic format din 2 sau mai multe ţări în care se aplică o
politică monetară unică, prin renunţarea la politica monetară proprie, (utilizarea instrumentului
valutar). Condiţiile necesare existenței unei zone monetare optime sunt legate de : simetria șocurilor
externe, gradul ridicat de mobilitate a forței de muncă, gradul ridicat de deschidere a economiei,
nivelul ridicat al diversificării economice.
Șocurile economice pot fi clasificate după mai multe criterii, după cum urmează

Evoluția spre uniunea monetară a fost marcată de mai multe demersuri, redate succint mai jos:
 Tratatul de la Roma – nu este menţionat proiectul de constituire a unei zone monetare comune
– funcţiona sistemul Breton Woods

 Aranjamentele monetare în anii '70:

 Planul Werner (1970) – obiectivul : substituirea monedelor naţionale printr-o monedă comună"
sau, în lipsa monedei comune, monedele naţionale trebuie să fie interschimbabile după o paritate
fixă.
 “Sarpele monetar” - monedele europene se deplasau într-un tunel faţă de dolar ( marja de
variaţie faţă de dolar de 2.25%, marja de variaţie faţă de monedele europene 1%)
 Sistemul Monetar European - Monedele europene fluctuau una în raport cu cealaltă într-o
bandă de variaţie de 2.25% (cu excepţia Italiei şi Marii Britanii pentru care a fost stabilită o
derogare de 6%) şi posibilităţi de ajustare şi realiniere a cursurilor în cadrul sistemului; moneda ECU
(European Currency Unit) - Fiecare monedă din SME avea o pondere în componenţa ECU, care
reflecta:
– importanţa economiei acelei ţări, ponderea în schimburile inter-regionale şi
– angajamentele ţării în cadrul sistemului de facilităţi de finanţare

Pentru constituirea UEM a fost lansat Planul Delors (J. Delors, fost președinte al Comisiei
Europene), care viza realizarea a 3 etape succesive pentru unificarea monetară la nivel european:
a. Stadiul I : 1 iulie 1990 - 1 ianuarie 1994 urmărea liberalizarea deplină a circulației capitalului (1
iulie 1990), realinierile de parități să fie puțin frecvente și să aibă loc o mai strânsă coordonare a
politicilor monetare.
b. Stadiul II : 1 ianuarie 1994 - 1 ianuarie 1999: este un stadiu de tranziție de la Sistemul Monetar
European la UM în care s-a prevăzut următoarele:
– Politicile monetare, deși continuau să fie naționale, urmau a fi strâns coordonate.
– Renuntarea la realinierea paritatilor. Deoarece în urma crizei din 1992- 93 s-a trecut la un sistem de
cvasiflotare, realinierea paritatilor nu mai era necesara. În realitate, marjele de fluctuare s-au
mentinut foarte aproape de vechile marje admise (+/- 2,25%).
– Crearea unei institutii monetare centrale care sa devina, ulterior, banca centrala europeana.
Institutului Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Bancile centrale continuau sa functioneze în
regim de banci nationale.
c. Stadiul III : 1 ianuarie 1999 (cel mai târziu): orientarea spre cursuri valutare fixate irevocabil și
înlocuirea în final cu o singură monedă. De la data aderării la zona euro, băncile centrale ale acestor
ţări au devenit în mod automat membre ale Eurosistemului.
Prin Tratatul de la Maasricht a fost fixat setul de criterii de convergență nominală, respectiv de
convergență reală, care condiționează participarea SM la zona euro.

Criterii de convergență nominală

1. Marimea ratei inflatiei (Indicele preturilor de consum) in tara candidata la UM sa nu depaseasca
cu mai mult de 1,5% media celor mai performante 3 tari in domeniul stabilitatii preturilor.
2. Rata nominala a cursului valutar nu trebuie modificata cel putin doi ani inainte de intrarea in
Uniunea Monetara.
3. Ratele dobanzilor pe termen lung (obligatiuni, bonuri de tezaur etc.) sa se mentina in limitele
unei abateri de +/- 2% fata de media ratelor celor mai performante 3 tari.
4. Nivelul deficitului bugetar (deficitul public guvernamental) nu trebuie sa depaseasca 3% din PIB.
5. Nivelul datoriei publice totale - guvernamentala si locala, interna si externa - nu trebuie sa
depaseasca 60% din PIB.

Criteriile de convergență reală

1. Nivelul apropiat al PIB/capita - omogenizarea nivelului de trai, egalizarea standardelor de viaţă în

ţările membre, coeziunea economica si sociala"
2. Evolutia sincrona a ciclului business-ului,
3. Apropierea structurilor economice

Variabilele care se iau în considerare pentru analiza nivelui de convergență reală sunt: venitul pe cap
de locuitor, nivelul salariilor, rata șomajului, cheltuielile guvernamentale.
Pentru realizarea unificării monetare, a fost lansat Pactul de Stabilitate și Creștere (Growth and
Stability Pact). În anul 1996, Consiliul European de la Dublin a stabilit regulile de comportament
bugetar al statelor membre implicate în cea de-a treia etapă a UEM. Pactul reprezenta un
angajament politic de supraveghere a bugetului care oferea programe de stabilizare și convergență
(deficitul >3%) - „procedura privind deficitul excesiv”. În cazul menținerii deficitului, au fost stabilite
acțiuni corective și sancțiuni. Un nou PSC a fost lansat în martie 2005, care prevede flexibilitate în
aprecierea situației țării cu deficit bugetar (vezi, cazul Germaniei).

Întrebări și teme de reflecție:

1. De ce zona euro nu este o zonă monetară optimă?
2. Care este rolul Pactului de Stabilitate și Creștere în uniunea economică și monetară?
3. Prezentați criteriile de convergență nominală și reală, conform Tratatului de la Maastricht.