UNIVERSITATEA “STEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE ECONOMIE, ADMINISTRATIE SI AFACERI

SPECIALIZAREA CONTABILITATE SI INFORMATICA DE GESTIUNE

SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

STUDENT: VATAMANU SORANA-ANA-MARIA

ANUL I
GRUPA 3

2023
 CUPRINS

1. INTRODCERE
2. SISTEMUL MONETAR EUROPEAN
3. CARACTERISTICILE SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN
4. CONCLUZIE

1. INTRODUCERE
 A luat fiinta in cursul anului 1979, ca urmare a rezolutiei Consiliului Europei - institutia
centrala a Uniunii Europene - avand ca obiectiv principal al activitatii sale crearea stabilitatii
monetare in Europa occidentala si cooperarea dintre tarile Uniunii Europene in domeniul
politicilor financiare.
In acest sens, SME a preconizat o modalitate complexa de mentinere a cursurilor monetare,
prin interventii asupra acestora, cu sprijinul unor facilitati de creditare.

Sistemul Monetar European a operat cu o unitate de cont numita ECU (European Currency
Unit), care era de fapt o unitate monetara de tip "cos valutar" in care erau incluse toate valutele
ponderate ale tarilor membre.
Valutele tarilor membre se aflau fata de ECU intr-un raport, fix, dar puteau totusi fluctua liber,
in functie de cerere si oferta, doar in cadrul unei marje de +/- 2,25%. In cazul in care valoarea
fluctuanta a valutei nationale a uneia din tarile membre avea tendinta de a fluctua peste aceste
limite, autoritatile tarii in cauza erau obligate sa intervina pe piata, influentand cererea sau oferta,
pentru a readuce valuta in cadrul limitelor prevazute.
Cu toate ca atat Sistemul Monetar European, cat si valuta sa, ECU, au inregistrat succese
indiscutabile, rolul monetar oferit ECU a fost limitat, ceea ce se explica prin faptul ca un "cos
valutar" nu poate fi o moneda unica, fapt dovedit si de evolutiile de pe piata valutara, de evolutia
ratelor dobanzilor etc., care au fost in permanenta influentate de evolutia monedelor din
componenta cosului, si nu de evolutia unui instrument monetar compact.
Trecerea, in cadrul Comunitatii Europene, la moneda unica europeana, euro, a reprezentat un
moment crucial pentru crearea Uniunii Economice si Monetare, prin stabilirea unor cursuri de
schimb fixe, irevocabile, intre monedele tarilor membre si euro.
Alaturi de institutiile financiar-monetare prezentate mai sus, mai exista si ale organisme, cum
ar fi: Banca Islamica pentru Dezvoltare, Banca Latino-Americana pentru Export, Fondul
European de Orientare si Garantare Agricola, Fondul European de Dezvoltare Regionala etc.,
toate create pentru sprijinirea tarilor membre in accelerarea procesului de dezvoltare economica.

2.SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

 Inceputurile procesului de integrare europeană se localizează în deceniul al şaselea când au fost
semnate primele tratate ce au stat la baza realizării unui sistem, mecanism de cooperare
europeană, atât din punct de vedere economic,cât şi din punct de vedere monetar.
Anul 1951 reprezintă prima etapă spre realizarea acestui proces, când la Paris se semnează
Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cunoscută sub
acronimul CECO. Primele ţări participante considerate fondatoare au fost: Franţa, Italia, Belgia,
Luxemburg, Olanda şi Germania.
Anul 1957 se remarcă prin înfiinţarea a celor două comunităţi ce au condus mai departe la
realizarea Uniunii Europene de azi, şi anume la Roma este semnat Tratatul de înfiinţare a
Comunităţii Europene Economice (CEE), precum şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice
(EURATOM).
Astfel, prin Tratatul de la Roma se conturează tot mai mult dorinţa existenţei unei uniuni
europene, a unui sistem de cooperare europeană care ulterior va necesita susţinerea prin
intermediul unei comunităţi monetare.
Obiectivele principale ale Tratatului de la Roma vor conduce către realizarea tuturor
coordonatelor ale întregii politici comunitare dorite a fi implementate. Astfel, principalele
obiective au presupus:
 realizarea unei uniuni vamale, precum şi a unei protecţii comune tarifare faţă de terţi
 realizarea libertăţii de circulaţie a capitalurilor, mărfurilor şi serviciilor
 realizarea unei politici agricole comune
Conferinţa monetară internaţională de la Kingston Jamaica 1976 a modificat radical unele
elemente esenţiale ale sistemului monetar internaţional, în mod deosebit regimul cursurilor
valutare. Ea a fost urmată de o mare instabilitate monetară, caracterizată prin ample mişcări
speculative de capitaluri. Pentru a se apăra şi preveni astfel de mişcări speculative şi a evita
consecinţele negative ale acestora, ţările europene au creat un sistem monetar propriu cunoscut
sub numele de Sistem Monetar European (SME).
Prin acordul de la Washington din 1971, marja de fluctuare a monedelor europene faţă de
dolarul american a crescut de la ± 1% la ± 2,25%. Atfel că, există două limite una inferioară,
denumită planşeu şi o alta superioară denumită plafon. Prin acest acord, sistemul nu a oferit
decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb. Spre exemplu, dacă o monedă se afla la nivelul
plafon, iar o alta la nivelul planşeu, se înregistra o abatere de la cursul de schimb de 4,5% faţă de
definiţia originală. Dacă, o monedă trecea de la nivelul plafon la nivelul planşeu şi în acelaşi
timp, o altă monedă avea o traiectorie diferită, trecea de la nivelul planşeu la limita superioară, se
înregistra existenţa unui ecartaj de 9%
 În 21 martie 1972, Consiliul de miniştri al Băncii Centrale Europene au convenit înjumătăţirea
marjelor de fluctuare a monedelor europene. Astfel, prin acordul Băncii Centrale de la Bale din
10 aprilie 1972 ia fiinţă sistemul “ şarpelui monetar ”, denumirea sa fiind dată de imaginea
evoluţiei cursului de schimb a monedelor europene respective/
Suspendarea convertibilităţii monetare în aur a dolarului SUA în 1973, a dat naştere la o mare
libertate de fluctuaţie a cursurilor de schimb. În vederea limitării consecinţelor economice şi
financiare ale acestui fenomen, ţările membre ale Comunităţii Europene, au adoptat un mecanism
monetar denumit “ Şarpele monetar ” prin acordul de la Bale, în decembrie 1972. Acest
mecanism a constituit predecesorul viitorului Sistem Monetar European. Sistemul şarpelui
monetar a fost influenţat de presiunile speculative ale deţinătorilor de dolari americani care
doreau să se debaraseze de moneda naţională cumpărând, în schimb, aur pe piaţa liberă din
Londra.
Mecanismul “şarpelui monetar” (1972 – 1978) a avut în funcţiune două tipuri de “şarpe
monetar”. Primul a funcţionat între 1972 şi 1973 şi s-a caracterizat printr-o dublă limitare a
fluctuaţiilor cursurilor de schimb ale monedelor naţionale europene în raport cu dolarul SUA, pe
de o parte şi între ele pe de altă parte. Acest mecanism a fost rapid abandonat. Al doilea tip de “
şarpe monetar” a funcţionat între 11.03.1973 şi 11.03.1978, fiind caracterizat prin numeroase
intrări şi ieşiri ale monedelor din cadrul acestui mecanism.
În cadrul mecanismului “ şarpelui monetar” s-a încercat limitarea fluctuaţiilor monedelor
europene faţă de dolarul SUA şi între ele. Cursurile valutare ale monedelor puteau fluctua cu +/-
2,25% faţă de dolar şi maxim ± 4,5% între ele. Când se atingeau marginile extreme ale acestor
benzi de fluctuaţie, băncile centrale europene trebuiau să intervină pe piaţă pentru a readuce
monedele în interiorul benzilor de variaţie.
Marjele de fluctuaţie fiind mici, iar unele monede fiind supraevaluate, cu efecte negative
asupra exporturilor, din mecanism s-au retras unele ţări precum Franţa şi Anglia care au trecut la
flotarea liberă a monedelor naţionale.
Sistemul şarpelui monetar a cunoscut dificultăţi pe perioada existenţei sale, acesta
neasigurând stabilitate ratelor de schimb nici măcar a monedelor ţărilor care au rămas fidele
sistemului. Anglia a părăsit sistemul în anul 1972, Italia părăseşte sistemul în anul 1974.
Monelede care au rămas în sistem au cunoscut mai multe reevaluări, spre exemplu marca
germană a trecut prin 4 reevaluări, guldenul olandez două reevaluări, în timp ce francul belgian a
cunoscut o reevaluare.
Ca urmare, la 5 decembrie 1978, mecanismul „ şarpele monetar” s-a desfiinţat. În aceste
condiţii, şefii de state europene au hotărât să reconstruiască o zonă de stabilitate monetară în
Europa.
La 13 martie 1979, Consiliul Europei la reuniunea de la Paris a hotărât crearea Sistemului
Monetar European (SME). Acest sistem face parte din categoria sistemelor cu flexibilitate
limitată, fiind o combinaţie între cursurile fixe şi fluctuante. Sistemul Monetar European a fost
gândit astfel încât să reziste presiunilor speculative exercitate pe pieţele de schimb asupra
monedelor comunitare şi a avut la bază două mecanisme:
 Un sistem de intervenţii pe pieţele de schimb
 Un acord asupra manierei de finanţare a acestor intervenţii
În aprilie 1989, planul Delors a pus jaloanele trecerii la integrarea monetară. Propunerile sale
au servit ca bază a Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Delors a fost
preşedintele Comisiei Europene între 1985 şi 1994. Acesta a elaborat un proiect al Uniunii
Monetare ale cărui linii generale au fost reţinute în Tratatul de la Maastricht pentru a constitui
osatura Uniunii Europene Monetare.

3. CARACTERISTICILE SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN

Sistemul Monetar European a avut la bază următoarele principii:

1. O monedă comună ECU, denumirea ei provenind de la denumirea englezească
European Currency Unit şi evocă o monedă veche franceză veche confecţionată din aur,
care a circulat în Franţa, în secolul al XIII-lea şi care era rezervată marilor demnitari.
ECU este definită ca o monedă „ coş” formată din monedele tuturor ţărilor participante.
Fiecare monedă intra în „coş” într-o cantitate care reflecta importanţa economică a ţării
respective. Această cantitate înmulţită cu cursul monedei respective determina ponderea
monedei în cauză în cadrul „coşului”, pondere depedentă de nivelul PIB al fiecărei ţări şi
de volumul schimburilor comerciale. Aceste ponderi se revizuiesc din cinci în cinci ani
sau ori de câte ori este nevoie.
2. Cursurile de schimb sunt fixe, dar ajustabile la perioade de timp relativ lungi. Aceste
cursuri se stabilesc prin definirea şi respectarea unui „ curs pivot” al fiecărei monede
participante faţă de etalonul comun reprezentat de ECU. În jurul acestor „ cursuri pivot”
bilaterale sunt stabilite marje de variaţie de +/- 2,25%, iar pentru unele ţări (Spania,
Italia) marja a fost fixată la +/- 6%. Dacă aceste marje sunt depăşite, băncile centrale sunt
obligate să intervină pentru susţinerea monedei lor. De comun acord, ţările participante
pot modifica cursurile pivot. Intervenţiile băncilor de emisiune se produceau când cursul
pieţei tindea să iasă din marjele cursului pivot şi fluctuaţiile admise.
3. Indicatorul de divergenţă stabilit pentru fiecare monedă participantă, menit să permită
repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenţie între băncile centrale ale statelor
membre. Acest indicator de divergenţă a fost situat la +/- 1,70% , limită care odată atinsă
declanşa în mod preventiv acţiuni de intervenţie pe piaţa monetară (vânzări, cumpărări de
valută, etc.) adoptarea de măsuri de politică monetară sau economică sau în ultimă
instanţă modificarea cursului pivot.
4. Solidaritatea ţărilor membre realizată în principal prin crearea unei rezerve valutare şi
prin credite reciproce acordate în caz de dificultăţi în ceea ce priveşte balanţa de plăţi sau
finanţarea intervenţiilor. Pentru finanţarea intervenţiilor a fost instituit Fondul European
 de Cooperare Monetară (FECOM). Băncile centrale ale ţărilor participante la SME s-au
obligat să depună la acest fond 20% din deţinerile lor de aur şi dolari în schimbul unei
cantităţi echivalente de ECU. Mecanismele de creditare reciprocă au fost instituite pe
termen foarte scurt în volum nelimitat, pe termen scurt, de 6-9 luni şi pe termen mediu de
2-5 ani, în volum mai mare şi condiţionat. La aceste credite reciproce se adăugau
creditele acordate de FECOM pe baza rezervei valutare comune.
Pentru fiecare ţară participantă la sistem se stabilea un plafon atât pentru datorii cât şi pentru
creanţe în funcţie de starea balanţei sale de plăţi. Caracteristicile SME au fost ulterior
perfecţionate prin adoptarea unei serii întregi de măsuri care au permis folosirea pe scară din ce
în ce mai mare a ECU-ului în relaţiile dintre băncile centrale (piaţa ECU) şi în operaţiunile
băncilor comerciale şi ale sectorului privat ( piaţa privată a ECU).
ECU (European Currency Unit) a constituit o unitate monetară de cont creată în cadrul SME
utilizată ca numitor comun pentru mecanismele cursurilor valutare şi tranzacţiilor FECOM,
precum şi ca mijloc de decontare între autorităţile monetare ale Uniunii Europene. El a fost
definit ca un coş, o sumă de 12 monede, fiind o monedă compozită care are un curs teoretic
rezultat din cursurile de schimb ale monedelor ce îl compun şi un curs de piaţă stabilit de piaţă.
Sistemul Monetar European s-a născut în epoca bulversărilor create de şocul petrolier care a
fost resimţit de economiile europene şi a fost cerut şi de experienţa nereuşită a „ şarpelui valutar”
ale cărui mecanisme nu au rezistat crizei internaţionale. Dacă iniţial, fluctuaţiile dolarului au
introdus o instabilitate cronică în cadrul SME, ulterior mecanismele acestuia s-au dovedit
capabile să declanşeze ajustările necesare pentru corectarea dezechilibrelor din economiile
europene.
După intrarea în funcţiune a SME stabilitatea cursurilor a fost relativă având loc o serie de
devalorizări ale monedelor europene, precum şi mai multe realinieri generale ale „ cursurilor
pivot” ale tuturor monedelor participante. Asemenea fenomene au intrat în logica sistemului
desfăşurându-se în conformitate cu procedurile acestuia.
Motivul principal pentru care ECU nu a devenit o adevărată monedă a Europei nu a fost lipsa
sa de calităţi, ci absenţa voinţei politice a statelor membre. O altă lipsă a SME este aceea că el nu
a dus la o asemenea coordonare a politicilor monetare şi valutare naţionale, care să fie
considerată satisfăcătoare de către toate statele participante.
 4.CONCLUZIE

Ideea convergenţei dintre economiile şi monedele statelor membre a fost discutată din ce în ce
mai mult după crearea Comunităţii Europene Economice, iar în 1970 Raportul Werner a propus
în mod concrert un program care a dus la instituirea Sistemului Monetar European (SME), în
martie 1979. SME a urmărit să scadă disparităţile de curs de schimb dintre monedele statelor
membre, sistemul permiţând marje de fluctuaţie între 2,25% şi 6%. Totuşi sistemul s-a dovedit a
avea numeroase slăbiciuni agravate de instabilitatea dolarului american. Necesitatea unei zone
monetare stabile în contextul finalizării pieţei unice s-a reflectat în succesivele reforme ale
tratatului, precum Actul Unic European, care a impulsionat în direcţia unei mai mari convergenţe
între economiile europene.
Se cuvine a fi subliniat faptul că noul Sistem Monetar European s-a dorit a fi independent de
Sistemul Monetar Internaţional creat la Bretton Woods, în anul 1944 şi deci, implicit, faţă de
dolarul american. A constituit o etapă esenţială a procesului de integrare economică interstatală
europeană, în general şi de integrare monetară, în special, chiar dacă acest mecanism, bine
articulat, nu a beneficiat de o conjunctură economică favorabilă în cele mai multe ţări.
Raporturile de schimb au suferit numeroase modificări care au accentuat instabilitatea pe plan
monetar.